<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?>
	<rss version="2.0"
		xmlns:content="http://purl.org/rss/1.0/modules/content/"
		xmlns:wfw="http://wellformedweb.org/CommentAPI/"
		xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/"
		xmlns:atom="http://www.w3.org/2005/Atom"
		xmlns:sy="http://purl.org/rss/1.0/modules/syndication/"
		xmlns:slash="http://purl.org/rss/1.0/modules/slash/"
        xmlns:media="http://search.yahoo.com/mrss/" >
		<channel>
		<atom:link href="https://evz.ro/feeds/515106" rel="self" type="application/rss+xml" />
		<title>Evenimentul Zilei</title>
        <description>Evenimentul Zilei este o publicatie multimedia, dedicata celor care apreciaza stirile corecte, obiective si relevante din toate domenile de activitate</description>
        <link>https://evz.ro</link>
		<lastBuildDate>Sat, 25 Jul 2026 19:51:02 +0000</lastBuildDate>
					<item>
							<title><![CDATA[Generalul Mihai Caraman, un „master mind” de la Dunăre care a „spart” secretele NATO]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/generalul-mihai-caraman-un-master-mind-de-la-dunare-care-a-spart-secretele-nato.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/generalul-mihai-caraman-un-master-mind-de-la-dunare-care-a-spart-secretele-nato.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Generalul Mihai Caraman s-a născut la 11 noiembrie 1928 în Comuna Oancea din județul Galați. Timp de 11 ani a reușit să adune pentru România secretele NATO. Asta, într-o vreme când România făcea parte din Tratatul de la Varșovia, adversarul NATO. După 1990, conducerea NATO a spus că nu va fi de acord să accepte România în organizație cu Generalul Mihai Caraman la conducerea serviciilor secrete românești.

Generalul Mihai Caraman a decedat pe 25 iulie 2024 la București.

[caption id="attachment_3010692" align="alignnone" width="873"] Mihai Caraman Sursa foto: EVZ[/caption]
Rețeaua Caraman, 11 ani de activitate
În perioada 1958-1969, generalul  Mihai Caraman, un veteran al activității de informații din România activând în serviciile secrete românești a dat o mare lovitură NATO. Începând din anul 1950 , a reușit să construiască o rețea informativă care a aflat secretele NATO care în acea vreme avea sediul la Paris.

Generalul Mihai Caraman a reușit să construiască un sistem prin care angajați în posturi cheie ai NATO au oferit informații clasificate în cel mai înalt grad, serviciilor secrete românești. Vorbim aici de o gamă largă de informații privind prioritățile de acțiune ale NATO, bugetele organizației, precum și direcțiile fundamentale de investiții, proiectele prioritare.

Practic, activitatea NATO a fost perturbată serios. Informațiile priveau inclusiv proiecțiile de viitor cu cel puțin un deceniu ale organizației.  Războiul Rece nu a fost un război convențional, a fost un război pe toate fronturile. Deci, s-a derulat, mai ales pe frontul secret.


Sfârșitul Rețelei Caraman: defectările și greșeala lui Nicolae Ceaușescu
Generalul Caraman, pe atunci căpitan a reușit recrutările fără cusur aproape. Doar recrutarea Doamnei B, o sursă a unuia din agenții recrutați de el l-a refuzat și a alarman DST francez. DST nu a avut multe opțiuni. În plus, căpitanul Caraman avea acoperire diplomatică. Două defectări și o greșeală politică, neimputabile viitorului general Caraman au dus la căderea rețelei.

Un recrutor al KGB a defectat la CIA și a spus că sovieticii și esticii penetraseră la Paris sediul NATO. Sovieticii aveau oamenii mutați la Bruxelles, noul sediu NATO. Ceaușescu a decis în 1968, să-l aducă în țară pe viitorul general Caraman pentru a-i asigura securitatea Președintelui Franței Charles de Gaulle.

Căpitanul Caraman, contrar uzanțelor muncii de spion a executat militărește ordinul. Omul lăsat de el la comandă a defectat și a spus exact că România avusese o rețea care interceptase secretele NATO.


Generalul „master mind” în istoriografie și în galeria marilor spioni
Cea mai cunoscută biografie a generalului Mihai Caraman a fost scrisă în anul  2019. Istoricul hunedorean Florian Banu este autorul și  lucrarea se numește „Mihai Caraman, Un spion român în Războiul Rece”, apărută la Editura Corint.

Evaluatorii „loviturii” date de generalul Caraman din cadrul NATO au emis următoarea concluzie:

„trebuie să presupunem că toate documentele politice şi militare ale Alianței, referitoare la comunicațiile, exercițiile, antrenamentul, organizarea și logistica din ultimii șase ani, au fost compromise, inclusiv documente NPG (Grupul de Planificare Nucleară)”.

S-a scris mult că generalul Caraman ar fi dat secretele NATO URSS. Nu există dovezi în acest sens. Sarcina unui spion este să aducă informații  secrete țării sale. Ce fac șefii lui cu acele secrete nu este treaba spionului care le-a adus.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/07/Mihai-Caraman-1200x717.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Tratatul care a produs o schimbare în zorii modernității românești]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/tratatul-care-a-produs-o-schimbare-in-zorii-modernitatii-romanesti.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/tratatul-care-a-produs-o-schimbare-in-zorii-modernitatii-romanesti.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Tratatul de la Kuciuk-Kainardji este cunoscut istoriografiei românești și internaționale. Este considerat un moment decisiv în schimbarea statutului politic al Principatelor Române din punct de vedere internațional. El a deschis o perioadă de 55 ani de transformări până la Tratatul de la Adrianopol din 1829.
Tratatul de la Kuciuk-Kainardji pune capăt unui război ruso-turc
Dacă Serbia dispăruse la 1389, Bulgaria prin Țaratele de Târnovo și Vidin în 1393 și 1396, Ungaria va dispărea în 1526, în timp ce Belgradul căzuse în 1521. Polonia continua să reziste. Habsburgii se afirmau ca mare putere în Europa Centrală aîături de Prusia. Avusese rolul decisiv în 1683, în salvarea celui de al doilea asediu otoman asupra Vienei după cel din 1529. În Sud-Estul Europei, Imperiul Otoman visa la expansiune spre centrul Europei iar Rusia voia să ajungă la Dunăre.

Principatele Române se aflau după 1711 și 1716 sub control fanariot, Imperiul Otoman depășind limitele Capitulațiilor. Războiul din 1768-1774 fusese pornit de Rusia și Imperiul Otoman din dorința Rusiei de a ajunge spre Nistru și Crimeea și de a ajunge să influențele politica poloneză.

Pretextul pentru otomani, a fost faptul că Rusia se implicase în viața internă din Polonia, unde instituise un protectorat și nobilii polonezi e revoltaseră.

În 1772-1773, la Focșani și la București, au avut loc tratative dar nu s-au materializat. Boierii munteni și moldoveni sperau ca Principatele să primească independență sub auspicii ruse, austriece și prusiene.
Tratatul de la Kuciuk-Kainardji, clauze și prevederi
Tratatul  semnat la 21 iulie 1774,  într-o localitate situată în raza Silistrei a dus la recunoașterea autonomiei Hanatului Crimeii. Va fi anexat de Rusia în 1783. Rusia a reușit să ajungă de la Bug la Nistru. Era apropierea geopolitică de Moldova. Rusia avea acces la Marea Neagră prin controlul asupra cetăților Kerci, Enikale, Azov și Kinburn.

Imperiul Otoman rămânea suzeran în Principate, dar ele erau scutite de tribut pentru o vreme. Rusia primea dreptul de a reprezenta pe lângă otomani interesele Principatelor. Se deschidea perspectiva protectoratului rusesc oficializat în 1829, prin Tratatul de la Adrianopol.
Desființarea monopolului otoman
Tratatul de la Kuciuk Kainardji din 21 iulie 1774 a marcat sfârșitul monopolului comercial otoman în Principate. Această măsură, alături de cea a scutirii de tribut, a fost singura benefică pentru Principate. Se marca astfel începutul dezvoltării negoțului în Principate, în condițiile unei piețe deschise și fără un monopol  ca până atunci.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/Treaty_of_Kucuk_Kaynarca_1774.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Secretele vizitei lui Nicolae Ceaușescu la Regina Angliei. Dezvăluirile unui spion român]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/secretele-vizitei-nicolae-ceausescu-regina-angliei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/secretele-vizitei-nicolae-ceausescu-regina-angliei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În cadrul unui nou episod al podcastului „Evenimentul Istoric”, moderat de jurnalistul Dan Andronic, fostul ofițer de spionaj extern, Ristea Priboi, a făcut o incursiune fascinantă în culisele diplomației și ale spionajului românesc din perioada comunistă.

Invitatul, autor al cărții „Lumini și umbre din viața unui spion”, a dezvăluit detalii surprinzătoare despre un moment considerat apogeul politicii externe a României de atunci: vizita de stat a lui Nicolae Ceaușescu în Marea Britanie, din iunie 1978.
Invitație de la Regina Angliei, o premieră absolută pentru un lider comunist
Deplasarea cuplului prezidențial la Londra nu a fost o simplă vizită diplomatică, ci un eveniment de o anvergură fără precedent. Nicolae Ceaușescu a fost primul lider de stat comunist care a efectuat o vizită de stat cu toate onorurile în Regatul Unit, fiind invitat direct de către Regina Elisabeta a II-a.

Ristea Priboi a clarificat o confuzie istorică: deși liderul iugoslav Iosip Broz Tito a vizitat Marea Britanie în 1953, acesta a fost invitatul premierului, nu al casei regale. Vizita lui Tito a fost scurtă, fără plimbare în caleașca regală și fără a fi găzduit la Palatul Buckingham.

În contrast, vizita delegației române a reprezentat un exercițiu masiv de imagine. „De la Gara Victoria până la Palatul Buckingham, s-au deplasat cu caleașca regală, într-un convoi de calești, în care au luat loc și ceilalți membri ai delegației oficiale”, a relatat Priboi.

[caption id="attachment_4762242" align="alignnone" width="1858"] Ristea Priboi și soția sa, primire oficială la Buckingham, 1974. sursa: EVZ[/caption]
Mize economice uriașe: O țintă de un miliard de dolari
Conform fostului ofițer al DIE, vizita din 1978 nu a fost rodul unui impuls de moment sau exclusiv rezultatul eforturilor britanice, așa cum a sugerat un istoric român ulterior. Aceasta a fost rezultatul unor planuri minuțioase pe care partea română le-a derulat timp de ani de zile.

Ristea Priboi, care din 1974 deținea funcții oficiale la Ambasada României din Londra, secretar I, cu rolul de „dispecer al vizitei”, a dezvăluit miza financiară majoră a acestei deplasări. Principalul obiectiv asumat era creșterea schimburilor comerciale dintre cele două țări la o sumă impresionantă de un miliard de dolari.

[caption id="attachment_4748753" align="alignnone" width="1920"] Cuplul Ceaușescu, alături de regina Angliei și Prințul Consort. sursa: Agerpres[/caption]

De asemenea, vizita a vizat consolidarea cooperării industriale în domenii strategice. Delegația română, din care au făcut parte și Ștefan Andrei, Gheorghe Oprea sau Ioan Avram, a fost direct interesată de industria aeronautică. Astfel, s-a urmărit „realizarea cooperării cu British Aerospace și Rolls-Royce în realizarea avionului BAC One-Eleven” , cunoscut în România ca ROMBAC. Nicolae Ceaușescu a vizitat personal o fabrică de avioane la Bristol pentru a vedea cum se construiesc avioanele.
Ordinul Jartierei și cinismul politicii internaționale
Punctul culminant al aprecierii occidentale față de atitudinea anti-sovietică a lui Ceaușescu a fost conferirea Ordinului Jartierei (The Most Noble Order of the Garter), cea mai înaltă distincție acordată de casa regală britanică.

Acest ordin avea să-i fie retras liderului român în decembrie 1989, un gest descris de Ristea Priboi ca fiind „urât și fără precedent”.

Fostul ofițer de spionaj a remarcat cinismul situației, amintind că în timpul vizitei din 1978, prim-ministrul laburist James Callaghan a rostit un discurs extrem de elogios despre „rolul politic al României și al președintelui Nicolae Ceaușescu în lumea internațională la momentul acela”. Priboi s-a întrebat retoric de ce autoritățile britanice nu și-au retractat și acea declarație odată cu retragerea decorației.
Demontarea miturilor: Furtul de la Buckingham
Ristea Priboi a negat categoric o serie de zvonuri lansate în spațiul public, conform cărora comportamentul soților Ceaușescu a fost neadecvat, sau chiar că a existat temerea că aceștia ar fi subtilizat obiecte de valoare de la Buckingham, avertisment care ar fi fost dat Reginei de către președintele francez Valéry Giscard d'Estaing.

Fostul ofițer a demontat logic această teorie, explicând că vizita în Marea Britanie (1978) a avut loc înainte de vizita lui Ceaușescu în Franța (în august 1980). Deci nu avea cum să sune președintele Franței ca să povestească despre o vizită care încă nu se făcuse.

El a pus aceste afirmații false pe seama relatărilor lui Ion Mihai Pacepa din cartea „Orizonturi Roșii”, precizând că Pacepa nici măcar nu a fost cazat în Palatul Buckingham, alegând Hotelul Intercontinental și, prin urmare, nu ar fi putut relata aspecte din interior.

Podcastul Evenimentul Istoric cu Ristea Priboi demonstrează că dedesubturile relațiilor internaționale și ale spionajului oferă adesea o imagine mai nuanțată asupra evenimentelor de la apogeul Războiului Rece.

https://www.youtube.com/watch?v=O9PFogtCYJM]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/Captura-de-ecran-din-2026-07-24-la-08.24.28-1200x1000.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Culisele celei mai mari trădări din spionajul românesc. Ristea Priboi despre deconspirarea ofițerilor „fantomă”]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/culisele-tradari-spionajul-romanesc-ristea-priboi-predare-fantome.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/culisele-tradari-spionajul-romanesc-ristea-priboi-predare-fantome.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Istoria serviciilor secrete românești este marcată de un episod extrem de controversat și dureros, care continuă să provoace unde de șoc chiar și la decenii distanță: deconspirarea rețelei de ofițeri de spionaj deplin acoperiți, așa-numitele „fantome”, de către statul român la începutul anilor '90.

Invitat în podcastul „Evenimentul Istoric” moderat de Dan Andronic, fostul ofițer de spionaj extern Ristea Priboi a lansat acuzații fără precedent la adresa lui Ioan Talpeș, fostul director al Serviciului de Informații Externe (SIE). Considerându-l responsabil de distrugerea unor vieți dedicate interesului național.

[caption id="attachment_4757372" align="alignnone" width="1436"] Ristea Priboi, fost ofițer de spionaj extern. sursa: EVZ[/caption]
Ce erau „fantomele” din spionajul românesc
Pentru a înțelege gravitatea situației, jurnalistul Dan Andronic a explicat conceptul de „fantomă” în lumea intelligence-ului. Este vorba despre ofițeri deplin conspirați, oameni cărora li se fabrica o identitate complet nouă, de la locul nașterii până la istoricul școlar și profesional, și care erau trimiși în străinătate, de regulă în Occident.

Misiunea lor este să se integreze perfect în societatea respectivă, construindu-și o viață aparent normală, așteptând ani de zile momentul în care vor fi „activați” pentru a culege informații strategice pentru România.

Acești ofițeri și-au asumat un risc uriaș, rupând adesea legăturile cu trecutul lor real, pe baza garanției absolute că statul român îi va proteja. Această garanție a fost însă încălcată brutal.
„Talpeș a fost un accident al istoriei”
Ioan Talpeș, numit la conducerea SIE în anii '90, a luat decizia de a preda listele cu identitățile reale ale acestor „fantome” către serviciile secrete occidentale americane, germane, franceze, britanice. Ristea Priboi nu a menajat deloc cuvintele atunci când a descris acest act.

Vizibil marcat de soarta foștilor săi colegi, Priboi a declarat: „Este vorba de viața unor colegi de-ai mei care și-au pus totul în slujba interesului național, în slujba României, și se întâmplă să vină un netrebnic, să vină un trădător care să nu țină cont de nimic din toate acestea și să îi arunce în pușcării, să le distrugă viața”.

Fostul ofițer a adăugat tăios: „Talpeș a fost un accident al istoriei și mai ales un accident al SIE, pentru că un asemenea om, cu o asemenea comportare, n-avea ce să caute în fruntea unui serviciu.”

[caption id="attachment_4456824" align="alignnone" width="1200"] Ioan Talpeșsursa: Arhiva EVZ[/caption]
Cum a reacționat CIA la predarea listelor
Unul dintre argumentele folosite frecvent de Ioan Talpeș pentru a-și justifica decizia a fost acela că a acționat cu aprobarea conducerii politice, Ion Iliescu, sau la cererea expresă a partenerilor americani, pentru a dovedi transparența noii Românii democratice.

Ristea Priboi demontează ferm această narațiune, dezvăluind un detaliu uluitor despre reacția americanilor: Talpeș s-ar fi dus din proprie inițiativă la CIA cu lista. Conform lui Priboi, reacția CIA a fost de stupoare: „Noi nu ți-am cerut așa ceva”.

Mai mult, CIA, care se ocupă exclusiv de spionaj extern, nu de securitate internă, l-a redirecționat pe Talpeș către FBI, agenția responsabilă de contrainformații pe teritoriul SUA. „Nici ei [americanii] n-au înțeles cum un șef de serviciu de informații al unui stat poate să comită un asemenea act”, a subliniat Priboi.
Dublul standard al trădării: Pacepa vs. Statul Român
Discuția a atins și o dilemă morală profundă.

Dan Andronic a ridicat o întrebare incomodă: dacă actul lui Ion Mihai Pacepa, care a fugit în SUA, este considerat trădare, cum ar trebui catalogat gestul unui stat care își vinde proprii ofițeri inamicului?

Pentru Ristea Priboi, ecuația este simplă și tragică: actul lui Talpeș este de o gravitate extremă tocmai pentru că a fost făcut din vârful instituției care trebuia să-i protejeze. „Acțiunea lui Talpeș a fost o acțiune de trădare, pentru că și-a trădat oamenii pe care trebuia să-i apere cu prețul vieții”, a punctat invitatul.

Unitatea de elită care se ocupa de ofițerii acoperiți a fost desființată nejustificat, iar unii dintre ei, deși au reușit să revină în țară, au fost nevoiți să înceapă de la zero.

Printre aceștia, Priboi a amintit cazul unui ofițer pregătit să devină „fantomă”, a cărui misiune a fost întreruptă, fiind ulterior recuperat pentru direcția de linie a SIE și devenind, mai târziu, coleg cu Priboi în Parlamentul României.

https://www.youtube.com/watch?v=O9PFogtCYJM
O rană deschisă a spionajului românesc
Deconspirarea „fantomelor” rămâne o rană deschisă în istoria serviciilor de informații din România.

Dincolo de manevrele geopolitice de apropiere față de Occident din anii '90, mărturia lui Ristea Priboi aduce în prim-plan drama umană a ofițerilor abandonați și califică nemilos ceea ce el consideră a fi fost nu o strategie diplomatică, ci un act incontestabil de trădare din interior. Podcastul poate fi ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Spionaj-1200x800.webp" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Clopotnița, „Ro-Alertul” de altădată. Cum erau avertizați românii înainte de telefoane]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/clopotnita-ro-alertul-de-altadata-cum-erau-avertizati-romanii-inainte-de-telefoane.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/clopotnita-ro-alertul-de-altadata-cum-erau-avertizati-romanii-inainte-de-telefoane.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Clopotnița este o construcție specială care însoțește bisericile fie ele ortodoxe, fie ele romano-catolice. Nu există sat românesc unde să nu fie o biserică ortodoxă și o clopotniță.
Clopotnița și „vremea catedralelor”
Înainte de a defini rolul pe care l-a jucat clopotnița în viața românilor, trebuie să readucem în atenție o lucrare scrisă de clasicul istoriografiei franceze, Georges Duby, „Vremea Catedralelor”. Lucrarea cuprinde perioada 980-1420 când în Occident au apărut marile catedrale. În același timp, în Țara Românească și în Moldova, clopotnița și biserica satului conducea viața comunității. În Apus, bisericile din orașe aveau turn unde era plasat un ceas.

[caption id="attachment_4651307" align="alignnone" width="884"] Picturi Catedrală / sursa foto: https://catedrala-nationala.ro/foto[/caption]
Clopotnița pe un loc ridicat
Dintotdeauna, în sat, țăranii construiau biserica și clopotnița pe o înălțime naturală a satului. Dacă înălțimea era undeva în mijlocul localității, era și mai bine. Era o moștenire a Antichității greco-romane, a Acropolei și colinelor Romei Antice. De ce erau biserica și clopotnița pe locuri înalte?

În primul rând, conta acustica. Sunetul de toacă și de clopot poate fi auzit de toți oamenii din sat, indiferent de partea unde sunt. În caz de invazie, fenomene extreme, bucurie sau deces, clopotul și toaca anunțau prin semnale specifice. Se știe că atunci când clopotul e bătut în „dungă”, înseamnă că a murit cineva.

[caption id="attachment_4704241" align="alignnone" width="858"] Clopot biserică. Sursă foto: Pixabay[/caption]

Când clopotul este bătut normal, este bucurie, este chemare la slujbă. Când e bătut în ritm alert, înseamnă apropierea unei intemperii. Pe timp de noapte, sunetul clopotului era sprijinit de focuri de avertisment iar ziua pe mormane aprimse fumegând pentru a se vedea fumul de la distanță.
De la „Anathema”, la „Ro-Alert”
Așadar, clopotnița era „Ro-Alert” pentru români de-a lungul secolelor. Mesajele clopotului și cele de toacă parcurg distanțe cu viteza sunetului. Așadar, fără telefon, fără cablu telefonic, un mesaj se poate transmite rapid, de la biserică la biserică. De aceea, clopotnița este o construcție importantă ca însăși biserica în sine.

Nu întâmplător, pedeapsa dată de Patriarhia Ecumenică era „anathema”. Era interdicția de a se trage clopotele.

[caption id="attachment_4651975" align="alignnone" width="898"] Catedrala Mantuirii Neamului sursa: Lucian Tudose[/caption]
Catedrala Mântuirii, apogeul Națiunii Române
Catedrala Mânutirii Neamului sau Catedrala Națională este cea mai înaltă Catedrală Ortodoxă din lume. Respectă tradiția arhitecturii ortodoxe iar clopotnița sa este pe măsura maiestuaosei construcții arhitectonice. Românii și-au făcut Catedrala nu la 980, nu la 1386, nu la 1420 sau la 1504 sau la 1601.

Nu au putut să o facă atunci pentru că luptau pentru creștinătate. La 1922, s-a făcut Catedrala de la Alba Iulia, iar din 1885 și până în 2025, s-a luptat pentru a se crea Catedrala Națională. Patriarhul Daniel, întronizat la 30 septembrie 2007, a reușit timp de 18 ani să realizeze proiectul care definește Națiunea Română: Catedrala Națională.
Legende și momente critice
Se știe că Mânăstirea Strehaia a fost ridicată cu altarul spre sud. Bisericile au altarul spre răsărit. Legenda spunea că Mihai Viteazul ar fi vrut să îi păcălească pe turci care în absența hărților, știau că toți creștinii au altarele spre est. Numai că explicația este alta. Cum în acele vremuri nu erau busole, vara sau iarna, când se punea crucea de temelie a unei biserici cu clopotnița aferentă, se săpa la răsăritul Soarelui.

Ori, Soarele răsare diferit, ușor spre sud-est, iarna, în raport cu vara. De aici, situația de la Strehaia. Se știe că în 1916, când Puterile Centrale au ocupat Oltenia și Muntenia, clopotnița a devenit inamicul germanilor și austro-ungarilor. Clopotele de bronz erau demontate pentru obuze. La Mânăstirea Lainici, trupele germane în octombrie 1916, au adăpostit caii în altarul Sfintei Mânăstiri. Asta, deși teoretic, erau creștini.

Dar, istoria se scrie și așa. Clopotnița are rolul ei istoric de secole.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/09/Clopotnita-Vadul-Rascov-1200x800.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Documentul care a schimbat destinul României. Ce s-a întâmplat pe 24 iulie 1772]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/documentul-care-a-schimbat-destinul-romaniei-ce-s-a-intamplat-pe-24-iulie-1772.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/documentul-care-a-schimbat-destinul-romaniei-ce-s-a-intamplat-pe-24-iulie-1772.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Unirea este un deziderat care s-a materializat la 24 Ianuarie 1859. Dar, evident, etapele premergătoare urcă mult în timp, în perioada de tranziție românească de la Evul Mediu spre Epoca Modernă.
Unirea - un deziderat la 24 iulie 1772
Războiul ruso-turc din perioada 1786-1774 a avut anumite ținte precise pentru beligeranți. Otomanii și rușii doreau să își consolideze poziția în Balcani. Țarina Ecaterina a II-a dorea să aibă o parte din Polonia. În timpul acestui război, s-au purtat tratative la Focșani și la București. Tratativele au început la 24 iulie 1772 și s-au încheiat fără rezultat în martie 1773.

O delegație de boieri de la Iași și de la București a prezentat memorii Țarinei. Se dorea ca pentru Țara Românească și Moldova să se realizeze Unirea și Independența sub garanția colectivă a Prusiei, Rusiei și Imperiului Habsburgic.

Tratativele au eșuat în 1773. Tratatul de Pace s-a semnat la 21 iulie 1774, în Dobrogea la Kuciuk Kainardji. Nu a adus Unirea și nici Independența, dar s-a eliminat monopolul otoman. În plus, Rusia a decis să pregătească un Protectorat în Principate. Îl va oficializa după Tratatul de la Adrianopol 55 ani mai târziu, în 1829.
Unirea formațiunilor de grăniceri, 24 iulie 1864
Unirea formațiunilor de grăniceri s-a făcut la 24 iulie 1864. Alexandru Ioan Cuza a dorit să aibă granițele României păzite de o singură formațiune militară, cu o comandă unică. Unificarea începuse imediat după 24 ianuarie 1859. La 24 ianuarie 1862, începuse să lucreze un singur Guvern la București.

Unirea formațiunilor de grăniceri era parte a reformei ample a forțelor armate ale tânărului stat român. Rusia, Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman erau vecinii României. Imperiul Otoman era puterea suzerană, chiar dacă exista garanția colectivă a Puterilor Europei.

Alexandru Ioan Cuza avusese o stimă deosebită pentru grăniceri. Cei de la Dunăre, în iarna 1854-1855, se revoltaseră pe fondul Războiului Crimeii. Rusia și Austria au ocupat succesiv Principatele, iar domnii  care domneau în baza Convenției de la Balta Liman au fost alungați. Grănicerii s-au revoltat în baza dezideratelor pașoptiste, Unirea și Independența.
Grănicerii s-au revoltat în primăvara lui 1866
Unirea era o realitate la 1866, dar Alexandru Ioan Cuza a fost detronat. Atunci, grănicerii de pe Dunăre s-au revoltat. Nu înțelegeau de ce domnitorul lor fusese alungat. În plus, nu aveau soldele plătite din februarie până în mai 1866. Ei au spus că i-au jurat credință lui Cuza și nu „neamțului”. Între timp, de la București, grănicerii au fost convinși că o nouă epocă istorică îi aștepta și ca atare ei au oprit revolta.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/01/Unirea-Principatelor-de-la-1859-si-Alexandru-Ioan-Cuza-1024x576.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Magistrați și milițieni folosiți de propaganda pentru decretul ceaușist de stopare a cazurilor de divorț. Material inedit din Scînteia despre neputința în fața violențelor domestice]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/magistrati-si-militieni-folositi-de-propaganda-pentru-decretul-ceausist-de-stopare-a-cazurilor-de-divort-material-inedit-din-scinteia-despre-neputinta-in-fata-violentelor-domestice.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/magistrati-si-militieni-folositi-de-propaganda-pentru-decretul-ceausist-de-stopare-a-cazurilor-de-divort-material-inedit-din-scinteia-despre-neputinta-in-fata-violentelor-domestice.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[770, 779 sunt acum niște biete numere dar până în 1989 erau bocancii cu care regimul intra în viețile oamenilor, impunându-le cum să-și rânduiască viețile private. 770 este numărul decretului prin care Nicolae Ceaușescu interzicea întreruperile de sarcină, interdicție pe care mulți credincioși ar aplauda-o astăzi, dar motivația apariției normei legale nu avea nimic din discuțiile despre păcatul suprimării unei vieți, ci doar argumente economice și sociale. Creșterea natalității era parte din strategia unui ateu convins de ”construcție a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism”!
În toamna anului 1966, mai exact între 1 și 8 octombrie, Nicolae Ceaușescu a impus o serie de decrete menite să sporească natalitatea. O să spuneți că avea dreptate, că uite ce se întâmplă acum în Europa, dar metoda și, mai ales, felul în care a impus aceste măsuri au lăsat urme adânci în societate. Despre decretul 770, privind interzicerea avorturilor, s-a vorbit mult, despre crima arestărilor, despre chiuretaje făcute în încăperi insalubre, despre copiii aruncați în orfelinate, dar 779 a avut și el urmări grave.

Divorț, misiune imposibilă
Prin decretul 779, din 8 octombrie 1966, se modificau prevederi din Codul Familiei, scopul fiind stoparea divorțurilor, ca și cum doi oameni care stau împreună fără a-și dori asta fac plozi pe scară rulantă. 
Se impunea o taxă uriașă de timbru, perioadă de împăcare, în care pe nimeni nu interesa cum conviețuiesc cei doi și se cereau probe privind motivul despărțirii, lucru care a dus la apariția unei adevărate ”profesii”, cea de ”martor de divorț”. Mai mult, soții care depuneau divorț erau convocați la comitetele de partid din intreprinderile unde lucrau pentru a fi mustrați și convinși să renunțe, iar divorțul, odată pronunțat, rămânea la dosarul de cadre ca o pată.
Am găsit în Scînteia, oficiosul PCR, un material din decembrie 1966, când multe din consecințele decretelor aberante nu erau încă resimțite, dar care folosește judecători de la Tribunalul București și de la Judecătoriile de raioane (sectoarele de astăzi), milițeni, procurori și funcționari. Magistrații laudă efectele decretului 779, scoțând în evidență numărul mare de familii care renunțaseră deja la despărțire, ca și cum o familie în adevăratul sens al cuvântului era întărită de lipsa banilor pentru a plăti divorțul! Ceilalți dau exemple de cazuri în care separarea și divorțul sunt permise, dar e vorba doar de violențe domestice sălbatice.

Câteva constatări peste decenii
Trecând peste aberantele piedici puse de stat în calea celor care aleg în consens să nu mai continue să trăiască împreună, nu pot să nu remarc cum se vorbea în 1966, ca și în 2026, de neputința autorităților în fața abuzurilor domestice. Și astăzi, când seturi întregi de legi au fost experimentate, unele cazuri și fraze ale oamenilor legii sunt perfect valabile. Și o ultimă constatare, animalul e animal indiferent de regimul sub care trăiește.
Un cuvânt și despre autorul textului de acum 60 de ani, George-Radu Chirovici nu era doar un reporter, el a scris cărți de poeme, ficțiune și de reportaje literare.
În fine, expresia ”Sala Pașilor Pierduți” este disputată de practicanții Dreptului bucureșteni cu francmasonii, care denumesc ”foaierul” Templelor în același fel. În Palatul Justiției de pe Splaiul Dâmboviței, ”Sala Pașilor Pierduți” este impresionantul hol de la parterul clădirii.

Materialul ”Rezonanțe noi în sala pașilor pierduți...” este o anchetă socială, cum afirmă însuși autorul, George-Radu Chirovici, apărută în Scînteia din 15 decembrie 1966
Sîmbătă 10 decembrie, amiază. Urc treptele Sfatului popular al raionului „30 Decembrie“. S-a oficiat o căsătorie şi o mulţime veselă iese din clădire. Îi privesc pe cei doi, mireasa şi mirele, şi le urez în gînd ca toată viaţa să păstreze parfumul tare, esenţial al zilei în care şi-au unit vieţile sub semnele splendide şi larg deschise ale Iubirii şi Răspunderii. DAR DACĂ...? 

Dar dacă iubirea şi răspunderea încetează... 
Pe chipul interlocutorului nostru, tovarăşul Gheorghe Paşa, preşedintele Tribunalului Capitalei, trece o umbră. 
— În ultimul timp s-a discutat pe larg despre uşurinţa cu care s-au întemeiat multe căsnicii, uşurinţa cu care mulţi soţi s-au adresat justiţiei cerînd desfacerea căsătoriei, uşurinţa cu care ea s-a acordat de multe ori. Nu este cazul să revenim, aş vrea să arăt doar că anual se oficiau în Capitală circa 18 000 de căsătorii şi se intentau circa 12 000 de acţiuni dedivorţ. 
Îi prezentăm tovarăşului Gh.Paşa o statistică ad-hoc, întocmită de noi, privind două capitole: media lunară a acţiunilor de divorţ intentate în mai multe oraşe din ţară în cursul anului 1965 (coloana I) şi numărul total al acţiunilor de divorţ intentate după 8 octombrie 1966 — data apariţiei Decretului (coloana a II-a):
Brăila 63,4 11 
Focşani 40,0 5 
Galaţi 85,1 13 
Luduş 9,6 2 
Odorhei 14,2 2 
Oradea 73,2 2 
Tg. Mureş 53,2 9 
Tîrnăveni 11,4 0
—...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/sala-pasilor-pierduti-1200x730.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Secretul pepenilor de Dăbuleni. Cum a adus un spion român semințele din California, ascunse în șervețele de restaurant]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/secretul-pepenilor-de-dabuleni-cum-a-adus-un-spion-roman-semintele-din-california-ascunse-in-servetele-de-restaurant.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/secretul-pepenilor-de-dabuleni-cum-a-adus-un-spion-roman-semintele-din-california-ascunse-in-servetele-de-restaurant.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Celebriii pepeni de Dăbuleni, considerați astăzi un brand agricol 100% românesc, au o istorie fascinantă, demnă de filme cu agenți secreți.

Fostul ofițer de informații externe, Ristea Priboi, dezvăluie în cartea sa, „Lumini și umbre din viața unui spion”, culisele unei operațiuni inedite prin care materialul genetic californian a fost introdus clandestin în România comunistă. Ristea Priboi va fi invitat la podcastul Evenimentul Istoric de azi, 24 iulie, de la ora 12.00.

Potrivit dezvăluirilor din volumul autobiografic, apariția lubeniței pe nisipurile din sudul Olteniei nu a fost un simplu miracol agricol, ci rezultatul unei misiuni speciale orchestrate de Securitate, care eluda un embargou american strict. O rețetă secretă a succesului de azi.
Operațiunea Dăbuleni sau „Semințe în șervețel”
Ristea Priboi relatează cum, în urma unei deplasări în Statele Unite ale Americii, a reușit să obțină semințe de pepene verde din California, o regiune renumită pentru agricultura sa. Deoarece legislația americană impunea un embargou genetic sever, scoaterea oficială a semințelor din țară era imposibilă.

Soluția ofițerului de spionaj român a fost una de o simplitate ingenioasă: „Am adus semințele în șervețele, din cele existente pe mesele din restaurante. Nu puteai să le scoți oficial din America, fiind sub embargou genetic”, explică autorul în cartea sa.

Odată ajuns în țară, Priboi l-a contactat pe inspectorul șef de la Craiova, colonelul Dupac, pentru a organiza o deplasare de urgență la Dăbuleni.

Ținta vizitei a fost profesorul Petre Baniță, directorul general al Stațiunii de Cercetare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri și membru al Academiei de Științe Agricole, un specialist decorat cu titlul de „Erou al Muncii Socialiste”.

[caption id="attachment_4761739" align="alignnone" width="1622"] Ristea Priboi (centru) împreună cu Adrian Păunescu și prefectul județului, de la aceea vreme. sursa: EVZ[/caption]
California din Oltenia și trasabilitatea strictă a recoltei
Academicianul Petre Baniță a primit cu entuziasm prețiosul material genetic american, mai ales pentru că microclimatul de la Dăbuleni era aproape identic cu cel din California, oferind condiții perfecte pentru aclimatizarea plantelor.

Pentru succesul proiectului, s-au impus măsuri drastice de control. Alocarea terenului afost prima grijă a specialiștilor români. Un inginer pe nume Dumitru a primit un lot de 4.000 de metri pătrați, suficient pentru testarea semințelor. Fiecare lubeniță apărută pe câmp a primit un număr de ordine și a fost trecută într-un registru special.

Fructele au fost lăsate pe câmp până la coacerea completă, pentru ca semințele să ajungă la o maturitate optimă.

S-a instituit o regulă de fier, toți cei care primeau un pepene pentru „degustare” și testare aveau obligația strictă de a returna absolut toate semințele, pentru a asigura materialul genetic al viitoarelor producții.
Primele exemplare, pe masa partidului
La momentul recoltei, primele patru exemplare numerotate au fost predate direct lui Ristea Priboi. Destinația acestora arată importanța acordată la nivel de stat acestui experiment agricol.

Pepenii cu numerele 1, 2 și 3 au fost trimiși conducerii superioare a partidului, prin intermediul academicianului Nicolae Giosan. Priboi este convins că cel puțin un exemplar, probabil cel mai mare, a ajuns direct pe masa lui Nicolae Ceaușescu pentru a fi prezentat drept o mare reușită a agriculturii socialiste.

Exemplarul cu numărul 4 a fost păstrat de ofițer: „A patra a fost a mea, pe care am dus-o la serviciu și am consumat-o cu colegii. Lubenița mea avea 14 kilograme și 700 de grame”, își amintește acesta.

Respectând regula impusă de cercetători, ofițerul a strâns toate semințele după consum și le-a returnat stațiunii de la Dăbuleni, asigurând astfel baza pentru ceea ce avea să devină celebrul soi românesc.

Nu ratați podcastul de azi, ora 12.00.

[caption id="attachment_4761737" align="alignnone" width="1200"] Lumini și umbre din viața unui spion, Ristea Priboi. sursa: EVZ[/caption]

„Asta e povestea cu lubenița de Dăbuleni”, conchide Ristea Priboi în volumul său, demontând mitul unui soi autohton și dezvăluind aportul direct al spionajului românesc în agricultura națională.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/07/Pepeni_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cartierul bucureștean unde s-a fabricat pentru prima oară Ci-Co, aroma acidulată a copilăriei decrețeilor]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cartierul-bucurestean-unde-s-a-fabricat-pentru-prima-oara-ci-co-aroma-acidulata-a-copilariei-decreteilor.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cartierul-bucurestean-unde-s-a-fabricat-pentru-prima-oara-ci-co-aroma-acidulata-a-copilariei-decreteilor.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ci-Co este unul dintre cele mai cunoscute cuvinte din perioada ceaușistă. Cândva numele băuturii acidulate era sinonim cu bucuria copiilor, azi se zbate între mediocritate în atâtea mărci de sucuri și nostalgia unor oameni oricum prea în vârstă ca să mai savureze o ”carbogazoază”.

Ce înseamnă, de fapt, Ci-Co
Ci-Co (citrice concentrate) a apărut în 1970, fiind una dintre puținele băuturi pentru copiii români din acei ani. Azi dacă întrebi oamenii cu vârste între 40 și 60 de ani o să ți se răspundă că era minunată, dar adevărul este că nu aveam comparație pe rafturile alimentarelor sau cofetăriilor. Brifcor, Bembem au apărut mult mai târziu și alternativa la Ci-Co era doar siropul din borcanele în care fremăta ”gazul” sau prea-greu-de-găsitul Pepsi.
Ci-Co trăiește în memoria colectivă și din mitul ”produselor sănătoase” al acelor ani, dar și aici adevărul contrazice amintirile. La început era făcut din portocale și lămâi aduse din Grecia sau Italia, dar, când lipsa banilor a afectat România Socialistă, fabricile au început să folosească siropuri. Mai târziu, când zahărul pentru consumul intern a fost raționalizat, Ci-Co a devenit doar concentrat cu îndulcitori. Asta e, am supraviețuit și încă destul de bine, dacă ne mai găsiți și azi ”pe piață”!
Prezentăm acum un material cu câteva referiri la prima fabrică a acestui produs care, orice s-ar spune, a înseninat și aromat copilăria multor generații. Este selectat din Magazin, o revistă săptămânală care publica materiale de popularizare a științelor, un material despre apariția și dezvoltarea cartierului Militari, abia apărut la acea dată pe harta Bucureștiului.

Materialul ”Cincinalul 1971-1975 / Într-un oraș din... București” a apărut în revista Magazin din 19 iunie 1971, semnat de Paul Marian și Mircea Scripca
Dar ceea ce este mai caracteristic și mai important pentru un mare ansamblu urban este crearea, în vecinătatea sa imediată, a unei platforme industriale. Pe o arteră apropiată, cu un nume foarte potrivit, Bulevardul Preciziei, au apărut rînd pe rînd o uzină de echipamente metalice și articole sanitare (UREMOAS), o fabrică de ceramică fină, o mare întreprindere de prefabricate, unitatea de industrie locală „Nufărul“. Iar in imediată apropiere s-a construit una din cele mai reprezentative fabrici de mobilă ale țării. 
CINCINALUL CARE A ÎNCEPUT completează moderna platformă industrială cu noi unități. 

Puțini cititori știu probabil că noua băutură răcoritoare Ci-Co, realizată din citrice și cola, foarte apreciată de la prima apariție pe piață, este produsul unei fabrici noi a ”orașului“ Militari. Este vorba despre o întreprindere de băuturi răcoritoare și bioxid de carbon, dată parțial în funcțiune, care va avea în final o capacitate de 750 000 sticle de răcoritoare și 7 tone bioxid de carbon în 24 de ore. 
Viitorul apropiat va consemna apariția pe aceeași platformă a unei fabrici de tîmplărie metalică și a noii clădiri a întreprinderii locale „Victoria“. EXISTENȚA UNOR LARGI SPAȚII pentru construcție, a drumurilor de acces moderne spre centrul Capitalei, a marelui cartier de locuințe din preajmă, a determinat și cooperația meșteșugărească să-și creeze în Militari puternice centre de producție. În cadrul unui mare complex în curs de construcție au și fost date în folosință un atelier pentru confecționarea mobilei de comandă, un altul pentru execuția obiectelor de ceramică decorativă, un al treilea pentru realizarea de mobilier și echipament sportiv. Treptat vor fi terminate și alte ateliere, cu profil chimic, de articole plastice, metalurgie etc. 

Un alt grup de producție al UCECOM va cuprinde ateliere de creație pentru obiecte de artizanat, o boiangerie și o spălătorie chimică. După cum se vede, o bază de producție puternică, care va avea și avantajul unui nivel tehnic ridicat. 
TURUL DE ORIZONT de ordin economic din zona Militari nu ar fi complet dacă n-am pomeni și de bazele de transport recent create și în curs de dezvoltare. Concret ne referim la noua autogara D.R.T.A. de pe Bd. Păcii, la Autobaza pentru vehiculele I.T.B. de pe str. Valea Cascadelor și de noua clădire, de pe aceeași stradă, a întreprinderii de transporturi internaționale. 
Nici domeniul cercetării științifice nu este absent. Pe Bd. Păcii se află în construcție o clădire impunătoare destinată Institutului de Fizică al Academiei iar pe Bd. Preciziei s-a dat anul trecut parțial în folosință localul Institutului de cercetări pentru construcții. După cum se vede, cartierul Militari se conturează ca o entitate economică distinctă, demnă de nivelul unui adevărat oraș. 
DAR ACEST ATRIBUT nu se referă doar la activitatea economică, „orașul“ din apusul Bucureștilor tinde să devină și un important centru social-cultural. Cea mai marcantă apariție pe acest plan va fi, fără îndoială Casa de cultură a sindicatelor aflată în construcție lângă UREMOAS. Termen de execuție : 1972.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/ci-co-915x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Trădarea din inima CIA. Cazul Aldrich Ames, o victorie majoră a KGB]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/tradarea-din-inima-cia-cazul-aldrich-ames-o-victorie-majora-a-kgb.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/tradarea-din-inima-cia-cazul-aldrich-ames-o-victorie-majora-a-kgb.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Între 1985 și 1994, Agenția Centrală de Informații a Statelor Unite ale Americii a fost victima uneia dintre cele mai devastatoare breșe de securitate din istoria sa.

Fără teorii ale conspirației sau ipoteze nedemonstrate, dosarul Aldrich Ames expune o realitate crudă: un ofițer CIA, de contrainformații care a vândut secretele propriei agenții pentru bani, contribuind la prăbușirea rețelelor americane de spionaj din blocul sovietic.
Un ofițer CIA cu acces total
În septembrie 1983, Aldrich Ames a fost numit șef al unei ramuri de contrainformații a CIA responsabilă de operațiunile sovietice și est-europene. Această funcție i-a oferit acces direct la identitățile agenților recrutați de americani în spatele Cortinei de Fier.

În aprilie 1985, motivat exclusiv de câștiguri financiare, Ames s-a prezentat la Ambasada URSS din Washington și și-a oferit serviciile KGB-ului.

[caption id="attachment_4761166" align="alignnone" width="1200"] Aldrich Ames, spionul KGB în CIA. sursa: britannica.com[/caption]
Bilanțul dezastrului
Impactul trădării sale a fost imediat și letal. Ames a recunoscut oficial că a deconspirat peste 100 de cazuri de spionaj sovietice și est-europene. Informațiile furnizate de el au dus direct la arestarea și execuția mai multor agenți de top care colaborau cu Occidentul, printre care generalul GRU Dmitri Polîakov.

Pentru informațiile care au distrus decenii de muncă informativă, Ames a încasat de la ruși aproximativ 2,5 milioane de dolari pe parcursul a nouă ani.
Cazul generalului GRU
Dmitri Polîakov a fost un ofițer de rang înalt, general-maior, în GRU (Directoratul Principal de Informații al armatei sovietice) și este considerat unul dintre cei mai valoroși și longevivi spioni ai SUA din perioada Războiului Rece.

Colaborarea sa cu serviciile de informații americane a durat peste 25 de ani, începând din anii 1960 și continuând până în anii 1980.

Datorită gradului său înalt în GRU, Polîakov a avut acces direct la planurile strategice și la secretele militare de la vârful ierarhiei sovietice. 

A fost gestionat sub numele de cod TOPHAT de către FBI și sub numele de cod BOURBON de către CIA.
Refuza să fie plătit
Spre deosebire de Ames, a refuzat constant remunerațiile substanțiale oferite de CIA. Accepta doar cadouri modeste legate de pasiunile sale, cum ar fi unelte pentru tâmplărie, arme de vânătoare de colecție sau echipamente de pescuit.

A predat americanilor cantități uriașe de date esențiale despre rachetele strategice sovietice, armele anti-tanc, doctrinele militare și, foarte important, listele cu agenții sovietici care operau clandestin în SUA și Europa.

Agenții CIA l-au descris adesea drept „giuvaierul coroanei” al spionajului occidental.

În 1986, a fost arestat de KGB după ce fusese rechemat la Moscova la pensie. A fost interogat, judecat pentru înaltă trădare și executat în 1988, la vârsta de 66 de ani.
Semne ignorate și prinderea trădătorului
Deși Ames a început să afișeze o bogăție complet nejustificată pentru salariul său de bugetar, inclusiv cumpărarea unei case cu 540.000 de dolari cash în 1989 și cheltuieli totale estimate la 1,39 milioane de dolari, sistemul a eșuat.

El a reușit să treacă două teste poligraf, în 1986 și 1991, profitând de deficiențele majore de securitate internă ale CIA.

Investigația finală a FBI a dus, în cele din urmă, la arestarea sa și a soției sale pe 21 februarie 1994. Ames a pledat vinovat și a fost condamnat la închisoare pe viață fără posibilitatea eliberării condiționate. A murit în spatele gratiilor la 5 ianuarie 2026, la 84 de ani, notează Enciclopedia Britannica.

[caption id="attachment_4671907" align="alignnone" width="2037"] A murit Aldrich Ames, omul care a trădat SUA pentru KGB / sursa foto: wikipedia[/caption]
Cazul Ames și România
De-a lungul timpului, au apărut numeroase speculații privind implicarea lui Ames în deconspirarea unor operațiuni sau agenți români. Istoria strict documentată arată că România făcea parte din portofoliul est-european gestionat de divizia în care lucra Ames. Aceasta este singura conexiune demonstrată instituțional.

Niciun document public oficial al guvernului SUA nu atestă o misiune a sa la București și nu identifică vreun agent român printre victimele trădării sale.

Zvonurile conform cărora Ames ar fi fost implicat în cazul Ion Mihai Pacepa sunt false. Pacepa a defectat în 1978, cu aproape șapte ani înainte ca Ames să înceapă colaborarea cu sovieticii în 1985.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/01/Aldrich-Ames-1200x755.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[A murit R. James Woolsey, fostul director al CIA în administrația Clinton. Relația specială cu România]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/murit-james-woolsey-director-cia-clinton.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/murit-james-woolsey-director-cia-clinton.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[R. James Woolsey, fost director al Agenției Centrale de Informații (CIA) la începutul anilor '90, a murit la vârsta de 84 de ani, anunță New York Times. Vă prezentăm detalii despre mandatul său, 1993-1995, precum și despre deciziile sale controversate.

R. James Woolsey, avocatul și negociatorul american pentru controlul armelor, cunoscut pentru scurtul și tumultuosul său mandat ca director al Agenției Centrale de Informații (CIA) sub președintele Bill Clinton, a încetat din viață marți, la reședința sa din Washington. Acesta avea 84 de ani.

Decesul a fost provocat de un accident vascular cerebral, conform declarațiilor soției sale, Conchita Sarnoff Woolsey.

[caption id="attachment_4761113" align="alignnone" width="1200"] James Woolsey, fostul director al CIA. sursa: Facebook CIA[/caption]
Parcursul unui director al CIA, un „democrat al apărării”
Robert James Woolsey Jr. s-a născut în Tulsa, Oklahoma, pe 21 septembrie 1941, fiind singurul copil al familiei. A beneficiat de o educație academică de elită: a obținut licența la prestigioasa Universitate Stanford în 1963, a urmat un masterat la Oxford în 1965 ca bursier Rhodes și a absolvit ulterior Yale Law School.

Deși în studenție a fost implicat în proteste împotriva Războiului din Vietnam, a fost ulterior în Armata SUA timp de doi ani, atingând gradul de căpitan.

De-a lungul timpului, Woolsey și-a clădit o carieră de lungă durată la Washington, lucrând în administrații conduse de ambele partide politice. Acest parcurs i-a adus reputația de „democrat al apărării”.

Printre funcțiile deținute anterior conducerii CIA se numără:

 	Subsecretar al Marinei în timpul mandatului președintelui Jimmy Carter.
 	Activitate în domeniul controlului armamentului pentru administrația președintelui Ronald Reagan.
 	Ambasador al SUA (1989-1991) la negocierile privind tratatul de limitare a forțelor convenționale din Europa, în timpul administrației George H.W. Bush.

Mandatul zbuciumat la conducerea CIA (1993-1995)
În 1993, președintele Bill Clinton i-a oferit ceea ce ar fi trebuit să fie rolul definitoriu al carierei sale: director al CIA. 

Numirea unui oficial cu o viziune aspră  era văzută ca o mișcare menită să mulțumească tabăra republicană și profesioniștii din securitatea națională îngrijorați de reducerile bugetare de după Războiul Rece.

Totuși, relația sa cu președintele Clinton a fost una distantă. Cei doi nu petreceau aproape deloc timp în privat, întâlnirile lor rezumându-se la sesiunile Consiliului Național de Securitate.
Crizele mandatului de director al CIA
Mandatul său la Langley a fost marcat de crize majore de securitate. În 1993, a gestionat criza primului atentat cu bombă de la World Trade Center și un atac armat la intrarea în sediul CIA, soldat cu 2 morți și 3 răniți.

În 1994, a fost arestat Aldrich Ames, ofițerul CIA care spionase pentru Moscova timp de nouă ani, fiind considerat cel mai dăunător agent dublu din istoria Americii. Decizia lui Woolsey în cazul Ames a stârnit controverse masive: deși a numit situația un „eșec sistemic”, a decis să nu concedieze pe nimeni și să nu retrogradeze pe nimeni, emițând doar scrisori de mustrare pentru 11 oficiali. 

Acumularea acestor crize, lipsa de sprijin din partea Casei Albe și relația proastă cu Congresul au dus la demisia sa în decembrie 1994, fiind înlocuit de John Deutch.
Relația specială cu România


Deși relațiile de intelligence dintre SUA și România abia se reconfigurau în timpul scurtului său mandat la conducerea CIA, R. James Woolsey a dezvoltat o legătură strânsă cu țara noastră în deceniile care au urmat, devenind un promotor fervent al independenței noastre energetice. El a avertizat constant că Moscova folosește companiile de stat precum Gazprom ca arme geopolitice și a încurajat România să își exploateze propriile resurse, în special gazele din Marea Neagră, pentru a se elibera complet de șantajul rusesc.

Pe plan geostrategic, fostul director al CIA a privit mereu România ca pe un pivot vital pentru flancul estic al NATO și pentru securitatea Mării Negre. De-a lungul anilor 2000 și 2010, Woolsey a vizitat frecvent Bucureștiul pentru a participa la conferințe internaționale, susținând necesitatea ca SUA să ofere un sprijin militar și informativ solid aliaților din prima linie, în fața agresivității crescute a Rusiei lui Vladimir Putin.

În plus, în discuțiile sale cu oficialii și mediul de afaceri românesc, Woolsey a subliniat adesea că o corupție endemică și un stat de drept slab nu sunt doar probleme interne, ci vulnerabilități majore de securitate națională pe care agenții ostili le pot exploata. Astfel, el a rămas în cercurile neoconservatoare de la Washington un aliat neoficial valoros, militând constant pentru o Românie puternic ancorată în structurile euro-atlantice, solidă democratic și capabilă să își asigure suveranitatea.


De la critic al lui Clinton la susținător al lui Trump
Experiența demisiei sub presiune l-a marcat profund, ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/james-woolsey-director-cia-960x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Eroul român care a învins una dintre cele mai puternice armate ale vremii. Bătălia care a schimbat istoria]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/eroul-roman-care-a-invins-una-dintre-cele-mai-puternice-armate-ale-vremii-batalia-care-a-schimbat-istoria.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/eroul-roman-care-a-invins-una-dintre-cele-mai-puternice-armate-ale-vremii-batalia-care-a-schimbat-istoria.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Despre eroul român Iancu de Hunedoara, s-a scris mult. A fost folosit de istoriografia comunistă ca românul care a condus Ungaria. Și ca românul care a avut un fiu care a fost regele Ungariei. Voievod al Transilvaniei (1441-1446) și guvernator al Ungariei (1446-1453), Căpitan general al Armatei regale  maghiare (1453-1456) Iancu a fost un geniu geopolitic.

El este practic, în ordinea figurilor cruciadei antiotomane între Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare. Victoria de la Belgrad contra otomanilor a venit la doar 3 ani după cucerirea Bizanțului de către Mehmet (Mahomet) Cuceritorul sau Fatih. Cucerirea Belgradului va fi posibilă abia la 1521, de către Suleyman Magnificul. Așadar, Iancu de Hunedoara a amânat cu 65 de ani un pas uriaș al geopoliticii otomane.
Eroul de la Belgrad, la începutul luptei de 19 zile
Eroul Iancu de Hunedoara a intrat în luptă timp de 19 zile. Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului în mai 1456 visa la Belgrad. Dorea ca otomanii să aibă drum deschis spre Europa Centrală. Li s-a opus Iancu de Hunedoara. Acesta a decis să organizeze defensiv și ofensiv Cetatea Belgradului. Ladislau, fiul său și Mihail Szilagyi urmau să apere cetatea cu 5000 de militari profesioniști recrutați extern-lefegii sau mercenari.

Diplomatic, Iancu alesese ca pentru a apăra Belgrad să coopereze și cu eroul albanez Skenderbeg. Ioan de Capistrano, predicator și preot romano-catolic l-a ajutat să adune 30 000 militari și o flotă de 200 vase, multe transformate din vase civile în vase militare. La 4 iulie 1453, cetatea Belgrad a început să fie asaltată de proiectilele a 300 tunuri otomane.

Iancu de Hunedoara a replicat pe 14 iulie, când flota creștină a atacat flota otomană pe Dunăre. S-a reușit despresurarea fortăreței de la Zemun și revenirea la aprovizionarea cetății Belgrad de pe Dunăre. La 21 iulie 1456, sultanul Mahomed a ordonat asalturi succesive. Deși otomanii au reușit să atingă zidurile cetății, asediații creștini i-au respins.

Rezistența s-a făcut inclusiv cu aruncarea de baloți în flăcări, câlți cu păcură aprinsă și apă clocotită. Otomanii au fost împinși de pe scările folosite la asediu.
Eroul triumfător pe 22/23 iulie 1456
Creștinii vor  declanșa atacul general la 22 iulie 1456, de pe Sava, râu care a fost trecut. S-au captruat tunurile otomane care au fost întoarse contra otomanilor aflați în fața cetății Belgrad. Săgețile creștinilor au distrus avangarda otomană. Sultanul a fost salvat cu trupul de către un credincios al său, Hassan, șeful ienicerilor  care și-a pierdut viața.

La 23 iulie 1456, otomanii s-au retras, lăsând în urmă 24 000 morți și o importantă pradă de război. Artizanul victoriei, bolnav de ciumă, avea  să se stingă pe 11 august 1456 la Zemun. Catedrala romano-catolică de la Alba Iulia i-a primit trupul cu cinste. Pe piatra tombală stă scris: „S-a stins lumina lumii!”

Legenda spune că la ora 12.00, zilnic, clopotele catedralelor romano-catolice bat în cinstea victoriei de la Belgrad din 22/23 iulie 1456.

&nbsp;

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/07/iancu-de-hunedoara.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Poetul care a creat un fenomen muzical și a speriat o dictatură]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/poetul-care-a-creat-un-brand-muzical-speriind-o-dictatura.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/poetul-care-a-creat-un-brand-muzical-speriind-o-dictatura.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Poetul, așa îl știu toți pe Adrian Păunescu. A fost basarabeanul pe care istoria și viața l-au adus să copilărească și să crească nu departe de Cetatea Băniei, la Bârca. Avea să debuteze la 17 ani și nu va lăsa pana din mână o jumătate de secol. Ultimee poezii, la fel ca marele poet Tudor Arghezi, le-a scris până aproape de sfârșitul exitenței pământești.
Poetul înainte de marea consacrare
Poetul Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, la Copăceni, Sângerei în Basarabia. La acea dată, Basarabia încă mai era în România. Fusese răpită în 1940, eliberată în 1941. Va fi reocupată de sovietici în 1944.  Tatăl lui, un liberal convins și un intelectual, a ajuns la Bârca în Dolj. Aici, poetul de mai târziu, s-a format.

Vijelios ca ploaia, născut în ziua de Sf.Ilie, poetul a urmat actualul Colegiu Carol I din Craiova (Nicolae Bălcescu) și apoi a studiat la Școala Centrală Zoia Kosmodemianskaia din București. După 1945, tatăl lui a fost condamnat la 15 ani închisoare. Deși absolvise la 17 ani, poetul a intrat la Universitatea din București, la 20 de ani, în 1963, din cauza dosarului politic al tatălui său.
Poetul a debutat ca ploaia de vară
Poetul Adrian Păunescu s-a născut literar în 1960, o dată cu debutul său în poezie și condeier și gazetar în 1973, când a  a primit sarcina să conducă revista „Flacăra”. În 1970-1971,  a participat la cercul de poezie al lui Paul Engle în SUA la Iowa University.

Adrian Păunescu s-a impus ca un critic literar, eseist, poet și publicist din aceia având condeiul foarte ascuțit. Rapid, a reușit să rămână definitiv în imaginea contemporanilor drept un creator de școală.


Cenaclul „Flacăra” sau rezistența prin muzică și prin cultură
Poetul Adrian Păunescu a fost sufletul „Cenaclului Flacăra” în perioada 1973-1985. Regimul dorise crearea unui curent național de rock și folk menit să distragă atenția de la „decadența” Apusului. Poetul s-a întrecut pe sine. A creat un fenomen care a ajuns să întreacă așteptările Securității și PCR.

Lumea venea după poetul Adrian Păunescu, prim vânt, ploaie, ninsoare, oriunde în țară. Stadioanele se umpleau deși nu jucau nici echipe mari și nici Ceaușescu nu apărea. În 1985, o busculadă pe un stadion soldată cu morți și răniți, determinată de o furtună care a lovit și Ploieștiul a dus la închiderea Cenaclului.

Poetul i-a adus pe cântăreții mari ai României anilor 70-2000. Putem spune că acești 12 ani au fost creuzetul care a născut muzica românească.
Dizidența și viața politică
Poetul a fost criticat pentru că a fost vizibil și respectat sub Ceaușescu. S-a văzut însă că poetul a fost o figură curajoasă și până în 1985 și până în 1990. După 1990, a intrat în Partidul Socialist al Muncii, apoi în PDSR și în PSD. A mai trăit aproape 21 ani de la căderea lui Ceaușescu. A fost senator, a scris, a creat Cenaclul „Totuși iubirea”, a scris poezii. A prezentat o emisiune de sport. Ne-a părăsit la 5 noiembrie 2010. Avea 67 de ani.



Dar oare de ce poetul a depășit epocile în care trăise? De ce este încă iubit Adrian Păunescu? Talentul a fost imens, forța a fost imensă. Trebuia Păunescu să trăiască veșnic în sărăcie asemeni lui Eminescu sau Caragiale? Vasile Alecsandri a fost legat o bună parte din viața sa, din 1866 până în 1890, de regele Carol I. Asta l-a făcut oare mai puțin poet?

Poetul Adrian Păunescu a scos din negura uitării tradiții, a răspândit versuri, melodii, a creat talente. Ar fi știut  azi lumea de Ștefan Hrușcă și de Oda pentru părinți?  Poetul a salvat cântecul și poezia iar faptul că 21 de ani de la momentul căderii dictaturii a fost în prim planul vieții publice, îi demonstrează valoarea talentului.


De ce-l iubesc oltenii pe poetul Adrian Păunescu?
Era 16 martie 1983. Universitatea Craiova înfrânsese echipa FC Kaiserlsautern cu 1-0 și ajunsese în semifinalele Cupei UEFA. Poetul Adrian Păunescu scrisese poezia al cărei refren trezește mândria oltenească de la copilul din brațele mamei până la bătrânul ieșit cu nepoții la plimbare în parc:

„Oltenia Eterna Terra Nova
Un cantec are astazi si-n priviri
Hai Universitatea hai Craiova
Tu Campioana unei mari iubiri”



Melodia a fost „nemurită” de Valeriu Penișoară. Restul, se știe. Așa cum Victor Socaciu a scris Imnul Rapidului, pentru eternitate, Adrian Păunescu a fost poetul Craiovei. Asta, deși inclusiv „menestrelul” Olteniei, Tudor Gheorghe cântase ”Ținem cu echipa noastră”.

Ultima dată, melodia s-a auzit când Craiova, în vara acestui an a cucerit eventul și SuperCupa României după 35 de ani. Probabil, că pe undeva, în spirit, poetul Adrian Păunescu veghea de sus. Pe 2o iulie 2026, poetul Adrian Păunescu ar fi împlinit 83 de ani.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/06/cenaclul.flacara.webp" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Vasile Alecsandri, poetul, diplomatul, patriotul căruia îi datorăm Unirea Principatelor]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/vasile-alecsandri-poetul-diplomatul-patriotul-caruia-ii-datoram-unirea-principatelor.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/vasile-alecsandri-poetul-diplomatul-patriotul-caruia-ii-datoram-unirea-principatelor.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Vasile Alecsandri a fost poet, dramaturg, prozator, revoluționar și diplomat. A fost un pasionat culegător de folclor. A rămas în istorie drept omul care a negociat recunoașterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza. A fost temelia Unirii Principatelor.
Vasile Alecsandri, imaginația vagaboandă care-l trăgea spre literatură
Vasile Alecsandri s-a născut la 21 iulie 1821, la Bacău. Era fiul unuia din marii boieri ai Moldovei, vornicul Vasile Alecsandri. A avut un frate pe nume Iancu (1826-1884. Unchiul său matern, nașul de botez a fost celebrul căpitan de potere Mihai Cozoni care l-a ucis pe haiducul Andrii Popa. Mama lui Alecsandri, Elena Cozoni era fiica pitarului Dumitrache Cozoni.

Viitorul poet a făcut studiile la Pensionul Cuenim din Iași, unde a început să fie atras de literatură, însușindu-și limba franceză. Deși familia sa dorea pentru el o carieră juridică, ori  medicală, el a rămas la literatură. Cum spunea în nuvela „Porojan”. mintea sa era vagaboandă și vedea doar literatură.

S-a întors din Franța și s-a dedicat literaturii, dramaturgiei. A fost un excelent autor de memorii de călătorie, la fel ca Dinicu Golescu sau Dimitrie Bolintineanu.


Vasile Alecsandri, Revoluția și Unirea Principatelor
Vasile Alecsandri a fost revoluționar la 1848. Apoi, după Unirea Principatelor, începând din februarie 1859, a plecat la Torino, la Paris și la Londra. A vorbit cu oameni politici mari: Camillo Cavour, Împăratul Napoleon al III-lea, Pavel Kisselef, Lordul Palmerston. A expus argumente logice, a parat ca un spadasin temerar criticile.

Vasile Alecsandri a știut să  vină cu argumente meșteșugite, să întoarcă percepțiile negative față de Principate și față de rolul lor. În cele din umră, s-a întors atât cu recunoașterea dublei alegeri cât și cu recunoașterea Unirii Principatelor.


Dramaturgia
Vasile Alecsandri a creat personajul literar „Coana Chirița”.  Constantin Gane, prozator și memorialist va scrie că modelul real al personajului literar Coana Chirița a fost vorniceasa Anastasia Greceanu (născută Balș). Era străbunica maternă  a memorialistului Constantin Gane. El susține că vorniceasa nu i-a acordat poetului mâna uneia din fiicele sale.

Alecsandri a satirizat goana boierilor români după onoruri nemeritate,  A satirizat încercarea de a parveni, de a poza în cunoscători a ceea ce nu știau, în special limba franceză.
Literatura
În 1852,  Vasile Alecsandri a publicat o colecție de folclor, „Poesii poporale”, unde a inclus balada „Miorița”, contribuind la răspândirea sa în literatura română cultă.

Vasile Alecsandri a publicat poezia „Hora Unirei” în „Steaua Dunării”, la 9 iunie 1856. A fost o publicație editată de către Mihail Kogălniceanu. Evident, poezia, pusă pe versuri va ajunge celebră. Va deveni un adevărat imn al unei mișcări istorice, mișcarea unionistă. Muzica solemnă pe care se cântă și se joacă Hora Unirii a fost compusă de către Alexandru Flechtenmacher (1823-1898). S-a jucat la Craiova, pe 9 octombrie 1857, când s-a aflat decizia Adunării Ad hoc a Țării Românești.

Vasile Alecsandri a scris „Imnul Regal Român” cunoscut drept „Trăiască Regele” în 1881, când Regele Carol I a fost proclamat ca Rege. A devenit imn oficial în 1884 și a rămas așa până în 1948, când a fost schimbat de comuniști.

Vasile Alecsandri a stat foarte mulți ani la moșia sa de la Mircești. Aici, a scris un tip de poezie special, „pastelul”, inspirat de creația franceză, a poeților devotați parnasianismului și simbolismului.
Iubirile și sfârșitul lui Alecsandri
Vasile Alecsandri a fost îndrăgostit de Elena Negri, sora marelui scriitor și prieten al său, tovarăș de idei patriotice, Costache Negri. Ea s-a stins de tânără, în mai 1847,  din cauza tuberculozei, deși a mers să facă băi de soare în Sicilia. Poetul a suferit foarte mult și nu s-a mai lansat în relații oficiale. Între timp, la Târgu Frumos, a cunoscut-o pe Paulina Lucasievici. Aceasta lucra la un han. A acceptat să-i fie menajeră, confidentă, prietenă, iubită marelui poet. Abia în 1876, marele poet o ia de nevastă. Cei doi au avut o fiică, pe Maria Alecsandri, o pictoriță plină de talent. Căsătorită inițial cu  Dimitrie Catargi, ofițer, ea s-a căsătorit ulterior cu ofițerul de cavalerie  Gheorghe Bogdan. Cu el, a avut un fiu, Henri Vasile Bogdan, nepotul poetului Vasile Alecsandri.

Marele poet și revoluționar ne-a părăsit la  22 august/3 septembrie 1890, la Mircești.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/11/vasile-alecsandri-1200x720.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Evadare spectaculoasă din România comunistă. Cum a trecut un bihorean granița cu o mașină transformată în drezină]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/evadare-cum-trecut-bihorean-granita-masina-drezina.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/evadare-cum-trecut-bihorean-granita-masina-drezina.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În ciuda propagandei oficiale care prezenta triumfalist realizările regimului comunist, realitatea vieții de zi cu zi în România era marcată de un nivel de trai prăbușit și de lipsa libertății. Aceste condiții i-au determinat pe mulți români să dorească stabilirea în Occident, apelând la trecerea ilegală a frontierei.

Deși majoritatea fugarilor alegeau să treacă granița pe jos, prin sectoare slab supravegheate și sub acoperirea nopții, un caz din vara anului 1988 a demonstrat o ingeniozitate ieșită din comun.

Un raport strict secret al Securității, publicat de CNSAS,  detaliază modul în care un cetățean a reușit să fugă din țară folosind autoturismul personal pe calea ferată.

[caption id="attachment_3890779" align="alignnone" width="768"] Grăniceri cu caine. sursa: EVZ[/caption]
Profilul fugarului și evadare
Protagonistul acestei acțiuni a fost un bărbat în vârstă de 44 de ani, de naționalitate maghiară, din Oradea. Acesta lucra ca muncitor la Cooperativa de Producție, Achiziții și Desfacerea Mărfurilor din comuna Borș.

Conform documentelor Securității, bărbatul avea un comportament considerat „aventurier” și fusese avertizat încă din anul 1984 pentru că se afla într-un anturaj cu preocupări evazioniste. Mai mult, în luna mai a aceluiași an, fusese retrogradat din funcția de șef de echipă din cauza întârzierilor și a neîndeplinirii sarcinilor.

Deși era teoretic sub supraveghere, bărbatul a reușit să eludeze vigilența autorităților. Începând cu data de 28 mai, profitând de concediul de odihnă, a transformat curtea surorii sale din Oradea într-un garaj improvizat, unde a început modificarea autoturismului personal fără a-și divulga intențiile.
Modificările tehnice aduse autoturismului
Pentru a transforma mașina într-un vehicul capabil să ruleze pe șinele de tren, tip drezină și să reziste unei eventuale intervenții armate, bărbatul a recurs la inovații.

A procurat patru jante pe care le-a modificat special, apoi a aplicat câte o bandă de cauciuc pe fiecare jantă. Aceste benzi aveau rolul de a mări suprafața de rulare. Un alt scop al benzilor de cauciuc era eliminarea zgomotului în timpul deplasării pe șine.

A montat un grătar metalic sub bara din față a autoturismului. Grătarul era conceput pentru a înlătura eventualele obstacole aflate pe calea ferată. A lipit foi de cauciuc pe părțile laterale ale mașinii, care acopereau portierele până la jumătatea geamurilor.
Scopul foilor de cauciuc era protecția pasagerilor în cazul în care grănicerii ar fi deschis focul asupra lor.

[caption id="attachment_3492460" align="alignnone" width="1024"] Drezina blindată cu care a călătorit faimoasa Ana Pauker a eşuat lângă gara CFR Sinaia[/caption]
Ziua decisivă: 15 iulie 1988
Acțiunea propriu-zisă a avut loc la data de 15 iulie. Bărbatul, însoțit doar de soția și fiica sa, a condus autoturismul pe un drum ferit, cu trafic redus. Au ajuns la o intersecție cu calea ferată aflată la 2,5 kilometri distanță de Punctul de Trecere a Frontierei (P.C.T.F.) Episcopia Bihor și la doar 5 kilometri de linia de demarcație a graniței.

Acolo, a înlocuit roțile normale ale mașinii cu cele patru jante modificate anterior. Au așteptat trecerea trenului accelerat internațional 313, după care, prin câteva manevre, a așezat autoturismul direct pe șinele de tren și s-a deplasat nestingherit peste frontieră.
Unda de șoc în rândul Securității
Evadarea a declanșat o anchetă internă majoră în cadrul Ministerului de Interne, finalizată printr-un raport „Strict Secret” (Nr. 0050.053) emis pe 27 iulie 1988 de Direcția I a Departamentului Securității Statului, sub semnătura colonelului Gheorghe Rațiu.

Raportul a concluzionat că incidentul a fost posibil din cauza „slabei activități de securitate și miliție”, precum și a lipsei de supraveghere informativă a locului de muncă al fugarului, deși acesta avea antecedente cunoscute.

De asemenea, a fost criticată lipsa măsurilor de securitate în zonele feroviare din apropierea graniței.
Pedepse aspre
Drept consecință, patru cadre din Inspectoratul Județean Bihor au fost pedepsite disciplinar cu câte 5 zile de arest la locul de muncă, locotenent-colonelul Popa Ion (Serviciul 1/B), plutonierul adjutant Nagy Ștefan, șeful postului de miliție Borș. Nu au scăpat de arest nici plutonierul adjutant Dobra Gheorghe, ajutorul șefului postului de miliție Borș și plutonierul Olaru Aron, sectorist la miliția municipiului Oradea.

Pentru a preveni repetarea unui astfel de scenariu desprins din filmele de acțiune, Securitatea a demarat discuții cu Departamentul Căilor Ferate și cu Ministerul Transporturilor. Potrivit documentului publicat de CNSAS, s-au demarat procedurile pentru înființarea unui post permanent de supraveghere la pasajul feroviar din zona Episcopia Bihor precum și implementarea unor noi sisteme de blocaj la toate ieșirile feroviare din țară.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/gard-sarma-ghimpata.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Regele a murit, diagnosticul a venit prea târziu. Tragica zi de 20 iulie 1927]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/regele-a-murit-tara-s-a-prabusit-tragica-zi-de-20-iulie-1927.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/regele-a-murit-tara-s-a-prabusit-tragica-zi-de-20-iulie-1927.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Regele Ferdinand a devenit Rege al României la 10 octombrie 1914. A condus România prin Marele Război pe care nu l-a pierdut, cu prețul ruinării propriei sănătăți. S-a încoronat la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia. Avea să mai trăiască, din păcate, mai puțin de cinci ani.

Regele Ferdinand a decedat după o rapidă și grea suferință pe 20 iulie 1927. Avea să fie începutul unei tragedii istorice pentru România Mare, care avea să-și consume ultimul act în septembrie 1940.
1925. „Regele este grav bolnav”, vestea care se răspândea pe la colțurile Palatului Regal
Regele Ferdinand era un mare patriot dar și un mare grumand. Cronicile gastronomice susțin că Regele Ferdinand putea mânca la orice oră, friptură și cartofi prăjiți, fie că era prima oră a dimineții când se ia un mic dejun cu lapte, ceai, cafea, dulceață, unt, brânză, legume, ouă fie târziu în noapte. Este posibil ca regimul său alimentar să fi condus la acest diagnostic.



Regele Ferdinand a început să se simtă rău în anul 1925. Inițial, era supărat de o hernie de disc, ceea ce a dus al o intervenție chirurgicală. Din păcate, regele a început să se simtă rău și din alte motive. În iunie 1925, a plecat în Franța la o cură, pentru că fusese diagnosticată o embolie pulmonară. Întors din Franța, regele s-a simțit mai bine, dar la începutul anului 1926, starea de rău a revenit. La 4 ianuarie 1926, deși bolnav, a acceptat cererea lui Ionel Brătianu de a-și exclude primul născut din linia succesorală. Brătianu considera că dacă România va avea regență sub un rege minor, Mihai, fiul viitorului Carol al II-lea, PNL va domina monarhia românească.



Regina Maria pregătea vizitia în SUA și de aceea, l-a chemat pe Doctorul Romalo, unul din marii medici ai Casei Regale a României. Acesta a presupus că ar fi vorba de diabet, de ciroză, deși Ferdinand nu abuza de alcool. Au venit, la sfatul lui Ionel Brătianu mai mulți medici străini, dar rezultatul a fost același, o stare de rău, fără cauze cunoscute.
Regele Ferdinand doborât rapid de o boală rapace
Regina Maria știa însă că la curte mai era un medic, care își intrase în atribuții după plecarea în Germania a celebrului doctor Wilhelm Kremnitz și anume, doctorul Mamulea, Acesta, fără știrea lui Romalo, a luat decizia să analizeze regimul alimentar și evident, modul în care se făcea tranzitul intestinal al regelui. Așa și-a dat seama că regele Ferdinand nu avea un tranzit bun și că era posibil să aibă o tumoră intestinală, ceea ce însemna un cancer la colon.



Boala s-a agravat iar faimosul medic Ernest Juvara, din familia care l-a dat României și pe celebrul istoric Neagu Djuvara a pus la 15 octombrie 1926, diagnosticul, neoplasm intenstinal. Medicii francezi de la Vichy au spus că operația putea fi riscantă. Romalo nu a spus regelui diagnosticul dar Brătianu a insistat. Averescu a fost cel care i-a spus regelui și acesta s-a supus unei operații în decembrie 1926, pentru că se produsese o ocluzie intestinală. Tumora era în zona colo-rectală.
Brătianu câștigă prin moartea regelui dar moare el însuși patru luni mai târziu
Regele a suferit enorm, a trăit în perioada de primăvară-vară a anului 1927 într-un cort la palatele Scroviște și Pelișor pentru că avea practicat un anus contra naturii, adică defecarea se făcea prin intestinul gros deviat prin abdomen. Noaptea de 19/20 iulie 1927 a fost una de agonie, regele murind în brațele Reginei Maria.



A fost înlocuit de o Regență condusă de Principele Nicolae în numele regelui minor Mihai. Acesta era fiul legitim al principelui Carol. Peste patru luni și patru zile, la 24 noiembrie 1927, murea suspect și tragic, Ionel Brătianu. Era liderul liberal, principal beneficiar al alungării lui Carol în 1926 și evident al Regenței.

Acest fapt, coroborat cu nemulțumirile față de Regență, cu inerția și lipsa de tact politic a Principelui Nicolae a dus la îndreptarea Opoziției reprezentate de PNȚ creat în 1926 de Iuliu Maniu și Ion Mihalache, spre dezmoștenitul și exilatul Carol Caraiman.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2015/05/un-bun-roman-regele-ferdinand-i.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Aselenizarea, momentul unic care l-a dus pe om în legendă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/aselenizarea-momentul-unic-care-l-a-dus-pe-om-in-legenda.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/aselenizarea-momentul-unic-care-l-a-dus-pe-om-in-legenda.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Aseleneizarea, după inventarea aparatului de zbor, a fost cel mai important element al istoriei omenirii. Sovieticii și americanii s-au întrecut în cursa spațială. Au câștigat americanii.
Jules Verne, scriitorul care a prezis zborul spre Lună
Aselenizarea reușită de misiunea Apollo 11 a fost rezultatul a sute de ani în care omenirea a visat să zboare. Construcția de rachete în Europa începuse cu cel puțin câteva sute de ani mai devreme, prin armurierul transilvănean Conrad Haas. Dacă la debutul secolului XX, oamenii au reușit să se desprindă de la sol, rapid aviația a devenit armă de luptă și mijloc de transport.

[caption id="attachment_4687686" align="alignnone" width="907"] Astronautul Harrison H. Schmitt, pilot al modulului lunar Apollo 17[/caption]

Totuși, la cumpăna a două secole, XIX și XX, Jules Verne și-a imaginat zborul unui echipaj către lună. Un tun construit de un club de pasionați fusese lansat din..,Florida, pe baza calculelor potrivit cărora era cel mai bun loc care să permită ajungerea pe Lună.
Aselenizarea, o acțiune minuțios pregătită
Aselenizarea din 20/21 iulie 1969 are propria sa istorie. Aselenizarea s-a produs pe 20 iulie, ora 20.18 GMT. Primul pas pe Lună, s-a făcut pe 21 iulie 1969, ora României, la ora 02.56 AM. Au fost câteva zile de la lansare, până la primu pas pe Lună al unui om. Lansarea s-a făcut pe 16 iulie 1969, din Florida de la Cape Kennedy. Echipajul a fost format din astronauții Neil Armstrong, Buzz Aldrin și Michael Collins. Lansarea s-a făcut la ora 13.32 UTC. Racheta de lansare a fost Saturn 4. Acest moment a reprezentat îndeplinirea sarcinii misiunii trasate de Președintele J.F.Kennedy la 25 mai 1961. Atunci, într-un discurs, Președintele a promis că va fi trimis un echipaj uman pe lună.

Modulul selenar avea denumirea „Vulturul”. Codul pentru aselenizare era „The Eagle has landed”. În traducere, însemna „Vulturul a aterizat”!
Aselenizarea, succesul misiunii
Apollo 11 a avut echipajul care mai avusese cel puțin o ieșire în spațiu pentru fiecare membru. La 20 iulie 1969, modulul selenar a aselenizat pe Marea Liniștii. Pe 21 iulie 1969, Neil Armstrong a fost primul om din lume care a aselenizat. Evenimentul a fost mediatizat inclusiv în Europa de Est. S-a transmis în România.
Neil Armstrong  a rostit: „Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire”
Statele Unite ale Americii înregistrau un succes major. Dacă sovieticii trimiseseră primul om în spațiu, pe Iuri Gagarin (12 aprilie 1961), americanii trimiteau primii oameni pe Lună.
Zborul spre Lună al Apollo 11 a plecat din Florida, pe 16 iulie 1969. Misiunea a durat 8 zile, 3 ore 18 minute și 35 secunde!]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2019/07/Aldrin_Apollo_11-1024x748.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Manipularea germană care a îngenuncheat Franța și a produs tulburări în România]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/manipularea-germana-care-a-ingenuncheat-franta-si-a-produs-tulburari-in-romania.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/manipularea-germana-care-a-ingenuncheat-franta-si-a-produs-tulburari-in-romania.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Manipularea este o formă prin care obții ce vrei, modificând un context, date sau percepția personală a unor evenimente. Nu de puține ori, s-a ajuns la un război pe baza unor cuvinte scoase din context. Este și cazul evenimentelor perioadei 13 -19 iulie 1870.
Manipularea a avut un rege, iar el se numea Bismarck
Manipularea care a dus la Războiul Franco-Prusian din 1870 a început indirect în 1868. După detronarea reginei Isabella a II-a a Spaniei. s-a pus problema ca un nou rege să nu fie nici Bourbon nici Habsburg. Prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, aceeași casă care avea domnitor și în România a fost ofertat, dar Franța nu a dorit acest lucru, făcând presiuni diplomatice.

Cancelarul Prusiei, Otto von Bismarck a decis că manipularea l-ar putea ajuta. Evident, în primul rând, l-ar putea ajuta un război cu Franța. Prusia câștigase Schlesswig-Holstein în 1864, pusese Austria la respect la Koniggratz în 1866. Acum, venea rândul Franței. Germania voia Alsacia și Lorena, bogate în cărbune. Erau provincii disputate istoric încă din vremea succesiunii Imperiului Carolingian.
Manipularea funcționează
Manipularea s-a creat de la sine. Bismarck știa că Franța nu se mulțumea doar cu retragerea candidaturii. Avea nevoie de o recunoaștere oficială din partea Prusiei. Ambasadorul Franței, Vincent Benedetti a fost trimis de Guvernul lui Napoleon III la Bad Ems, acolo unde Wilhelm I se trata la băi.

Regele i-a explicat politicos prin intermediul unui adjutant imperial (aghiotant) că Prusia considera afacerea încheiată .   Regele Wilhelm a decis să îl informeze printr-o telegramă pe cancelarul său Bismark. Telegrama pe care Abeken a redactat-o, a expediat-o sub semnătură proprie  la data de 13 iulie 1870. La finalul telegramei, Abeken  arăta că regele decisese faptul că Bismarck primea libertatea de acțiune. Bismarck urma decidă dacă se va transmite refuzul german pentru ambasadorul francez, către ambasadorii Prusiei și către presa internațională, mai ales franceză.

Bismarck a văzut ocazia perfectă să-i provoace pe francezi. A modificat textul telegramei primite, apoi textul manipulat a ajuns în presă. Bismark visa să provoace o efuziune de spirit latin și Franța să declare război.


Ce se modificase în textul telegramei de la Ems
Manipularea textului de către Bismark a constat în faptul că textul Cancelarului arăta cum că Regele Wilhelm l-ar fi jignit pe ambasadorul francez, refuzând să-i dea garanția că nicium Hohenzollern nu va ajunge pe tronul Spaniei. În plus, i-ar fi refuzat altă întrevedere și i-ar fi spus prin intermediul unui adjutant că nu va mai comunica nimic de acum încolo.

Ori, regele Wilhelm spusese exact invers. Adică, într-adevăr a refuzat să-l mai primească pe ambasadorul francez, dar i-a amintit prin adjutantul imperial că refuzul Prințului de Hohenzollern era deja transmis Împăratului Franței, deci, el ca rege nu avea ce mesaj să transmită, Adică ambasadorul francez  știa deja de când plecase de la Paris care era răspunsul oficial al Prusiei.

[caption id="attachment_4411606" align="alignnone" width="1143"] Napoleon III, un prieten al românilor; sursa foto: Wikipedia[/caption]
Traducerea buclucașă a Agenției Havas
Manipularea lui Bismarck a avut și un ajutor de unde se aștepta mai puțin. Agenția Havas, cea mai cunoscută în Franța, a tradus în franceză textul editat de către Bismarck. Acum, nu se știe dacă redactorul a greșit din neștiință când a tradus sau era agent german cu misiune specială în Franța. Cuvântul de la care a pornit războiul a fost ”adjutant”.

În germană, el înseamnă „aghiotant”, rang de ofițer superior , de stat major care în franceză se traduce cu „aide de camp” Agenția Havas a lăsat cuvântul  german „adjutant”, care în franceză înseamnă subofițer, corespondent gradului de plutonier (feldwebel în germană). În Armata Română, constituită în secolul XIX pe model francez, există și azi gradul de plutonier adjutant (un grad de subofițer, superior celui de plutonier și plutonier major).
Franța declară război la 19 iulie 1870
Manipularea lui Bismark, amplificată și de faptul că regele ar fi delegat un subofițer să transmită un mesaj ambasadorului francez a determinat Franța să declare război Prusiei la 19 iulie 1870. Mobilizarea generală se decretase pe 14 iulie 1870. În septembrie 1870, Franța va fi înfrântă la Sedan.

Imperiul German se va proclama la Galerie des Glaces de la Versailles, Alsacia și Lorena erau pierdute de Franța. Napoleon III a fost detronat, Imperiul francez a căzut. Parisul va cunoaște pentru 72 de zile Comuna din Paris. Cinci milioane franci aur a trebuit să plătească Franța, nebunia din 19 iulie 1870. Abia anul 1914 va fi momentul pentru revanșa Franței.
Putea fi sfârșitul domniei lui Carol I la București?
În România, regele Carol I, nepotul lui Napoleon III era prusian iar clasa politică era francofilă. Liberalii controlau Guvernul din 1866 fără întrerupere prin „Guvernele de la Concordia”. Manipularea funcționa și pentru Ion...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/08/Otto-von-Bismarck-1880-927x1200.webp" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[19 iulie 1965. Congresul care a inaugurat epoca Nicolae Ceaușescu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/congresul-inaugurat-epoca-nicolae-ceausescu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/congresul-inaugurat-epoca-nicolae-ceausescu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[La 19 iulie 1965 s-a deschis, la București, Congresul al IX-lea al Partidului Comunist. Evenimentul este adesea prezentat drept momentul în care Nicolae Ceaușescu a devenit conducătorul României.
Nicolae Ceaușescu, ales prim-secretar cu trei zile înainte
În realitate, el fusese ales prim-secretar al Partidului Muncitoresc Român la 22 martie 1965, la trei zile după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Congresul din iulie i-a consacrat însă autoritatea și a deschis oficial epoca politică, care avea să se încheie abia în decembrie 1989.

Succesiunea nu fusese lipsită de tensiuni. Gheorghe Apostol, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Dej, avea să afirme ulterior că fostul lider îl desemnase drept urmaș.

Potrivit mărturiei sale, Ion Gheorghe Maurer a înclinat însă balanța în favoarea lui Ceaușescu, considerat inițial o soluție acceptabilă pentru diferitele grupuri din conducerea partidului. Apostol susținea că alegerea fusese decisă într-un cerc restrâns, înainte ca plenara Comitetului Central să o confirme formal.

La 47 de ani, Ceaușescu părea mai puțin puternic decât Gheorghe Apostol, Alexandru Drăghici sau Ion Gheorghe Maurer. Tocmai această aparență l-a ajutat. Mai mulți lideri ai vechii gărzi au crezut că îl vor putea controla și că puterea va rămâne una colectivă. Istoria avea să le contrazică rapid calculele.

[caption id="attachment_4371056" align="alignnone" width="2000"] Ion Gheorghe Maurer a murit în sărăcie, bolnav și abandonat de toți. Sursa foto. Captura video[/caption]
Atmosfera congresului
Bucureștiul era acoperit de drapele roșii, portrete oficiale și lozinci despre „unitatea partidului” și „victoriile socialismului”. Ziarele publicau telegrame de adeziune, angajamente ale muncitorilor de depășire a planului și relatări despre entuziasmul delegaților. Radioul transmitea discursurile într-un limbaj solemn și uniform.

Congresul nu era însă o competiție politică. Delegații nu alegeau între programe și candidați reali, ci validau deciziile luate anterior de conducere. Aplauzele, intervențiile și rezoluțiile făceau parte din ritualul unanimității.

În spatele acestei imagini se afla o țară ieșită din anii cei mai duri ai represiunii staliniste. Închisorile politice, colectivizarea forțată și controlul Securității nu puteau fi discutate public. Totuși, după moartea lui Dej, exista în societate o speranță prudentă că noul lider va aduce o anumită destindere.

[caption id="attachment_4547183" align="alignnone" width="1024"] Gheorghe Gheorghiu Dej și Nikita Hrușciov, Nicolae Ceaușescu Sursa foto: Wikipedia[/caption]
Revenirea la numele de Partidul Comunist Român
Congresul desfășurat între 19 și 24 iulie a decis revenirea de la denumirea de Partidul Muncitoresc Român la cea de Partidul Comunist Român. Ceaușescu a fost ales secretar general al partidului, iar în conducere au fost promovate persoane care aveau să depindă tot mai mult de el.

Alexandru Bârlădeanu și Paul Niculescu-Mizil, participanți la acele evenimente, au descris ulterior anul 1965 drept începutul unei reconfigurări treptate a raporturilor de putere, nu drept instaurarea unei dictaturi personale.
Începutul regimului de putere personală
În primele luni, Ceaușescu cultiva imaginea unui lider tânăr, preocupat de autonomie față de Moscova și de conducerea colectivă. A urmat o relativă relaxare culturală, iar politica externă independentă a României i-a adus popularitate.

Dar congresul din iulie 1965 a fost și punctul de plecare al unei concentrări metodice a puterii. În numai câțiva ani, rivalii aveau să fie marginalizați, iar conducerea colectivă avea să fie transformată într-o ficțiune.

La 19 iulie 1965 nu începea doar un congres. Începea construirea unui lider pe care cei mai mulți dintre cei care îl ridicaseră în fruntea partidului aveau să descopere, prea târziu, că nu îl mai puteau controla.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/ceausescu-1965-1048x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[ 88 de ani de la moartea Reginei Maria. Drama, exilul interior și ultimul drum spre casă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/moartea-reginei-maria-ultimul-drum-casa.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/moartea-reginei-maria-ultimul-drum-casa.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[La 18 iulie 1938, România își pierdea „Regina Întregitoare”. O să vă spun povestea ultimilor ani de viață ai Reginei Maria, marcați de suferință fizică și de conflictul cu Regele Carol al II-lea. Este un exemplu pe care l-am citit, l-am reluat și l-am transmis ca o dovadă de noblețe sufletească, până în ultimele zile.
“Mama Răniților”, un nume de glorie al Reginei Maria
Astăzi, 18 iulie, se împlinesc 88 de ani de la moartea uneia dintre cele mai iubite și influente figuri din istoria României: Regina Maria. Cunoscută drept „Mama răniților” în Primul Război Mondial și drept o diplomată excepțională la Conferința de Pace de la Paris, suverana a avut un sfârșit de viață care contrastează puternic cu gloria anilor săi de apogeu.

Conform arhivelor și cercetărilor istorice publicate de-a lungul timpului, ultimii ani ai Reginei au fost umbriți de o suferință fizică teribilă, dar, mai ales, de o profundă izolare politică și afectivă impusă chiar de propriul ei fiu, Regele Carol al II-lea.

[caption id="attachment_4717405" align="alignnone" width="1200"] Regina Maria, la 20 de ani. sursa: Istoria României în culori[/caption]
Izolarea la Balcic și conflictul cu Carol al II-lea
Declinul emoțional al Reginei Maria a început odată cu Restaurația din 8 iunie 1930, când fiul ei, Carol al II-lea, a revenit pe tron. Deși inițial Regina a sperat la o reconciliere familială, noul rege a marginalizat-o sistematic.

Carol al II-lea i-a restrâns aparițiile publice, i-a cenzurat discursurile și a îndepărtat-o de pe scena politică, deranjat de popularitatea ei imensă și de influența pe care o avea asupra deciziilor de stat.

În fața acestei ostilități, suverana s-a retras în „exilul” ei interior, petrecându-și majoritatea timpului la reședințele sale de suflet: Castelul Bran și Palatul „Cuibul Linștit” de la Balcic. „Am ajuns să fiu o străină în propria mea țară”, îi scria Regina, cu amărăciune, uneia dintre prietenele sale apropiate.

[caption id="attachment_4694032" align="alignnone" width="1307"] Regina Maria. Sursă foto: captură video[/caption]
Agonia unei suverane: Diagnostice greșite și sanatorii străine
Problemele grave de sănătate au debutat în 1937. Tabloul clinic era complex și derutant pentru medicii vremii. Inițial, a suferit de o hemoragie internă puternică, urmată de episoade de flebită. A consultat numeroși specialiști europeni, diagnosticele variind de la afecțiuni ale ficatului până la cancer pancreatic.

În primăvara anului 1938, starea ei s-a agravat. A fost internată la sanatoriul Weisser Hirsch din Dresda, Germania, sub îngrijirea renumitului medic dr. Lahmann. Deși medicii i-au recomandat repaus absolut, suverana era conștientă că sfârșitul era aproape.

Refuzând să moară pe pământ străin, Regina Maria a luat o decizie dramatică: întoarcerea imediată în România, indiferent de riscuri.

[caption id="attachment_4676611" align="alignnone" width="2560"] Regina Maria și Principesa Ileana. Sursă foto:basilica.ro[/caption]
Cronologia ultimelor zile
 14 iulie 1938. Împotriva sfaturilor medicale, care avertizau că o călătorie cu trenul îi va fi fatală, Regina este urcată într-un vagon sanitar. Călătoria a fost un calvar, cu hemoragii frecvente și momente de pierdere a cunoștinței.

17 iulie 1938. Trenul regal ajunge în Gara Sinaia. Suverana, extrem de slăbită, abia mai putea respira, dar a avut un moment de luciditate și bucurie la vederea peisajului românesc. Este transportată de urgență la Castelul Pelișor.

18 iulie 1938, ora 17:38. În Camera de Aur de la Pelișor, înconjurată de copiii ei, inclusiv Regele Carol al II-lea și Principesa Ileana, Regina Maria se stinge din viață, lăsând în urmă o națiune în doliu.
Testamentul și „Inima de la Balcic”
Regina Maria și-a pregătit ieșirea din scenă cu aceeași eleganță cu care și-a trăit viața. Prin testamentul său, ea a adresat un mesaj emoționant poporului român, cerând ca trupul ei să fie înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș. Voia să fie alături de Regele Ferdinand, iar inima să-i fie extrasă și depusă la capela Stella Maris din Balcic.

Odiseea inimii Reginei Maria este la fel de fascinantă și plină de încărcătură emoțională precum istoria însăși a țării pe care a iubit-o.

Respectând cu sfințenie dorința sa testamentară, inima suveranei a fost depusă inițial, între anii 1938 și 1940, la Capela Stella Maris din Balcic, refugiul ei de suflet de pe malul Mării Negre. Totuși, vremurile tulburi și cedarea Cadrilaterului către Bulgaria în 1940 au determinat-o pe Principesa Ileana să mute caseta prețioasă la Castelul Bran, pentru a o proteja de incertitudinile acelei perioade. Acolo a rămas adăpostită timp de 75 de ani.

În cele din urmă, în anul 2015, acest parcurs zbuciumat s-a încheiat printr-o reparație morală și simbolică: inima a fost adusă la Castelul Pelișor din Sinaia și așezată definitiv în Camera de Aur, chiar în locul în care a bătut pentru ultima oară, închizând astfel cercul unei vieți trăite cu o dăruire totală.
O ic...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/03/regina-maria.v1-1007x1024.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[De unde provine salutul „Servus” și cum a ajuns în Transilvania. Explicația istoricului Ioan-Aurel Pop]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/de-unde-provine-salutul-servus-cum-ajuns-transilvania.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/de-unde-provine-salutul-servus-cum-ajuns-transilvania.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Salutul „Servus”, încă folosit în Transilvania și în mai multe regiuni ale Europei Centrale, provine dintr-o formulă latină de politețe, dar nu a fost moștenit direct de români din Antichitate.

Potrivit istoricului Ioan-Aurel Pop, termenul a fost readus în circulație în epoca Renașterii de elitele germane și austriece, de unde s-a răspândit în spațiul central-european.
Servus!, un salut prezent și astăzi
Într-o epocă în care formulele tradiționale de salut sunt înlocuite tot mai des de expresii scurte precum „Bună”, „Hei” sau „Pa”, cuvântul „Servus” continuă să fie auzit în Transilvania, mai ales între prieteni, colegi și persoane care se cunosc bine.

Salutul este utilizat nu doar de românii ardeleni, ci, în forme adaptate, și de maghiari, germani, austrieci, polonezi, cehi, slovaci, croați sau locuitori ai vestului Ucrainei. Această răspândire arată că „Servus” nu aparține exclusiv unei singure comunități, ci face parte din patrimoniul cultural comun al Europei Centrale.

Istoricul Ioan-Aurel Pop explică însă că originea și traseul termenului sunt mai complexe decât sugerează credința populară potrivit căreia românii l-ar fi păstrat neîntrerupt din vremea Imperiului Roman.

[caption id="attachment_4747714" align="alignnone" width="1200"] Romanii se salutau cu politețe. sursa: EVZ/AI[/caption]
Ce înseamnă „Servus”
Cuvântul este de origine latină. Substantivul servus însemna „sclav”, „rob” sau „slujitor”. Din aceeași rădăcină provine și cuvântul românesc „șerb”, rezultat prin evoluția firească a latinei populare.

Formula modernă de salut ar proveni din expresia “Ego servus tuus sum” sau „Eu sunt servitorul tău”. Sensul real al formulei nu era acela al unei supuneri juridice, ci al disponibilității politicoase: „Sunt la dispoziția ta”, „Sunt gata să te servesc” sau „Îți sunt devotat”.

Era o formulă de curtoazie, asemănătoare expresiilor ceremonioase folosite de secole în corespondență, precum „al dumneavoastră supus servitor” sau „sluga dumneavoastră preaplecată”.
Are legătură cu formula papală?
În titulatura papală medievală apare expresia latină Servus servorum Dei, adică „slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu”. Formula a fost folosită de papi pentru a exprima, cel puțin simbolic, modestia și rolul lor de slujitori ai comunității creștine.

Ioan-Aurel Pop atrage însă atenția că această titulatură ecleziastică nu trebuie confundată cu salutul „Servus”. Cele două expresii folosesc același cuvânt latin, dar au evoluat în contexte diferite.
„Servus” nu a fost moștenit direct de români din Antichitate
Una dintre cele mai răspândite explicații susține că românii ar fi păstrat salutul direct din latina vorbită în Dacia romană. Ipoteza este atrăgătoare, dar, potrivit istoricului, nu este susținută de evoluția limbii.

Formula a dispărut, în mare măsură, din uzul cotidian la sfârșitul Antichității și nu a reprezentat un salut curent în Evul Mediu. Ea a fost recuperată abia în perioada Renașterii, când învățații și elitele occidentale au început să imite limba, cultura și ceremonialul Antichității greco-romane.
Cum au readus germanii salutul în circulație
În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, umanismul a determinat o intensificare a studiului limbii latine în universități și pe curțile princiare ale Europei. Intelectualii încercau uneori să vorbească între ei în latină sau să folosească măcar formule consacrate din limba lui Cicero.

În acest context, nobilii și cărturarii din lumea germană, în special cei din Austria și din statele catolice ale sudului Germaniei, au început să folosească formula „Servus tuus” — „slujitorul tău”.

Expresia s-a scurtat treptat la simplul „Servus” și a devenit un salut între persoane apropiate sau aparținând unor medii sociale similare. Prin urmare, deși originea îndepărtată a cuvântului este latină, traseul său modern către Transilvania a trecut prin spațiul cultural german și austriac.
Româna și germana păstrează forma latină
Răspândirea a fost favorizată de legăturile politice și culturale din interiorul monarhiei habsburgice, de circulația funcționarilor, militarilor, profesorilor și studenților, precum și de folosirea latinei ca limbă a administrației și a educației.

În polonă, salutul apare sub forma „serwus”, iar în maghiară sub forma „szervusz”. În Austria, Bavaria și în anumite regiuni ale Germaniei, „Servus” continuă să fie folosit atât la întâlnire, cât și la despărțire.

Româna și germana au păstrat o formă grafică apropiată de originalul latin: servus.
Nu provine din perioada austro-ungară
O altă confuzie frecventă este asocierea salutului cu Imperiul Austro-Ungar. Acest stat a existat numai între 1867 și 1918, în timp ce utilizarea modernă a formulei datează de mai demult.

„Servus” circula deja în spațiul habsburgic cu mult înainte de compromisul austro-ungar din 1867. Prin urmare, salutul nu poate fi considerat o creație a administrației dualiste și niciun simplu vestigiu al celor 51 de ani de existență ai Austro-Ungariei....]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/08/Ioan-Aurel-Pop-e1756632171644-1200x677.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Pe 18 iulie 1938, Regina Maria părăsea această lume cu profundă durere]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/pe-18-iulie-1938-regina-maria-parasea-aceasta-lume-cu-profunda-durere.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/pe-18-iulie-1938-regina-maria-parasea-aceasta-lume-cu-profunda-durere.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Regina Maria a avut o viață plină de dramatism și dezamăgiri personale. În plan politic, a înfruntat drame enorme alături de soțul ei, Regele Ferdinand. Și-a menținut vie speranța, s-a expus pericolului îmbolnăvirii în Marele Război. Toate acestea i-au ruinat sănătatea, Regina murind la aproape 63 de ani din care 46 i-a dedicat României.
Regina Maria, aproape 11 ani de văduvie
20 iulie 1927-18 iulie 1938 este perioada văduviei Reginei Maria a României. Durerea dispariției soțului pe care dacă nu l-a iubit, l-a respectat a fost mărită de atitudinea fiului Carol al II-lea. Acesta, după Restaurație, i-a făcut multe probleme.

Regina Maria a avut parte de suferințe sufletești și fizice în ultimii 8 ani de viață. Marginalizată la Balcic, păstra legătura cu Barbu A. Știrbei, amicul ei și, zice-se, amantul ei, ultimul dintr-o lungă serie. Cu el ar fi avut cel puțin doi dintre copiii care oficial ar fi fost ai lui Ferdinand: Principesa Ileana și Prințul Mircea.

S-a scris că ar fi intervenit între Carol și Nicolae, băieții ei. Cum Carol ar fi vrut să-și împuște fratele, glonțul ar fi nimerit-o pe mama lui. Corsaul Mariei ar fi atenuat din șoc, dar a atins un plămân. Regina Maria a trăit ani de zile cu un pneumotorax, care s-ar fi agravat. Nu e exclusă nici o ciroză hepatică de care ar fi suferit. În vara anului 1938, după un sejur în Italia, a ajuns la Dresda. Aici a găsit-o prima decadă a lunii iulie 1938. Din 1933, Germania era condusă de Adolf Hitler. Din păcate, tratamentele nu au dat rezultate. Regina Maria a decis să revină acasă.
Eșecul tratamentului în Germania
Regina Maria a avut parte de suferințe sufletești și fizice în ultimii 8 ani de viață. Marginalizată la Balcic, păstra legătura cu Barbu A. Știrbei, amicul ei și, zice-se, amantul ei, ultimul dintr-o lungă serie. Cu el ar fi avut cel puțin doi dintre copiii care oficial ar fi fost ai lui Ferdinand: Principesa Ileana și Prințul Mircea.

[caption id="attachment_4694032" align="alignnone" width="968"] Regina Maria. Sursă foto: captură video[/caption]

S-a scris că ar fi intervenit între Carol și Nicolae, băieții ei. Cum Carol ar fi vrut să-și împuște fratele, glonțul ar fi nimerit-o pe mama lui. Corsaul Mariei ar fi atenuat din șoc, dar a atins un plămân. Regina Maria a trăit ani de zile cu un pneumotorax, care s-ar fi agravat. Nu e exclusă nici o ciroză hepatică de care ar fi suferit. În vara anului 1938, după un sejur în Italia, a ajuns la Dresda. Aici a găsit-o prima decadă a lunii iulie 1938. Din 1933, Germania era condusă de Adolf Hitler. Din păcate, tratamentele nu au dat rezultate. Regina Maria a decis să revină acasă.


Regina Maria a murit acasă
Hitler, dorind să apropie opinia publică din România, de Germania, ar fi dorit ca Regina Maria să vină în România cu avionul său personal. Numai că Regina a ales trenul. Călătoria i-a agravat starea, deși a fost ales traseul cel mai scurt,  Dresda-Liov, prin Bucovina, spre Predeal-Sinaia. Astăzi, cu automobilul, cei 1 118 km dintre Dresda și Cernăuți se fac cu o mașină în 13 ore.  Atunci, trenul a înaintat greu. La Cernăuți, trenul a oprit pentru că medicii au recomandat popasul.  De la Cernăuți, la Sinaia, mai erau circa 560 km. La Cernăuți, vagonul a fost udat cu apă și oamenii au făcut un umbrar pentru regina suferindă, precizează scriitoarea Hannah Pakula, în cartea ei ”Ultima romantică”.  La 18 iulie 1938, o hemoragie masivă i-a fost fatală. Se afla la Castelul Pelișor.
A fost plânsă de toată țara
Regina a dorit ca inima ei să ajungă la Balcic, în Dobrogea, unde trăise ani frumoși de liniște și pace sufletească. Trupul, evident, i-a fost dus la Curtea de Argeș, lângă Regele Ferdinand. Inima din 1940, a fost dusă la Bran, castel care i-a fost făcut cadou de către statul român.

Regina Maria a lăsat un testament tulburător în care și-a rezolvat datoriile și a dispus de bunurile sale, dar și un testament sentimental în care și-a mărturisit dragostea pentru România! Din fericire, n-a mai trăit să vadă România Mare în ruine!]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2008/07/regina-maria-omagiata-de-artistii-plastici.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Omul care a rescris istoria tenisului masculin mondial, Ilie Năstase împlinește 80 de ani]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/omul-care-a-rescris-istoria-tenisului-masculin-mondial-ilie-nastase-implineste-80-de-ani.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/omul-care-a-rescris-istoria-tenisului-masculin-mondial-ilie-nastase-implineste-80-de-ani.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ilie Năstase se identifică pentru totdeauna cu tenisul masculin mondial. Jucătorul activ, expresiv, vulcanic, care lovește mingea cu racheta sfidând vântul. Jucătorul care în plin național-comunism purta plete spre groaza trepădușilor ceaușiști care ordonaseră: „Toarșu vrea fără mustață și fără plete”! Poate că de aceea, coechipierul lui Năstase a fost Ion Țiriac, celebru pentru mustața lui.
Ilie Năstase, origini basarabene și buzoiene
Ilie Năstase s-a născut la București în data de 19 iulie 1946. Tatăl său era din Râmnicu Sărat, iar mama sa era din Chișinău. Tatăl a cunoscut-o pe mama sa în timp ce el lucra la Banca Națională a României în Chișinău. În 1926, acum un secol, părinții lui Ilie Năstase s-au căsătorit. Au avut 2 băieți și 3 fete în perioada 1927-1944.  Primul născut al familiei decedează în 1934.

[caption id="attachment_2977260" align="alignnone" width="996"] Ilie Năstase, în perioada de glorie ca tenismen. sursa: EVZ[/caption]

În 1944, familia stabilită la Chișinău pleacă din Basarabia și se refugiază la Râmnicu Sărat. De acolo, tatăl lui Ilie Năstase vine la București unde se reangajează la BNR. Ilie Năstase a fost ultimul născut în 1946. Tatăl se ocupa și de îngrijirea complexului sportiv de la BNR, actuala stradă Dr. Staicovici din București, Sector 5, la numărul 42. Aici, micul Ilie se juca pe teren, asista la antrenamente, apoi, ca adolescent a devenit copil de mingi. Un frate al său, mai mare, Constantin, născut în 1934, chia va face tenis de performanță. Așa că micul Ilie, „Nasty” cum va rămâne el în memoria publicului mondial iubitor de tenis, a ales zeul tenis.
Ilie Năstase, un palmares impresionant: US Open, Roland Garros, finalist în Cupa Davis
Ilie Năstase a fost Numărul 1 ATP în 1972-1973. Deși a câștigat 83 de titluri, ATP i-a înregistrat doar 58. A câștigat turneele individuale de la US Open în 1972 și de la Roland Garros în 1973. În 1972 și 1976 ajunge în finala de la Wimbledon, dar este învins de Stanley Smith și Bjon Borg.



La dublu, a triumfat la Roland Garros în 1970, Wimbledon în 1973, US Open în 1975.  A fost triumfător de patru ori în Turnelul Campionilor  în edițiile din 1971, 1972, 1973 și 1975. A disputat la categoria meciuri în Cupa Davis, un număr de 146 partide la simplu și dublu, timp de 18 ani. A câștigat 109 partide de Cupa Davis.

Alături de Ion Țiriac, tenisman de talie mondială și astăzi, celebru om de afaceri, Ilie Năstase a disputat trei finale de Cupa Davis, în anii 1969, 1971 și 1972. România a fost învinsă de echipa SUA în toate finalele. Pentru rezultatele sale din arena sportivă, Ilie Năstase a fost nominalizat de patru ori la titlul de „Sportivul anului” în 1969,1972, 1973,1974.

[caption id="attachment_4477800" align="alignnone" width="1000"] Sursa foto: Facebook[/caption]
Cavalerul care a slujit tenisul
Ilie Năstase a slujit tenisul. A devenit ofițer al Armatei Române, urcând până la gradul de general maior cu două stele la 1 decembrie 2008. A fost în 1994, căpitan nejucător al Echipei de Cupa Davis.  Din 1997, a fost până în 12 februarie 2008, Președintele Federației Române de Tenis.  În 2005, „Tennis Magazine” l-a nominalizat pe locul 28 în „Top 40” al celor mai importanți jucători de tenis din perioada 1965-2005.



Numele de „Nasty” (Răutăciosul) i-a fost acordat de presa mondială de limba engleză pentru că, de multe ori, făcea glume, avea un stil mai dur de joc sau se enerva foarte repede. Ilie Năstase a contestat de multe ori deciziile arbitrilor. A rămas toată viața un cavaler, un „lord” al tenisului mondial. A scris mai multe cărți, inclusiv o autobiografie.  S-a realizat și un film documentar, inspirat de performanțele sale sportive, numit, cum altfel, „Nasty”, în 2024. Realizatori au fost Tudor Giurgiu și Cristian Pascariu.

La Mulți Ani,  Ilie Năstase! Îți mulțumim pentru tot ce ai făcut pentru tenisul românesc de mare performanță.

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2019/03/bomba-in-politica-ilie-nastase-deschide-lista-pentru-unpr-la-ale.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Destinul crud al urmașilor lui Mihai Eminescu. Nepotul a luptat la Mărășești (1917) și a fost deținut politic (1947-1954)]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/destinul-crud-urmasilor-mihai-eminescu-gheorghe.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/destinul-crud-urmasilor-mihai-eminescu-gheorghe.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În familia Eminescu, numele lui Mihai a acoperit inevitabil destinele celorlalți. Unul dintre acestea merită însă recuperat separat: Gheorghe Matei Eminescu, fiul căpitanului Matei Eminescu, fratele mai mic al poetului.

Născut la Mizil la 31 mai 1890, la un an după moartea unchiului său, Gheorghe Eminescu a trăit aproape un secol și a traversat trei Românii: regatul care a intrat în Primul Război Mondial, România Mare pe care a apărat-o ca ofițer și statul comunist care l-a trimis în închisoare.

A murit la București, la 6 iunie 1988, cu doar un an și jumătate înainte de prăbușirea regimului care îl persecutase.

[caption id="attachment_4562617" align="alignnone" width="1200"] Mihai Eminescu. Sursa foto: www.unitischimbam.ro[/caption]
Fiul ultimului frate al lui Mihai Eminescu
Tatăl său, Matei Eminescu, fusese ofițer al Armatei Române și participant la Războiul de Independență. Gheorghe provenea din a doua căsătorie a acestuia, cu Ana Condeescu, membră a unei familii cunoscute din Mizil. Era, prin urmare, nepotul direct al poetului pe linie paternă, dar nu l-a cunoscut niciodată: Mihai Eminescu murise în iunie 1889, cu aproape un an înaintea nașterii sale.

Un detaliu puțin cunoscut privește chiar numele familiei. Matei a solicitat oficial, în 1892, schimbarea numelui din Eminovici în Eminescu, procedură consemnată în Buletinul Oficial. Gheorghe a fost astfel unul dintre cei care au purtat legal numele consacrat literar de unchiul său. 

Tinerețea lui nu a urmat însă traseul liniar sugerat de biografiile encomiastice. Mărturiile sale ulterioare arată că nu a intrat în armată dintr-o vocație romantică și nici nu a fost, în sens strict, un simplu „voluntar”. După conflicte școlare și interdicția de a mai frecventa liceele civile, rudele sale l-au orientat către cariera militară.

El însuși avea să mărturisească faptul că, inițial, prefera literatura vieții de cazarmă. Disciplina militară a fost, așadar, mai degrabă o alegere impusă de împrejurări, pe care a transformat-o ulterior într-o profesie autentică.
De la Argeș la Mărășești
În timpul campaniei române din Primul Război Mondial, Gheorghe Eminescu a servit ca ofițer de infanterie și a comandat o companie de mitraliere din Regimentul 35 Infanterie. A participat la luptele din 1916, inclusiv la confruntările de pe Argeș, a trecut prin captivitatea germană și a revenit apoi pe front. În vara anului 1917 s-a aflat în dispozitivul românesc de la Mărășești, unde rezistența Armatei Române a oprit ofensiva Puterilor Centrale.

În texte autobiografice publicate târziu, el a evocat experiența Mărășeștilor nu ca pe o legendă abstractă, ci ca pe o confruntare tehnică, brutală, purtată de unități epuizate, sub bombardament și cu pierderi grele. O asemenea mărturie a apărut în 1981 în revista “Limba și literatura română”, când autorul avea peste 90 de ani.
Ofițer pe frontiera cu Rusia sovietică
Războiul său nu s-a încheiat în 1917. După revenirea Basarabiei la România, Gheorghe Eminescu a fost trimis în provincie și a rămas acolo aproximativ 15 ani, servind în unități amplasate la frontiera cu Rusia sovietică.

A participat la operațiunile românești din Basarabia și a fost implicat în confruntările din jurul răscoalei de la Hotin din 1919 și în incidentele de la Tatarbunar din 1924.

Acest episod este important pentru înțelegerea formației sale politice. Pentru ofițerii români aflați pe Nistru, bolșevismul nu era o abstracțiune doctrinară, ci o amenințare militară concretă, asociată cu incursiunile, propaganda și contestarea graniței. Gheorghe Eminescu aparținea generației care luptase pentru întregirea țării și care văzuse apoi noua frontieră supusă unei presiuni permanente.

A avansat până la gradul de locotenent-colonel. A servit și în structurile de grăniceri, fiind legat profesional de Brăila și de zona frontierei răsăritene. După trecerea în rezervă, în 1944, a devenit coproprietar al unei mici întreprinderi de fabricare a cuielor din Brăila, „G. Eminescu & Co.”.
Legătura cu Partidul Național Țărănesc
După 23 august 1944, Gheorghe Eminescu s-a apropiat de Partidul Național Țărănesc. Sursele nu indică o activitate politică de prim-plan, el însuși avea să susțină că implicarea sa fusese limitată. În România ocupată de sovietici, simpla asociere cu PNȚ devenea însă suficientă pentru a fi inclus într-un dosar represiv.

Arestarea sa din 1947 trebuie plasată în contextul lichidării opoziției democratice și al campaniei împotriva național-țărăniștilor. Potrivit informațiilor biografice disponibile, ancheta a pornit de la acuzația de „nedenunțare” și a ajuns la condamnarea pentru „complot împotriva ordinii sociale”, una dintre formulele juridice utilizate de noul regim împotriva adversarilor politici.

A primit o pedeapsă de șapte ani. A trecut prin Jilava, Aiud, colonia de muncă Peninsula și Ocnele Mari, fiind eliberat la 21 aprilie 1954. Traseul este menționat în mai multe surse biografice și corespunde circuitului represiv prin...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/Gheorghe_Eminescu-850x1200.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[18 iulie 1976, Montreal, ziua când  Nadia, o fetiță din România a învins computerul elvețian]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/18-iulie-1976-montreal-ziua-cand-nadia-o-fetita-din-romania-a-invins-computerul-elvetian.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/18-iulie-1976-montreal-ziua-cand-nadia-o-fetita-din-romania-a-invins-computerul-elvetian.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[La 18 iulie 1976, Nadia Comăneci concura la Jocurile Olimpice de la Montreal, Ediția XXI, desfășurată între 17 iulie și 1 august 1976. Era proba de paralele. La finalul exercițiului perfect, computerul „Swiss Timing” a afișat nota „1.0”. Era de fapt „10”, numai că inginerii nu îl programaseră să afișeze acest rezultat. Asta, pentru că ei credeau că nu era omenește posibil.
Nadia înainte de Montreal
Nadia Comăneci a început gimnastica la 5 ani, în 1966. Nicolae Ceaușescu abia venise în fruntea PCR și începuse ascensiunea sa, iar sportul olimpic era o direcție a politicii comuniste. Peste un deceniu, Nadia Comăneci devenea legenda României și a lumii. Dar care a fost povestea acestui „deceniu de aur” în care numele „Nadia” a devenit sinonim cu gimnastica mondială? Nadia a povestit că mama sa a dus-o la o sală de gimnastică. Antrenorul Marcel Duncan a spus că ea putea face performanță și a legitimat-o la AS Flacăra Onești.

În anul 1971, Nadia a făcut trecerea la lotul național de gimnastică de la Deva, unde faimosul cuplu Marta și Bela Karoli pregătea marea performanță. În 1972, a devenit campioană națională absolută iar o jumătate de an mai târziu a ocupat poziția a 3- la categoria „maestre”. Nadia avea 11 ani.

În anul 1974, la Cupa Prieteniei din RDG, desfășurată la Gera, Nadia a câștigat locul I la proba de individual compus. În anul 1975, a obținut „Trofeul Campioanelor” la Londra. A fost declarată „cea mai bună sportivă din România”, respectiv „cea mai bună sportivă din Balcani”. Nadia Comăneci s-a pregătit la Deva alături de gimnastele Gabriela Trușcă, Georgeta Gabor, Anca Grigoraș, Mariana Constantin, Teodora Ungureanu. Acestea vor compune echipa care a reprezentat România la Montreal în 1976.

[caption id="attachment_4613680" align="alignnone" width="804"] Nadia Comăneci[/caption]
Montreal, 18 iulie 1976
Nadia „peste cap” computerul Jocurilor Olimpice de la Montreal din 1976, într-o zi de 18 iulie! Cine își amintește comentariul regretatului Cristian Țopescu, din ziua de 18 iulie 1976, înțelege atmosfera incendiară de la Jocurile Olimpice de la Montreal.



Nadia a obținut primul 10 din istoria gimnasticii mondiale la paralele. Computerul organizatorilor, proiectat de către „Swiss Timing” nu fusese programat să afișeze nota 10, așa că a afișat 1.0. S-a produs o dramă inițial, fiindcă 1.0 însemna nota 1, dar arbitrele au confirmat că era primul 10 din istoria gimnasticii. Au mai urmat atunci încă șase note de 10, iar la „paralele inegale”, Nadia a luat maximul de 20 de puncte.
Performanțele Nadiei la Ediția XXI a Jocurilor Olimpice din 1976
Nadia a cucerit la Montreal în 1976, trei medalii de aur, la paralele, bârnă, individual compus, un bronz la sol și argintul olimpic cu echipa națională a României.Federația Internațională de Gimnastică a reținut, la proba de paralele inegale, două elemente care îi poartă numele, la proba de paralele inegale: „coborârea Comăneci” și „saltul Comăneci”.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/07/Nadia-Comaneci-10-e1751904249427-1200x676.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Nicolae al II-lea, ultimul țar al Rusiei. De ce s-au grăbit bolșevicii să-l execute]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/nicolae-al-ii-lea-ultimul-tar-al-rusiei-de-ce-s-au-grabit-bolsevicii-sa-l-execute-in-graba.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/nicolae-al-ii-lea-ultimul-tar-al-rusiei-de-ce-s-au-grabit-bolsevicii-sa-l-execute-in-graba.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Nicolae al II-lea a fost țarul care a încheiat era Romanovilor în Rusia. După abdicarea sa în primăvara lui 1917, a fost ținut o vreme în apropiere de  Petrograd, apoi  dus în Siberia, alături de familia sa numeroasă și de câțiva servitori. De ce socialiștii au vrut să-l țină în viață? Care dintre liderii bolșevici, în plin război civil a dorit execuția țarului și familiei sale?
Nicolae al II-lea, ultimul an de viață, după abdicare
Țarul Nicolae al II-ea, născut la 18 mai 1868, abdicase pe 2/15 martie 1917 după declanșarea Revoluției în februarie. Domnise din anul 1894. Fusese inițial plasat în arest într-un palat din Țarskoe Selo, alături de familie și 4 servitori. Guvernul Kerenski, temându-se totuși de atentate i-a dus la Tobolsk în Siberia în august 1917. Era districtul natal al lui Rasputin care fusese asasinat în decembrie 1916.

Țarul, Nicolae al II-lea,  țarina, fiicele și moștenitorul tronului, hemofilic alături de 4 servitori au trăit la Tobolsk turbulențele anului 1917, adică acțiunea contrarevoluționară din octombrie 1917. Curând va începe Războiul Civil între bolșevici și menșevici. Aceștia din urmă aveau sprijinul unor prizonieri din naționalitățile slave din Imperiul Austro-Ungar (croați, sloveni, cehi, slovaci, poloni) și chiar români ardeleni sau bucovineni. Li se spusese că bolșevicii nu le-ar fi recunoscut niciun drept. Menșevicii creaseră Armata Albă, opusă armatei bolșevice, create de Troțki, Armata Roșie. Cine îl avea pe țar „sub cheie” ar fi avut un motiv în plus să fie stăpân pe situație.

[caption id="attachment_4235062" align="alignnone" width="888"] Dinastia Roman[/caption]
Nicolae al II-lea, enigma ordinului de execuție
Bolșevicii, controlând Tobolsk au decis să ducă familia Țarului Nicolae al II-lea,  la Ekaterinburg (în era sovietică Sverdlovsk). Cumva, bolșevicii căutau să se impună având Țarul și familia ca ostateci. Ar fi putut negocia la nevoie cu Europa monarhică. Țarul obișnuia să țină un jurnal. Câteva zeci de caiete conțineau gândurile și amintirile lui. Dar, în ultima zi din viață, 16/17 iulie 1918, n-a apucat să scrie. A scris însă, Țarina Alexandra. S-au păstrat cuvintele englezești și cele rusești inserate în scurta însemnare. Este remarcabilă preferința ei de a consemna starea vremii: „Este foarte cald”.

Legenda spune că în timpul călătoriei de la Constanța din 1/14 iunie 1914, Țarul Nicolae al II-lea și Regele Carol I ar fi discutat și posibilitatea ca o fiică a țarului Nicolae al II-lea să se mărite cu principele Carol, viitorul Carol al II-lea, fiul principilor de coroană Ferdinand și Maria. Maria era verișoară primară cu Nicolae al II-lea.



În noaptea de 16/17 iulie 1918, în casa lui Ipatiev, la subsol, un comando creat special de Yakov Yurovski (19 iunie 1878, Tomsk-2 iulie 1938, Moscova), însă, după citirea unei sentințe sumare bazate pe „Ordinul Sovietului Suprem din Ural”, sentința a fost executată. Cadavrele au fost incendiate și îngropate într-o groapă comună. Parțial, rămășițele au fost exhumate după prăbușirea URSS. Atunci s-a realizat sanctificarea Țarului și a familiei sale.
Teza acțiunii solitare a unui lider local bolșevic
Țarul  Nicolae al II-lea și familia sa au fost executați suamr. Ironia istoriei face ca, negăsind în casă o hârtie pe care să se scrie sentința și „ordinul Sovietului”, Yurovski să fi scris pe o foaie cu...antetul Țarului, vulturul bicefal, simbol interzis de bolșevici! Lenin n-a știut de execuție decât după ce s-a petrecut! Ordinul „Sovietului din Ural”? A fost o pură invenție, n-a existat!

Yakov Yurovski aflase că un grup de luptători din „legiunea cehă”, aliați cu Armata Albă a menșevicilor risca să amenințe Ekaterinburg. Nu se știa dacă bolșevicii care aveau Armata Roșie vor putea rezista! Atunci, urându-l pe Țarul Rusiei, Yurovski n-a dorit ca el și familia sa să fie eliberați. De aceea, sub pretextul Ordinului Sovietului Suprem „din Ural”, l-a asasinat pe Țar, a asasinat familia lui.
Yakov Yurovski a mai trăit două decenii după asasinat
Yurovski a decedat la 2 iulie 1938, la Moscova, oficial din cauza unui ulcer. Memoriile lui au fost publicate în 1989. Datorită lor s-a putut afla unde fuseseră îngropați Țarul și familia lui. Primele urme au fost descoperite în 1979, apoi în 2007. Țarul și familia sa au fost canonizați în 2000 iar în 2008 au fost considerați victime ale represiunii politice.
Memoriile lui  Troțki și misterul plutonului compus din bolșevici maghiari
Dovada că liderul Contrarevoluției bolșevice Vladimir Ilici Lenin nu a știut de asasinat a fost furnizată de Troțki. Creatorul Armatei Roșii, prieten cu Lenin și dușman de moarte a lui Stalin  a notat asta  în Memorii. Lenin și Troțki au aflat de la Yurovski de asasinat. Practic, când -a aflat,  nimeni nu mai era în viață. Dacă Lenin ar fi dat ordinul direct, Troțki ar fi știut cu siguranță!

Ca o curiozitate, Yurovski nu a ales ruși pentru execuție. A ales un pluton de bolșevici maghiari. Între ei, se spune că a fost și Imre Nagy, v...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/10/tarul.nicolae.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cum a demontat un ofițer de Securitate paranoia „sabotajelor” lui Ceaușescu. Cazul Cernavodă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cum-a-demontat-un-ofiter-de-securitate-paranoia-sabotajelor-lui-ceausescu-cazul-cernavoda.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cum-a-demontat-un-ofiter-de-securitate-paranoia-sabotajelor-lui-ceausescu-cazul-cernavoda.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Fostul colonel de Securitate și SRI, Gheorghe Paraschiv, a dezvăluit culisele neștiute din spatele marilor proiecte de infrastructură ale regimului comunist, de la Constanța, la Cernavodă.

Invitat în podcastul „Contrapunct”, realizat de jurnalistul Dan Andronic cu ocazia lansării volumului memorialistic „Galeria figurilor de piatră”, Paraschiv a explicat cum incompetența tehnică a liderilor comuniști era mascată sub eticheta de „sabotaj”, transferând presiunea pe umerii Securității.

În anii 1970–1980, șantiere precum modernizarea Aeroportului Otopeni, Podul Giurgeni-Vadu Oii, Portul Constanța și Centrala Nuclearo-Electrică (CNE) Cernavodă reprezentau perlele coroanei economice a lui Nicolae Ceaușescu.

Însă, sub poleiala propagandei, aceste megastructuri sufereau din cauza unor erori umane grave, a furturilor și a unei crase lipse de disciplină.
Centrala Nucleară Cernavodă și criza conductelor înfundate cu ciment
Cel mai dramatic incident descris de Gheorghe Paraschiv, fost șef al Securității Cernavodă începând cu anul 1980, s-a petrecut la uriașa stație de pompare a apei de răcire pentru reactoarele nucleare.

În timpul lucrărilor, din cauza execuției superficiale a unor cofraje din lemn, laptele de ciment s-a scurs masiv în interiorul unor tronsoane de conducte cu diametru uriaș, care urmau să fie sudate în continuare. Cimentul s-a pietrificat în timp, blocând conductele pe jumătate.
Cum a intervenit Ion Dincă „Te-le-agă”
Descoperirea avariei de către temutul demnitar comunist Ion Dincă a declanșat o criză majoră. Speriați de consecințe și de spectrul pușcăriei, directorii consorțiului de construcții au aplicat o strategie clasică a epocii: au aruncat responsabilitatea în curtea organelor de Securitte, pretinzând că este vorba despre o acțiune de sabotaj.

[caption id="attachment_4676973" align="alignnone" width="1200"] Ion Dincă în 1989. sursa: Agerpres[/caption]

„Directorii, ca să arunce pisica în curtea Securității, au spus: 'Ăsta e sabotaj, tovarășu'!' Când a auzit, Dincă a luat foc. A dat imediat sarcină primului-secretar de partid Mihai Marina să facă anchetă și să găsească vinovații de sabotaj”, a relatat Gheorghe Paraschiv.

Spre deosebire de linia dură a Securității județene, care intrase în panică și cerea arestări pe repede-înainte, maiorul Paraschiv a refuzat să valideze scenariul fantezist al unui complot antistatal. Acesta a explicat că succesul muncii sale s-a bazat întotdeauna pe refuzul de a fabrica „dușmani” și pe colaborarea strânsă cu inginerii de pe șantier.

„În toată munca mea m-am bazat pe specialiști. Ei au fost ochii noștri. Noi nu eram de specialitate, ei erau. Cu ei trebuia să stăm de vorbă, nu pe zvonuri sau prostii. Ei mi-au confirmat exact procesul tehnic prin care s-au obturat conductele”, a subliniat fostul ofițer.

[caption id="attachment_4757396" align="alignnone" width="1200"] Gheorghe Paraschiv, intervievat de Dan Andronic. sursa: EVZ[/caption]
Confruntarea directă cu Primul-Secretar pe tema Cernavodă
Procedura neobișnuită a vremii a făcut ca Primul Secretar al Comitetului de Partid, Mihai Marina, să solicite o întâlnire directă cu șeful Securității de obiectiv, ocolind conducerea de la Constanța, care îi făcuse anterior lui Paraschiv un instructaj la virgulă despre cum „să nu-l supere pe Măria Sa”.

Raportul tehnic prezentat de maiorul Paraschiv a fost însă tranșant și a demontat definitiv paranoia politică: „I-am detaliat perfect tot ce s-a întâmplat. I-am raportat: 'Nu avem niciun fel de informații că ar fi act de sabotaj. Cine a făcut această afirmație nu are niciun fel de susținere.' Primul secretar a înțeles, a dat mâna cu mine și a plecat. Așa s-a încheiat problema”, a explicat Paraschiv, arătând că incompetența și neglijența la locul de muncă erau adevărații inamici ai economiei.
Simbolismul cărții „Galeria figurilor de piatră”
Întrebat în podcast de Dan Andronic despre semnificația din spatele titlului volumului de memorii, Gheorghe Paraschiv a oferit o dublă explicație, legată de statuile misterioase Moai din Insula Paștelui.

Statuile din piatră sunt așezate de jur-împrejurul insulei, privind spre larg pentru a proteja comunitatea. „Am făcut legătura cu faptul că mulți dintre noi am fost puși acolo să protejăm societatea și valorile economice ale țării”, a explicat Paraschiv.

Titlul face referire și la „figurile de piatră” întâlnite în carieră: lideri rigizi, împietriți în dogme sau caracterizări staliniste, care i-au influențat sau i-au afectat parcursul profesional.

Gheorghe Paraschiv, care a pus întotdeauna normalitatea vieții și familia înaintea directivelor oarbe ale aparatului de Securitate sau politic, a fost trecut în rezervă în 1988 din cauza refuzului de a se supune normelor ipocrite ale „moralei socialiste” în viața sa privată, lăsând în urmă o carieră curată, apreciată chiar și de subordonați și de partenerii de dialog.

Lucrarea sa poate fi achiziționată de pe platforma editoriadecarte.ro.

[caption ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/ceausescu-inaugurare-canal-dunare-marea-neagra-26-mai-1984-1200x902.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Culisele recrutării liceenilor în rândul cadrelor din Securitate. Mărturiile a doi foști ofițeri de informații]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/culisele-recrutarii-liceenilor-cadre-securitate.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/culisele-recrutarii-liceenilor-cadre-securitate.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Dezvăluiri exclusive din podcastul „Contrapunct”, realizat de Dan Andronic, ieri, 15 iulie, au făcut doi foști ofițeri de Securitate: Ristea Priboi și Gheorghe Paraschiv. Unul avea să devină ofițer de spionaj extern, cu post la Londra, iar cel de-al doilea, în aparatul intern, lucrând la București, Constanța și Cernavodă. Acum amândoi sunt pensionari, dar amintirile au o autenticitate greu de egalat.

Momentul a fost marcat de lansarea cărții de amintiri a col. (r.) Gheorghe Paraschiv, la Galeria Romană.
Cum ajungeau în Securitate
Din start s-a discutat despre faptul că falia istorică din anul 1965 reprezintă momentul de cotitură în care Securitatea din România a trecut printr-un proces masiv de primenire a angajaților.

Lansarea volumului de memorii „Galeria figurilor de piatră”, semnat de fostul colonel de informații Gheorghe Paraschiv a prilejuit o discuție de colecție în care acesta, alături de fostul său coleg de promoție de la Școala Militară de la Băneasa, Ristea Priboi.

Cei doi au detaliat cum se realizau recrutările de top direct de pe băncile liceelor de zi, o noutate absolută introdusă de regimul Nicolae Ceaușescu pentru eliminarea treptată a influențelor sovietice din KGB sau GRU.

[caption id="attachment_4757371" align="alignnone" width="910"] Galeria Figurilor de Piatră, cartea de memorii a col.(r.) Gheorghe Paraschiv. sursa: edituradecarte.ro[/caption]
Anul 1965 și „revoluția de catifea” din Securitate
Conform spuselor lui Ristea Priboi, anul 1965 a marcat o schimbare dramatică în strategia de cadre a Departamentului Securității Statului. După eliminarea discretă a consilierilor sovietici care controlau informativ fiecare serviciu cheie, noul regim a decis intelectualizarea aparatului.

„1965 a fost primul an în care la școala de ofițeri de la Băneasa au fost recrutați și aduși absolvenți de liceu de la cursurile de zi. În plus, s-a stabilit ca în cei trei ani de școală militară să se facă, în paralel, trei ani de Facultate de Drept, cu profesorii titulari din Universitatea București”, a explicat Priboi, subliniind duritatea examenului unde concurența depășea 3,5 candidați pe un loc.

[caption id="attachment_4757372" align="alignnone" width="1436"] Ristea Priboi, fost ofițer de spionaj extern. sursa: EVZ[/caption]
Cum a fost recrutat Gheorghe Paraschiv
Fostul ofițer de securitate internă Gheorghe Paraschiv, cel care avea să coordoneze ulterior, din punct de vedere contrainformativ, “perlele regimului Ceaușescu”, Portul Constanța și Centrala Nucleară de la Cernavodă, a povestit cu umor cum a fost selectat la doar 17 ani, pe când era elev în Constanța.

„M-am trezit într-o zi, în timpul orelor, că dirigintele m-a trimis în laboratorul de fizică. Acolo erau niște tovarăși care s-au recomandat de la Securitate. Au cerut de la fiecare clasă elevii care se remarcaseră prin rezultate. Pe mine m-a atras și mi-au sclipit ochii când mi-au spus că voi face și trei ani de facultate, materia Dreptului fiind o dorință de-a mea”, a mărturisit Paraschiv.

Provenit dintr-o familie modestă, cu cinci membri care trăiau dintr-un singur salariu de funcționar poștal, Paraschiv s-a izbit inițial de refuzul categoric al mamei sale, care îl voia inspector. Pentru a debloca situația, ofițerii de Securitate au mers direct acasă la părinți, în lipsa tânărului, obținând acordul acestora cu o condiție de la care colonelul afirmă că nu s-a abătut niciodată: „Să aibă grijă să nu facă rău oamenilor în carieră”. spune autorul cărții. Care poate fi comandată pe edituradecarte.ro

[caption id="attachment_4757374" align="alignnone" width="1200"] Gheorghe Paraschiv, autorul cărții "Galeria Figurilor de Piatră". sursa: EVZ[/caption]
Ristea Priboi: De la secretar UTM, la elita Serviciului de Informații Externe (DIE)
Spre deosebire de colegul său, parcursul lui Ristea Priboi, fost deputat PSD în epoca Adrian Năstase, a fost mult mai direct. Elev la prestigiosul liceu „Frații Buzești” din Craiova și secretar activ al UTM regional, Priboi a fost chemat de director în biroul alăturat, unde ofițerii de Securitate veniseră cu o listă de cadre propuse pentru recrutare, cerându-i părerea.

Liderul UTM-iștilor a început să facă trierea candidaților cu un spirit critic extrem de dezvoltat: „Ăsta da, ăsta nu, ăsta-i tocilar, ăla nu face față”. Observând că el însuși nu figura pe lista respectivă, le-a cerut explicații ofițerilor. Aceștia i-au replicat că fusese exclus din start, deoarece în dosar apărea ca fiind „scutit de efort sportiv”, iar probele fizice eliminatorii de la Școala Băneasa erau draconice.

Priboi a demontat rapid birocrația, dovedind că scutirea era doar o formalitate medicală pentru a avea timp pentru activitățile politice. A mers la Medicina Sportivă, a luat avizul și i-a condus pe ofițeri direct pe câmp, în comuna natală, unde părinții săi erau la cosiți: „Părinții au spus simplu: Dacă el vrea, nu ne-a întrebat nici când a plecat la liceu, să meargă”.

Ulterior absolvirii, datorită abil...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/gheorghe-paraschiv-carte.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Sfârșitul PNȚ a venit la Tămădău în 14 iulie 1947. Era doar începutul „tăvălugului roșu”]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/sfarsitul-pnt-a-venit-la-tamadau-in-14-iulie-1947-era-doar-inceputul-tavalugului-rosu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/sfarsitul-pnt-a-venit-la-tamadau-in-14-iulie-1947-era-doar-inceputul-tavalugului-rosu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Tămădău a fost operațiunea serviciilor secrete românești controlate de comuniști  Totul s-a petrecut într-o localitate, Tămădăul Mare, din  județul Călărași, Câmpia Bărăganului. Este situată la 46  km est de București și la 20 km vest de Lehiu-Gară.

Acolo existase în Al Doilea Război Mondial, o pistă pentru uz militar. Aerodromul fusese dezafectat după război, dar pista își mai păstra caracteristicile care o puteau face practicabilă pentru decolări.

Sunt multe neadevăruri și legende despre momentul petrecut la 14 iulie 1947. Au fost multe  confuzii, au fost folosite denumiri eronate de instituții și plasări greșite de persoane în locuri unde nu erau.
Tămădău, 1947, avanpremiera  nașterii Securității din 1948
Momentul Tămădău din 14 iulie 1947 este o avanpremieră la ceea ce avea să fie Securitatea peste un an. Securitatea ca instituție oficială apare pe 28 august 1948, prin decretul 221. S-a numit Direcția Generală a Securității Poporului.

După 23 august 1944, comuniștii au obținut crearea pe lângă Poliție și Siguranță a unei Brigăzi Mobile. Era organizată pe modelul sovietic al diviziei SMERȘ (Smerti Șpionam- „Moarte spionilor”).
Alexandru Nikolschi, omul de la Tămădău
Primul comandant al Securității a fost Alexandru Nikolschi. La naștere, la Tiraspol, acesta se numea Boris Grunberg și se născuse la 2 iunie 1915. Va deceda la 16 aprilie 1992, la București ca general. În 1947, avea grad de colonel. De fapt, se încadrase la 15 octombrie 1944 în Direcția Generală a Poliției. Din martie 1945, a condus Corpul Detectivilor din Direcția Generală a Poliției și, evident Brigada Mobilă.

Era caporal în Armata Română, la Iași, a intrat în anii 30 în Comsomol apoi în 1940, a rămas în Basarabia ocupată. În mai 1941, a trecut Prutul, cu sarcini informative, dar a fost arestat după 2 ore. Nu se știe dacă s-a lăsat prins sau a fost prins din eroare. Urmase un curs intensiv de spionaj, ceea ce mă face să cred că prinderea sa a fost de fapt o operațiune aranjată. Misiunea lui era să ia legătura cu comuniștii din închisori.

Așa se face că după 23 august 1944, ajunge să comande Brigada Mobilă. Numele acesta a fost declarat autorităților când a fost prins, el având însă acte false pe numele Vasile Ștefănescu. A fost deținut la Aiud unde a luat legătura cu numeroși agenți deja prinși.

[caption id="attachment_4723340" align="alignnone" width="805"] Alexandru Nicolschi, fostul șef al Securității. sursa: Wikipedia[/caption]
Planificarea acțiunii,  capcana și celulele de la Malmaison
Alexandru Nikolschi află în 1947 că liderii național-țărăniști vor să fugă din țară. Urmau să găsească două avioane de mici dimensiuni cu care să decoleze spre Istanbul. Piloții Romulus Lustig și Gheorghe Preda au fost interceptați și obligați să meargă înainte cu plănuirea fugii. Ilie Lazăr, Nicolae Carandino, Ion Mihalache și Nicolae Penescu voiau să meargă în lumea liberă.

Aveau scrisori și instrucțiuni de la Iuliu Maniu. Alături de cei care urmau să plece, se aflau Lilly Carandino, Elena Penescu, dr. Constantin Gafencu, ing. Gheorghe Popescu. Fuseseră transportați de către Aurel Popa și Petre Rusu ca șoferi.

Fusese aleasă localitatea Tămădău din județul Călărași pentru că era suficient de departe de București, pentru a nu trezi suspiciuni, credeau cei ce doreau să plece. Era  aproape de frontiera cu Bulgaria dar și de ținta aleasă pentru aterizare, Istanbul, Turcia. Când vrei să fugi din țară și nu ai unde să aterizezi pentru alimentarea avionului, contează să decolezi de la o distanță cât mai mică în raport cu destinația.

Nikolski plasase operativ militarii și agenții în lanurile de porumb din jurul aerodromului improvizat la Tămădău. Acolo fusese de fapt o pistă cu destinație militară, care la acea dată nu mai era folosită. Dimineața, la ora 06.30,  național-țărăniștii sunt arestați. Celulele fuseseră deja pregătite de către Nikolschi, semn că politicienii nu aveau scăpare. Cazarma Malmaison de pe Calea Plevnei, vis a vis de Spitalul Militar Central, își aștepta „locatarii”.

Epilogul afacerii și memoria cinematografiei
Deși la acea dată pedeapsa era de maximum 6 luni de închisoare, liderii au fost acuzați de complot și fugă din țară. Procesul fruntașilor PNȚ s-a lăsat cu ani grei de temniță grea. Maniu și Mihalache au murit la o distanță de un deceniu în închisoare.  Procesul a avut loc în toamna lui 1947, sentința finală fiind dată la 11 noiembrie 1947. Acei condamnați din „lotul Tămădău” și apropiați ai acestora, au spus adevărul în însemnări și chiar în documentarele de după 1989. difuzate la TVR.

Filmul românesc „Departe de Tipperary” în care joacă Ilarion Ciobanu, Fory Etterle, Ernest Maftei prezintă versiunea comunistă a încercării național-țărăniștilor de a părăsi țara. În folclorul urban s-a acreditat ideea că liderul PNȚ, Iuliu Maniu a fost arestat la Tămădău. Din contră, Iuliu Maniu se internase într-un sanatoriu deținut de Dr. Jovin.

Clădirea este și astăzi, pe Bulevardul Dacia din Capitală, ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/Iuliu-Maniu-la-proces-1200x799.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[14 Iulie - Bastilia cucerită de popor. Mituri demontate și secretele nopții care a resetat istoria lumii]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/14-iulie-bastilia-cucerita-mituri-demontate-secrete.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/14-iulie-bastilia-cucerita-mituri-demontate-secrete.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ziua națională a Franței, celebrată pe 14 iulie, este asociată universal cu un moment epic: asaltul asupra Bastiliei din 1789. În iconografia clasică, evenimentul este pictat în tușe eroice: o mulțime asuprită dărâmă zidurile unei închisori uriașe, simbol al absolutismului regal. Eliberând sute de deținuți politici condamnați de regimul absolutist al lui Ludovic al XVI-lea.

Însă, dincolo de romantismul manualelor de istorie, cercetările recente bazate pe arhivele franceze și jurnalele diplomatice britanice din acea epocă relevă o realitate mult mai pragmatică, presărată cu detalii inedite și paradoxuri absurde. Mult mai puțin mister și mai multă istorie.

Căderea Bastiliei nu a fost un plan măreț de eliberare ideologică, ci o revoltă de moment determinată de panică, foame și o căutare disperată de praf de pușcă.

[caption id="attachment_4756249" align="alignnone" width="1200"] Bastilia, gravură de Friedrich Polack (1834-1915). sursă: Wikipedia[/caption]
Ce mai reprezenta Bastilia în 1789
Pentru a înțelege importanța evenimentului, trebuie demontat cel mai mare mit: acela că Bastilia era plină de dizidenți politici torturați în secret.

Istoricii francezi moderni, precum Jean Tulard sau François Furet, au demonstrat pe baza registrelor originale ale închisorii că cetatea își pierduse de mult utilitatea opresivă.

În dimineața zilei de 14 iulie 1789, în interiorul fortăreței masive cu opt turnuri se aflau exact șapte prizonieri:

 	Patru falsificatori de bani, Jean La Corrège, Bernard Laroche, Jean de Laège și Antoine Tavernier, care își așteptau procesul pentru fraudarea sistemului bancar parizian.
 	Doi bolnavi mintal, Auguste Tavernier și Contele de Whyte, care fuseseră internați acolo la cererea familiilor lor, deoarece azilurile vremii erau considerate mult mai insalubre.
 	Un nobil, Contele de Solages, închis la cererea tatălui său pentru un comportament imoral grav (incest).

Celebrul Marchiz de Sade fusese deținut la Bastilia până cu doar zece zile înainte de asalt. El a fost transferat de urgență la azilul Charenton pe 4 iulie, după ce începuse să urle de la fereastra celulei sale, printr-o pâlnie improvizată, că gardienii măcelăresc prizonierii, incitând populația din cartierul Saint-Antoine la revoltă.

Mai mult, fortăreața era atât de costisitoare pentru bugetul regal, încât însuși Ludovic al XVI-lea aprobase un plan urbanistic de demolare a ei cu câțiva ani înainte, dorind să construiască în locul ei o piață publică dedicată lui Ludovic al XVI-lea. Din cauza birocrației și a lipsei de fonduri, proiectul fusese amânat.
Adevărata miză a asaltului
Dacă închisoarea era aproape goală și programată pentru demolare, de ce s-a vărsat sânge pentru ea?

Răspunsul se află în rapoartele trimise la Londra de ambasadorul britanic din acele zile, Ducele de Dorset, păstrate în arhivele diplomatice engleze.

Parizienii nu au atacat Bastilia din considerente filosofice, ci din necesități militare urgente. Cu câteva zile înainte, regele masase trupe de mercenari elvețieni și germani în jurul Parisului și îl demisese pe Jacques Necker, ministrul de finanțe extrem de popular. Temându-se de un masacru regal, populația s-a organizat într-o miliție civilă, denumită Garda Națională.

În dimineața de 14 iulie, revoluționarii au asaltat Hôtel des Invalides, azilul veteranilor de război, de unde au confiscat aproximativ 30.000 de muschete. Însă armele erau complet inutile fără muniție.

Guvernatorul militar al Parisului mutase în secret toată rezerva de praf de pușcă a orașului într-un singur loc considerat sigur: Bastilia. Mulțimea s-a îndreptat spre fortăreață exclusiv pentru a pune mâna pe cele 250 de butoaie cu praf de pușcă.

[caption id="attachment_4756252" align="alignnone" width="1486"] Libertatea conducând Poporul, pictură de Eugène Delacroix. sursa: Wikipedia[/caption]
Anatomia unei capitulări sângeroase
Apărarea Bastiliei era asigurată de un detașament format din 82 de invalizi, soldați bătrâni, parțial infirmi și 32 de mercenari elvețieni, sub comanda guvernatorului, marchiz de Launay. Acesta nu era un tiran sângeros, ci un administrator speriat care a încercat ore în șir să negocieze cu delegații revoluționarilor.

De Launay a comis însă o eroare tactică majoră: a ordonat retragerea soldaților din curtea exterioară în cea interioară, iar când mulțimea a năvălit în prima curte, s-au tras focuri de armă confuze. Mulțimea a crezut că a fost atrasă într-o capcană, iar negocierile s-au transformat într-un măcel. Situația s-a tranșat abia când un grup de soldați rebeli din armata regală a adus în fața porților Bastiliei tunurile aduse de la Invalides.

Văzând tunurile îndreptate spre porți, De Launay a capitulat în schimbul promisiunii că viața garnizoanei va fi cruțată. Promisiunea a fost încălcată instantaneu de mulțimea furioasă: guvernatorul a fost linșat, decapitat cu un cuțit de buzunar de către un măcelar numit Desnot, iar capul său a fost înfipt într-o suliță. 

Dev...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/delacroix-liberatate-1200x953.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Franța și mitul căderii Bastiliei. Europa n-a mai fost la fel după Revoluția Franceză]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/franta-si-mitul-caderii-bastiliei-europa-n-a-mai-fost-la-fel-dupa-revolutia-franceza.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/franta-si-mitul-caderii-bastiliei-europa-n-a-mai-fost-la-fel-dupa-revolutia-franceza.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[14 Iulie este  Ziua Națională în Franța. Căderea Bastiliei la 14 iulie 1789  a fost un moment simbolic. Închisoarea era expresia absolutismului monarhic. Asta, chiar dacă acolo, în acel moment, potrivit tradiției nu ar mai fi fost închis decât un singur deținut politic.
Franța, Revoluția și Francmasoneria
Franța are o istorie în care revoluțiile au un rol crucial. Revoluția Franceză, Lovitura de Stat de la 18 Brumar sunt cunoscute. La fel, sunt și  Revoluția din Iulie, Revoluția de la 1848. Să nu uităm nici de  Comuna din Paris. Istoricul Jacques Madaule în a sa Histoire de la France a surprins foarte bine aceste momente emblematice.

Francezii au aderat la valorile Francmasoneriei. Landmark-urile tradiționale ale Masoneriei enunțate la 1717 în Marea Britanie au găsit la francezi o aplicabilitate. Marele Orient al Franței a devenit o mare Obediență europeană, de unde Luminile Masoneriei s-au răspândit în întreaga Europă.

Revoluționarii francezi, italieni, polonezi, români au fost atrași de Francmasonerie. Asta,  indiferent că s-au numit carbonari, iacobini, girondini sau pur și simplu francmasoni. „Libertate Egalitate Fraternitate”, simbolica deviză a Revoluției Franceze a devenit expresia francmasonică foarte cunoscută. Dacă nu, cea mai cunoscută.  Franța a devnit prototipul statelor guvernate de drept și lege. SUA se creaseră conform acelorași idei novatoare cu câțiva ani mai devreme în intervalul 1776-1787.
Revolta se extinde
În Franța, Stările Generale (Aristocrația, Clerul, Negustorii și producătorii) nu se mai reuniseră din 1614. Regele Ludovic al XVI-lea avea nevoie de bani pentru conflicte. Canada fusese pierdută, englezii erau tot mai puternici. Nobilimea trândăvea la Curtea de la Versailles și țesea intrigi.

Ludovic al XIV-lea construise acel sistem de palate pentru a nu lăsa nobilimea nesupravegheată. O prefera în lux și trândăvie în loc să se implice în aventuri politice periculoase.

În 1789, Starea a III-la se revoltase. S-a proclamat Adunare Constituantă și a decis să nu se mai accepte nicio taxă fără acord parlamentar. Bastilia a căzut la 14 iulie 1789, când Franța a dorit să scuture regalitatea. Acolo erau duși adversarii regelui. Abia dacă mai erau câteva persoane deținute acolo. Și totuși, zidurile creau teamă! Demolarea lor a fost o eliberare.

Revoluția Franceză a reușit să reziste atât tulburărilor interne dintre girondini și iacobimi. A rezistat răscoalelor interne. A rezistat luptelor coalițiilor europene de la Valmy din 1792 și Fleurus din 1794.
Moștemirea Revoluției Franceze
Franța, prin Revoluția Franceză, ne-a lăsat Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului și mai multe proiecte constituționale. Au fost baza legislaței civile și penale, comerciale, napoleoniene de mai tîrziu.

Napoleon, lider în Franța ridicat din focurile Revoluției, după succesul din 1793 de la Toulon și după începărtarea Convenției cu tunurile, devine un general valoros pentru noua structură, Directoratul. Ulterior, Consulatul și Imperiul fac glorie Franței. Fără să vrea, Napoleon duce cu el ideile Revoluției Franceze. O revoluție, pe care, teoretic a finalizat-o o dată cu instaurarea Directoratului.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/01/Franta-1200x751.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Tratatul de la Berlin, o pagină de istorie fundamentală scrisă la 13 iulie 1878]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/tratatul-de-la-berlin-o-pagina-de-istorie-fundamentala-scrisa-la-13-iulie-1878.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/tratatul-de-la-berlin-o-pagina-de-istorie-fundamentala-scrisa-la-13-iulie-1878.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Tratatul de la Berlin din 1/13 iulie 1878, recunoștea condiționt Independența României. România a dus în intervalul 1878-1880 o luptă acerbă pentru a-i fi recunoscută pe deplin independența de stat pe care și-o proclamase prin voia Camerei și Senatului la 9/21 mai 1877 și fusese promulgată de Principele Carol la 10/22 mai 1877.
Tratatul de la Berlin, Bismark „face cărțile”
Tratatul de la Berlin are istoria lui. Independența ca stare de fapt era recunoscută în 1877, de Rusia care solicitase sprijinul României, mai întâi de trecere pe teritoriul său, apoi de implicare în conflict. Independența ca stare a fost implicit recunoscută de Imperiul Otoman mai întâi prin Tratatul de la San Stefano din 19 februarie/3 martie 1878.

Rusia însă a solicitat României cedarea Basarabiei de Sud. România a invocat convenția din 4/16 aprilie 1877, care îi garantase teritoriul. Rusia a speculat, spunând că intrând în conflict, ea depășise stadiul convenției care prevedea că nu se implica în conflict ci doar permitea o trecere. Cum Anglia și Austro-Ungaria nu erau mulțumite, Germania lui Bismarck a intervenit, Austro-Ungariei, la 18 iulie 1876 i se promisese Bosnia-Herzegovina. Anglia voia Ciprul.

Berlinul devine gazda Congresului din 1/13 iunie-1/13 iulie 1878. Independența României a fost discutată și a fost recunoscută însă condiționat.
Tratatul de la Berlin vine cu multe condiții
Independența ne-a fost recunoscută condiționat. Rusia oferea Dobrogea pe care o lua de la otomani ca parte a despăgubirii de război. Dorea Basarabia de Sud pe care Moldova o avea din 1856. Aceasta îi asigura ieșirea la Dunăre Rusiei și dorea acest lucru, cedând Dobrogea.

Franța, Marea Britanie și Germania aveau condițiile lor pentru a recunoaște independența României. Franța și Marea Britanie doreau să se modifice articolul 7 din Constituția din 1866 care dădea cetățenia română doar creștinilor. Germania voia ca România să răscumpere acțiunile trustului Strousberg. Acest trust concesionase construcția căilor ferate în România prin legea dată de Parlamentul României la 10 septembrie 1868. Era finanțat de „bancherii de casă ” ai lui Otto von Bismarck. Dăduse faliment în 1870. În 5 iulie 1871, statul român revocase prin lege concesiunea acordată consorțiului falimentar. Așadar, refuza să mai plătească lucrările și să răscumpere acțiunile.


România a cedat iar independența i-a fost recunoscută în 1880 de marile puteri
România a acceptat, modificând în 1879, articolul 7, prin introducerea naturalizării individuale a evreilor, la cerere. A dat cetățenia a 883 evrei care s-au distins, au fost răniți pe front precum și urmașilor celor căzuți pe front. României i-a fost recunoscută independența de către Marea Britanie și Franța.

România  a acceptat și răscumpărarea acțiunilor Strousberg. Germania a recunoscut și ea independența, în aceeași zi cu Franța și Marea Britanie - 8 februarie 1880.

La 11 iunie 1880, SUA îl acreditează în calitate de consul general pe Eugene Schuyller la București.

Gara de Nord a revenit României ca administrator în 1884, iar până în 1889, România a devenit proprietara rețelei feroviare dintre Vârciorova (Turnu-Severin-Filiași-Craiova-Balș-Slatina-Pitești-Costești-Chitila-București) și Roman (București-Adjud-Focșani-Roman), cu ramificații spre Galați și Iași.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/08/Grivita_1877_dembinsky-1200x891.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[A debutat în „Veronica”, a ratat „Liceenii”, apoi a jucat rolul Regelui Mihai. Actorul împlinește 59 de ani]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/a-debutat-in-veronica-a-ratat-liceenii-apoi-a-jucat-rolul-regelui-mihai-actorul-implineste-59-de-ani.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/a-debutat-in-veronica-a-ratat-liceenii-apoi-a-jucat-rolul-regelui-mihai-actorul-implineste-59-de-ani.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Actorul Adrian Vîlcu împlinește pe 13 iulie 2026, 59 de ani. Ni-l amintim în numeroase roluri, de la cele de copil, la cele de adolescent. Totuși, marele său rol a fost al unui șef de stat al României. Care, șef de stat avea la momentul eveninemtelor din film o vârstă apropiată de a actorului care i-a dat viață în film, o jumătate de secol mai târziu.
Actorul în roluri de copil
Actorul Adrian Vâlcu s-a născut pe 13 iulie 1967, la București.  A debutat în film, la 6 ani, în 1973, în filmele din seria „Veronica”.  La 11 ani, juca rolul lui Ionuț Moldovan. Era fiul comisarului Moldovan în filmul „Revanșa”, regizat de Sergiu Nicolaescu.

La 14 -15 ani, în 1981-1982, a jucat în filmele Elisabetei Bostan, „Saltimbancii” și „Un saltimbanc la Polul Nord”. Actorul intra foarte bine în roluri, se mișca în standardul epocii, se integra perfect în scenarii și respecta indicațiile regizorale.
Actorul și rolurile adolescenței
Actorul Adrian Vâlcu a jucat în filme precum „Racheta albă” din1 1984, ”Prea cald pentru luna mai” tot în 1984.  La 18 ani, în 1985, a fost admis la IATC, apoi a urmat stagiul militar. În 1986, nu a putut intra în primul film al seriei „Liceenii” din cauza faptului că avea o figură cazonă, fiind tuns „la 0”, deși obținuse admiterea la probele pentru unul din rolurile „liceenilor”.

În 1986 și 1988, a mai jucat în filmele „Zâmbet de soare”, „Noi cei din linia 1”. Era o avanpremieră la un rol de film istoric care-i va aduce consacrarea câțiva ani mai târziu. În 1990, a mai avut un rol în filmul „Drumeț în calea lupilor”

După Revoluție, Adrian Vâlcu, avea 24 ani în 1991, când a primit rolul Radu, în „Liceenii Rock'n'Roll ”.  A fost pentru el, o binecuvântare, împlinirea unui vis de a fi pe scenă alături de prietenii săi „de o viață”, Ștefan Bănică Jr. și Tudor Petruț care au jucat în celebra serie de filme care a fermecat generații de tineri, timp de patru decenii și o mai face și în zilele noastre.
Rolul Regelui Mihai în „Oglinda. Începutul Adevărului”
În 1993-1904, actorul Sergiu Nicolaescu,  regizor cunoscut, a pregătit filmul „Oglinda. Începutul Adevărului”. Odiseea a fost povestită de marele regizor într-un interviu. Înainte de Revoluție, Ceaușescu vrusese un film „Ziua Z” despre 23 august 1944. Numai că dorea un film politic, fără personajele principale ale momentului istoric.



Actorul și regizorul Sergiu Nicolaescu a filmat scenele de luptă și a pus rolele la păstrare pentru vremuri mai bune. Și-a amintit că în anii 50, a copiat pe două bobine, filmul execuției lui Ion Antonescu. Era operator la Studioul „Sahia”. Cei care au solicitat filmul, români și sovietici, au plecat cu prima copie, pe cealaltă, regizorul de mai târziu camuflând-o cu o etichetă care a salvat-o de la distrugere. A găsit rola, după 1989, la începutul anilor 90 și a reluat ideea filmului despre 23 august.

Actorul Adrian Vâlcu era cunoscut de Sergiu Nicolaescu din 1978. Acum se potrivea ca vârstă cu regele Mihai în 1944. Regele avea atunci aproape 23 ani, Adrian Vâlcu avea 26-27 ani. Timiditatea lui Vîlcu era de natură să redea în film crisparea Regelui Mihai care a luat atunci o decizie istorică, menită să salveze ce se mai putea salva.

Regele Mihai a fost nemulțumit de film, sugerând că regizorul a exagerat punând personaul lui Adrian Vîlcu să fumeze. Nicolaescu a spus că știa că Regele pe care-l cunoscuse, fiind doar cu 9 ani mai mare decât el, obișnuia să fumeze. Regizorul a spus că fumatul „țigării de la țigară”, arăta pe ecran tensiunea. În realitate, actorul era foarte timorat și a putut filma scenele așa cum își dorea regizorul, țigara fiind un subterfugiu scenic.

După aceea, actorul Adrian Vîlcu ar fi plecat pentru o vreme în Germania. În interviurile ulterioare, a precizat prin 2018 că nu se ocupă  numai cu actoria.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2017/08/culisele-zilei-de-23-august-1944-continuarea-aliantei-cu-germani.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Apostolul veganismului a trăit în România. Cum îl vedeau contemporanii pe cel care susținea că s-a vindecat de sifilis mâncând verzituri]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/apostolul-veganismului-a-trait-in-romania-cum-il-vedeau-contemporanii-pe-cel-care-sustinea-ca-s-a-vindecat-de-sifilis-mancand-verzituri.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/apostolul-veganismului-a-trait-in-romania-cum-il-vedeau-contemporanii-pe-cel-care-sustinea-ca-s-a-vindecat-de-sifilis-mancand-verzituri.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Despre Bicserdy Bela, făgărășeanul care a strâns în jurul său o ”sectă” de 12.000 - 15.000 de adepți ai regimului de viață vegetarian, Evenimenrul Istoric a mai scris în trecut, dar astăzi reproducem un text inedit, cum era văzut – și judecat – de contemporani primul apostol al veganismului din Europa. Disputat de populația de origine maghiară, dar și de români, după Marea Unire, Bicserdy e lăudat deopotrivă de tot mai mulți din cei care azi trăiesc sănătos și de pasionații de culturism, fiind unul dintre primii practicanți ai acestui sport.
Inedit este și faptul că textul găsit de noi în arhive este unul dintre puținele scrise în limba română, efemera celebritate de care s-a bucurat Bicserdy în timpul vieții consumându-se în mijlocul comunității maghiare.

După o viață trăită sănătos a murit ros de boli
Povestea lui Bicserdy este, în esență simplă, bolnav de sifilis (sau gonoree, după alții) și exasperat de neputința medicilor din Ungaria, Germania și Austria, bărbatul renunță la a mânca produse din carne și se vindecă în mod miraculos. Devine un propăvăduitor al regimului lacto-vegetarian și face asta profesionist. Scrie cărți, ține conferințe. Practicant al culturismului, chiar deținător al unui record, impresionantul perceptor de taxe din Făgăraș devine catalizatorul unei comunității ce a crescut văzând cu ochii, la mijlocul anilor 1920. El avea atunci 50-51 de ani.
Înainte de a da citire reportajului din presa de limbă română mai spunem că perioada de glorie a fost scurtă. ”Secta” s-a destrămat după câteva eșecuri în a vindeca diverse boli. După Război, Bicserdy pleacă în exil, Germania și apoi America, și moare, din cauza mai multor boli, în 1951. Avea 77 de ani.
În ultimii ani, învățăturile sale au fost scoase din nou la lumină, pe fondul ofensivei modei traiului sănătos și al regimurilor alimentare fără carne.
Pentru amănunte din viața sa aventuroasă, de la recordman de culturism la apostolat, citiți linkul de aici https://evz.ro/prima-secta-de-vegani-din-europa-a-aparut-in-romania.html . 

Articolul ”Apostolul dela Făgăraș. Sugestie colectivă – sau un nou Mesia?” Semnat de Tiberiu Vornic, apărut în Adevărul din 8 ianuarie 1925
La orăşelul curat şi drăguţ de pe malul Oltului se petrec de la o vreme încoace lucruri minunate. Din toate colţurile Ardealului, s’au răscolit oameni necăjiţi, oameni curioşi şi oameni naivi, cari au descălicat în cetatea lui Negru Vodă mânaţi de forţa irezistibilă a unei sugestii. 
Asemeni unui loc de pelerinaj tămăduitor, Făgăraşul a început să fie un punct de atracţie colectivă, un miracol, spre care tind pelerinii din cele patru unghiuri ale provinciei. Presa minoritară din Ardeal, a închinat pagini întregi evenimentului. 
Redacţiile şi-au trimis iscoade speciale pentru a scormoni în adâncimile unde stă ascuns adevărul. Medici savanţi şi căutători de ascunse taine din psihologia omenească, au purces cu frunţi îngândurate, spre oraşul cu minunea, unde un profet de vremuri nouă, răspândeşte o proaspătă religie pentru cei mulţi. 
Noi, preocupaţi de frământări sterpe, de urne furate şi de combinaţii de culise, ne găsim streini de minunea de la Făgăraş. Ziarele româneşti, au prea mult de scris, din întâmplările cu paşapoarte, cu dispute de succesiune şi alte produse exotice ale vieţii noastre publice, şi este firesc că în asemenea împrejurări, scapă evenimentul de pe malul Oltului. 

Într’o bună zi, se declară vegetarian absolut şi începu a trăi după reţeta simplă dar neobicinuită, a totalei abstinenţe de carne
Acum însă, minunea s’a revărsat peste hotarele orăşelului şi trecând din coloanele presei ardelene, este aşezată în cântarul aprecierii publice. Se cuvine, deci, ca de acum, întâmplarea să fie cunoscută şi de restul ţării, pentru că se afirmă din partea credincioşilor nouei religii, că omenirea este în pragul vieţii prelungite, a desăvârşitei lipse de boale şi a complectei fericiri pământeşti, şi credem, că aceste noutăţi, sunt destul de interesante pentru toată lumea. 
Bicsérdy Bela, un om, ca de cincizeci de ani, proprietar în Făgăraş, om cu familie şi cu rosturi, suferise în tinereţe de sifilis. Umblat de la doctor la doctor, din farmacie în farmacie, s’a găsit într’o bună zi la portiţa celei de pe urmă din etapele cumplitei boli... Lăsat la discreţia germenului blestemat, Bicsérdy, sfătuit de nu ştiu cine, a început un tratament... „sui—generis”. 
Într’o bună zi, se declară vegetarian absolut şi începu a trăi după reţeta simplă dar neobicinuită, a totalei abstinenţe de carne. Redus la poame, legume şi lapte, Bicsérdy trăi ani dearândul conform reţetei vegetariane şi scăpă de boală. Cu timpul, lărgi „reforma“ propriei sale vieţi cu reducerea îmbrăcămintei la strictul necesar şi practică acest antrenament aşa de bine, încât astăzi Bicsérdy poate păşi liniştit cu picioarele goale în zăpadă şi se poate plimba fără teamă în costum sumar pe cea mai scăzută temperatură.
Organizonul său nu cunoaşte răceala. Fireşte, odată ce rezultatele experienţei fu...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/Bicserdy_Bela.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ciuma lui Caragea și legenda cartierului Balta Albă. Istoria neștiută a Bucureștiului]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ciuma-caragea-legenda-carier-balta-alba.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ciuma-caragea-legenda-carier-balta-alba.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Bucureștiul de astăzi, o metropolă vibrantă în continuă dezvoltare, ascunde sub straturile sale de asfalt și betoane istorii tulburătoare. Dintre toate legendele urbane și adevărurile documentate ale Capitalei, puține sunt la fel de sinistre ca originea numelui cartierului Balta Albă.

Deși astăzi este o zonă rezidențială densă și plină de viață din Sectorul 3, în urmă cu două secole, acest loc a fost scena uneia dintre cele mai mari tragedii sanitare din istoria României: Ciuma lui Caragea.
Ciuma lui Caragea (1812–1813)
Domnia lui Ioan Gheorghe Caragea în Țara Românească a început sub un semn profund nefast. Chiar în noaptea instalării sale pe tron, în octombrie 1812, Palatul Domnesc de la Curtea Nouă a ars din temelii. Însă adevărata catastrofă a lovit în primăvara și vara anului 1813, când ciuma bubonică, adusă cel mai probabil de suita domnitorului de la Constantinopol, s-a răspândit cu o viteză uluitoare în rândul populației.

[caption id="attachment_3376959" align="alignnone" width="736"] Ion Vodă Caragea. sursa: gravură istorică[/caption]

Ciuma bubonică este o boală infecțioasă deosebit de gravă, cauzată de bacteria Yersinia pestis, renumită în istorie pentru declanșarea pandemiei de „Moartea Neagră” din secolul al XIV-lea, care a decimat o mare parte din populația lumii.

Boala se transmite la om în principal prin mușcătura puricilor care parazitează rozătoarele infectate, în special șobolanii, sau prin contactul direct cu fluidele unui animal bolnav. Numele său provine de la „buboane”, care sunt ganglioni limfatici inflamați, extrem de tumefiați și dureroși ce apar de obicei în zonele inghinală, axilară sau pe gât, fiind însoțiți de febră violentă, frisoane și epuizare fizică.

Netratată la timp, infecția se poate răspândi în sânge sau la plămâni, devenind extrem de contagioasă prin aer și aproape întotdeauna fatală.
Bucureștiul, îngrozit de numărul de victime
Istoricii estimează că epidemia a ucis peste 70.000 de oameni în întreaga țară, dintre care aproximativ 20.000 – 30.000 doar în București, o cifră uriașă dacă raportăm totul la populația de sub 100.000 de locuitori a orașului din acea vreme.

„Spaima era așa de mare, încât omul își părăsea casa unde se ivea boala și fugea unde vedea cu ochii, lăsând pe cel bolnav în părăsire. Cadavrele rămâneau pe ulițe sau prin case zile întregi, devenind hrană pentru câini.”, spuneau relatări ale cronicarilor de epocă.

Pe măsură ce numărul morților creștea exponențial, cimitirele parohiale din centrul Bucureștiului au devenit neîncăpătoare. Orașul risca să fie complet sufocat de miasme și infecție. În acest context de criză extremă, autoritățile vremii au decis deschiderea unor gropi comune la periferia de atunci a Capitalei.

[caption id="attachment_4224385" align="alignnone" width="1200"] Ciuma lui Caragea. sursa: gravură istorică[/caption]
Balta Albă, o zonă mlăștinoasă de la marginea orașului
Zona care astăzi poartă numele de Balta Albă se afla la acea vreme mult în afara granițelor orașului, fiind o câmpie mlăștinoasă și izolată. Aici au fost săpate șanțuri uriașe unde trupurile victimelor erau aduse cu căruțele de către celebrii ciomlagii. Adică ciocli recrutați adesea din rândul celor care supraviețuiseră bolii sau al pușcăriașilor.

Pentru a preveni răspândirea bacteriei și pentru a grăbi descompunerea, miile de cadavre aruncate de-a valma erau acoperite cu straturi masive de var nestins.
Cum a apărut numele de „Balta Albă”
Legenda urbană, susținută și de scrierile unor istorici care au analizat toponimia bucureșteană, spune că ploile torențiale de toamnă au spălat pământul de deasupra acestor gropi comune. Apa s-a acumulat în depresiunile din zonă, dizolvând varul adus la suprafață.

Timp de luni de zile, în marginea Bucureștiului a existat o băltoacă imensă, de un alb lăptos, formată din reacția chimică a varului care acoperea miile de schelete.

Localnicii au început să asocieze locul cu imaginea acelei „bălți albe”, nume care a supraviețuit peste secole, transformându-se din indicator al unei tragedii în numele unui cartier de blocuri.
Mit urban versus adevăr istoric
Din perspectivă istorică și arheologică, este important să nuanțăm realitatea pentru a păstra acuratețea faptelor. Adevărul istoric ne indicăfaptul că în timpul epidemiei din 1813 s-au folosit gropi comune de mari dimensiuni la marginea orașului, inclusiv în zone precum Dudești, Văcărești sau actuala zonă Titan-Balta Albă și că varul nestins era principala metodă de dezinfecție în epocă.

Unii cercetători menționează că numele ar putea proveni și de la o fostă baltă naturală unde spălătoresele vremii albeau pânzele, însă asocierea cu ciuma lui Caragea rămâne cea mai puternică, fiind menționată inclusiv în lucrările scriitorului din epocă, Ion Ghica (1816-1897).

“A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/06/ciuma-lui-caragea-1024x609.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Capșa, legenda Capitalei care a înfruntat peste 170 de ani de istorie]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/capsa-legenda-capitalei-care-a-infruntat-peste-170-de-ani-de-istorie.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/capsa-legenda-capitalei-care-a-infruntat-peste-170-de-ani-de-istorie.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Când spui București, nu poți să nu auzi de Capșa. Sau, mai bine zis, nu poți să spui că ai văzut Capitala dacă n-ai trecut pe la Capșa. Hotelul, restaurantul și cofetăria-cafenea se găsesc în centrul Capitalei, pe legendara Cale a Victoriei. Dar ce face din acest punct de pe harta Capitalei un loc de vizitat?
Capșa, o cofetărie la început de drum, de la Zlătari, la Slătineanu
Capșa este un nume de familie. Au fost mai mulți frați cu acest nume. Proveneau dintr-o familie cu tradiții meșteșugărești. Doi dintre ei au pus bazele unei cofetării, la 12 iulie 1852, acum 174 de ani. Locul ales, un han de lângă Biserica Zlătari, pe Podul Mogoșoaiei nu a fost ales întâmplător. Era un loc cu vad și asta s-a văzut.

Între timp, un alt loc din Capitală, tot de pe Podul Mogoșoaiei, actuala Calea Victoriei începând din 1878, prindea viață. Acolo, se dezvoltase o sală, numită Ieronimo Molo. După aceea, acolo s-a creat Sala Slătineanu, cu partea ei de istorie în Capitală. În 1868, frații Capșa cumpără sala, aflată unde astăzi este Casa Capșa.
Capșa, furnizorul Casei Regale și sediu diplomatic pentru SUA
Casa Capșa a început să evolueze. Din 1869, au devenit furnizorii Curții Domnești a lui Carol I. Din 1881, România a devenit regat.  Ușor, ușor, Capșa s-a extins. În 1886, s-a deschis Hotelul, din 1891, s-a inaugurat și Cafeneaua Capșa.  La 11 iunie 1880, Eugene Schuyler a fost acreditat în calitate de consul general al SUA. El a avut reședința particulară și biroul reprezentanței diplomatice, evident, la Capșa.

Nu sunt singurele elemente care au pus Capșa pe harta Capitalei și a lumii. Expoziția Universală de la Viena din 1873 îi aduce Medalia de Aur.  Din 1882, Capșa devine furnizor al Casei Obrenovici, Casa domnitoare a Serbiei.  În 1908, când Bulgaria și-a proclamat independența, Capșa a devenit furnizorul Casei Principelui Ferdinand al Bulgariei.
Poeții  și scriitorii celebri au ajuns la Capșa
Mihai Eminescu, Liviu Rebreabu, Cella Serghi, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Nicolae Labiș sunt monumente ale literaturii române. Cu toții au trecut pe la „Capșa” de-a lungul existenței lor. „Pânza de păianjen” celebrul roman al Cellei Serghi a avut recenzii și aprecieri extraordinare de la Camil Petrescu și Liviu Rebreanu, obișnuiții Capșei.

Cu timpul, la Capșa, s-au adunat scriitorii, poeții, jurnaliștii, oamenii politici, artiștii. Nu existai ca autor dacă nu aveai masa ta la Capșa, se spunea în epocă. Sau, cel puțin, trebuia să fii văzut la una dintre mese, cu un coniac fin, un pahar de vin sau măcar în fața unei cafele.
Împăratul care a mâncat în tren prânzul adus de la București
Între 14 și 18 septembrie 1896, Împăratul Franz Josef al Austro-Ungariei a vizitat România. Inițial, a participat la inspectarea lucrărilor de navigație pe Canalul Sip din amonte de Turnu-Severin. De la Orșova, a luat trenul prin Vârciorova-Craiova-Pitești, spre București. La Pitești, unde se schimba locomotiva, s-a servit prânzul care parcursese tot cu trenul ruta București-Pitești.

Ulterior, împăratul a ajuns la București, inspectând o unitate militară pe platoul Cotroceni. A participat la recepții la Palatul Cotroceni. A mâncat micul dejun, prânzul și cina de la Casa Capșa și a dormit la actualul Hotel Bulevard-Corinthia, considerat primul care avea apă curentă pentru băi în camere și lumină electrică. Apoi, a mers cu trenul la Sinaia, la Peleș, pentru vânătoare. De acolo, a plecat cu trenul, prin Predeal, spre Transilvania, controlată de Austro-Ungaria.

[caption id="attachment_4565115" align="alignnone" width="1121"] Restaurantul Capșa[/caption]
Supraviețuire în vremuri de război
În decembrie 1916 și până la finalul lui noiembrie 1918, Capitala a fost ocupată militar de trupele Puterilor Centrale, Germania și Austro-Ungaria. Alături de acestea, mai erau trupele otomane și bulgare. Dacă la Athenee Palace, stătea feldmareșalul Mackensen, la Cercul Militar Național era arestul ofițerilor. Cazinoul ofițerilor a fost la Capșa. La sediul de azi al Primăriei Generale a Capitalei era comandatura germană.

„Capșa” a trăit drama războiului. S-a scris că ofițerii bulgari au fost cei mai puțin disciplinați, ei furând pur și simplu tot ce se numea argintărie de la „Capșa”.  Dar, „lumea Capșa” s-a refăcut, timpul a trecut și lumea a rămas numai cu măreția și farmecul locului.
Vedeta Capitalei, luna de miere în celebrul hotel din București
Maria Mihăescu, numită Mița Biciclista a mărturisit contemporanilor că și-a petrecut câteva zile din luna de miere cu soțul ei, generalul Alexandru Dumitrescu. Maria Mihăescu avea faimoasa casă de la Biserica Amzei. Avea cupeu, avea automobil și putea intra la notabilitățile României, oricând.

Era o obișnuită a Hotelului Athenee Palace, inaugurat în 1914, mergea la Coaforul Ionică. Deținea în țară, mai multe proprietăți, precum o casă la Galați, închiriată Consulatului polonez, un puț petrolifer pe Valea Prahovei, de unde provenea, fiind născută la Dițești, Prahova.

Casa Capșa a văzut toat...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2019/01/sabotajul-din-1951-de-la-restaurantul-capsa-matematicianul-poet-.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Adevarul ascuns despre Războiul din Insulele Falkland: Trecutul încă aprinde orgolii în Argentina și Marea Britanie]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/adevarul-ascuns-despre-razboiul-din-insulele-falkland-trecutul-inca-aprinde-orgolii-in-argentina-si-marea-britanie.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/adevarul-ascuns-despre-razboiul-din-insulele-falkland-trecutul-inca-aprinde-orgolii-in-argentina-si-marea-britanie.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Războiul din Insulele Malvine, cunoscut în lumea anglo-saxonă sub numele de Conflictul din Falkland, rămâne unul dintre cele mai intense și neașteptate confruntări militare ale secolului trecut. Deși s-a desfășurat pe parcursul a doar 74 de zile, în primăvara anului 1982, acest război a lăsat răni adânci și a reconfigurat destinele politice ale celor două națiuni implicate: Argentina și Marea Britanie. Miza nu a fost doar un arhipelag izolat din Atlanticul de Sud, ci mândria națională și supraviețuirea unor regimuri politice.
Adevarul ascuns despre Războiul din Insulele Falkland: Trecutul încă aprinde orgolii în Argentina și Marea Britanie
Rădăcinile disputei sunt mult mai vechi și se bazează pe revendicări teritoriale care datează din perioada colonială. Argentina a considerat întotdeauna aceste insule ca fiind parte integrantă din teritoriul său moștenit de la coroana spaniolă. De cealaltă parte, Marea Britanie își exercita controlul administrativ și militar asupra arhipelagului încă din anul 1833, populația locală fiind în mod covârșitor de origine britanică.

În anul 1982, junta militară aflată la conducerea Argentinei, confruntată cu o criză economică severă și cu proteste sociale masive, a văzut în recuperarea Malvinelor o oportunitate ideală de a distrage atenția populației și de a stimula un sentiment de unitate națională. Astfel, la 2 aprilie 1982, trupele argentiniene au debarcat pe insule, declanșând o criză internațională majoră.

[caption id="attachment_4755378" align="alignnone" width="1104"] sursa: captură foto[/caption]
Reacția de fier a Londrei și tactica militară
Reacția Marii Britanii a surprins comunitatea internațională și, mai ales, comandamentul de la Buenos Aires. Premierul britanic Margaret Thatcher a refuzat orice compromis care ar fi știrbit suveranitatea coroanei și a trimis rapid o impresionantă forță navală de intervenție la o distanță de peste 12.000 de kilometri de casă.

Confruntarea care a urmat a fost marcată de bătălii navale și aeriene de o duritate extremă. Scufundarea crucișătorului argentinian General Belgrano de către un submarin britanic și, ulterior, distrugerea distrugătorului britanic HMS Sheffield cu ajutorul rachetelor Exocet au demonstrat letalitatea tehnologiei militare moderne. În ciuda curajului aviatorilor argentinieni, superioritatea tehnologică și logistica superioară a britanicilor au înclinat treptat balanța în favoarea Londrei.
Urmările politice și o dispută care refuză să dispară
Războiul s-a încheiat oficial la 14 iunie 1982, odată cu capitularea garnizoanei argentiniene din Puerto Argentino, denumit de britanici Port Stanley. Bilanțul tragic a numărat aproape o mie de vieți omenești pierdute și mii de răniți, majoritatea fiind tineri recruți argentinieni nepregătiți pentru condițiile climatice extreme din Atlanticul de Sud.

Efectele politice au fost imediate. În Argentina, eșecul militar a prăbușit dictatura juntei și a deschis calea către restaurarea democrației. În Marea Britanie, victoria i-a asigurat lui Margaret Thatcher o popularitate uriașă și consolidarea puterii politice pentru un nou mandat.

Chiar și după mai bine de patru decenii, Insulele Malvine rămân un subiect extrem de sensibil. Deși locuitorii insulelor au votat în cadrul unui referendum din 2013 pentru a rămâne teritoriu britanic de peste mări, Argentina nu a renunțat niciodată la revendicările sale diplomatice, transformând suveranitatea arhipelagului într-o temă permanentă de politică externă.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/07/Marea-BRitanie-1200x800.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Proiectul MKUltra. Experimentele ilegale ale CIA pentru controlul minții umane]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/proiectul-mkultra-experimentele-ilegale-ale-cia-pentru-controlul-mintii-umane.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/proiectul-mkultra-experimentele-ilegale-ale-cia-pentru-controlul-mintii-umane.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În anii ’50, sub o cortină de fier care nu era doar politică, ci și chimică, CIA a lansat cea mai bizară campanie din istoria serviciilor secrete. Nu era vorba de spionaj în sensul clasic, ci de o încercare obsesivă de a prelua controlul asupra creierului uman. Acest laborator al cruzimii s-a desfășurat sub pretextul apărării democrației, dar a practicat cea mai brutală formă de tiranie: controlul gândirii.

Totul s-a concentrat în jurul unei figuri atipice: Sidney Gottlieb, un chimist cu o viziune macabră care credea sincer că voința umană este doar o variabilă ce poate fi rescrisă prin cocktailul chimic potrivit. Un clasament al experimentelor în afara eticii.

Gottlieb nu era un simplu funcționar, ci un strateg cinic care a integrat în arsenalul programului inclusiv rezultatele experimentelor naziste din lagărele de concentrare. Un val de dezvăluiri a ridicat cortina de pe un program secret care a consumat milioane de dolari fără vreo aprobare din partea Congresului SUA.
Rețeaua din umbră a CIA
Pentru a acționa din umbră, CIA a construit un întreg sistem de „căpușare” a societății civile. Agenția a înființat fundații-paravan, cum ar fi Society for the Investigation of Human Ecology, prin care virau sume uriașe către cercetători universitari de prestigiu de la Harvard, Stanford sau Universitatea McGill. Mulți profesori, orbiți de resursele financiare nelimitate, nu puneau întrebări prea incomode.

Această rețea de acoperire a permis agenției să transforme universități, spitale și clinici de elită în spații de testare ilegală pe subiecți umani.

Victimele erau căutate intenționat din rândul categoriilor vulnerabile, dependenți de droguri, deținuți, bolnavi psihici sau minorități, oameni considerați „de unică folosință”, a căror degradare mintală sau dispariție nu ar fi ridicat semne de întrebare în fața opiniei publice.

[caption id="attachment_4755260" align="alignnone" width="1200"] Controlul oamenilor, unul dintre țelurile CIA. sursa: Andrey Popov | Dreamstime.com[/caption]
Arsenalul MKUltra: De la Proiectul Artichoke la operațiunea „Midnight Climax”
Mijloacele folosite în timpul experimentelor au fost de o diversitate șocantă, acoperind o paletă largă de abuzuri fizice și psihologice.

Proiectul Artichoke: Fază preliminară în care se experimenta cu heroină, mescalină și hipnoză profundă pentru a crea un „buton” chimic care să forțeze interogatoriile.

Utilizarea LSD-ului: Substanța psihedelică era administrată fără știrea sau consimțământul victimelor, direct în băuturi sau mâncare.

Operațiunea Midnight Climax: Episod sordid în care CIA a închiriat apartamente în San Francisco, utilizând prostituate plătite pentru a atrage clienți care erau ulterior drogați cu LSD. Agenții monitorizau totul din spatele unor oglinzi false.

Ștergerea psihicului (Depatterning): În clinici din Canada, sub îndrumarea psihiatrului Donald Ewen Cameron, subiecții erau supuși unor come induse farmacologic și unui bombardament audio repetitiv, fiind legați de pat săptămâni întregi pentru a le „reseta” și rescrie personalitatea.
Manipularea comportamentală
O zonă la fel de întunecată a fost încercarea de a crea „mesageri inconștienți” prin hipnoză indusă chimic. Se urmărea programarea unor persoane care să transporte informații sau dispozitive fără a avea conștiința actului, folosind fraze-declanșatoare (triggere) pentru a activa sau „șterge” ulterior memoria acțiunii.

Agenții CIA visau la o lume în care inamicii geopolitici ar fi putut fi manipulați direct la nivelul subconștientului, transformând biologia umană într-un simplu instrument de intelligence.
Cazul Frank Olson: Moartea suspectă a biochimistului CIA
Tragedia biochimistului militar Frank Olson rămâne punctul culminant al acestui dezastru moral. În 1953, Olson a fost drogat clandestin cu LSD de propriii săi colegi de Agenție în timpul unei întâlniri de lucru.

La scurt timp după incident, pe fondul unor remușcări severe legate de etica experimentelor la care participa, Olson s-a aruncat de la etajul 13 al unui hotel din New York.

Familia obține exhumarea, autopsia relevă traume craniene masive suferite înainte de cădere, indicând un asasinat.
Deconspirarea din 1977
Tot acest edificiu al terorii s-a clătinat în 1973, când directorul CIA de la acea vreme, Richard Helms, anticipând investigațiile legislative, a ordonat arderea tuturor documentelor oficiale legate de MKUltra. Cu toate acestea, birocrația a lucrat împotriva agenției.

În 1977, în subsolurile prăfuite ale unui centru de arhive, au fost descoperite peste 20.000 de pagini de rapoarte financiare care scăpaseră de la ordinul de distrugere.

Aceste dovezi contabile detaliau transferurile bancare exacte către universități și clinici, oferind pretextul care a determinat recunoașterea oficială a atrocităților în fața Comisiei Church din Senatul SUA.
Moștenirea MKUltra și impactul asupra bioeticii moderne
Din punct de vedere științific, Proiectul MKUltra a fost un eșec ră...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/control-minte-umana.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România, puterea petrolieră a Europei. Istoria extracției de petrol între 1857 și 1939]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-puterea-petrol-europa-istoria-extractiei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-puterea-petrol-europa-istoria-extractiei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Petrol și istorie. La începutul secolului al XX-lea, România era una dintre marile țări petroliere ale lumii. În 1913, producția ajunsese la aproximativ 1,89 milioane de tone, ceea ce plasa țara pe locul al patrulea la nivel mondial, după Statele Unite ale Americii, Rusia și Mexic.

În 1936, extracția a atins maximul interbelic, de aproximativ 8,7 milioane de tone, iar în 1939 România rămânea al doilea producător european după Uniunea Sovietică.

Această ascensiune nu a fost un accident, ci rezultatul unei tradiții de exploatare, al dezvoltării rafinării și al integrării rapide în economia industrială europeană. Un film care avea să aducă un boom industrial.
De la păcura medievală la primele distilerii de petrol
Petrolul era cunoscut în spațiul românesc cu mult înainte de apariția industriei moderne. Un document din 1440 menționează păcura din zona Lucăcești, în Moldova. Timp de secole, țițeiul aflat aproape de suprafață a fost colectat din izvoare, gropi și puțuri săpate manual, în cadrul unei economii locale care preceda mecanizarea extracției.

În jurul anului 1840, în zona Bacăului au apărut distilerii rudimentare, în care petrolul era încălzit în cazane asemănătoare instalațiilor pentru fabricarea alcoolului. Obiectivul principal era obținerea petrolului lampant, produsul care avea să transforme păcura dintr-o resursă locală într-o marfă industrială.

Anul 1857 este considerat momentul de început al industriei petroliere românești moderne. Principatele Române au înregistrat atunci o producție de 275 de tone, prima producție națională înscrisă în statisticile internaționale folosite de istoriografia petrolului.

Tot în această perioadă, frații Mehedințeanu au construit la Râfov, lângă Ploiești, o instalație de rafinare destinată alimentării iluminatului public al Bucureștiului. Capitala a început să folosească sistematic petrol lampant, marcând trecerea spre un consum urban modern.
Ploieștiul și nașterea unei industrii
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, centrul industriei s-a mutat decisiv spre Valea Prahovei. Ploieștiul, Câmpina și Moreniul au devenit localități dominate de sonde, rezervoare, ateliere și rafinării. Săparea manuală a puțurilor a fost înlocuită treptat de forajul mecanic, iar întreprinderile familiale au cedat locul societăților pe acțiuni. În jurul acestor centre s-a format o muncitorime specializată, alături de tehnicieni, chimiști și ingineri pregătiți pentru noua economie industrială.

Legea minelor din 1895 a oferit un cadru juridic modern pentru exploatarea resurselor subsolului. Ea a încurajat investițiile, dar a deschis și calea unei prezențe masive a capitalului străin. În România au intrat grupuri financiare germane, britanice, olandeze și americane. Societăți precum Steaua Română, Astra Română și Româno-Americană au ajuns să joace un rol central în extracție și rafinare.

Capitalul străin a adus tehnologie, credit și acces la piețele internaționale, dar a redus controlul românesc asupra unei resurse strategice. Spre sfârșitul anilor 1930, companiile străine realizau cea mai mare parte a producției, în timp ce capitalul autohton păstra o pondere mult mai modestă. (ICFM)
Marele salt dintre 1900 și 1913
În 1900, România producea aproximativ 250.000 de tone de petrol. Treisprezece ani mai târziu, depășea 1,88 milioane de tone. Creșterea a fost susținută de extinderea sondelor, modernizarea rafinăriilor și dezvoltarea transportului feroviar, fluvial și maritim.

Industria românească nu era numai extractivă. În jurul petrolului s-au format geologi, chimiști și ingineri. În 1907, Bucureștiul a găzduit al Treilea Congres Internațional al Petrolului, la care au fost reprezentate 30 de națiuni. Un an mai târziu, chimistul Lazăr Edeleanu a elaborat procedeul de rafinare selectivă cu dioxid de sulf lichid, adoptat ulterior de industria internațională.

Primul Război Mondial a întrerupt brutal această dezvoltare. În 1916, în fața înaintării armatelor Puterilor Centrale, autoritățile române și aliații britanici au distrus sonde, rezervoare și rafinării pentru a împiedica folosirea lor de către Germania.

Imperial War Museums estimează că aproximativ 800.000 de tone de petrol au fost incendiate, aruncate în aer sau eliberate din rezervoare.

[caption id="attachment_4755229" align="alignnone" width="1200"] Puțuri de petrol la Moreni, 1930. sursa. Istoria în culori[/caption]
Apogeul interbelic
După 1918, petrolul a devenit una dintre principalele resurse ale României Mari. Legislația minieră din 1924 a încercat să întărească rolul statului și al capitalului românesc, însă dependența de finanțarea și tehnologia externă a rămas ridicată.

Producția a crescut și a atins aproximativ 8,7 milioane de tone în 1936. România dispunea de peste 40 de rafinării, de conducte spre Giurgiu și Constanța, de peste 10.000 de vagoane-cisternă și de o infrastructură portuară capabilă să susțină exporturi masive. În 1939, producția era de aproximativ 6,24 milioane de tone...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/prima-benzinarie-bucuresti-1904-896x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Gândirea strategică a lui Simion Bărnuțiu, readusă în actualitate la Cluj. Cum arată o „politică a rațiunii”]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/gandirea-strategica-a-lui-simion-barnutiu-readusa-in-actualitate-la-cluj-cum-arata-o-politica-a-ratiunii.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/gandirea-strategica-a-lui-simion-barnutiu-readusa-in-actualitate-la-cluj-cum-arata-o-politica-a-ratiunii.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Cluj-Napoca a redevenit un centru al reflecției istorice și politice de înalt nivel. În cadrul unui eveniment de excepție organizat la Biblioteca Academiei Române, personalități marcante ale culturii și cercetării academice au readus în atenția publicului profilul ideologului Revoluției de la 1848 din Transilvania, Simion Bărnuțiu.
Simion Bărnuțiu, un model peste generații
Evenimentul a fost marcat de conferința susținută de prof. univ. dr. Vasile Pușcaș, diplomat, om politic și membru corespondent al Academiei Române, urmată de lansarea unei ediții omagiale a volumului „Viața și ideile lui Simion Bărnuțiu”, o lucrare de referință semnată de istoricul Gheorghe Bogdan-Duică.

Vasile Pușcaș: “Ceea ce a înfăptuit Bărnuțiu prin gândire logică a fost absolut extraordinar pentru noi toți, nu doar pentru contemporanii săi. Într-una dintre lucrările sale vorbea de romanticii intelectuali din Transilvania și puncta că aceștia nu trebuie să fie catalogați așa precum se face în mod general cu romantismul, concepție difuză, neangajată. Nu! Romantismul acestor intelectuali însemna de fapt asumarea unui misionarism, a unui destin pentru împlinirea renașterii națiunii. Acest tip de misionarism al generației de la 1848 este una dintre comorile patrimoniului nostru național”.

[caption id="attachment_4552984" align="alignnone" width="1314"] Vasile Pușcaș / sursa foto: Wikipedia[/caption]
O strategie politică bazată pe rațiune, nu pe emoție
Într-un context contemporan dominat adesea de reacții imediate și discursuri emoționale, prof. univ. dr. Vasile Pușcaș a subliniat valoarea atemporală a gândirii lui Simion Bărnuțiu (1808-1864). La împlinirea a 218 de ani de la nașterea marelui cărturar, viziunea acestuia este mai actuală ca niciodată pentru reconstrucția spațiului public și politic.

„Mă bucur tare mult că se vorbește despre Simion Bărnuțiu și mai ales că o carte de excepție cum este «Viața și ideile lui Simion Bărnuțiu» de Gheorghe Bogdan-Duică este readusă în actualitate. Pornind de la această carte, am croit o conferință despre viziunea lui Simion Bărnuțiu pentru că se potrivește foarte bine cu ceea ce avem nevoie astăzi: de o strategie și de un mod de a face politică adevărată, nu emoțional, nu pe impulsuri, ci pe rațiune, pe cultură, pe educație”, a evidențiat prof. univ. dr. Vasile Pușcaș.
Reperele istorice ale mișcării de la 1848
Simion Bărnuțiu nu a fost un simplu idealist de cabinet, ci un fin cunoscător al realităților sociale și administrative ale vremii, un adevărat cercetător empiric al societății transilvănene. Alături de Avram Iancu și Alexandru Papiu Ilarian, el a format o triadă de excepție care a marcat definitiv evoluția politică a regiunii.

În primăvara anului 1848, când Revoluția a izbucnit la Viena și Budapesta, liderii maghiari radicali, conduși de Lajos Kossuth, au proclamat anexarea Transilvaniei la Ungaria, propunând măsuri dure de maghiarizare.

În timp ce unii intelectuali români au ezitat inițial, Bărnuțiu a intervenit ferm prin Proclamația din 24 martie 1848, temperând entuziasmul naiv și cerând recunoașterea individualității națiunii române.
Pilonii național-liberalismului european
Încă din anul 1842, la vârsta de doar 24 de ani, Simion Bărnuțiu formulase deja prima sa petiție majoră, adoptată de Consistoriul din Blaj. El a fost cel care a introdus în vocabularul politic românesc cei trei piloni fundamentali ai național-liberalismului modern. Drepturile naturale cele mai sfinte ale omului, existența personală și libertatea individuală. Dar și naționalitatea, definită prin limbă, cultură și identitate etnică.

Această abordare modernă și europeană i-a permis lui Bărnuțiu să construiască alianțe strategice inclusiv cu comunitatea sașilor din Transilvania, care se opunea la rândul ei înlocuirii limbii germane cu cea maghiară în administrație și educație.

„Nu există libertate fără cultură națională și fără educație națională”, le transmitea Bărnuțiu celor peste 40.000 de români adunați pe Câmpia Libertății, definind astfel un misionarism cultural asumat ca destin generațional.

Bărnuțiu spune: «Ceea ce ne interesează pe noi este ca națiunea română din Transilvania să aibă individualitate». El extinde viziunea liberală clasică spre națiune: «Țineți cu poporul toți, ca să nu rătăciți». Și afirmă ferm că obiectivul românilor transilvăneni trebuie să fie eliberarea națiunii române, independența ei. Într-o scrisoare din 7 aprilie 1848 adresată lui Iacob Mureșanu, îi mustră pe ceilalți lideri revoluționari, argumentând că e nevoie de o gândire strategică, de un program pentru națiune, e nevoie ca «de la cetate la cetate, de la sat la sat, să ne adunăm pentru că toată națiunea română este căzută și toată națiunea română trebuie să fie ridicată», a subliniat Vasile Pușcaș în conferință.
O elită academică reunită la Cluj-Napoca
Manifestarea culturală desfășurată la Cluj a demonstrat un interes profund din partea comunității academice și profesionale — istorici, juriști, me...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/simion-barnutiu-1860-1-760x1200.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Mândria secretă a lui Ceaușescu: Rombac 1-11, aparatul de lux al dictatorului care sfida Moscova]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/mandria-secreta-ceausescu-rombac-aparat-zbor.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/mandria-secreta-ceausescu-rombac-aparat-zbor.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Povestea nespusă a ambiției tehnologice de la București, a negocierilor din spatele ușilor închise cu partenerii britanici și a transformării unui avion de linie într-un palat prezidențial zburător.

La sfârșitul anilor 1970, în plin Război Rece, România comunistă juca un rol extrem de riscant pe scena geopolitică internațională.

Dincolo de discursurile publice calculate și de refuzul vehement din 1968 de a participa la invadarea Cehoslovaciei, Nicolae Ceaușescu dorea cu orice preț o dovadă palpabilă, industrială și tehnologică, a autonomiei sale față de Uniunea Sovietică.
Rombac 1-11, visul românesc
În timp ce restul statelor satelit din Pactul de la Varșovia își dotau flotele exclusiv cu aparate de zbor rusești, la București se plămădea un proiect gigantic care avea să uluiască cancelariile occidentale: crearea primului avion de pasageri cu reacție construit în Europa de Est, în afara granițelor URSS.

Această aeronavă, botezată Rombac 1-11, nu reprezenta doar un succes comercial sau un triumf al ingineriei autohtone, ci devenise o adevărată armă de propagandă externă.

Mai mult decât atât, dincolo de destinația sa civilă în cadrul flotei naționale TAROM, acest proiect a dat naștere unui aparat de lux strict secret, configurat exclusiv pentru confortul și securitatea dictatorului. O istorie marcată de spionaj industrial, orgolii politice și o fiabilitate tehnică ce a stabilit recorduri absolute.

[caption id="attachment_4748751" align="alignnone" width="1920"] Ceaușescu întâmpinat cu caleașca regală. sursa: Arhivele Naționale ale României[/caption]
Cum a cumpărat Ceaușescu licența de la britanici
Totul a început în vara anului 1978, în timpul istoricei vizite de stat a lui Nicolae Ceaușescu în Marea Britanie. Plimbat în caleașca regală alături de Regina Elisabeta a II-a și primit cu onoruri de cel mai înalt rang, liderul de la București nu era interesat doar de strângerile de mână ceremoniale, ci urmărea un plan economic extrem de precis.

El dorea să obțină transferul de tehnologie necesar pentru ca România să nu mai depindă de avioanele sovietice de tip Tupolev sau Iliușin, pe care specialiștii români le considerau mari consumatoare de resurse, zgomotoase și substanțial învechite în raport cu standardele occidentale.

[caption id="attachment_4748752" align="alignnone" width="1920"] Nicolae Ceaușescu vizitează avionul Concorde. Sursa: Arhivele Naționale ale României.[/caption]

Negocierile cu British Aircraft Corporation (BAC) s-au concretizat prin semnarea unui acord masiv de producție sublicențiată a modelului BAC 1-11, un avion de curier de dimensiuni medii, de mare succes în Occident.

Ambiția regimului comunist de la București: asamblarea a nu mai puțin de 80 de aeronave la Întreprinderea de Avioane București. Devenită ulterior celebra uzină Romaero Băneasa.

Condiția impusă de Ceaușescu a fost una extrem de dură: asimilarea treptată a tuturor componentelor la nivel local, astfel încât dependența de piesele importate din Regatul Unit să scadă spre zero.
Un efort industrial fără precedent
Chiar și legendarele motoare Rolls-Royce Spey Mk 512-14W au fost fabricate sub licență la uzina Turbomecanica din București.

Inginerii români au fost trimiși la specializare în fabricile britanice, iar standardele de control al calității au fost supervizate direct de tehnicienii englezi detașați în România.

[caption id="attachment_4754878" align="alignnone" width="1200"] Avionul ROMBAC 1-11 așa cum arăta în 1982. sursa: arhiva EVZ[/caption]
27 august 1982: Ziua în care YR-BRA a ieșit pe porțile uzinei
După ani de pregătiri intense, restructurări de fabrici și presiuni politice uriașe venite direct de la Cabinetul 1 și Cabinetul 2, pe data de 27 august 1982, în prezența cuplului dictatorial și a întregului Comitet Politic Executiv, a fost prezentat oficial primul aparat finalizat: YR-BRA.

Numărul de înmatriculare nu fusese ales la întâmplare; litera „A” simboliza începutul unei noi ere pentru aviația națională.

Zborul inaugural cu pasageri a avut loc câteva luni mai târziu, în ianuarie 1983, pe ruta București-Timișoara.

Însă adevăratul triumf propagandistic s-a consumat în primăvara aceluiași an, când aeronava de producție românească a aterizat pe aeroportul Heathrow din Londra, demonstrând lumii capitaliste că o țară din Blocul Estic poate livra tehnologie la standarde occidentale.
Specificațiile tehnice ale aeronavei Rombac 1-11-560
Echipaj de comandă: 2 piloți + 1 inginer de navigație

Capacitate pasageri: 119 de locuri (în configurație standard)

Propulsie: 2 × motoare Rolls-Royce Spey (Turbomecanica)

Consum: Redus cu 20% față de motoarele sovietice Kuznețov

Viteză maximă: 870 km/h

Autonomie maximă: 3.500 km (cu încărcătură completă)

Regimul de la București folosea acest succes pentru a demonstra superioritatea modelului românesc de socialism, însă în spatele ușilor închise de la Moscova, oficialii sovietici priveau proiectul cu o profundă nemulțumi...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/TAROM-ROMBAC-1-11-1982.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Marea evadare din RDG. Cum au zburat două familii peste „Cortina de Fier” cu un balon]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/marea-evadare-rdg-zburat-cortina-de-fier.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/marea-evadare-rdg-zburat-cortina-de-fier.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În istoria Războiului Rece, puține povești au reușit să capteze esența dorinței umane de libertate la fel de intens ca evadarea familiilor Strelzyk și Wetzel. Au sărit peste Cortina de Fier, aproape la propriu.

Într-o epocă în care „Cortina de Fier” nu era doar o diviziune politică, ci o barieră fizică de neînvins, construită din ciment, mine și frică, ideea de a zbura peste graniță părea o nebunie pură.

Cu toate acestea, în septembrie 1979, cerul deasupra Germaniei de Est (RDG) a devenit martorul uneia dintre cele mai spectaculoase și improbabile evadări din secolul al XX-lea.
Cortina de Fier, un sistem care îți fura viitorul
Republica Democrată Germană a anilor '70 era un stat în care „Fratele cel Mare” nu era doar o metaforă literară. Stasi, poliția secretă, reușise să infiltreze aproape fiecare aspect al vieții cotidiene. Pentru Peter Strelzyk, un electrician pragmatic, și Günter Wetzel, un zidar cu o minte analitică, viața în RDG devenise o sufocare continuă.

Nu era vorba doar de penuria de bunuri de larg consum sau de propaganda aridă de la radio; era vorba despre imposibilitatea de a le oferi copiilor lor un viitor neîngrădit. Sistemul educațional, spre exemplu, le bloca accesul copiilor la studii superioare dacă părinții nu demonstrau o loialitate necondiționată față de partid.

Această lipsă de perspectivă a fost „motorul” invizibil al evadării. Pentru acești părinți, riscul închisorii era mai mic decât riscul de a-și vedea copiii trăind aceeași viață marcată de teamă și compromisuri.

[caption id="attachment_4754865" align="alignnone" width="1200"] Sistemul de protecție de la granița dintre RDG și RFG. sursa: wikipedia[/caption]
„Ingineria” din subsol: 18 luni de secretomanie
Construirea unui balon cu aer cald acasă este un act de un curaj aproape absurd. Într-o economie planificată unde autoritățile monitorizau achizițiile mari de materiale, Peter și Günter au fost nevoiți să devină maeștri ai camuflajului.

Aprovizionarea era discretă. Au cumpărat mii de metri de tafta, un material dens, în cantități mici, de la zeci de magazine diferite, pe parcursul a mai multor luni. Au pretins mereu că sunt membri ai unui club de navigație care confecționează vele.

Livingul casei familiei Strelzyk a devenit un atelier de croitorie sub acoperire. Cele două soții, Doris și Petra, au cusut fâșie cu fâșie materialul folosind mașini de cusut casnice. Zgomotul sacadat al mașinilor era acoperit de muzică dată la maximum la radio, o tactică menită să mascheze „șantierul” de urechile curioase ale vecinilor.

Cum să ridici un balon de dimensiuni impresionante? Aveau nevoie de o sursă de căldură puternică. Au construit arzătoare improvizate din butelii de propan, un proces extrem de periculos care putea duce la explozii oricând. Designul final a fost un hibrid între fizica rudimentară și intuiția de „meșter”.

[caption id="attachment_4754860" align="alignnone" width="1200"] Guenter Wetzel, Doris_Strelzyk și Peter_Strelzyk, autorii evadării. sursa: wikipedia[/caption]
Eșecurile și vânătoarea Stasi
Drumul spre libertate nu a fost un succes instantaneu. În iulie 1979, au făcut o primă tentativă serioasă. Balonul s-a ridicat, dar condițiile meteorologice (vântul care îi împingea înapoi spre teritoriul est-german i-au forțat să aterizeze forțat într-o pădure), la câțiva kilometri de frontieră.

S-au întors acasă plini de spaimă. Stasi a descoperit urmele aterizării și a lansat o vânătoare masivă, „Operațiunea Balonul”.

Toate stocurile de tafta din țară au fost verificate, iar poliția a început să întrebe cine a cumpărat cantități neobișnuite de material. Familia Strelzyk și Wetzel au trăit următoarele săptămâni într-o teroare mută, ascunzându-se în propria casă. Dar, tocmai această presiune le-a arătat că nu mai au nicio cale de întors: ori reușesc să zboare, ori ajung în spatele gratiilor pentru zeci de ani.
16 septembrie 1979: Noaptea în care cerul a devenit poarta spre Vest
Noaptea de 16 septembrie a fost aleasă cu precizie matematică. Prognoza meteo anunța un vânt care sufla direct spre vest. Cele două familii, opt persoane, incluzând patru copii s-au deplasat pe un câmp izolat sub adăpostul întunericului. Tensiunea a atins cote maxime. Copiii au fost instruiți să nu scoată niciun sunet, sub nicio formă.

Când arzătorul a început să urle, umplând uriașa cupolă de 2.000 de metri cubi cu aer fierbinte, au simțit cum pământul se desprinde. Timp de 28 de minute, au plutit la 2.000 de metri altitudine, suspendați în beznă. Erau invizibili pentru radarele rudimentare de la acea vreme, dar tremurau de frig și de emoția incertitudinii.

Când au început coborârea, inima le stătea în loc: erau în Vest sau se prăbușeau undeva în interiorul RDG-ului?
Momentul adevărului: Bavaria
Când balonul a atins pământul, nu au ieșit imediat. S-au ascuns în iarbă, așteptând. Când au văzut luminile unei mașini de patrulă, panica a pus stăpânire pe ei. Dar, când au auzit un ofițer de poliție vorbind un ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/Guenter_Wetzel_Doris_Strelzyk_and_Peter_Strelzyk.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Din Babadag la Casa Albă. Povestea lui Kemal Karpat, istoricul care i-a consiliat pe Carter și Reagan]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/omul-care-i-a-ajutat-pe-americani-sa-inteleaga-orientul-mijlociu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/omul-care-i-a-ajutat-pe-americani-sa-inteleaga-orientul-mijlociu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Omul care i-a ajutat pe americani să înțeleagă Orientul Mijlociu se numește Kemal Hașim Karpat. În Europa, este contestat pentru că nu a recunoscut vreodată „genocidul armean”. A contestat statisticile oficiale din Armenia. În schimb, pentru americani, a jucat un rol esențial în politica externă axată pe Orientul Mijlociu.
Omul din Dobrogea, școlit la Istanbul și în SUA
Omul care i-a învățat pe americani ce este Orientul Mijlociu s-a numit Kemal Hașim Karpat. A văzut lumina zilei pe 15 februarie 1924, la Babadag, în județul Tulcea.  Era fiul imamului  Hüseyin oglu Haşim. În acte, se numea Kemal Hașim. Dobrogea are o secțiune muntoasă în partea de nord, numită Munții Dobrogei de Nord. A urmat Seminarul Musulman din Medgidia. A studiat, începând din 1942,  Dreptul la Universitatea din Istanbul. Numele de Karpat și l-a luat de la Munții Carpați, în 1946, înainte să își ia licența în Drept. A continuat apoi să studieze peste Ocean, în SUA.

A studiat la Universitatea din Washington și apoi la Universitatea din New York, la nivel de Master și Doctorat.  A predat la mai multe universități americane și la universități turcești. A lucrat pentru Comsiliul Economic și Social al ONU.
Omul care a fost chemat de Jimmy Carter
Suntem la finalul deceniului 8 al secolului XX. Revoluția islamică din Iran a fost un succes pentru islamiști în 1979. Șahul Iranului, susținut de SUA a fost alungat. SUA nu s-au împăcat cu ideea că au pierdut importanta poziție geopolitică. Președintele Jimmy Carter a solicitat CIA, FBI și altor structuri naționale să identifice membrii unui consiliu informal, ai unei comisii de specialiști.

Au fost aleși 14 specialiști care au acceptat să lucreze pentru Casa Albă pe domeniul Orientul Mijlociu. Lui Jimmy Carter i s-a părut că lipsea ceva. Sau mai bine zis, lipsea cineva. Era exact omul care a reușit să arate ce însemna Orientul Mijlociu, Omul a fost Kemal Hașim Karpat.
Tezele lui Kemal Karpat expuse în comisiile de lucru de la Casa Albă
Kemal Karpat a fost omul care a arătat că după 1945, lumea arabă și-a asumat rolul de a conduce islamul. A fost practic o întreupere a rolului pe care tradițional îl jucaseră două forțe politice: Imperiul Otoman și Imperiul Persan. Teza principală a lui Kemal Karpat era că lumea iraniană și lumea turcă post-otomană începeau să se trezească.

Opiniile lui Kemal Karpat i-au deranat și pe arabi și pe armeni.  Totuși, Kemal Karpat a afirmat că Revoluția din 1979 a fost cauzată de faptul că popoarele islamice doreau să participe la actul de guvernare, nu doar să aibă oligarhi tolerați de americani sau de europeni.
Opera lui Kemal Karpat
Kemal Karpat a publicat prima carte în anul 1959, când avea aproape 35 de ani. El analiza în acea lucrare tranziția Turciei, de la autocrație, la democrație. A mai scris peste 20 de cărți până la finalul vieții. Ultima sa carte a fost dedicată Relațiilor Turciei cu statele Asiei Centrale.

După ce l-a consiliat pe Jimmy Carter, a continuat să lucreze și pentru Președintele SUA Ronald Reagan. Amintirile despre cooperarea cu Administrațiile Carter și Reagan au fost cuprimse în autobiografia „Râul care străpunge muntele“ ( „Dagı Delen Irmak“).

Kemal Karpat a decedat la 20 februarie 2019, în SUA.

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/a-murit-renumitul-istoric-si-politolog-kemal-karpat-plecat-din-d.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Carol I, suveranul care și-a dorit promovarea imaginii României]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/carol-i-suveranul-care-si-a-dorit-promovarea-imaginii-romaniei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/carol-i-suveranul-care-si-a-dorit-promovarea-imaginii-romaniei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Carol I avea la bază studii de istoria artei și de artă militară atunci când  a decis să vină în România ca prinț-domnitor în 1866. În 1864, luptase contra Danemarcei în luptele pentru unificarea Germaniei. Astfel, în perioada 1867-1913, România a fost prezentă la numeroase expoziții universale.
Carol I și expozițiile perioadei 1867-1900
Carol I l-a însărcinat pe Alexandru Odobescu să fie comisarul general al României la Expoziția Universală de la Paris.  Ambroise Braudy a proiectat pavilionul românesc. Acesta a fost inspirat de Catedrala de la Curtea de Argeș. România a participat cu produse tradiționale țărănești și de mică meșteșugărie.

În 1889, se aniversa centenarul Revoluției Franceze. Regele Carol I i-a dat însărcinarea Prințului George Bibescu. Arhitectul Ion Mincu a creat un restaurant și un centru de degustare a vinului, drept pavilioane ale României. Restaurantul semăna cu o cabană iar pavilionul pentru vin era construit din trunchiuri de brad iar acoperișul din paie.

Regele Carol I l-a desemnat în 1900, la Paris, pe Dimitrie Ollanescu să fie comisarul din partea României. De data asta, au fost patru pavilioane. Jean Camille Formige și Petre Antonescu au fost arhitecții principali.  Erau un pavilion central, un restaurant, un pavilion dedicat tutunului românesc. Noutatea absolută era tema extracției de petrol, reprezentată în cel de al patrulea pavilion.
Carol I și expozițiile debutului de secol XX
România în timpul domniei lui Carol I a mai fost prezentă la două expoziții, de data asta, organizate în Belgia, la Liege și la Gand. În 1905, la Liege, Eugen Mavrodi, comisarul României a beneficiat de aportul arhitectului Grigore Cerchez. S-a optat pentru un singur pavilion ca o casă boierească semi-îngropată. La parter, era un restaurant, la etaj, o expoziție despre producția meșteșugărească și extracția petrolieră.

În 1913, la Gand, Carol I i-a încredințat organizarea lui C.V. Correni. Pavilionul românesc a fost dedicat unui număr de 55 producători din România care au expus pe o suprafață de 338 mp.
România devenea cunoscută în lume
Primele expoziții internaționale din Franța și Belgia au fost folosite de România pentru a se promova. Experiența, cultura și disponibilitatea regelui Carol I au făcut ca România să aibă o bună imagine.

Se observă faptul că s-a optat pentru cei mai buni comisari de expoziție. De asemenea, pavilioanele inspirate de arta și arhitectura românească au fost realizate de arhitecți celebri, români și francezi.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2019/06/regele-carol-i-militar-la-10-ani.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Originea „dreptacilor”. O creatură preistorică de acum 550 de milioane de ani explică asimetria comportamentală umană]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/originea-dreptaci-creatura-preistorica-descoperire.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/originea-dreptaci-creatura-preistorica-descoperire.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ești dreptaci? Dacă folosești preponderent mâna dreaptă, originile acestei trăsături biologice ar putea veni de la un animal străvechi, asemănător unui vierme, care a trăit acum aproximativ 550 de milioane de ani și avea o tendință naturală de a se curba spre dreapta.

Un studiu revoluționar publicat în revista Scientific Reports oferă o nouă perspectivă asupra evoluției organismelor, demonstrând „asimetria comportamentală”. Adică preferința pentru o anumită parte a corpului, care a apărut odată cu primele forme de viață animală de pe Pământ.
Spriggina floundersi: Primul animal cu cap din istoria planetei
Spriggina a început să populeze oceanele planetare în timpul perioadei Ediacarului, acum 635–542 de milioane de ani, în zorii apariției vieții complexe. Cunoscută exclusiv prin intermediul fosilelor descoperite în sudul Australiei, această creatură mică avea un corp plat, segmentat, de formă ovală, lung de doar câțiva centimetri. În medie între 2 și 3 cm.

De la descoperirea primelor specimene în 1958, comunitatea științifică a dezbătut intens dacă acest organism era capabil de mișcare autonomă sau dacă era o formă de viață fixă. Pentru a tranșa această dilemă, o echipă de paleontologi a analizat peste 100 de fosile în cadrul celui mai amplu studiu dedicat acestei specii.

[caption id="attachment_4754308" align="alignnone" width="2338"] Spriggina floundersi, o urmă fosilă. sursa: CNN[/caption]
Dreptaci, sau dovada unei preferințe neuro-motorii
Cercetătorii au descoperit că fosilele, care reprezintă amprente în oglindă ale corpului moale al animalului, erau în marea lor majoritate îndoite spre stânga în rocă. Acest lucru înseamnă că, în timpul vieții, corpul lor se curba spre dreapta.

„Lucrul cu adevărat surprinzător a fost că am identificat această preferință direcțională. Numărul specimenelor îndoite spre stânga era de două ori mai mare decât al celor îndoite spre dreapta”, explică Scott Evans, autorul principal al studiului, asistent curator la Muzeul American de Istorie Naturală din New York.

Căutând analogii în fauna contemporană, Evans a descoperit că exact același raport de 2:1 în favoarea orientării spre dreapta se regăsește și la animalele de astăzi care prezintă asimetrie comportamentală. Sau comportamentul de tip „dreptaci”.

Acest detaliu sugerează că Spriggina poseda deja un sistem nervos conectat la mușchi, care îi dicta o direcție preferențială de mișcare.
Cum au exclus oamenii de știință factorii de mediu
Deoarece Spriggina nu a lăsat urme fosilizate de deplasare pe fundul oceanic, urme de târâre, paleontologii au trebuit să demonstreze că poziția curbată nu a fost provocată de curenții marini sau de furtuni.

Specimenele fosilizate în același strat de piatră erau orientate în direcții complet diferite. Dacă un curent puternic le-ar fi ucis și îndoit, toate ar fi fost aliniate în același sens.

Unele fosile prezentau curburi ușoare, în timp ce altele erau îndoite strâns, în formă de „U”, indicând flexibilitatea unui organism viu în diferite stadii ale mișcării.

Anumite specimene au fost conservate cu sedimente prinse între corpul lor și fundul mării, o dovadă clară că se aflau în mișcare liberă deasupra substratului în momentul extincției.
Moștenirea evolutivă: De la viermii Ediacarani la omul modern
Diego García-Bellido, cercetător principal la Muzeul Australiei de Sud, care nu a fost implicat în studiu, consideră concluziile solide: „Autorii au analizat și au demontat toate ipotezele alternative. Este o dovadă convingătoare că aceste organisme nu erau fixate pe fundul mării, ci se puteau mișca autonom.”

Deși în prezent nu mai există niciun animal asemănător cu Spriggina, această creatură primitivă a pus bazele genetice și evolutive ale asimetriei direcționale.

Această trăsătură nu este specifică doar speciei umane. Ea este împărtășită de majoritatea primatelor, de șoareci, de broaște și chiar de insecte.

Studiul demonstrează că abilitățile fundamentale pe care le asociem astăzi cu regnul animal, cum ar fi capul distinct, locomoția și preferința pentru o anumită parte a corpului, erau deja funcționale în primele comunități de pe Terra.

Studiul complet, citat de CNN, coordonat de Scott Evans, a fost publicat în ediția recentă a revistei științifice Scientific Reports și reprezintă un reper esențial în înțelegerea modului în care s-a dezvoltat sistemul nervos al animalelor.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/Spriggina-floundersi-fossila-1200x685.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ceaușescu și Biserica. Cum își exercita președintele republicii influența în Biserica Ortodoxă Română]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ceausescu-si-biserica-cum-isi-exercita-presedintele-republicii-influenta-in-biserica-ortodoxa-romana.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ceausescu-si-biserica-cum-isi-exercita-presedintele-republicii-influenta-in-biserica-ortodoxa-romana.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ceaușescu și Biserica. Materialul despre prezența lui Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej la alegerea Prea Fericitului Patriarh Justinian m-a făcut să caut informații despre un alt eveniment al Bisericii Ortodoxe Române consumat în timpul comunismului, este vorba de mandatul de Patriarh al lui Iustin Moisescu, singurul consumat integral sub o singură conducere, ceaușistă. 
Am fost curios să văd cum a tratat Nicolae Ceaușescu Întronizarea unui Întâistătător al Bisericii.
Am apelat la o sursă inedită a perioadei, una dintre puținele publicații creștin-ortodoxe care a supraviețuit acelor ani, Telegraful Român, ”Foaie religioasă editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Sibiului”.


[caption id="attachment_4753730" align="alignnone" width="1247"] Întronizarea Patriarhului în prezența lui Nicolae Ceaușescu. sursa: Agerpres[/caption]
Ceaușescu și alegerea Patriarhului
Spre deosebire de comunicatele Agerpres, care surprindeau concepțiile cenzurii despre orice eveniment, relatările alese cuprind informații culese nemijlocit de cei care l-au însoțit la București pe Înalt Preasfințitul Nicolae al Ardealului.

Aveți ocazia să urmăriți cum decurgea alegerea unui Patriarh, cum fiecare moment era asistat de organele de partid și de stat și, mai ales, o relatare amplă a întâlnirii dintre Patriarh și președinte.
Evident, din relatare, și din memoria colectivă, Nicolae Ceaușescu nu avea același comportament agresiv la adresa Bisericii, așa cum avuseseră predecesorii săi de după 1947, dar pe noul Patriarh avea să îl aștepte o perioadă dificilă și delicată. 
La 4 martie 1977 avusese loc marele cutremur, iar Bucureștiul era o ruină când a murit Iustinian. La scurt timp, Ceaușescu avea să vină cu ideea transformării Bucureștiului. Cartiere noi, prima linie de metrou, Centrul Civic și Casa Poporului, multe din aceste construcții aveau în cale... biserici. 

Una dintre marile bătălii ale mandatului Prea Fericitului Iustin a fost salvarea cât mai multor biserici din calea buldozerelor ceaușiste. Acum știm, soluția a fost mutarea pe ”roți” a edificiilor creștine.
Folosirea religiei în scop politic
Ca fapt divers, trebuie spus că din textele selectate vor lipsi formulările de tip ”tovarășul” sau ”tovarășii”, înlocuite cu atât de obișnuitele de azi, „domn/domni”. Explicația este revista din care cităm, una ortodoxă, iar în lumea altarelor formulările nu pătrunseseră, mai ales pentru că ”tovarășii” comuniști nu erau... tovarăși cu preoții.
Asta nu înseamnă că înalții prelați nu erau folosiți în mișcările politice. De exemplu, Marina și Moisescu erau membrii, încă din 1968, în Frontul Unității Socialiste (devenit în 1980 Frontul Democrației și Unității Socialiste), mișcare care strângea organizațiile care nu erau ale Partidului Comunist și le punea în slujba... partidului.
Încă un lucru, ÎPS Teodosie al Olteniei pe care îl veți găsi în diferite momente ale procesului de alegere este nimeni altul decât cel care, în 1986, când va muri Iustin, va deveni Prea Fericitul Teoctist!

O precizare necesară
În loc de Post Scriptum: Singurul președinte post-revoluționar care a prins în mandat alegerea unui Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost Traian Băsescu, în 2007. Președintele și prim-ministrul de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, au participat la Întronizarea Prea Fericitului Daniel. 
Dar e altă situație, Băsescu era exponentul unei puteri laice, Groza, Dej și Ceaușescu erau exponenții unei puteri manifest atee!
Post Post Scriptum: Suntem tentați azi, când temerile naturale ale omului de rând din comunism au trecut, să condamnăm discursul Prea Fericitului Iustin. Cuvintele lui trebuie privite prin ochii epocii. E greu de imaginat ce s-ar fi ales de Biserica noastră dacă Patriarhul ar fi avut un discurs ostil la adresa conducătorului suprem!


[caption id="attachment_4753722" align="alignnone" width="567"] Patriarhul Justinian Marina, 1967. sursa: EVZ[/caption]

Alegerea ÎPS Iustin Moisescu ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
Prin încetarea din viaţă — la 26 martie a. c. — a celui ce a fost al treilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fericitul întru pomenire Părinte Justinian Marina, a devenit vacant scaunul cel mai de sus al ierarhiei noastre ortodoxe române. 
Potrivit legiuirilor bisericeşti în vigoare, Înalt Prea Sfinţia Sa Dr.Iustin Moisescu, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, a devenit Patriarh Locotenent, pînă la alegerea titularului jeţului patriarhal. În această calitate — împreună cu forurile legiuite — Înalt Prea Sfinţia Sa a făcut pregătirile cuvenite pentru îndeplinirea procedurilor menite să hărăzească Bisericii Ortodoxe Române un nou Întîistătător. 

Cu adresa Patriarhiei Române (Consiliul Naţional Bisericesc) nr. 7253 din 28 mai a. c. — pe temeiul art. 130 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române — Înalt Prea Sfinţia Sa Patriarhul Locotenent Dr. Iustin Moisescu a convocat Colegiul electoral bisericesc pentru alegerea Arhiepiscopului Bucureştilo...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/IICCR_LA502_Ceausescu_and_Justin_Moisescu-1200x873.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România Regală și expozițiile internaționale din perioada interbelică]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-regala-si-expozitiile-internationale-din-perioada-interbelica.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-regala-si-expozitiile-internationale-din-perioada-interbelica.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[România regală i-a mai avut în afară de Regele Carol I, pe tron, pe Regele Ferdinand, Regele Mihai I sub Regență, Regele Carol al II-lea și Regele Mihai I din nou. Din păcate Primul Război Mondial a întrerupt linia expozițiilor universale. Evident și manifestările sportive olimpice s-au întrerupt.  Din păcate, Regele Ferdinand nu a avut în timpul domniei sale din perioada 1914-1927, nicio expoziție universală.
România și expozițiile din 1929 și 1935
În 1929, România era condusă de Regența Principelui Nicolae în numele Regelui minor Mihai I. Erau în Regență Patriarhul Miron Cristea și Președintele Curții de Casație și Justiție (mai întâi, Gheorghe Buzdugan apoi Constantin Sărățeanu).

Pavilionul României din 1929, de la Barcelona a fost așezat lângă cele ale Spaniei și Italiei. A fost proiectat de arhitectul Duiliu Marcu. Arhitectura era una inspirată de tradiția românească. S-a mers pe expunerea de elemente care țineau de tradiția, arta, bogățiile României. Pavilionul era din lemn și decorațiunile erau inspirate de tradiția populară.

În 1935, Expoziția Internațională a fost la Bruxelles. Regele României era Carol al II-lea din 1930. Comisar regal a fost  Cezar Popescu iar arhitect șef a fost Constantin Mosinschi. La fel ca în 1929, accentul a căzut pe promovarea tradițiilor și bogățiilor naturale ale României. Au fost expuse elemente de artă țărănească, aspecte ale rețelei de transport, produse agricole, textile, artă tradițională.
România și expozițiile din 1937 și 1939
Îm 1937, România a avut un pavilion la Expoziția Universală de la Paris. Duiliu Marcu a proiectat pavilionul și marele sociolog Dimitrie Gusti a fost comisarul regal însărcinat cu tot ce a însemnat conducerea expoziției. Pavilionul avea un arc de 2,2 m înălțime la intrare, era decorat cu marmură de Rușchița.  Exista inclusiv un subsol, unde erau expuse trofee de vânătoare și elemente dedicate promovării turistice.  În celelate încăperi erau fresce dedicate istoriei naționale.

Dimitrie Gusti va conduce și Expoziția Universală de la New York  (Flushing Meadows) din 1039-1940.  România a avut atât Pavilionul cât și Casa Românească, două clădiri distincte.  Restaurantul românesc a fost unul dintre cele mai apreciate. Publicul american a putut să o audă cântând și să o vadă pe marea câmtăreață de muzică populară Maria Tănase.Tematica promovată de România a fost cea legată de transporturi aeriene, extracția petrolului.
Contrastul dintre aparență si esență
Carol al II-lea dorea să promovese România din punct de vedere identitar, ca fiind expresia unui popor unitar, strâns unit în jurul monahului său. Carol al II-lea a urmărit, evident, să se promoveze personalitatea sa, viziunea sa. Evident, ca orice dictator, el a încercat să ascundă criza internă politică și dispariția treptată a democrației.

În țară, legionarii au criticat profund expoziția ei considerând că lucrările au fost concesionate unor specialiști care nu au promovat realist identitatea românească. Extremiștii de dreapta au criticat și sumele cheltuite, considerând că s-au irosit fonduri mari. Executarea lui Corneliu Zelea Codreanu, a Decemvirilor și Nicadorilor în toamna lui 1938 i-a făcut pe legionari să se declare dușmani ai regimului regal al lui Carol al II-lea.

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2019/03/osemintele-regelui-carol-ii-lea-mutate-astazi-la-catedrala-imagi.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ankara, capitala unde s-au purtat negocieri secrete care au influențat istoria lumii]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ankara-capitala-unde-s-au-purtat-negocieri-secrete-care-au-influentat-istoria-lumii.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ankara-capitala-unde-s-au-purtat-negocieri-secrete-care-au-influentat-istoria-lumii.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ankara este capitala Republicii Turcia, aleasă de către Kemal Ataturk pentru o nouă față a Turciei moderne. Era Turcia post-imperială, Turcia republicană. Ataturk a murit pe 10 noiembrie 1938. Turcia a ales să joace, din punct de vedere istoric, foarte inteligent.
Ankara, centrul negocierilor din timpul celui de Al Doilea Război Mondial
Ca și Japonia, în relația cu URSS, Turcia republicană a ales ideea pactului de neagresiune. La Ankara, erau reprezentanțe diplomatice ale SUA, ale URSS, ale Germaniei naziste, Italiei, Japoniei imperiale. La Ankara,s-au făcut primele tatonări. Japonia ar fi intrat în război cu URSS, numai dacă ar fi căzut Leningrad, Moscova sau Stalingrad.

Spionul sovietic Richard Sorge, în timpul bătăliei pentru Moscova informase de la Tokyo asupra acestui fapt. Spionii de la Ankara raportau și ei faptul că nici Turcia nu s-ar aventura, de aceea Jukov a apărat Moscova cu trupe sovietice din Asia Centrală și de la granița cu Manciuko, statul marionetă japonez din China.
Ankara, locul unde „Cicero” descoperise planul debarcării din Normandia
La Ankara, spionul „Cicero” care lucra pentru ambasadorul britanic fotografiase mii de clișee cu documente clasificate. Evident, inclusiv despre „Overlord” au știut naziștii. Doar că nu au ținut seama de acest fapt.

[caption id="attachment_4419483" align="alignnone" width="893"] Conflict Turcia-SUA pe tema PKK. Milliyet: Organizaţia teroristă are acum şi forţe aeriene... / sursa foto: Wikipedia[/caption]

România în vremea lui Antonescu a încercat să iasă din război, Mai exact, Opoziția a folosit Ankara drept canal diplomatic. Mihai Antonescu spera în dimineața de 23 august 1944, până să fie arestat la Palat, să poată merge la Ankara cu un avion special. Era Ministrul Afacerilor Străine al lui Antonescu. Așadar, nu doar Opoziția încerca marea cu degetul.

Maria Tănase participase și ea la concerte  la Istanbul, sperând să asigure cadrul de acoperire al unor mari discuții pentru soarta României. Strâmtorile Bosfor și Dardanele se bucurau după Conferința de la Montreux, de statut de neutralitate, statut care a rămas și acum după 90 de ani de atunci.
Turcia în NATO, 1952
Ankara s-a aflat la locul potrivit, în momentul potrivit. Planul Marshall a oferit Turciei șansa să se dezvolte, să recupereze din decalaje. Teritoriul ei era foarte important pentru SUA, în competiția cu sovieticii în Mediterana de Est. Dacă sovieticii au reușit să aibă o bază navală în Siria, americanii au instalat rachete pe teritoriul Turciei.

Ca și Grecia, Turcia a devenit în 1952 la 18 februarie, membră NATO. Ankara a știut să joace. Rolul jucat de Turcia în Războiul Rece a fost unul decisiv.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2019/10/Ankara.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ceaușescu și umbra Propaganda Due. Afaceri, masonerie și misterele lui Licio Gelli]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ceausescu-propaganda-due-afaceri-masonerie.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ceausescu-propaganda-due-afaceri-masonerie.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În istoria subterană a Europei Războiului Rece, numele lui Nicolae Ceaușescu apare uneori în vecinătatea unei organizații care a zguduit Italia la începutul anilor ’80: loja masonică Propaganda Due, cunoscută sub abrevierea P2. O organizație suficient de puternică încât să schimbe regulile politicii italiene.

Pentru presa de scandal, legătura a fost simplă și seducătoare: oficialul comunist de la București ar fi fost apropiat de Licio Gelli, „venerabilul” P2, poate chiar racolat în rețeaua acestuia.

Pentru istoricul atent la documente, lucrurile sunt mai complicate. Există dovezi serioase despre relațiile economice și de contact ale lui Gelli cu România ceaușistă. Nu există, în schimb, o probă solidă că Nicolae Ceaușescu ar fi fost membru al P2 sau inițiat în masonerie.

Aici începe adevărata poveste: nu cu o inițiere masonică spectaculoasă, ci cu o zonă gri în care afacerile, serviciile, diplomația informală și vanitatea geopolitică a regimului Ceaușescu s-au intersectat cu unul dintre cele mai tulburi personaje ale Italiei postbelice.

[caption id="attachment_4545634" align="alignnone" width="1200"] Nicolae Ceaușescu și Jimmy Carter. Sursa foto: arhiva EVZ[/caption]
Ce a fost Propaganda Due
Propaganda Due nu a fost o lojă oarecare. În documentele Parlamentului italian, P2 apare ca un fenomen de stat-paralel, cu ramificații în politică, presă, armată, servicii secrete, finanțe și administrație. 

Comisia parlamentară de anchetă condusă de Tina Anselmi a lucrat peste 30 de luni, a ținut 147 de ședințe, a audiat 198 de persoane și a acumulat sute de mii de pagini de documente. Raportul final a fost aprobat în iulie 1984, iar arhiva oficială a Camerei Deputaților precizează că anexele comisiei însumează 93 de volume.

Scandalul P2 a izbucnit în 1981, după percheziția de la Castiglion Fibocchi, unde anchetatorii italieni au descoperit listele membrilor rețelei conduse de Gelli. În urma scandalului, Italia a adoptat Legea nr. 17 din 25 ianuarie 1982, care reglementa aplicarea articolului 18 din Constituție privind asociațiile secrete și dispunea explicit dizolvarea asociației numite „Loggia P2”. Textul a fost publicat în Gazzetta Ufficiale la 28 ianuarie 1982.

P2 era, formal, o structură masonică. În realitate, ancheta parlamentară italiană a descris-o ca pe un mecanism de influență și condiționare politică. 

Raportul Anselmi vorbește despre un „disegno generale di penetrazione e condizionamento della vita nazionale”- “un proiect alarmant de penetrare și condiționare a vieții naționale”, în special prin controlul mediilor de informare, al serviciilor secrete și al unor zone-cheie ale statului italian.
Licio Gelli, omul care știa să intre pe uși închise
Licio Gelli era mai mult decât șeful unei loji secrete. Era un broker de relații. Fost fascist, anticomunist declarat, om de afaceri, intermediar și personaj cu legături în America Latină, în serviciile secrete, presa și finanțele, Gelli a devenit în anii ’70 un nod de conexiune între medii care, oficial, nu ar fi trebuit să comunice.

Raportul Comisiei Anselmi este prudent, dar limpede: activitatea internațională a lui Gelli nu era mai puțin importantă decât cea italiană, deși era mai greu de investigat deoarece se desfășura dincolo de frontiere. Comisia notează că prezența lui Gelli în străinătate lăsase puține urme în arhivele ambasadelor italiene, deși existau numeroase mărturii autorizate despre familiaritatea lui cu personalități străine de rang foarte înalt.

[caption id="attachment_4753773" align="alignnone" width="1451"] Licio Gelli (centru) împreună cu Giulio Andreotti (dreapta), la inaugurarea Permaflex. sursa: Wikipedia[/caption]

Unul dintre canalele sale privilegiate era America Latină. Raportul italian menționează relațiile sale cu Argentina, cu amiralul Massera, cu Juan Perón și cu anturajul acestuia, precum și rolul său de consilier economic la Ambasada Argentinei din Italia.

Într-o depoziție citată de Comisia P2, generalul Grassini, director al SISDE, a relatat că i-a cerut lui Gelli să-l pună în contact cu serviciile argentiniene, iar a doua zi șeful serviciului argentinian din Italia s-a prezentat la biroul său.

Această capacitate de a face legături între state, servicii, oameni de afaceri și lideri politici explică și episodul românesc.
România, textilele și vizita lui Perón
Legătura documentată dintre Gelli și România nu începe din masonerie, ci din afaceri. Raportul Comisiei Anselmi consemnează explicit că, pe lângă legăturile sale din America Latină și Statele Unite ale Americii, Gelli avea contacte cu România, țară cu care firma sa stabilise „un important raport de colaborare productivă”.

Comisia adaugă că dimensiunea personajului Gelli era relevantă nu doar prin componenta de afaceri, ci și prin valoarea politică a relațiilor pe care le întreținea.

În presa românească, cea mai importantă mărturie publică despre episodul Gelli–Ceaușescu vine de la istoricul Horia Nestorescu-Bălcești, care l-a...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/ceausescu-partid-comunist-italia-1200x922.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ales sub supravegherea lui Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/patriarhul-bisericii-ortodoxe-romane-ales-sub-supravegherea-lui-petru-groza-si-gheorghe-gheorghiu-dej.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/patriarhul-bisericii-ortodoxe-romane-ales-sub-supravegherea-lui-petru-groza-si-gheorghe-gheorghiu-dej.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Pe 25 mai 1948, Înalt Prea Sființia Sa Iustinian Marina devenea al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Predecesorii săi, Miron Cristea și Nicodim Munteanu, decedaseră, în 1939 și, respectiv, 1948, dar, dată fiind situația nou creată în România, probabil nu ar fi supraviețuit oricum foarte mult.
Preafericitul Miron fusese implicat activ în politica din perioada dictaturii lui Carol al II-lea, iar Preafericitul Nicodim slujise pe timpul Războiului împotriva URSS și se dovedise și un activist anti-comunist. O boală de plămâni l-a răpit într-un moment convenabil pentru nou instalata putere comunistă.
IPSS Iustinian era primul conducător al Bisericii Ortodoxe ales după ce România devenise republică și avea și greaua misiune de a fi la mijloc în bătălia pe care autoritățile comuniste o vor da cu principalul cult religios din țară. Pentru el urmau ani grei, de desființare a multor mânăstiri, de încercare de subordonare ideologică și, în general, de rezistență în fața unui regim care-și proclama cu mândrie ateismul. Misiuni de care, trebuie să spunem, Iustinian s-a achitat mai mult decât onorabil din punctul de vedere al credinței noastre. Dumnezeu să Îl odihnească și să Îl ierte, pentru că a murit și el, în 1977.

Că Biserica noastră națională era un punct de interes îl demonstrează numele celor prezenți la alegerea noului Patriarh. Veți găsi pe listă toată conducerea de Stat și de Partid Muncitoresc, de la Parhon la Dej și Groza, trecând prin Georgescu sau Voitec. Toți erau acolo să se asigure că nimic, nici chiar Dumnezeu, nu mișca în România, fără să fie supervizat de Partid. 
Poate că vor fi unii tentați să spună că liderii comuniști tratau cu respecttul cuvenit Biserica noastră majoritară, dar viitorul avea să demonstreze că era doar o formă de manifestare a puterii, a influenței avute în orice domeniu. Cel mai bun exemplu este decretul 410, din 28 octombrie 1959.
Atunci, prin impunerea unor reguli aberante, mănăstirile au fost golite de mii de monahi, oameni goniți într-o lume în care condamnați la sărăcie și umilință. Prezența acestor oameni la alegerea lui Iustinian Marina trebuie privită în – dacă îmi e permis să folosesc cuvântul când e vorba de Întunericul bolșevic – această Lumină.
Scînteia 26 mai 1948

IPSS Iustinian a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
Eri dimineaţă, în Palatul Marii Adunări Naţionale, s-au întrunit membrii Colegiului Electoral Bisericesc în vederea alegerii noului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Şedinţa s-a deschis la orele 10.30 sub preşedinţia I. P. S. S. Justinian Marina, Locotenent- Patriarh. 
În loja Prezidiului erau prezenţi: prof. dr. C. I. Parhon, Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, prof. P. Constantinescu-Iaşi şi Ion Niculi, vice-preşedinţi, Marin Florea Ionescu, secretarul Prezidiului, Anton Alexandrescu, Mihai Moraru, C. Pârvulescu, G. Pruteanu, Eremia Pârdău, Zaharia Tănase, membri ai Prezidiului. Pe banca ministerială se aflau : d. dr. Petru Groza, preşedintele Consiliului de Miniştri, tov. Gh. Gheorghiu-Dej, prim vice-preşedinte al Consiliului, d. prof. Traian Săvulescu şi tov. Ştefan Voitec, vice-preşedinţi, tov. Teohari Georgescu, ministrul Afacerilor Interne, tov. Gh. Vasilichi, ministrul învăţământului Public, tov. Miron Constantinescu, ministrul Minelor şi Petrolului, tov. Vasile Vaida, ministrul Agriculturii, prof. ing. N Profiri, ministrul Comunicaţiilor, Teodor Iordăchescu, ministrul Lucrărilor Publice, d. Stanciu Stoian, ministrul Cultelor, Octav Livezeanu, ministrul Artelor şi Informaţiilor, Chivu Stoica, ministrul Industriei, Bucur Schiopu, ministrul Comerţului, precum şi Em. Angheliu, Miron Dumitru, Alexandru Bârlădeanu, Vasile Modoran, Leontin Sălăjeanu, Constantin Daicovici, Marin Jianu, Stelian Tănăsescu, Mihail Roşianu, şi general Mihail Lascar, miniştri adjuncţi. 

Mai erau prezenţi: membrii Sfântului Sinod, membrii Congresului Naţional Bisericesc, membrii Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor, Preşedintele Academiei Române, Preşedintele Curţii Supreme, Rectorii Universităţilor, Decanii Facultăţilor de Teologie, Rectorii Academiilor Teologice precum şi membrii Marii Adunări Naţionale. 
După deschiderea şedinţei, I. P S. S. Lt. Patriarh Justinian Marina, într-o amplă cuvântare, a elogiat memoria defunctului Patriarh, arătând motivele pentru care a fost convocat Colegiul Electoral Bisericesc. A luat apoi cuvântul d. Stanciu Stoian, ministrul Cultelor. După cuvântare s-a făcut apelul nominal al celor prezenţi trecându-se la vot.
La descuierea scrutinului, a prezidat I. P. S. Mitropolitul Bălan. Rezultatul votului este următorul : 1. P. S. S. Mitropolitul Justinian : 383 voturi (vii şi prelungite aplauze): I. P. S. S Mitropolitul Nicolae: 40 voturi, P. S. Episcop Nicolae Popovici: 3 voturi, P. S. Episcop Emilian Antal: 1 vot. 
În conformitate cu acest rezultat I. P. S. S. Mitropolitul Justinian a fost proclamat ales ca Arhiepiscop al Arhiepiscopiei București, ca Mitropolit al Ungro-...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/Justinian_Marina_1967.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Generația învinsă. Cum s-au prăbușit Tricolorii de Aur acum 32 de ani pe gazonul american]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/generatia-invinsa-cum-s-au-prabusit-tricolorii-de-aur-acum-32-de-ani-pe-gazonul-american.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/generatia-invinsa-cum-s-au-prabusit-tricolorii-de-aur-acum-32-de-ani-pe-gazonul-american.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Generația de Aur pe care România a trimis-o la World Cup SUA 1994 a avut un parcurs de vis. Cu excepția unei categorice înfrângeri în fața Elveției, România a învins Columbia, SUA în grupe și Argentina în optimi.
Generația de Aur, meciul emblematic din însorita Californie
Când Generația de Aur a intrat în data de 10 iulie 1994, pe Stadionul din Stanford, orașul academic al Californiei, acesta era arhiplin. Statisticile au afirmat că au fost 83 500 spectatori . Meciul România-Suedia, din sferturile Cupei Mondiale a început la ora locală 12.30, ora 23.20,ora României. Tricolorii din Generația de Aur jucau la 44 grade la nivelul gazonului. Suedezii erau mai atletici, tricolorii erau mai învățați cu teribila căldură! Dacă învingeau Suedia, într-una dintre cele două semifinale, România urma să întâlnească Brazilia.

[caption id="attachment_4634601" align="alignnone" width="880"] Gică Hagi. Sursă foto: Facebook[/caption]
Generația de Aur, contra Suediei dezlănțuite
Generația de Aur a intrat în arenă antrenată de „Generalul” Iordănescu în  următoarea formulă: Prunea în poartă - în timp ce apărarea era asigurată de D. Petrescu, Prodan, Belodedici, G. Popescu, Selymes,  Lupescu , la mijloc. Munteanu ( schimbat în minutul 82 de Panduru), Hagi, I. Dumitrescu, iar  Răducioiu era vîrf de atac.
Thomas Svensson, antrenorul Suediei optase pentru o formulă clasică: portar Ravelli , fundași Ljung, P. Andersson, Bjorklund (înlocuit ăn minutul 84 de  Kamark), Nilsson, la mijloc Brolin, Mild, Schwarz, Ingesson, în atac K. Andersson, Dahlin ( schimbat în minutul 107  cuH. Larsson).

Un meci pe viață și pe moarte
Brolin a deschis scorul în minutul 78, Răducioiu, membru de bază în Generația de Aur a egalat în minutul 88, meciul ajungând în prelungiri. Același Răducioiu înscria în minutul 101 și părea că România ar putea ajunge în semifinale, adică în careul de ași al Mondialului american.
Dar, în minutul 115, deși aveau un om mai puțin pe teren, Schwarz fiind eliminat în minutul 102, K.Andersson egalează și meciul se îndreaptă spre loviturile de la 11 m. România mai fusese eliminată și în Italia 1990 la penalty-uri de către Irlanda de Nord. Generația de Aur era decisă să lupte până la capăt.

Amara loterie a loviturilor de la 11 m
La prima serie, suedezii au ratat prin Mild, Răducioiu, marele fotbalist din Generația de Aur a reușit. El era eroul pentru România, cu trei reușite în acel meci. Au urmat reușitele lui K.Andersson (al doilea gol în acel meci) și Hagi. A mai urmat o serie în care atât Brolin, erou al suedezilor în acel meci (al doilea gol) cât și Ionuț Lupescu au reușit să marcheze.

A urmat prima greșeală pentru România. Generația de Aur începuse să trăiască drama înfrângerii.  După reușita lui Ingesson, Dan Petrescu a ratat. era egalitate la penalty-uri în acel moment. A mai urmat o serie reușită atât de suedezi prin Nilsson cât și de români prin Ilie Dumitrescu. La ultima serie, H. Larsson a marcat iar Miodrag Belodedici a ratat! Românii au pierdut sferturile de finală. Suedia a întâlnit Brazilia care a mers mai departe în finală. Italia a eliminat Bulgaria și a întâlnit Brazilia în finală. Suedia și Bulgaria vor juca „finala mică”, suedezii câștigând bronzul mondial.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/03/raducioiu-1200x736.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Vivien Leigh, gloria care s-a stins prea devreme. Povestea din spatele legendei]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/vivien-leigh-gloria-care-s-a-stins-prea-devreme-povestea-din-spatele-legendei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/vivien-leigh-gloria-care-s-a-stins-prea-devreme-povestea-din-spatele-legendei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Regină fără regat, Vivien Leigh a suferit în viață, exact cum a suferit și pe scenă. Ochii ei pătrunzători, zâmbetul ei amar, privirea sa tristă au făcut-o să rămână mereu în memoria publicului. Cine vede filmele ei, Pe Aripile Vântului (1939) și Podul Waterloo (1940), rămâne impresionat de talentul ei...iubirea intensă, dezamăgirea, finalul relativ tragic.
Decesul marii actrițe Vivien Leigh, știrea zilei de 8 iulie 1967
Vivien Leigh a conviețuit până la decesul ei în 8 iulie 1967, cu John Merivale. Din păcate, posteritatea nu a fost prea blândă cu ea. Sir Laurence Olivier, fostul ei soț scria în Memorii că ea devenise maniacă în „Pe Aripile Vântului”. Acolo fusese dusă de impresarul ei când deja începuseră filmările cu o altă actriță (Paulette Godard, Joan Bennet, Jean Arthur mai erau în cărți, Bette Davis refuzând rolul). O boală de plămâni a măcinat-o încet până la inevitabilul și tristul ei sfârșit. La 53 de ani era încă tânără, dar spiritul, mintea și corpul ei erau zdruncinate iremediabil.
Vivien Leigh, originea și ascensiunea
Vivien Leigh s-a născut la 5 noiembrie 1913 la Darjeeling India britanică. A purtat la naștere numele Vivien Mary Hartley, fiind fiica unui ofițer cavalerist britanic, Ernest Hartley. Mica Vivien a venit pe lume la un an de la căsătoria în Kensignton a părinților ei.

Vivien Leigh a studiat la o școală confesională la Londra, Mânăstirea Sfântului Duh. S-a împrietenit cu actrița Maureen O Sullivan care-i va da impulsul spre scenă, Părinții merg pe mâna ei și o trimit în Europa să se perfecționeze. Va absolvi Academia de Artă Dramatică. Se va căsători cu avocatul Herbert Leigh Holman (născut la 1900) la 20 decembrie 1932.
Marea sa iubire, Sir Laurence Olivier
În octombrie 1933, se naște fetița lor Suzanne. Vivien Leigh a fost căsătorită cu avocatul Leigh până în 1940, când deja jucase în filmele celebre la care am făcut referire mai sus. Se va căsători cu Sir Laurence Olivier, fiind soția sa timp de 20 de ani, până în 1960. Pe Aripile Vântului i-a adus un Oscar pentru cea mai bună actriță. Va repeta performanța în 1951, când va fi din nou laureată pentru rolul din filmul Un Tramvai Numit Dorință.
Curiozități din filmul care i-a adus celebritatea
S-a spus că tocmai soția lui Clark Gable, Carole Lombard a folosit mult timp și a avut multă răbdare și mult tact să o determine să mențină disciplina la filmări. Deși în film o detesta pe Melanie Hamilton, personajul jucat de Olivia de Havilland, în realitate, cu ea se înțelegea bine. Nu a avut o relație prea bună cu Leslie Howard, deși în film personajul ei făcea o pasiune pentru Ashley Wilkes, personajul lui Howard.

&nbsp;

&nbsp;

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/01/Sir-Laurence-Olivier-Vivien-Leigh-1200x938.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Liviu Ciulei, artistul care a schimbat teatrul românesc și a cucerit marile scene ale lumii]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/liviu-ciulei-artistul-care-a-schimbat-teatrul-romanesc-si-a-cucerit-marile-scene-ale-lumii.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/liviu-ciulei-artistul-care-a-schimbat-teatrul-romanesc-si-a-cucerit-marile-scene-ale-lumii.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Regizorul Liviu Ciulei a fost un as al cinematografiei. A ales însă un alt drum, în Diaspora, unde a revoluționat scenografia. A fost și un actor foarte talentat, chiar dacă în România a jucat foarte puțin în perioada de început a cinematografiei românești de după 1945.
Liviu Ciulei, actor și regizor
Regizorul Liviu Ciulei a fost printre cei mai mari actori și regizori români. S-a născut la București, la 7 iulie 1923. A fost căsătorit cu scenografa Irina Gărdescu și cu actrița Clody Bertola, în România. Ca actor, a jucat în Valurile Dunării, în filmul În sat la noi, în Facerea Lumii și în Pădurea Spânzuraților, film pe care l-a și regizat.  Director artistic la un teatru prestigios din Capitală, Teatrul Bulandra a fost scos din activitate pentru că a montat Revizorul de Gogol în ciuda cenzurii.
Pădurea spânzuraților, filmul care a modelat cinematografia
„Pădurea spânzuraților” a avut premiera pe 17 martie 1965. Regizorul Liviu Ciulei joacă și rolul secundar al căpitanului Klapka. Rolul masculin principal aparține unui mare actor român, aflat atunci la unul din primele roluri, Victor Rebengiuc.  Filmul va primi premiul „Prima operă”, la Festivalul de la Cannes.


Regizorul Liviu Ciulei în Diaspora
A plecat în Occident, unde s-a remarcat ca scenograf, arhitect de prestigiu. SUA,  Canada, Australia, Germania sunt țările în care a lucrat. Nu mai puțin de 125 piese de teatru au fost montate cu el semnatar al scenografiei.  Nu a mai făcut vreodată nici regie și nici nu mai jucat în filme.  A decedat pe 25 octombrie 2011, la Munchen în Germania. A adoptat fiul celei de-a treia soții, jurnalista Helga Reiter,  pe Thomas Ciulei, regizor remarcabil.
Irina Petrescu, descoperirea realizată de către regizorul Liviu Ciulei
Irina Petrescu a fost fiica unei familii de cadre sanitare. Tatăl era medic și mama era soră medicală. A primit o educație aleasă. A dorit să urmeze Filologia. La 16 ani, în 1957, regizorul Savel Știopul ajunge la restaurantul Continental. Era preopcupat să găsească o actriță pentru u proiect de film. Văzând-o pe Irina Petrescu a decis să o invite la probe.

Filmul nu s-a mai făcut și viitoarea actriță a crezut că a fost un simplu accident profesional. Numai că prin 1958, probele cu ea sunt văzute de regizorul Liviu Ciulei, Acesta îi oferă rolul din Valurile Dunării, unde ea va juca alături de Lazăr Vrabie și chiar de regizoru Liviul Ciulei.  Filmul cu Irina Petrescu obține în 1960 un premiu la Karlo Vivary. În 1959, ea intră la IATC. A absolvit în 1963, la clasa a doi mari profesori David Esrig și Ion Șahughian. Va mai juca alături de Ciulei în fimul „Facerea Lumii”, regizat de către Gheorghe Vitanidis.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/03/liviu-ciulei.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Tezele din Iulie, sau cum a murit pro-occidentalismul lui Ceaușescu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/tezele-din-iulie-sau-cum-a-murit-pro-occidentalismul-lui-ceausescu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/tezele-din-iulie-sau-cum-a-murit-pro-occidentalismul-lui-ceausescu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Tezele din Iulie rămân un moment definitoriu pentru Istoria comunismului românesc. Au trecut cinci decenii și jumătate de la acel moment. În numai 3 ani de când cucerise Occidentul cu refuzul de a lua parte la invazia din Cehoslovacia. Fusese vizitat între timp și de Președintele SUA Richard Nixon.
Tezele din Iulie, influențate de o vizită în state comuniste mari ale Asiei
La 6 iulie 1971, Ceaușescu șoca activul de partid. Vizitase China, Coreea de Nord,  Vietnam  în intervalul 1-19 iunie 1971. Văzuse acolo modul în care liderul suprem este adulat, văzuse funcționalismul minimalist locativ și alimentar. În acel moment, considerase că trebuia să ia piciorul de pe pedala occidentalizării. Avea nevoie de Occident doar ca să reziste în fața sovieticilor.

Ion Iliescu a făcut imprudența să comenteze ce văzuse într-un mod neplăcut pentru Elena Ceaușescu. Primul șef de stat al României post-decembriste era atunci în vârful ierarhiei comuniste. Avea să cadă rapid. Elenei Ceaușescu nu-i plăcuse expresia ”Ăsta-i  dresaj, tovarășa Lenuța!”
Tezele din Iulie, denumire convențională

„Tezele din Iulie” sunt o denumire convențională a unui document oficial prezentat la CPEx intitulat „Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii.”
De fapt, Nicolae Ceaușescu a considerat că în acest mod, românii nu se vor duce prea mult spre Occident. Observase că toți inginerii, muncitorii plecați la specializare veneau acasă cu mărfuri occidentale.


Românii luau cu asalt shop-urile din vămi pentru a cumpăra produse occidentale. Micul trafic de frontieră de la Turnu Severin și Timișoara reprezentau debușee la granițele sud-vestică și vestică a României.


[caption id="attachment_4748741" align="alignnone" width="873"] Vizita lui Nicolae Ceaușescu la Londra – 1978. Cu premierul britanic. sursa: Scânteia[/caption]



Cum s-au resimțit în viața de zi cu zi
Pe scurt, realismul socialist revenea în literatură ca temă. Erau 17 propuneri în aceste „teze”. Marin Preda a amenințat atunci cu „sinuciderea”, deși scrisese Moromeții în 1955-1967, în acest stil. Cinematografia, arta, literatura, științele umaniste urmau să se reconfigureze politic.

Sergiu Nicolaescu a povestit că după „Tezele din Iulie”, a ales să nu mai conducă Mercedesul pe care-l avea. Asta, pentru că după ce se trecuse la Dacia 1300 și se fabrica ARO, Ceaușescu impusese ca mașinile românești să fie folosite de protipendada comunistă, începând cu el însuși.
Ceaușescu a mai mimat destinderea până la debutul anilor 80
„Tezele din Iulie” de acum 55 ani au mai permis încă aproape 10 ani de relativă destindere.  În 1975, Nicolae Ceaușescu obținea de la americani Clauza Națiunii celei mai Favorizate. Vizitase SUA anterior, iar în 1975 venise și Președintele SUA Gerald Ford în România. Au urmat vizite în Spania și în Marea Britanie.

Defectarea în vara lui 1978 a generalului Ion Mihai Pacepa l-a adus pe Nicolae Ceaușescu în pragul colapsului psihic. Practic acel moment l-a convis că trebuia să pedaleze pe anti-sovietism dar să continue pe linia impusă de „Tezele din Iulie”. În august 1983, va merge mai departe. Austeritatea, cenzura, poliția politică deja își arătau tot mai pronunțat colții.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/ceausescu-china-urss-1200x940.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Mesajul lui Nicolae Ceaușescu, președintele Republicii Socialiste România, cu ocazia Zilei Naționale a SUA]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/mesajul-lui-nicolae-ceausescu-presedintele-republicii-socialiste-romania-cu-ocazia-zilei-nationale-a-sua.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/mesajul-lui-nicolae-ceausescu-presedintele-republicii-socialiste-romania-cu-ocazia-zilei-nationale-a-sua.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Socialist, capitalist, comunist sau imperialist, orice etichetă ți-ai ales sau ți-au pus-o alții, dacă e 4 Iulie, dai mesaj de Ziua Americii! Mai pe Facebook sau X, la radio sau tv, dacă ești mai răsărit, dar acest ”must do” trebuie îndeplinit.
În anii în care România Socialistă se lupta de dincolo de Zidul Berlinului cu imperialismul american, pentru Nicolae Ceaușescu mesajul de 4 Iulie era foarte important și făcea parte din politica de ”rebel” al Blocului Sovietic.

Mesajele, de-a lungul anilor, erau cam la fel, făcând trimitere mai mult spre libertatea din ”good old american dream”, semn că se identifica mai mult cu personaje gen Buffalo Bill decât Rothschild, dar l-am ales pe cel din 1975, pentru că vara acelui an a fost una specială pentru relațiile România-SUA.
După invadarea Cehoslovaciei și discursul de respingere a represiunii armate împotriva Primăverii de la Praga, lui Nicolae Ceaușescu i se deschisese poarta dialogului cu Casa Albă.
În 1973, este primit de președintele Richard Nixon și vizita este transformată într-un succes diplomatic. Atunci îl cunoaște pe vicepreședintele lui Nixon, Gerald Ford, lucru util pentru că, Nixon pierde Casa Albă, pe fondul acuzelor Watergate.
Ford îl primește și el pe Nicolae Ceaușescu la Washington, pe 11 iunie 1975. Mai mult, între 3 și 5 august, Ford și soția vin în România și au loc discuții oficiale la București și Sinaia.

Mesajul reprodus de noi azi, din 4 iulie 1975, vine între aceste două succese diplomatice, despre care acum știm că erau și rodul colaborării dintre doi maeștrii ai diplomației, Henry Kissinger și George Macovescu.
Doar că pariul pe Ford a fost pierzător, la alegerile din 1976, câștigător fiind democratul Jimmy Carter, dar perseverența în rolul de rebel, avea să repare și acest neajuns. În 1978, Ceaușescu ajunge din nou pe pajiștea de la Casa Albă, primit de Carter.
Încă un lucru, înainte de a reproduce mesajul lui Ceaușescu și o corespondență propagandistică de la Washington ( din care pare că aniversarea din 1975 se desfășura în jurul unor manifestări ”sponsorizate” de comuniștii români): observăm că era aproape de împlinire bicentenarul Zilei Independenței, acum sunt 250 de ani de la 4 Iulie 1776, puteți paria că și peste încă 50 de ani mesajul de Ziua Americii va fi tot obligatoriu pentru toți liderii lumii.


[caption id="attachment_4665975" align="alignnone" width="1200"] Ceaușescu, la congresul XIV. sursa: Agerpres[/caption]
Mesajul lui Nicolae Ceaușescu cu ocazia zilei de 4 iulie 1975, Ziua Națională a SUA
Excelenţei Sale Domnului Gerald R. Ford 
Preşedintele Statelor Unite ale Americii
CASA ALBA — WASHINGTON 
Ziua Independenţei Statelor Unite ale Americii îmi oferă plăcutul prilej ca, în numele poporului român, al Guvernului Republicii Socialiste România şi al meu personal, să vă adresez felicitări cordiale, precum şi cele mai bune urări de prosperitate şi progres poporului american prieten. 
Îmi reamintesc cu plăcere de recenta noastră întîlnire, în cadrul căreia am constatat cu satisfacţie continua dezvoltare a relaţiilor bilaterale politice, economice, tehnico-ştiinţifice, culturale şi în alte domenii, expresie a aplicării consecvente şi a ataşamentului celor două ţări la principiile înscrise în Declaraţia comună semnată la 5 decembrie 1973, şi în Declaraţia comună cu privire la cooperarea economică, industrială şi tehnică dintre Republica Socialistă România şi S.U.A..
Îmi exprim, şi cu acest prilej, convingerea că raporturile româno americane vor cunoaşte noi evoluţii pozitive în toate domeniile şi că vor contribui în continuare la promovarea cursului spre destindere internaţională, la întronarea în relaţiile dintre state a principiilor de justiţie şi echitate, la cooperarea dintre toate ţările lumii, închinată păcii și securității internaționale.
Nicolae Ceaușescu
Președintele Republicii Socialiste România

Corespodență din SUA apărută în Scînteia din 4 iulie 1975, imediat sub mesajul președintelui
Sub semnul apropiatului bicentenar al independenţei 
Cu 199 de ani în urmă, la 4 iulie 1776, reprezentanţii coloniilor britanice de pe litoralul vestic al Atlanticului, întruniţi în cadrul Congresului de la Philadelphia, adoptau „Declaraţia de independenţă" a celor treisprezece State Unite ale Americii, anunţînd, totodată, ruperea oricăror legături de supunere şi dependenţă faţă de coroana britanică. 
Poporul american sărbătoreşte în acest an Ziua sa naţională în cadrul marilor manifestări legate de marcarea bicentenarului S.U.A., care vor atinge punctul culminant în vara şi toamna anului viitor. Pe tot cuprinsul ţării se organizează mii de acţiuni în cele mai diverse domenii de activitate. 
Începind cu reconstituirea vieţii din epoca eroică a pionieratului şi terminînd cu deschiderea de muzee consacrate expediţiilor spaţiale. „Moşteniri istorice“,„Festivalul Americii“ şi „Orizont 1976“ sunt principalele teme alea cestor acţiuni. Sunt în curs de restaurare 22 de locuri istorice, unde s-au desfăşurat c...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/2-Gerald-Ford-Otopeni.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Frida Kahlo, pictorița excentrică și iubirile din „lumea revoluției bolșevice”]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/frida-kahlo-pictorita-excentrica-si-iubirile-din-lumea-revolutiei-bolsevice.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/frida-kahlo-pictorita-excentrica-si-iubirile-din-lumea-revolutiei-bolsevice.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Mexicul a cunoscut multe povești de dragoste, normale dar și clandestine. Una dintre cele mai palpitante a fost aceea dintre Leiba Davidovici Bronstein (Lev Troțki) și  pictoriția Frida Kahlo. Misterioasa relație clandestină a avut loc în Casa Azul, una din cele mai cunoscute locații culturale, astăzi în Mexic.
Pictorița pasionată de nașterea Mexicului
Pictorița Frida Kahlo, se născuse la 6 iulie 1907, la Coyocayan, Ciudad de Mexico.  Totuși, multă vreme s-a considerat mai tânără. Și-a declarat data nașterii pe 7 iulie 1910. Nu a făcut-o dintr-un spirit de cochetărie. A vrut să se identifice cu Revoluția Mexicană care începuse la această dată.  Soțul ei, pictorul Diego Rivera se născuse la 8 decembrie 1886, la Guanajuato. Ca si Frida, era un comunist înfocat.

Amantul Friedei, Lev Troțki (alternativ Leon Troțki în literatura occidentală) se născuse la 7 noiembrie 1879 la Bereslavka, în actuala Ucraina, atunci în Imperiul Rus. Troțki și Frieda erau bogați, numai că el s-a dedicat marxismului și revoluției mondiale trecând printr-o fază de narodnicism, iar ea s-a dedicat picturii.

[caption id="attachment_4029463" align="alignnone" width="886"] Frida Kahlo și soțul ei, pictorul Diego Rivera[/caption]
Pictorița și soțul ei îl ajută pe Troțki să vină în Mexic
Pictorița Frida Kahlo trăiește excentric. Învinge poliomielita. Deși are un picior mai slab decât celălalt, poartă rochii vaporoase. Fface furori printre bărbați și femei.

Deși nu și-a ascuns vreodată bisexualitatea,  la 22 de ani în 1929, se mărită cu  pictorul Diego Rivera,  care avea 43 de ani. El era un afemeiat notoriu.

În 1925, Frida fusese victimă a unui accident între un tranvai și un troleibuz, fiind practic aproape strivită. A stat în exoschelet metalic și a suferit peste 3o de operații, reușind să se pună pe picioare. Rezistă durerilor atroce luând calmante puternice și obișnuind să consume alcool.

Lev Troțki va fi exilat de Iosif Vissarionovici Stalin, liderul comunist sovietic în anii 20, mai întâi în URSS, departe de Moscova, apoi va fi expulzat. Va trece prin Franța, Norvegia, însoțit de a doua soție, Natalia Sedova și de copiii lor. Ajunge prin mijlocirea pictorului Diego Rivera în Mexic și e găzduit în casa  Friedei, Casa Azul din Ciudad de Mexico, în cartierul Coyoacan în 1937.

[caption id="attachment_3848469" align="alignnone" width="901"] Lev Troțki, sosit în Mexic[/caption]
Idila descoperită și dispariția celor patru eroi ai poveștii
Revoluționarul și doctrinarul Lev Trotki are o aventură cu pictorița Frida Kahlo în prima parte a anului 1937. Idila este descoperită.  În 1938, Troțki și Natalia se mută în altă reședință nu departe de Casa Azul.

Pictorii Diego și Frida vor divorța în noiembrie 1939. Amândoi devin brusc staliniști convinși. Aceasta a fost o explicație despre cum a reușit Stalin să îi dea de urmă lui Troțki în Mexic, încercând de mai multe ori asasinarea lui.

Troțki va fi asasinat la 21 august 1940 de către marxistul Ramon Mercader. Frida este arestată ca suspect, dar eliberată.  Se va recăsători în decembrie 1940 cu Diego Rivera. Ea va muri la 13 iulie 1954. A pictat în fiecare zi, dar n-a renunțat la calmantele puternice. La sfatul fostului ei amant, încetase să mai consume alcool. Se pare că o supradoză de calmante i-a fost fatală.

Pictorul Diego Rivera a murit la 24 noiembrie 1957. Natalia Sedova (născută în 1882) va trăi până la 23 ianuarie 1962, decedând în Franța, Mulți ani a trăit în Mexic, menținând legătura cu revoluționari și adepți ai soțului ei, celebrul Lev Troțki.

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/01/frida-800x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Umbra Moscovei peste Revoluția din 1989. Sebastian Ghiță contestă concluziile istoricului Dennis Deletant]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/umbra-moscovei-peste-revolutia-din-1989-sebastian-ghita-contesta-concluziile-istoricului-dennis-deletant.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/umbra-moscovei-peste-revolutia-din-1989-sebastian-ghita-contesta-concluziile-istoricului-dennis-deletant.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Omul de afaceri Sebastian Ghiță îl critică pe istoricul britanic Dennis Deletant, după ce acesta a susținut că Revoluția din decembrie 1989 nu a fost o operațiune coordonată de Moscova, ci o revoltă populară care a dus la căderea regimului Nicolae Ceaușescu. Sebastian Ghiță contestă interpretarea profesorului britanic și susține că acesta ar minimaliza rolul influenței sovietice din acea perioadă.
Sebastian Ghiță scoate la iveală un raport al Securității despre Dennis Deletant după afirmațiile istoricului despre Revoluție
Pornind de la un interviu acordat de istoricul Dennis Deletant la finalul anului 2025, omul de afaceri Sebastian Ghiță susține că acesta minimalizează rolul influenței sovietice în evenimentele din decembrie 1989.

„Denis Deletant …este «diletant»…. provocator diletant! Nu este prima oară când agentul (sovietic?) Deletant este folosit de către Agentura Colderistă (News.ro, Hotnews.. etc) pentru acțiuni destabilizatoare în România.

Încă nu mă prind dacă Tolontan este rău-voitor sau… doar diletant. Sigur este plătit de Coldea din hoțiile cu Metaminds de la ONRC și STS!

Ideea de reformare a Serviciilor Românești conform intereselor străine este foarte periculoasă! Nu înțeleg de ce Denis Deletant a încercat să acopere influența rușilor în 1989!!!”, a afirmat Sebastian Ghiță.

[caption id="attachment_4172900" align="alignnone" width="1200"] Sebastian Ghiță. Sursa foto: Facebook/ Sebastian Ghiță[/caption]
Dennis Deletant: Revoluția n-a fost o operațiune a sovieticilor. Poporul l-a dat jos pe Ceaușescu
Istoricul britanic respinge teoria potrivit căreia Nicolae Ceaușescu ar fi fost înlăturat printr-o operațiune sovietică.

„Nu! Asta e o greşeală de interpretare. N-a fost! N-a fost o operaţiune a sovieticilor. Nu ei l-au dat jos pe Ceauşescu. Poporul l-a dat jos, după părerea mea!”, a declarat Dennis Deletant.

Istoricul respinge și teoria conform căreia liderii SUA și URSS ar fi decis soarta României la întâlnirea de la Malta.

„Astea sunt baliverne! Nu există niciun document de la Malta în care… România n-a intrat în discuţie! N-a fost discutat!”, a spus profesorul.
„Au fost sovietici, dar nu avem dovezi că au tras”
Istoricul afirmă că în România s-au aflat sovietici în timpul evenimentelor din decembrie 1989, însă susține că nu există probe care să arate că aceștia ar fi deschis focul.

„Au fost şi ceva sovietici, dar noi n-avem dovezi că au tras ei”, a precizat istoricul.

Dennis Deletant afirmă că focurile de armă trase după căderea lui Nicolae Ceaușescu ar fi fost „opera” unor persoane din structurile statului român.

„Aceşti trăgători în salopete erau români. Aşa zice nevasta ambasadorului cu care am stat personal de vorbă. Am vorbit şi cu generalul Guşă. El spunea că aceşti trăgători erau de la Direcţia a 5-a. Se poate să fi fost şi de la USLA. Dar terorişti erau”, a afirmat Deletant.
Document al Securității din 1986, invocat în controversă
În contextul criticilor, a fost readus în discuție și un raport al Departamentului Securității Statului din 1986 privind activitatea informativ-operativă pe spațiul Anglia.

În document, serviciile menționau mai multe persoane considerate problematice de regimul de la București, printre care și Dennis Deletant.

„Reținem însă atenția și unele acțiuni ale organelor speciale dintre care menționăm (…) continuarea publicării unor articole ostile sau denigratoare la adresa țării noastre în ziarele «The Times», «The Daily Telegraph», «The Guardian» sau «The Economist»”, se arată în raport.

Documentul continua cu referiri la:

„dirijarea în scop provocator, pe lângă reprezentanții oficiali români, a unor persoane ca George Pop («consultant» al firmelor B.A.C. și Rolls-Royce), George Barry (de la firma B.A.C.), Denis Deletant (profesor la Universitatea din Londra), Paul Beza și…”, potrivit raportului Securității.
Deletant a fost declarat persona non grata de regimul Ceaușescu
Profesorul britanic a relatat că a fost declarat persona non grata de autoritățile comuniste în noiembrie 1988, după criticile aduse regimului Ceaușescu și după articolele publicate în presa britanică.

„A fost o serie întreagă în care îl criticam pe Ceauşescu. Şi mai ales pe Elena”, a povestit Dennis Deletant.

Istoricul spune că, după căderea regimului comunist, a revenit în România pe 30 decembrie 1989 și a realizat mai multe interviuri alături de jurnaliști BBC cu noua conducere de la București.
Confesiunea despre Nicolae Militaru și GRU
În același interviu, Deletant a relatat și o discuție avută cu generalul Nicolae Militaru, despre care afirmă că i-ar fi mărturisit legăturile cu serviciul militar sovietic GRU.

„Mi-a povestit Militaru că el dădea informaţii, dar nu le dădea la Ambasada sovietică. Se ducea la Constanţa, la Consulatul sovietic, şi acolo depunea documentele.

Şi mi-a zis: «Eu am fost în slujba Uniunii Sovietice!»”, a declarat istoricul britanic.
Ce spunea recent despre criza politică de la București
Recent, istoricu...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/Dennis-Deletant-1200x1080.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[A venit vacanța cu trenul din Franța! Expresia împlinește vara asta 90 de ani]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/a-venit-vacanta-cu-trenul-din-franta-expresia-implineste-vara-asta-90-de-ani.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/a-venit-vacanta-cu-trenul-din-franta-expresia-implineste-vara-asta-90-de-ani.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Nu știu dacă există expresie care să aducă mai multă bucurie copiilor, dar și oamenilor mari, decât „A venit vacanța cu trenul din Franța!”
Când eram noi mici, cam pe când făcea răchita micșunele și beatles-ii cântau încă împreună, vacanța și Franța erau ultimul lucru pe care îl vedeai pe tabla din clasă înainte de a o zbughi pe ușa școlii fără să te uiți în urmă timp de trei luni, căci da, vacanța mare avea atunci o durată clară, de la 15 iunie la 15 septembrie. Și tot se plâng unii că atunci se făcea prea multă școală!
Aș putea spune că am așteptat să își ia concediu și parlamentarii, ultima categorie care a mai mers la muncă (de pomană, ce-i drept) în a doua jumătate a lunii iunie, sau să intre și Justiția în vacanța judecătorească, în fine, aș putea spune că am așteptat ca vacanța să pună definitiv stăpânire pe țară ca să îmi pun o întrebare simplă:
De unde vine cimilitura „A venit vacanța cu trenul din Franța!”? De ce vine tocmai din Franța, de ce nu din Bulgaria, Ungaria sau, cum era obiceiul înainte de 1989, din URSS? Apoi, de ce vine cu trenul și nu cu vaporul, din Anglia sau America? Răspunsul e dintr-o perioadă ciudată... și uitată.

Când lumea era cu fundu-n sus și Franța era socialistă
Expresia își are izvorul în folclorul orășenesc și făcea aluzie la un eveniment din 1936, petrecut, normal, unde altundeva, în Franța. Pe 5 iunie 1936, puterea era preluată de Frontul Popular, iar prim-ministru/președinte al Consiliului de Miniștri devenea Leon Blum.
Dacă ați crescut învățând că România și Franța au fost despărțite ideologic până în 1989 de faptul că țara noastră era socialistă iar cealaltă o democrație occidentală, să știți că ele erau separate și înainte de Război, doar că atunci România era de extremă dreaptă iar Franța socialistă.
Blum era un stângist sadea și primele măsuri pe care le-a propus au fost socialiste get-beget: săptămâna redusă de lucru, școală extinsă până la vârsta de 14 ani și... concedii plătite pentru toți lucrătorii de la stat și privat.
Așa că vara lui 1936 a însemnat în Franța o vacanță de 12 zile lucrătoare pentru toată lumea și un aflux uriaș de ”vilegiaturiști plătiți” ajunși în locuri unde de sute de ani mergea numai protipendada franceză.
Receptivi la ce se întâmpla în Marele Paris, cei din Micul Paris au asociat din acel moment vacanța cu Franța. Era și ușor, că doar rimează.


De ce cu trenul 
Leon Blum s-a confruntat cu o problemă după ce a extins ideea de concediu plătit dincolo de funcționarii publici și militari. Muncitorii, proletarii cum se numeau în Franța, aveau vacanță dar nu aveau bani să plece, pentru că transportul era prea scump. Puteau, cel mult, să bea absint la o tavernă, să mănânce un croissant și să asculte un vals Mussete.
Legea concediilor plătite a fost promulgată pe 20 iunie 1936, dar soluția a fost găsită abia pe 3 august, când au fost introduse ”biletele Lagrange”, o reducere cu 40% a biletelor de tren de clasa a treia, cu condiția ca reducerea să fie folosită pe distanțe mai mari de 200 de kilometri și cu un interval de cel puțin 5 zile între dus și întors.
Din acel moment toată Franța s-a urcat în trenul care aducea vacanța, iar Europa privea cu jind.

Cât a ținut? Puțin
Pentru Franța a urmat o perioadă neagră, fiind ocupată de naziști în 1940, în care nimănui nu i-a mai păsat de vacanțe cu trenul. După eliberare, Blum a revenit la putere pentru scurt timp, dar politicile de reconstrucție erau mai importante decât odihna proletarilor. 
Abia în anii 1960, vacanțele populare aveau să devină cu adevărat pentru toată lumea, dar nu doar în Franța, ci pretutindeni în Europa, fie ea socialistă sau capitalistă.
Din acel an, 1936, noi am rămas cu expresia, poate și pentru că, așa cum ”vacance” rimează cu ”France”, sună bine.
Când o folosiți șă știți că nu e doar un joc de cuvinte pentru copii, e o frântură de istorie. Tocmai de aceea am folosit o fotografie istorică, Leon Blum la un congres socialist din 1932. El ne-a adus vacanța cu trenul (de clasa a treia!) din Franța.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/Congres-socialist1-1200x891.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Melodiile preferate ale lui Nicolae Ceaușescu: Romanțe, cântate de Ioana Radu și Balada lui Ciprian Porumbescu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/melodiile-preferate-ale-lui-nicolae-ceausescu-romante-cantate-de-ioana-radu-si-balada-lui-ciprian-porumbescu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/melodiile-preferate-ale-lui-nicolae-ceausescu-romante-cantate-de-ioana-radu-si-balada-lui-ciprian-porumbescu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[De la romanțe, la muzică cultă, Ceaușescu avea gusturi interesante în materie de muzică. Un gust care a evoluat odată cu trecerea timpului.

Istoriografia regimului comunist din România tinde adesea să analizeze fenomenul dictaturii ceaușiste prin prisma discursurilor oficiale, a paradelor grandioase și a cultului personalității. Totuși, sub stratul gros de propagandă, universul privat al cuplului dictatorial ascundea preferințe culturale surprinzător de domestice, adesea în contrast total cu imaginea de „ctitori ai epocii de aur”.

Dincolo de imnurile de partid impuse la manifestațiile grandioase, memorialistica vremii și mărturiile celor din cercul zero al puterii oferă o privire inedită asupra preferințelor muzicale reale ale lui Nicolae Ceaușescu. Ce asculta dictatorul atunci când reflectoarele propagandei se stingeau?
Romanțe și melancolia unui „fiu al poporului”
Cea mai solidă sursă memorialistică privind viața privată a dictatorului rămâne volumul de confesiuni al arhitectului Camil Roguski, omul care s-a ocupat zeci de ani de amenajarea reședințelor prezidențiale, precum și relatările generalului Dumitru Burlan, fostă gardă de corp și șef în cadrul Direcției a V-a a Securității.

Contrar imaginii de ideolog rigid, în momentele de relaxare de la Palatul Primăverii sau din vilele de protocol de la Snagov și Neptun, Nicolae Ceaușescu prefera muzica tradițională românească. Slăbiciunea sa absolută erau romanțele și muzica populară veche.

[caption id="attachment_3700328" align="alignnone" width="465"] Ceausescu, înconjurat de lautari. sursa: EVZ[/caption]

Conform martorilor epocii, melodia de suflet a lui Nicolae Ceaușescu era „Să-mi cânți, cobzar”, o romanță profund melancolică ce evocă nostalgia și trecerea timpului. Nu de puține ori, la petrecerile restrânse de Revelion sau la zilele de naștere, dictatorul cerea lăutarilor să îi cânte această piesă, pe care obișnuia să o îngâne și singur.

O altă piesă de rezistență din repertoriul său de petrecere era „Ciobănașul” sau „Mociriță cu trifoi”, piese care îi aminteau de originile sale țărănești din Scornicești.
Ioana Radu și artiștii agreați de Cabinetul 1
Ceaușescu avea un respect deosebit pentru marii interpreți de muzică populară și romanțe ai vremii, însă o figură se detașa clar: Ioana Radu. Vocea gravă și interpretarea dramatică a artistei erau pe gustul liderului de la București.

De altfel, Ioana Radu era printre puținii artiști care își permiteau să vorbească liber în fața dictatorului, beneficiind de o formă de protecție informală datorită admirației pe care acesta i-o purta.

[caption id="attachment_4751588" align="alignnone" width="778"] Ioana Radu, cântăreață de muzică populară. sursa: teatrultanase.ro/[/caption]

Pe lista preferințelor se mai aflau artiști precum Gică Petrescu, ale cărui melodii de petrecere animau recepțiile oficiale, sau tânăra, pe atunci, generație de interpreți de folclor, precum cunoscuții soliști din zonele Olteniei și Munteniei.

Criteriul de selecție era simplu: linia melodică trebuia să fie clară, ușor de reținut și să nu aibă influențe considerate „decadente” sau occidentale.
Muzica simfonică și Ciprian Porumbescu
Pe măsură ce cultul personalității a escaladat în anii '80, preferințele muzicale ale lui Nicolae Ceaușescu au fost parțial instrumentalizate în scopuri propagandistice. Dictatorul a dezvoltat o pasiune pentru muzica lui Ciprian Porumbescu, în special pentru „Balada” sa.

Această lucrare simfonică, profund patriotică și încărcată de dramatism, era utilizată intens ca fundal sonor pentru documentarele omagiale. Pentru Ceaușescu, Porumbescu reprezenta arhetipul compozitorului genial, dar tragic, asuprit de imperiile străine, o narațiune istorică în care liderul comunist adora să se regăsească.

De asemenea, „Rapsodia Română” a lui George Enescu era nelipsită de la deschiderea oricărei vizite de stat majore.
Ce se cânta de ochii lumii
Pentru publicul larg, Nicolae Ceaușescu trebuia să pară atașat exclusiv de valorile internaționalismului proletar și ale național-comunismului. La congresele PCR și la vizitele de lucru, muzica preferată „oficial” devenea obligatoriu imnul „Internaționala” sau cântece patriotice precum „Tricolorul”,pe muzica aceluiași Ciprian Porumbescu, dar cu versuri modificate de partid.

În spatele ușilor închise, însă, conform volumelor scrise de foști demnitari precum Dumitru Popescu „Dumnezeu”, responsabilul cu propaganda partidului, Ceaușescu se plictisea rapid de compozițiile rigide ale compozitorilor de curte din Cântarea României.

Preferase mereu simplitatea melodiilor populare pe care le ascultase în tinerețe, o dovadă că, în ciuda puterii absolute și a încercărilor de a rescrie istoria, gusturile sale intime rămăseseră blocate în tiparele universului rural din care plecase.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/01/masa-ceausescu-1200x692.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[James Madison, constituționalistul părinte fondator american]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/james-madison-constitutionalistul-parinte-fondator-american.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/james-madison-constitutionalistul-parinte-fondator-american.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[James Madison a fost un luptător cu arma dreptului. I se datorează enorm în ceea ce numim astăzi constituționalismul american. A fost și Președinte al SUA. Ne-a părăsit acum 190 de ani, pe 28 iunie 1836.
James Madison, originea și ascensiunea
James Madison s-a născut la 16 martie 1751 în Virginia.  Alături de John Jay și Alexander Hamilton, a fost coautor al Actelor Confederației. Beneficiaseră și de sprijinul lui Benjamin Franklin.  Fiu de ofițer, a crescut pe plantația de tutun a tatălui său din Orange County, Virginia. Aici, va beneficia de o educație aleasă, în special administrativă și juridică. A avut un talent antreprenorial la fel ca unul din strămoșii paterni, un stră-străbunic. Acel Madison considera că pământul se lucrează mai bine dacă acei muncitori-coloniști care vin primesc o parte din pământ pe măsură ce proprietatea sporește.

Sistemul a fost aplicat și de către James Madison însuși. El a studiat la New Jersey College.

Atras de ideea de independență, el a făcut parte din primele trupe americane recrutate pentru acest scop din 1774. În 1775, a fost delegat să participe la redactarea primei Constituții a Statului Virginia.

Treburile de stat l-au absorbit foarte tare pe James Madison. Prima dată, s-a căsătorit în anul  1794. Avea 43 de ani iar soția sa fusese o văduvă care avea 26 ani. Va deveni unul din apropiații lui Thomas Jefferson, Guvernator al Virginiei.
James Madison și Bill of Rights
Constituția SUA a fost adoptată în anul 1787. Asta, la 4 ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Paris din 1783. Era evident că această Constituție avea nevoie de unele îmbunătățiri. Nu se putea interveni pe textul votat, dar se puteau aduce amendamente. James Madison a propus numeroase amendamente, având experiența anterioară din punct de vedere al alcătuirii legislației.

Dintre numeroasele amendamente pe care el le-a propus, vor rămâne 10 la număr. Ele alcătuiesc așa numitul Bill of Rights. Aceste amendamente au fost votate în 1791. Până în prezent, Constituția SUA are 27 amendamente. Primele 10, evident, sunt cele alcătuite la poprunerea lui James Madison.
Președintele SUA
James Madison a fost al patrulea Președinte al SUA, din 1809 până în 1817. A fost precedat de George Washington, John Adams, Thomas Jefferson. A fost succedat de James Monroe, cel care va da în 1823, fairmoasa doctrină Monroe. Lui James Madison i se datorează o primă încercare a SUA de a rezolva problema Groenlandei.

La 24 decembrie 1814, SUA și Marea Britanie au încheiat Tratatul de la Gent, care a pus capăt conflictului bilateral izbucnit în anul 1812.  SUA erau conduse în perioada 1809-1817 de Președintele James Madison, Părinte Fondator al SUA.  În ansamblul lor, cele două tratate au reușit până la urmă să pună capăt Uniunii Danemarca-Norvegia. În privința Groenlandei, populația norvegiană a dispărut în jurul anului 1400 din Groenlanda, însă cele două părți ale statului dualist au administrat insula în comun.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/James_Madison.jpg.webp" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item></channel></rss><!-- end of xml string -->