"Am să continui să fac grevă foamei până când ăştia vor înţelege că ţara asta este a mea şi nu a lor!".
Cu această frază şocantă, de un bun simţ imens, am început o discuţie de o oră şi jumătate, într-un spital bucureştean, cu doamna Anghel, o învăţătoare din Caracal aflată în greva foamei de mai bine de două luni. La vremea aceea Ministrul Educaţiei nu sosise încă, iar turbulenţele politice acopereau strigătul unui dascăl. Ion Iliescu însă îi ceruse însă deja public să renunţe la grevă.
În primul rând, am avut un şoc legat de coerenţa unui dascăl de provincie. Mă aşteptam, să fiu foarte sincer, la un om disperat, la capătul puterilor, uşor nearticulat după cele 60 de zile de foame. Am găsit o femeie mai lucidă decât toţi secretarii de stat din Ministerul Educaţiei pe care i-am întâlnit în ultimii 5 ani (cu o singură excepţie notabilă). Mi-a citat paragrafe de lege, ordine de ministru. Am discutat despre drepturile consumatorilor, drepturile profesorilor, drepturile omului. A discutat metodic, mărunţind didactic, fără grabă, cretinătatea legilor care guvernează învăţământul. Nu avea accentuări inutile, nu îşi smulgea părul din cap precum o fac unii liderii de sindicat când prind microfonul unei televiziuni. Vorbea calm, tranşant, închegat, corent - năucitor!
În al doilea rând, m-a uluit persistenţa. Doamnă de granit aplica principiul picăturii chinezeşti, preluând o problemă şi aplicându-i atâta presiune cât este necesară, până când cedează. Chiar cu preţul sănătăţii sau al vieţii, este dispusă să meargă până la capăt şi nu vede necesar vreun compromis. Într-o lume de oameni care se târăsc să nu îi ia la ochi şefii direcţi, într-o lume de oameni care fac compromisuri uneori şocante, doamnă de granit nu vede necesitatea lor. Ea are încredere doar în Dumnezeu, cel care spune că îi dă forţa să reziste şi chiar să îi fie bine. Vrea ca o lege votată să fie aplicată - explicaţia este de o simplitate care te izbeşte direct. Cum i-am spus şi direct, într-o lume plină de linii strâmbe, sinuoase, domnia să vrea să tragă o linie dreaptă. Pe de altă parte, atunci când vrei să îndrepţi toate liniile, trebuie să porneşti de undeva.
În al treilea rând, m-a uluit încrederea în sine a doamnei de granit. Doamna îmi vorbea de un columbian care a făcut greva foamei acum câţiva ani până când a obligat guvernul să retragă o lege. Îmi vorbea despre cele 28 de zile de greva a foamei pe care le-a făcut în 2007, determinând guvernul să schimbe o hotărâre de guvern. În lumina acestui success obţinut deja, mi-a spus despre convingerea ei că va izbândi şi de această dată. Eu unul mi-am amintit şi de India - ţara în care Mahatma Ghandi făcea greva foamei, conducătorul ţării fiind, pentru a opri în acest fel violentele sectare ce ameninţau noul stat independent. Este bine de ştiut că doamna a reuşit până acum să câştige toate războaiele pe care le-a purtat: a condus de una singură o acţiune în urma căreia a fost destituită directoarea şcolii unde activă, a câştigat fără drept de apel, cu legea în mână, la conciliere, drepturi de la un furnizor de servicii care o şicană în calitate de consumator, a fost lider de sindicat până când s-a retras de acolo, scârbită de politizarea acestor organizaţii. Guvernul ar trebui să ştie toate aceste lucruri, pentru că am impresia că încă, după două luni, habar nu au cu cine se pun.
Am încercat să îi explic doamnei Anghel ceea ce cred: că cel mai bun tărâm al acţiunilor ei este cel al unei organizaţii non-guvernamentale. Am încercat să dau un sens mai larg acţiunii sale - o sugestie pe care am simţit-o binevenită. Motivul i l-am spus tranşant: chiar dacă va izbândi şi va determina aplicarea unei legi de majorare a salariilor dascălilor - deşi eu unul nu cred că se va întâmpla aşa - tot va fi modificat doar una din cele câteva sute de legi strâmbe care guvernează domeniul. Ar putea în schimb să militeze, să îşi folosească platforma dobândită prin plata unui preţ enorm de sănătate, pentru intervenţii pe mai multe zone, pe care le ştie deficitare: metodică, organizarea şcolilor, descentralizarea făcută fără cap. Mi-a promis că va face acest lucru, însă înainte trebuie să termine demersul pe care l-a început - iar aici m-am izbit de granitul dincolo de care nu am mai putut pătrunde.
A existat zilele trecute un politician care întreba, credea el, deştept: "Ce s-ar întâmpla dacă toţi romanii ar face greva foamei, nemulţumiţi de salariile lor?". Răspunsul este ca o astfel de atitudine civică, fie şi pentru o jumătate zi, ar mătura ca o frunză demnitarul care îşi pune o astfel de întrebare inepta, fără să încerce să găsească originea lucrurilor, cauzalitatea lor. Berbecul de politician care a behăit astfel nu realizează un lucru simplu: există situaţii când gesturile disperate sunt o directă consecinţă a alegerilor lui în materie de lege, o consecinţă a modului în care mai mult cârpeşte decât guvernează. Să facă bine, aşadar, cei care au cerut insistent majorarea cu 50% a salariului dascălilor să facă şi acum un pas înainte, să îi explice doamnei Anghel care este problema.
Singurul păcat în toată acesta poveste tristă, care sper că nu se va transforma într-una tragica, este că atitudinea politicienilor din zilele noastre nu merită sacrificiul unei vieţi de om. Ar fi un preţ enorm, nejustificat în opinia mea, pentru banalitatea incompetenţei lor, pentru naturaleţea cu care fac terci legile României, pentru nonşalanta cu care pun întrebări retorice "deştepte". Aceşti oameni nu înţeleg ceea ce trebuie să înţeleagă nici măcar în sinea lor, când se uită în oglindă - darămite să mai recunoască şi public, spăşiţi, erorile care pun oamenii în situaţii limită? Prin comparaţie, femeia de granit ne arată micimea lor, dar indirect şi a noastră, a tuturor! Femeia de granit trebuie ea însăşi salvată de urgenţă prin efort şi implicare de la cel mai înalt nivel în stat - Primul Ministru sau Preşedintele României. Până nu este prea târziu.