<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?>
	<rss version="2.0"
		xmlns:content="http://purl.org/rss/1.0/modules/content/"
		xmlns:wfw="http://wellformedweb.org/CommentAPI/"
		xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/"
		xmlns:atom="http://www.w3.org/2005/Atom"
		xmlns:sy="http://purl.org/rss/1.0/modules/syndication/"
		xmlns:slash="http://purl.org/rss/1.0/modules/slash/"
        xmlns:media="http://search.yahoo.com/mrss/" >
		<channel>
		<atom:link href="https://evz.ro/feeds/515106" rel="self" type="application/rss+xml" />
		<title>Evenimentul Zilei</title>
        <description>Evenimentul Zilei este o publicatie multimedia, dedicata celor care apreciaza stirile corecte, obiective si relevante din toate domenile de activitate</description>
        <link>https://evz.ro</link>
		<lastBuildDate>Mon, 15 Jun 2026 09:12:15 +0000</lastBuildDate>
					<item>
							<title><![CDATA[Ceaușescu semnat în fals! Povestea unei aprobări care a zguduit trei miniștri. Miza: două mașini ARO]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ceausescu-semnat-fals-aprobari-zguduit-trei-ministri.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ceausescu-semnat-fals-aprobari-zguduit-trei-ministri.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Un articol din iunie 1990, semnat de Victor Predescu, sub rubrica „Destăinuiri în exclusivitate”, și are ca titlu central „Ceaușescu semnat în fals!”.

Subiectul: o falsificare a semnăturii lui Nicolae Ceaușescu și a lui Emil Bobu, pentru aprobarea cu prioritate a unor automobile ARO pe motorină.

Dincolo de episodul concret, articolul vorbește despre mecanismele informale ale puterii comuniste: frica de telefonul primit de la „Tovarășul”, privilegiile economiei comuniste, complicitățile aparatului birocratic și preferința pentru mușamalizare în interiorul partidului.
Un fals care putea deschide porțile
Într-un decupaj de ziar îngălbenit de timp, o întâmplare aparent măruntă capătă dimensiunile unei radiografii de sistem. Nu este vorba despre un proces politic, nici despre o mare conspirație de stat, ci despre două cereri, două automobile ARO pe motorină și o semnătură care, în România comunistă, putea cântări mai mult decât orice lege: semnătura lui Nicolae Ceaușescu.

În centrul întâmplării se află două solicitări prin care se cerea aprobarea cumpărării cu prioritate a unor mașini ARO. În economia acelor ani, un asemenea automobil nu era doar un mijloc de transport, ci un privilegiu, o monedă de influență, un obiect al dorinței într-o societate a listelor, a aprobărilor și a ușilor închise.

Dar haideți să vedem povestea, așa cum era ea relatată în iunie 1990 în “Tineretul liber” de Victor Predescu. Am rescris întâmplarea, pentru a ușura înțelegerea personajelor și mecanismelor comuniste.

[caption id="attachment_4547750" align="alignnone" width="300"] Ceaușescu în ARO. Sursa foto: Youtube[/caption]
O pată pe obrazul Republicii
În după-amiaza aceea din a doua jumătate a anilor '80, în biroul masiv și sobru din sediul Comitetului Central, aerul devenise dintr-odată irespirabil. Pe suprafața maro, lucioasă și impecabil lăcuită a lemnului exotic, zăceau două coli de hârtie de o albeață stridentă. Pentru doi dintre cei mai puternici oameni ai regimului, acele hârtii nu erau simple documente, ci adevărate grenade cu cuiul scos.

Tudor Postelnicu, temutul ministru de interne, își plimba privirea bănuitoare de la foi la omul din fața lui. Silviu Curticeanu, șeful Cancelariei și „ordonatorul” din umbră al hățișurilor birocratice, era veșnic încruntat, însă acum trăsăturile îi erau de-a dreptul împietrite. 

Documentele sosiseră cu doar două minute în urmă, direct de la cabinetul Anei Mureșan, ministra Comerțului Interior.

[caption id="attachment_4199413" align="alignnone" width="1200"] Tudor Postelnicu, ministru de Interne, în 1989. sursa: arhiva[/caption]

— Nu credeam, tovarășe Curticeanu, că este posibil așa ceva în țara asta, sparse Postelnicu tăcerea, cu acea voce care trimitea de obicei fiori pe șira spinării oricărui muritor de rând.

— Uite că este, replică scurt și tăios „cancelarul”.

Situația cerea măsuri radicale și discrete. Curticeanu puse mâna pe telefonul oficial. Zece minute mai târziu, ușa masivă se deschise și în încăpere păși generalul-locotenent Constantin Nuță, șeful Inspectoratului General al Miliției. Simțind miros de praf de pușcă, Nuță se înclină adânc, executând un salut perfect dozat pentru cele două mărimi:

— Să trăiți, tovarășe ministru! Ordonați! Să trăiți, tovarășe secretar!

— Noroc, Nuță, îngăimă Curticeanu, plictisit și distant.
Anatomia unui fals istoric
Postelnicu nu pierdu timpul cu amabilități. Începu să vorbească pe nas, adoptând acel ton oficial și disprețuitor care îl caracteriza:

— Tovarășe general-locotenent, de la cabinetul Comerțului Interior au fost trimise aceste două cereri. Se solicită aprobarea cumpărării cu prioritate a unor mașini. ARO-uri pe motorină. Niște mașini de lux pentru acele vremuri, râvnite de toți bișnițarii. Se pare că beneficiarii ar fi niște zarzavagii înstăriți dintr-o comună din Sectorul Agricol Ilfov. Ia privește-le. Ți se pare ceva suspect?

Nuță, un vulpoi bătrân al anchetelor, luă foile cu precauție. Știa că în spatele întrebării se ascundea o capcană. Își dădu imediat seama că un simplu țăran nu ar fi avut acces la asemenea nivel, dar decise să joace cartea geniului milițienesc.

— Bineînțeles, tovarășe ministru! Semnătura „Tovarășului” este falsă. Și a tovarășului Emil Bobu la fel. Asta-i mai lipsea Secretarului General, să dea aprobări pentru transportul roșiilor și cartofilor!

[caption id="attachment_4281113" align="alignnone" width="1646"] Constantin Nuță, șeful Inspectoratului General al Miliției. sursa: captură video[/caption]
Începe investigația
Postelnicu îl săgetă cu privirea, simțind nevoia să-și pună subordonatul la punct:

— Ce dumneata faci expertize grafice la prima vedere și dai verdictul pe loc? Nu știam că am un adjunct atât de „isteț”.

— Nu, tovarășe ministru, se apără Nuță, păstrându-și cumpătul. Plec de la o premisă logică. Tovarășa Mureșan le-a trimis direct la Cancelarie pentru că i s-au părut suspecte. Din câte știm, „Tovarășul” nu aprobă niciodată personal așa ce...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/ceausescu-semnat-fals.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Epilogul sângeros al Mineriadei. 15 Iunie 1990, „mulțumirile” lui Ion Iliescu către miile de mineri care terorizaseră Bucureștiul]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/epilogul-sangeros-al-mineriadei-15-iunie-1990-multumirile-lui-ion-iliescu-catre-miile-de-mineri-care-terorizasera-bucurestiul.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/epilogul-sangeros-al-mineriadei-15-iunie-1990-multumirile-lui-ion-iliescu-catre-miile-de-mineri-care-terorizasera-bucurestiul.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Dimineața zilei de 15 iunie 1990 găsea Bucureștiul într-o atmosferă de asediu, marcat de teroare, distrugere și un profund sentiment de fractură socială.

Centrul Capitalei fusese deja evacuat violent și „curățat” în urma atacului brutal declanșat în ziua precedentă de mii de mineri aduși din Valea Jiului, coordonați din umbră de aparatul de forță al statului.

Pentru regimul condus de Ion Iliescu și Petre Roman, misiunea de forță se încheiase cu succes: opoziția politică fusese redusă la tăcere, liderii studenților erau arestați sau spitalizați în stare gravă, iar spațiul public fusese recucerit.

Lipsea doar un singur lucru: actul final, simbolic, de validare a acestei represiuni brutale. Acesta s-a consumat la Complexul Expozițional Romexpo, unde șeful statului a orchestrat o adunare publică rămasă în istorie drept una dintre cele mai controversate pagini ale post-comunismului românesc.
Adunarea de la Romexpo: Discursul de rămas-bun
Înainte de a fi urcați înapoi în garniturile de tren speciale pentru a fi trimiși în bazinele miniere, mii de mineri, încă purtând salopetele pline de cărbune și bâtele folosite ca arme pe străzile Bucureștiului, au fost strânși în pavilionul central de la Romexpo. În fața lor a apărut președintele ales al României, Ion Iliescu.

Departe de a exprima vreun regret pentru valul de violențe sălbatice, torturile din lagărele improvizate de la Măgurele și Băneasa sau pentru victimele omenești, Iliescu a ținut un discurs de o rigoare propagandistică frapantă. El a legitimat prezența și acțiunile ortacilor, ridicându-i la rangul de „salvatori” ai cuceririlor democratice în fața unei imaginate amenințări fasciste și legionare.

[caption id="attachment_4323046" align="alignnone" width="2211"] Piața Universității, un fenomen politic cu consecințe tragice. Protestatarii, bătuți de minerii chemați de Iliescu[/caption]
Citatele-cheie: Cum a mulțumit Ion Iliescu pentru violențe
Conform Rechizitoriului Parchetului General (Dosar nr. 47/77/P/2014), discursul pronunțat de Ion Iliescu în fața minerilor a constituit o formă explicită de asumare, stimulare și recompensare morală a unui atac generalizat lansat împotriva populației civile.

Iată principalele pasaje și mulțumiri adresate de Ion Iliescu, consemnate oficial în actele de acuzare ale procurorilor militari.
Recunoștința pentru „solidaritatea muncitorească”
Ion Iliescu și-a început alocuțiunea prin exprimarea unei adânci recunoștințe față de promptitudinea cu care minerii au răspuns chemării autorităților, catalogând intervenția lor drept un act de înalt civism: „Vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut în aceste zile, în general pentru atitudinea dumneavoastră de înaltă conștiință cetățenească.”

Pentru a justifica barbaria la care au fost supuși studenții, profesorii și intelectualii din București, președintele a continuat să folosească o retorică agresivă, specifică vechiului regim, etichetând opoziția civică drept o mișcare de tip extremist, manipulată din exterior. „Ați dat dovadă de o puternică solidaritate muncitorească în fața agresiunii unor forțe obscure, fasciste, care au încercat să destabilizeze țara și să distrugă instituțiile democratice pe care poporul le-a ales în mod liber la 20 mai.”, glăsuia Ion Iliescu în fața a mii de mineri.
Justificarea „curățeniei” din Universitate și din sediile Opoziției
Iliescu a validat în mod direct devastarea clădirilor de învățământ superior (Universitatea din București, Institutul de Arhitectură) și a sediilor PNȚ-CD și PNL, prezentând actele de vandalism și jafurile ca pe o operațiune necesară de asanare socială: „Știm că ați mers în Piața Universității, că ați eliberat acel spațiu ocupat de elemente degradate social și că ați ajutat la restabilirea ordinii. Prin prezența dumneavoastră hotărâtă, ați curățat centrul Capitalei de aceste grupuri de golani și de provocatori.”

În finalul discursului, înainte ca minerii să părăsească Bucureștiul lăsând în urmă sute de răniți și un climat de teroare, Ion Iliescu i-a îndemnat să rămână mobilizați, transformând o categorie profesională într-o armată ideologică de rezervă a regimului: „Vă urez drum bun spre casă, succes în activitatea dumneavoastră grea din mine și vă rog să păstrați aceeași vigilență. Ori de câte ori democrația noastră va fi în pericol, știm că ne putem baza pe brațele dumneavoastră puternice.”
Impactul istoric și juridic al discursului din 15 Iunie
Discursul de la Romexpo din 15 iunie 1990 nu a fost o simplă declarație politică nefericită, ci a reprezentat, din punct de vedere juridic, consfințirea unui act de represiune de stat.

Prin acele mulțumiri publice, Ion Iliescu a asigurat impunitatea. Le-a transmis direct atacatorilor că faptele lor, bătăi, violuri, distrugeri, rețineri ilegale, au fost legitime și că nu vor fi trași la răspundere penală de organele statului.

A consolidat, prin intermediul televiziunii publice de stat, narativul fals că în România avusese loc o „tentativă de lovitur...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/01/ion-iliescu-fsn-1990-copie-804x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ziua Drapelului SUA și legendara Betsy Ross]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ziua-drapelului-sua-si-legendara-betsy-ross.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ziua-drapelului-sua-si-legendara-betsy-ross.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ziua Drapelului SUA se celebrează pe 14 iunie. Ziua a fost aleasă în memoria zilei de 14 iunie 1777, când s-a adoptat de către Congresul Continental prima variantă a drapelului american. Ea a fost creația legendarei Betsy Ross. 4 Iulie 1776 este data la care, la Philadelphia, Congresul Continental al celor 13 colonii britanice din America de Nord au proclamat independența. Declarația citită atunci a rămas un document istoric global. Ulterior, a fost nevoie și de un drapel american.
Ziua Drapelului. Cum s-a ajuns aici
Înainte de 4 Iulie 1776, promotorii luptei pentru independență a celor 13 colonii americane au decis să aibă un drapel. Acest drapel a fost cusut de către Betsy Ross (1752-1836) în iunie 1776. George Washington, Robert Morris i-au fost prezentați de către o rudă a soțului ei, John Ross. Cei doi soți aveau un atelier de tapiserie și erau devotați cauzei independenței. George Washington, Robert Morris, Goerge Ross erau membri ai Congresului Continental care la 4 Iulie 1776 aveau să proclame Independența Coloniilor engleze din America de Nord.

[caption id="attachment_4702633" align="alignnone" width="954"] constitutia SUA / Sursa foto: dreamstime.com[/caption]
Ziua Drapelului. Betsy Ross are cuvântul
Ea a decis să coase un steag care să aibă culorile albastru, roșu și alb, culori dominante în coloniile nord-americane. A decis să marcheze actul fondator prin 13 dungi, alternativ roșu cun alb, cu un dreptunghi în care să fie stele albe pe un fundal albastru. Evident, în logica sa era că pe viitor, structura de 13 state independente ar fi putut să se extindă, azi, SUA având 50 de state, deci 50 de stele. Steagul creat de Betsy Ross avea stelele albe cu cinci coțuri dispuse circular. Drapelul a fost folosit în intervalul 14 iunie 1777 - 1 mai 1795.

[caption id="attachment_4729327" align="alignnone" width="904"] Trupele SUA se retrag. sursa: Bumbleedee | Dreamstime.com[/caption]
Drapelul și cele 50 de state
Ziua Drapelului american este momentul când se celebrează  inclusiv geniul artistic avut de către Betsy Ross. Ea a gândit că pe viitor, vor mai fi și alte state admise în cadrul SUA. De aceea, stelele din dreptunghi erau separate față de coloniile fondatoare. Statele Unite ale Americii reprezintă astăzi o federație de 50 state.

De aceea, drapelul american are acum 50 stele în dreptunghiul albastru, dispuse orizontal, pe linii drepte. George Washington a mizat așadar pe geniul creatoarei Betsy Ross și nu s-a înșelat.  Drapelul american reprezintă alături de imnul SUA unul dintre cele mai cunoscute simboluri americane.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/07/RossBetsy.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Omul din spatele poveștii. Donald J.Trump împlinește 80 de ani]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/omul-din-spatele-povestii-donald-j-trump-implineste-80-de-ani.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/omul-din-spatele-povestii-donald-j-trump-implineste-80-de-ani.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Donald J.Trump poate fi caracterizat printr-un singur cuvânt. Nu a fost, nu este genial în afaceri, este „extravagant”. După cum vom vedea, Donald nu a fost niciodată vreun favorit, dar s-a impus în competiția internă pentru a cuceri prima poziție.
Donald J. Trump, născut într-o familie de magnați ai imobiliarelor
Donald J. Trump, născut în New York City, la 14 iunie 1946, este la bază un om de afaceri. A fi om de afaceri în Statele Unite ale Americii nu este ușor. Donald J Trump a fost fiul unuia din oamenii de afaceri americani care au activat pe piața imobiliară, Fred Trump (11 octombrie 1905, New York City, New York – 25 iunie 1999, New Hyde Park,  Nassau County, New York, SUA).

Fred Trump, tatăl lui Donald, și-a pierdut tatăl, Frederick Trump, în 1917, când avea 12 ani. Alături de mama sa, Elizabeth, a fondat o companie de construcții în 1927.  A prins contracte pentru apartamente de o singură persoană dar și locuințe de tip bungalow și baracă pentru personalul militar și civil care locuia în apropierea celor mai importante șantiere navale de pe Coasta de Est. Așa a ajuns Fred Trump să fie dezvoltator imobiliar în faimosul cartier new-yorkez Queens și chiar în New York City, unde a construit și a vândut zeci de mii de apartamente.

[caption id="attachment_4721517" align="alignnone" width="893"] Donald Trump, „The Apprentice” / sursa foto: captură video[/caption]
Donald J. Trump nu a fost ci a devenit „cel ales”
Donald J. Trump a fost al patrulea dintre cei cinci copii ai cuplului Fred și Mary Trump. Primul fiu al familiei (al doilea copil în ordinea nașterii) Frederick Trump (1938-1981) a fost preferatul familiei și văzut ca moștenitor al afacerii familiei, dar a preferat să fie pilot de linie. A abuzat de alcool, tutun astfel că Fred s-a orientat spre cel de al patrulea copil, Donald.  Fratele său mai mare va fi angajat de Donald, dar va sfârși la doar 43 de ani, ca urmare a vieții dezordonate și a abuzurilor făcute în viață.

Donald J. Trump  a urmat colegiul la Universitatea Fordham, urmat de facultatea propriu-zisă la Școala Wharton a Universității din Pennsylvania, devenind licențiat în Economie. Înainte de colegiu, pentru a-l disciplina, tatăl său l-a înscris la o școală militară, unde Donald va ajunge „elev-căpitan”, așadar va fi destul de sus în ierarhia elevilor școlilor militare americane.

Tatăl său a decis să-i acorde o șansă în anul 1971, când Donald avea 25 de ani, iar Fred era deja dezmăgit de primul său născut băiat, Frederick. Donald a preferat să numească afacerea familiei drept „Organizația Trump”. Donald a conștientizat că în anii 80 ai secolului XX, americanii trăiau la cote maxime. SUA erau în fruntea „Războiului Rece”, dominau politica mondială, Acasă, americanii, între slujbă, ipoteci visau să „dea lovitura” inclusiv la cazinou sau să joace golf, ori să aibă parte de obișnuitele vacanțe cu familia.

[caption id="attachment_4714757" align="alignnone" width="887"] Trump. Sursa foto: Facebook[/caption]
Trump, o viață de familie pe măsură
Donald Trump este la a treia căsătorie, cu Melania Knauss Trump. Cei doi au un fiu, Baron Trump. Prima soție a lui Trump a fost Ivana. Cu ea, a avut trei copii, pe Ivanka,  Donald Trump Jr. și Eric Trump. Cu a doua soție, Marla Marples,  Donald Trump are o fiică, Tiffany Trump.  De la copiii săi, Trump are până în prezent 10 nepoți.
Brandul „Trump Organization” și 7 falimente depășite cu succes
Donald Trump a înregistrat primele trei falimente în 1991-1992. Următoarele trei au venit în 2004, 2009, 2014.Ultimul a fost depășit chiar în 2024, anul în care a câștigat al doilea mandat la Casa Albă. Asta nu l-a împiedicat însă să se orienteze spre „show-biz”. A cumpărat marca „Miss Universe” pentru concursuri de frumusețe în perioada 1996-2015. În paralel, în perioada 2004-2015, a produs și a găzduit celebrul reality-show „The Apprentice”.

Practic, Donald Trump și-a întemeiat strategia pe brandul Trump prin care a sperat să atragă creditori, investitori și, evident, clienți. S-a bazat pe notorietatea sa publică. Se știe că a fost plătit consistent pentru a apărea în deschiderea filmului „Singur acasă II Pierdut în New York”, în care rolul principal i-a aparținut lui Macaulay Culkin. Se știe că Hotelul Plaza din New York unde s-a turnat filmul a fost închiriat de producători de la Donald Trump care îl deținea la acel moment.

Timp de 23 de ani, din 1991 și până în 2014, cu doi ani înainte de a ajunge la Casa Albă, Donald J. Trump s-a confruntat cu 6 falimente corporative. În perioada de până la obținerea celui de al doilea mandat la Casa Albă în 2024, s-a confruntat cu al 7-lea risc de faliment, după ce autoritățile judiciare din New York i-au stabilit un prejudiciu uriaș de 454 milioane de dolari.

[caption id="attachment_4722175" align="alignnone" width="875"] Trump și Xi pot merge mână-n mână după vizita în China. sursa: White House/Facebook[/caption]
Brandul Trump la Casa Albă
Donald J.Trump a câștigat în noiembrie 2016 ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/04/Donald-Trump-3.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[14 Iunie 1990, ziua în care mii de mineri au terorizat Bucureștiul. Bătăi și arestări pentru cei care se opuneau regimului Iliescu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/14-iunie-1990-mii-de-mineri-terorizat-bucurestiul.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/14-iunie-1990-mii-de-mineri-terorizat-bucurestiul.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[14 iunie 1990, este ziua în care speranțele României pentru a avea un regim democratic s-au prăbușit. Dar, pentru a înțelege pe deplin cum a fost orchestrat cel mai negru episod din istoria post-decembristă a României, este necesar să coborâm în zorii zilei de 14 iunie 1990.

Ziua precedentă, 13 iunie 1990, se încheiase într-un haos total: sedii ale instituțiilor de forță fuseseră atacate, incendii suspecte izbucniseră în centrul Capitalei, iar emisia Televiziunii Române fusese întreruptă în mod dramatic timp de o oră.

Totul fusese pregătit ca un paravan perfect pentru ceea ce noul regim de la București avea să numească o „ripostă fermă împotriva unei rebeliuni legionare”. Până și Cristian Tudor Popescu scria în același ton, în “Adevărul”...

[caption id="attachment_3995194" align="alignnone" width="1200"] Texte din presa vremii. sursa: Arhiva[/caption]

Iată descrierea zilei de 14 iunie 1990, reconstituită pas cu pas, pe baza mărturiilor de la aceea vreme și a probelor din rechizitoriul Parchetului Militar.
14 iunie 1990, 0ra 05:00 – Sosirea trenurilor cu mineri
Bucureștiul abia se trezea sub o liniște stranie. Confruntările din noaptea precedentă fuseseră deja stinse de intervenția armatei, iar centrul orașului era liber. Cu toate acestea, mecanismul logistic activat de conducerea statului funcționa chirurgical : în Gara de Nord trag primele garnituri speciale sosite din Valea Jiului.

Mii de mineri coboară pe peroane înarmați cu bâte, cabluri de mină și furtunuri hidraulice de presiune.

Sunt preluați imediat de Poliția Transporturi și urcați în autobuze și basculante puse la dispoziție de autorități, care îi transportă organizat direct spre inima puterii: Piața Victoriei.
Ora 06:00 – Întâlnirea din culise și discursul-instigare al lui Ion Iliescu
Ajunși în fața sediului Guvernului, liderii minerilor, în frunte cu Miron Cozma, sunt primiți la etaj, chiar în biroul prim-ministrului Petre Roman. Acolo, Ion Iliescu și Petre Roman stabilesc detaliile operative. Oficial, li se spune minerilor că trebuie să meargă în Piața Universității „să facă curățenie și să planteze flori”. În realitate, ordinul ascuns însemna epurarea totală a opoziției.

La ora 06:23, Ion Iliescu iese la balconul Guvernului și se adresează mulțimii de ortaci printr-un discurs incendiar. Le mulțumește pentru „solidaritatea muncitorească” și le trasează misiunea în termeni duri:

„V-am ruga pe dumneavoastră – minerii – care sunteți grupați, organizați, să vă îndreptați în coloană, pe bulevard, până la Piața Universității, s-o ocupați definitiv dumneavoastră... Dumneavoastră să fiți paznicii, în conlucrare cu forțele de ordine, a acestui punct central din capitală.”

Pentru a le stimula agresivitatea, Iliescu le livrează o minciună cruntă: le spune că manifestanții din zilele trecute erau „elemente fasciste”, „extreme de violente” și „multe dintre ele drogate”. Deși analizele toxicologice oficiale ale Ministerului Sănătății din acele zile arătau clar că nicio persoană testată nu consumase vreun gram de droguri sau alcool.

[caption id="attachment_4740077" align="alignnone" width="1895"] Mineri adunati in centrul Bucurestiului in timpul mineriadei din 13-15 iunie. sursa: Agerpres[/caption]
Ora 07:00 – Asaltul din Piața Universității și Universitatea din București
Minerii pornesc în marș forțat pe marile bulevarde, strigând „Noi muncim, nu gândim!” și „Moarte intelectualilor!”. Când ajung în Piața Universității, zona este pustie. Însă adevărata „vânătoare” abia începe.

Minerii, flancați și coordonați de agenți ai serviciilor secrete (SRI și UM 0215) îmbrăcați în civil sau purtând salopete noi, impecabile, intră cu forța în clădirile Universității și ale Institutului de Arhitectură.

Ușile sunt sparte cu topoarele. Studenții care rămăseseră peste noapte să păzească facultățile sau care veneau la examene sunt prinși în amfiteatre, în poduri sau în toalete. Sunt bătuți cu o sălbăticie greu de descris cu bâte, lanțuri și răngi.

Marian Munteanu, liderul studenților, este identificat înăuntru, bătut până la inconștiență și târât afară. În mijlocul pieței, lângă fântâna de la Arhitectură, minerii îl aruncă în apă și încearcă să-i taie capul cu o secure.

Supraviețuiește ca prin minune doar pentru că o dubă îl preia crezând că este deja mort și îl transportă spre morgă, șoferul realizând pe drum că studentul încă respiră și redirecționând mașina spre Spitalul de Urgență.

Prorectorul Universității vine la facultate să își salveze studenții. Este luat la bătaie cu răngile de fier, umilit și târât pe străzi în timp ce mulțimea adunată pe margini striga „Omorâți-l!”. Clădirile sunt complet vandalizate.

[caption id="attachment_2982882" align="alignnone" width="465"] Marian Munteanu, bătut de mineri. sursa: Arhiva EVZ[/caption]
Orele 09:00 - 12:00 – Distrugerea sediilor partidelor de opoziție
Minerii nu acționează haotic, ei dețin liste exacte cu adrese. Ghidați de mașini ale poliției și oficiali ai regimului...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/14-iunie-1990-mineri-1200x790.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cum a planificat gruparea lui Ion Iliescu reprimarea manifestanților din Piața Universității. Cronologia acțiunilor din umbră]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cum-a-planificat-gruparea-lui-ion-iliescu-reprimarea-manifestantilor-din-piata-universitatii-cronologia-actiunilor-din-umbra.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cum-a-planificat-gruparea-lui-ion-iliescu-reprimarea-manifestantilor-din-piata-universitatii-cronologia-actiunilor-din-umbra.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Istoriografia oficială a descris multă vreme evenimentele din 13-15 iunie 1990 ca pe o reacție spontană a „oamenilor muncii” veniți să salveze o democrație asediată de “elemente legionare”.

Probele juridice, cercetarea și documentele declasificate din dosarul penal al Mineriadei dezvăluie însă o realitate complet diferită: o operațiune militară și politică minuțios planificată, cu săptămâni înainte, la cel mai înalt nivel al statului român.

Aceasta este cronologia documentată a modului în care s-a pregătit, în spatele ușilor închise, decizia: curățarea în forță a „Kilometrului 0” al Capitalei.
10 mai 1990. Primul semnal public: „Să facem praf tot ce se poate face praf”
Ideea evacuării violente a Pieței Universității nu a apărut în preajma zilei de 13 iunie, ci a fost gândită încă din prima decadă a lunii mai.

În cadrul ședinței de Guvern din 10 mai 1990, ministrul de interne, generalul Mihai Chițac, avansat ulterior la gradul de general-colonel de către Ion Iliescu, ridică public problema eliberării pieței.

Într-un mod ilustrativ pentru ceea ce avea să urmeze, Chițac definește aplicarea legii în fața colegilor din cabinet: „Aplicarea legii înseamnă să intru cu câteva mii de polițiști între ei și, să zicem așa, să facem praf tot ce se poate face praf.”

În paralel cu aceste declarații, cabinetul ministrului de interne devine cartierul general al unor consultări frecvente. Generalul Chițac, viceprim-ministrul Gelu Voican-Voiculescu și șeful serviciului secret al Ministerului de Interne, faimoasa UM 0215 - „Doi și-un sfert”, colonelul Tache, pun la punct detaliile operative, ținând o legătură telefonică permanentă cu președintele CPUN, Ion Iliescu.

[caption id="attachment_4670144" align="alignnone" width="1358"] Intalnire Gelu Voican Voiculescu ,cu cadre militare din armata romana. 1990. sursa: Agerpres[/caption]
8 iunie 1990. Sedința din Varșoviei nr. 4. Dilema lui Ion Iliescu
Pe măsură ce televiziunile din întreaga Europă difuzau imagini din Piața Universității, conducerea Frontului Salvării Naționale (FSN) intra în panică.

Pe 8 iunie 1990, liderii de vârf ai FSN se reunesc la sediul partidului din strada Varșoviei, nr. 4. La întâlnire participă Ion Iliescu, Petre Roman, Bogdan Pătrașcu, Dan Iosif, Claudiu Iordache, Vladimir Pasti, Vasile Văcaru și Silvian Ionescu.

Silvian Ionescu, secretar general al FSN ca partid politic, a descris atmosfera din biroul lui Ion Iliescu: „Ne-am strâns în biroul președintelui F.S.N. și Ion Iliescu ne-a întrebat: «Mă fraților, ce facem cu Piața Universității?». Am constatat că acesta era croit, hotărât să rezolve situația din Piața Universității, pe motiv că râdea omenirea de noi...”

Iliescu sugerează direct o intervenție în forță. Deși Silvian Ionescu și Bogdan Pătrașcu se opun, argumentând că au fost în Piață și că spiritul de acolo este pașnic, președintele CPUN rămâne neînduplecat. Tot acum apare și prima mențiune privind utilizarea civililor. Iliescu invocă necesitatea de a aduce „oameni ai muncii” pentru a sprijini trupele.

Deși mulți lideri FSN strâmbă din nas, în zilele următoare aceștia cedează presiunilor. Silvian Ionescu va nota ulterior că mulți dintre cei prezenți, fiind conectați la serviciile de informații externe, au fost „dirijați” să accepte opinia președintelui.

[caption id="attachment_3406570" align="alignnone" width="800"] Silvian Ionescu, fost membru FSN. sursa: EVZ[/caption]
11 iunie 1990. Mobilizarea din teritoriu și avertismentul ignorat din SRI
Ziua de 11 iunie marchează momentul în care decizia politică se transformă în ordin militar. În după-amiaza acestei zile, Ion Iliescu și Petre Roman își dau acordul final pentru declanșarea operațiunii.

Generalul-maior Dumitru Penciuc, adjunct al ministrului de interne și șef al Statului Major, emite ordine secrete de dislocare a trupelor din teritoriu.

Jurnalul Acțiunilor de Luptă de la Comandamentul Trupelor de Pază și Ordine (U.M. 0829 București) arată că s-a aprobat aducerea de urgență în cazărmile din Capitală (Băneasa, Dinamo, Roșu, Cotroceni) a unor batalioane și companii din Ploiești, Constanța, Fetești și Câmpina.

Trupele trebuiau să fie dotate cu căști metalice, bastoane de cauciuc și scuturi de protecție, dar fără muniție.
Revolta din interiorul SRI
În aceeași zi, Virgil Măgureanu convoacă consiliul de conducere al Serviciului Român de Informații pentru a anunța aprobarea eliminării în forță a Pieței. În mod surprinzător, generalul (r) Mircea Chelaru, directorul Direcției generale de contraspionaj (Diviziunea A), se opune vehement. Analiza sa informativă arăta că fenomenul din Piață se va stinge de la sine în maximum 30 de zile.

Mai mult, generalul Chelaru. avertizează conducerea SRI cu privire la o notă informativă de importanță deosebită, difuzată pe 27 mai, care menționa că în a doua decadă a lunii iunie se pregătește o diversiune violentă menită să dezorganizeze instituțiile statului. Insistența lui Virgil Măgureanu și a prim-adjunctului său,...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/01/iliescu-si-roman-scapati-de-francezi-din-ghearele-americanilor.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Secretele mineriadei din iunie 1990. Cum s-au infiltrat SRI și „Doi și-un sfert” în Piața Universității]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/mineriada-iunie-1990-cum-au-infiltrat-sri-si-doi-si-un-sfert-piata-universitatii.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/mineriada-iunie-1990-cum-au-infiltrat-sri-si-doi-si-un-sfert-piata-universitatii.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Documentele din rechizitoriul Parchetului Militar dezvăluie amploarea infiltrării serviciilor secrete (SRI, UM 0215) în Piața Universității în iunie 1990. Manifestațiile maraton din Piața Universității din primăvara și vara anului 1990 au rămas în istoria României drept simbolul luptei pentru democrație și anticomunism.

Cu toate acestea, în spatele fenomenului civic, s-a aflat o amplă și agresivă operațiune de spionaj, filaj și infiltrare orchestrată de noile structuri de securitate ale statului post-decembrist.

Conform datelor oficiale cuprinse în Rechizitoriul Parchetului, în rândul manifestanților au mișunat în permanență cadre militare în civil și agenți sub acoperire. Informațiile strânse de aceștia ajungeau direct pe birourile președintelui Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), Ion Iliescu, și prim-ministrului Petre Roman.
SRI, UM 0215 și Armata, structurile care au supravegheat Piața
Probele administrate de procurorii militari, depoziții de martori și înscrisuri oficiale, demonstrează că aparatul de forță al statului a fost mobilizat masiv pentru monitorizarea protestatarilor.

Notele informativă și datele culese proveneau din trei surse principale: Serviciul Român de Informații (SRI), condus de Virgil Măgureanu, U.M. 0215 (faimoasa structură „Doi și-un sfert” a Ministerului de Interne, unitățile militare ale Armatei, inclusiv trupele de parașutiști.

[caption id="attachment_4192410" align="alignnone" width="1506"] Virgil Măgureanu, șeful SRI, în 1996. sursa: Agerpres[/caption]
Agenții sub acoperire, bătuți din greșeală de propriii colegi
Infiltrarea era atât de masivă încât a generat situații absurde în momentele în care forțele de ordine au intervenit brutal împotriva manifestanților.

Martorul G.R., comandant de pluton la U.M. 0305, a declarat oficial în fața procurorilor: „În Piaţă se aflau şi cadre de la serviciile de informaţii şi de poliţie, în civili, şi de la SRI, care desfăşurau activităţi de culegere de date în rândul acestor manifestanţi. În procesul capturării manifestanţilor s-a întâmplat ca aceştia să fie confundaţi cu manifestanţii şi să fie agresaţi de către forţele de ordine, aceştia spunându-ne că sunt colegi cu noi pentru a scăpa.”

De asemenea, implicarea armatei este confirmată de generalul de maior (r) Ștefan-Mihai Balaban, șeful de stat major al comandamentului Aviației militare: „Anterior acestor evenimente, militari de la paraşutişti erau infiltraţi între manifestanţii din Piaţa Universităţii, pentru a obţine informaţii pe linie militară.”

[caption id="attachment_3994162" align="alignnone" width="2400"] La Ministerul de Interne si SRI- 13 iunie 1990 foto: Victor Roncea[/caption]
Jurnaliștii au mirosit Securitatea
Deși marea majoritate a celor prezenți în Piață erau intelectuali, studenți și cetățeni de bună-credință, liderii mișcării de protest au sesizat rapid prezența elementelor dubioase.

Petre Mihai Băcanu, redactorul-șef al ziarului România liberă, a relatat în cadrul anchetei penale că a recunoscut figuri vechi din aparatul opresiv comunist: „Majoritatea manifestanţilor erau intelectuali, dar mişunau şi agenţi ai S.R.I.-ului, pe care i-am depistat ulterior şi am şi publicat în ziar acest lucru. Personal, am întâlnit acolo unul dintre informatorii care au fost cu mine în celulă înainte de 1989. L-am întrebat ce face acolo şi el poza în anti-comunist. Cunoscând personajul, mi-am dat seama că acesta nu participa din proprie iniţiativă la aceste manifestaţii.”
Camere de filaj la Hotel Intercontinental
Supravegherea nu s-a rezumat la agenții pedeștri infiltrați în mulțime. Un ofițer din cadrul Serviciului tehnic al U.M. 0215 a dezvăluit că s-a procedat la înregistrarea permanentă, video și audio, a activităților din Piața Universității, folosind camere de luat vederi amplasate strategic în ferestrele Hotelului Intercontinental.

Deși conducerea U.M. 0215 spera să obțină date despre eventuale atacuri asupra sediilor Ministerului de Interne, angajații trimiși pe teren au recunoscut că „în această perioadă nu au reieşit astfel de informaţii”.

[caption id="attachment_4675021" align="alignnone" width="1200"] Mihai Chitac, ministrul de interne (28 Dec. 1989 - 14 Iun. 1990) 26.02.1990[/caption]
Dosarul SRI cu acțiunea „Camping”
După declasificarea documentelor interne ale SRI, procurorii au pus mâna pe dovezi clare privind logistica utilizată. Într-o Notă din data de 26 mai 1990, adresată Biroului executiv al Consiliului Director al SRI, sunt detaliate resursele alocate sub numele de cod „Camping”.

Personalul alocat acțiuni era format din 32 de lucrători operativi, împărțiți în două schimburi de câte 12 ore. Din punct de vedere logistic erau prezente 4 autoturisme speciale, aparatură foto și tehnică video avansată.

O grupă operativă formată din 4 ofițeri superiori se ocupa exclusiv cu centralizarea și transmiterea rapoartelor către conducerea statului.

Conform notei SRI, liderii fenomenului Piața Universității erau perman...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/05/virgil-magureanu-1996-1014x1024.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Aromânii, un popor care-și caută propria istorie]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/aromanii-un-popor-care-si-cauta-propria-istorie.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/aromanii-un-popor-care-si-cauta-propria-istorie.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Aromânii sunt o ramură a latinității orientale. Ei trăiesc în Pensinsula Balcanică pe un areal care pornește din Albania de azi, trece prin Macedonia de Nord și ajunge în Macedonia istorică, din partea de nord a Greciei.
Aromânii văzuți de Neagu Djuvara
Aromânii au fost considerați de către istoricul Neagu Djuvara un fel de veri îndepărtați ai românilor. Regatul elenistic al Macedoniei a fost cucerit de romani în 146 î.Hr. Dacia a fost cucerită de romani în 106 d.Hr. Rezultă, așadar, „un avans” de 252 de ani al macedonenilor romanizați față de dacii romanizați.

Aromânii sunt un nume generic pentru istro-români, megleno-români sau macedo-români. Dar dincolo de opiniile istorice, aromânii au avut clipa lor de glorie.
Aromânii și sultanul Abdul Hamid al II-ea
Aromânii au primit de la Sultanul otoman Abdul Hamid al II-lea (sultan între 1876 și 1909), la 10/23 mai 1905 o „Iradea”. Acel act îi recunoștea drept națiune distinctă în Imperiul Otoman. Macedonia a fost împărțită însă între Grecia, Bulgaria și Serbia. Se întâmpla în timpul Războaielor Balcanice din 1912-1913. După Primul Război Balcanic, Imperiul Otoman a acceptat pierderea Macedoniei. În 1913, Bulgaria a fost obligată de România să cedeze Cadrilaterul.

Practic, România era preocupată de soarta aromânilor încă după 1878. Regele României Carol I  și Regele Greciei  George I s-au întâlnit la Abazzia în perioada 30 aprilie-2 mai 1901. Au discutat chestiunea aromânilor care trăiau atunci în Grecia (zona Epir) până la preluarea Macedoniei. Statele succesoare care au preluat Macedonia de la otomani nu au mai recunoscut Iradeaua.

Nici Albania, independentă din 1912 nu a mai recunoscut Iradeuaa, cu toate eforturile regelui Carol I al României. Acesta dorea un stat albanez format din albanezi și aromâni ca federație având capitala în Ioanina (Epir). Epirul, ca și Banatul sau Basarabia au ajuns să fie în interiorul mai multor state. Epir este împărțit între Grecia și Albania.
Cadrilaterul și colonizarea aromânilor
România dorea ca aromânii să vină în Cadrilater după 1913. Totuși, Cadrilaterul era mai sărac decât Macedonia. Dezastrul din Smyrna când turcii i-au gonit pe greci a schimbat optica. Smyrnioții au fost primiți în Macedonia. Aromânii au fost brutal scoși de pe pășunile pe care le arendau de la turci. Iradeaua din 1905 le oferise acest drept, alături de cel de națiune și folosirea limbii lor în școli. În plus, puteau face slujbe în limba lor.

După 1924, problema colonizării a devenit pregantă. În 1927-1928, au avut loc primele colonizări pentru aromânii care au plecat din Macedonia. Cedarea Cadrilaterului din 1940 către Bulgaria a făcut ca aromânii să se stabilească în Dobrogea, iar bulgarii dobrogeni să plece în Cadrilater.
Aromânii, Mussolini și Mișcarea Legionară
După cucerirea Greciei în primăvara lui 1941, Germania, Italia și Bulgaria au împărțit teritoriul Greciei. Mussolini a dorit un Principat Latin în Pind ca un stat marionetă latinofon. Planurile însă au murit o dată cu el și cu înfrângerea naziștilor. Totuși, mulți macedoromâni au aderat la Mișcarea Legionară. Constantin Papanace, ideolog legionar sau Doru Belimace, membru al comandoului Nicadorilor care l-au asasinat pe IG Duca în 1933, erau macedoromâni.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/Abdul-hamid-1152x1536-1-900x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[13 iunie 1941. Spionajul, basarabenii și Operațiunea Barbarossa]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/13-iunie-1941-spionajul-basarabenii-si-operatiunea-barbarossa.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/13-iunie-1941-spionajul-basarabenii-si-operatiunea-barbarossa.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[La 13 iunie 1941, 30 000 români din Basarabia, Herța și Bucovina de Nord erau deportați și trimiși în Siberia. Mulți dintre ei nu se vor mai întoarce niciodată. A fost al doilea masacru anti-românesc după cel din 1 aprilie 1941, de la Fântâna Albă.
13 iunie 1941, o operațiune NKVD minuțios pregătită
Noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost una de coșmar. Agenții NKVD aveau liste precise. Aveau adrese. Știau câte mijloace de transport să folosească. Mașinăria stalinistă a deportării funcționa ireproșabil. Erau calculate kilogramele de bagaje pe care o familie avea să le ia. Locomotivele în gări aveau focul aprins sub cazanele de aburi.

La 13 iunie 1941, începea drama deporărilor românești, Un apropiat al lui Stalin „tovarășul Sergo”, gruzin ca și „Tătucul” coordona operațiunea. Era o regulă în  viitoarele republici sovietice. Liderii și aparatul de conducere erau obligatoriu din afara regiunii unde lucrau. Asta. pentru a nu fi considerați tentanți să fraternizeze.

[caption id="attachment_4591737" align="alignnone" width="895"] Poză de familie. Sursa foto: Radio Chișinău[/caption]

Oamenii NKVD au mers la sigur. Știau unde stau învățători, preoți, români înstăriți. Pur și simplu, elita trebuia șteasă pentru ca oamenii rămași să fie mankurtizați, sovietizați. Așa fusese și în intervalul 1812-1918, când Rusia ocupase Basarabia. În Bucovina de Nord era un numă mare de intelectuali școliți în Austro-Ungaria și în apus. Ei au fost vizați.
13 iunie 1941, logica îngrozitoare a lui Stalin
13 iunie 1941 arată că Stalin știa de Operațiunea Barbarossa. Pur și simplu, el îndepărta oamenii care ar fi favorizat fraternizarea cu trupele germane și românești. Mult timp, faptul că Stalin știa de Planul Barbarossa a fost pus pe seama teoriilor conspirației. Mai este un aspect. În mai 1941, Ana Pauker era schimbată cu unionistul Ion Codreanu. Când a trecut Prutul spre Uniunea Sovietică, ea a văzut masările de trupe românești și germane la ganiță.

A considerat normal să anunțe sovieticii care au preluat-o dar i s-a spus: „fă bine și taci. Ți s-a urât cu binele?”. Asta înseamnă clar că sovieticii se pregăteau de invazie. Când Șandor Rado și-a publicat însemnările din viața de spion sovietic, s-a aflat că Stalin știa din vara lui 1940 ce urma să se petreacă. El a continuat să se pregătească ofensiv cum a scris Suvorov în „Spărgătorul de Gheață”.


Deportările au continuat până în 1951
13 iunie 1941 nu a fost decât primul val de deportări, Au urmat anii războiului până în 1945. În 1944, ce eliberaseră românii în 1941, redevemiseră teritorii sovietice. În 1949 și în 1951 au fost alte valuri de deportări. Nu mai luăm în calcul românii  de peste Prut care au ales să se refugieze în România în 1940, apoi în 1944.

Basarabia, Herța, Bucovina de Nord vor fi transformate. Basarabia de Sud, Bucovina de Nord și Herța au ajuns în Ucraina sovietică. Restul Basarabiei și cu o porțiune de peste Nistru, creată de Stalin în 1924, păstrată de Antonescu în 1941-1944, Transnistria, cu acordul lui Hitler au format RSS Moldovenească. În perioada sovietică, abia după 1956, basarabenii și bucovinenii, câți au mai rămas prin Siberia au putut să revină. Mulți au rămas pentru totdeauna îngropați sub nămeții siberieni sau sub nisipurile arzătoare ale Asiei Centrale. Unica lor „vină”? Erau români, deci dușmani ai „poporului frate sovietic”.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/04/foametea.in_.basarabia.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Mineriada care nu se uită niciodată. Piața Universității e locul unde au murit, au cântat și au fost bătuți români]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/mineriada-care-nu-se-uita-niciodata-piata-universitatii-e-locul-unde-au-murit-au-cantat-si-au-fost-batuti-romani.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/mineriada-care-nu-se-uita-niciodata-piata-universitatii-e-locul-unde-au-murit-au-cantat-si-au-fost-batuti-romani.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Amintirile mele de reporter despre Piaţa Universităţii şi prima mineriadă sângeroasă sunt multe. Nu se pot uita și pentru că, an de an, am scris despre ce au trăit bucureștenii și au văzut la televizor românii din toată lumea. De ce faceam asta noi, jurnaliștii? Pentru că vrem ca și generațiile tinere să știe partea din istoria însângerată a României de după căderea comunismului.

Astăzi avem o lege promulgată de președintele României, Nicușor Dan, care a stabilit că ziua de 13 iunie este dedicată comemorării victimelor Mineriadei.

În această dimineață, președintele a depus o coroană de flori la monumentul din Piața Universității dedicat memoriei victimelor Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Mesajul său a repetat esența a ceea ce au spus și alți președinți: „Lipsa unui verdict clar din partea Justiției, la peste trei decenii și jumătate, rămâne o pată de nepermis și o restanță care trebuie rezolvată”.

Scuzați pesimismul de reporter, de martor al acelor zile și de jurnalist de investigații, dar nu mai este nimic de făcut după 36 de ani. Nici americanii nu au un verdict clar despre cine l-a împușcat pe președintele Kennedy.

Ce fac românii astăzi, 13 iunie 2026? Marșuri numite „Parada Pride” și Anti Parada Pride. Fenomenul Piața Universității a fost înlocuit cu Fenomenul LGBTQ. Chiar nu se putea găsi o altă zi pentru a 21-a plimbare a bărbaților pe tocuri?

Fenomenul Piaţa Universităţii, amintiri de reporter

În decembrie 1989, în Piața Universității au murit oameni, împușcați din ordinul lui Ceaușescu. Şi în iunie 1990 eram tot într-o revoluţie. Societatea civilă era împărţită în două, ca şi acum: unii care “ţineau” cu “golanii” (etichetă pusă de preşedintele Ion Iliescu) din Piaţa Universităţii, iar alţii îi aplaudau pe cei care îi strângeau cu dubele pe protestatari fiindcă tulburau liniştea şi ordinea socială cu revolta lor împotriva clasei conducătoare.

Până şi în familii, soţii aveau opinii divergente, copiii se certau cu părinţii, iar vecinii ajunseseră să nu se mai salute, funcţie de simpatia sau antipatia faţă de “fenomenul Piaţa Universităţii”.

[caption id="attachment_4739870" align="alignnone" width="700"] Așa arăta Piața Universității în mai-iunie 1990[/caption]

Seara, până târziu în noapte, toţi erau conectaţi la televizoare pentru a urmări discursurile şi cântecele din Piaţă ale protestatarilor, secvenţele luate din corturile întinse în faţa Teatrului Naţional, în care convieţuiau de pe 21 mai “neinfectaţii de comunism”.

Cred că în perioada aceea vânzările la televizoarele color crescuseră semnificativ în România. Seară de seară, începea spectacolul televizat al şedinţelor CPUN, primul Parlament al României de după căderea lui Ceauşescu.

13 iunie, debutul masacrului din Piața Universității

În urmă cu 36 de ani, în zorii dimineţii de 13 iunie 1990, „forţele de ordine” ale Poliţiei Capitalei, sub comanda generalului Corneliu Diamandescu, la ordinul ministrului de interne Mihai Chiţac, au spart tabăra „golanilor” din Piaţă cu bastoane şi gaze lacrimogene. Sânge spălat cu tulumbele.

Marian Munteanu, liderul studenţilor, a fost bătut şi arestat. Autobuzele cu care au fost aduşi poliţiştii în Piaţa Universităţii aveau să fie incendiate mai târziu, chiar de către reprezentanţi ai Ministerului de Interne. Acţiunea subversivă, probată de presă câţiva ani mai târziu, avea să deschidă  drum incidentelor ce vor urma pe 14 si 15 iunie.

„Chemăm toate forţele conştiente şi responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului şi televiziunii pentru a curma încercările de forţă ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democraţia atât de greu cucerită”, striga din microfonul TVR preşedintele Ion Iliescu.

Atunci, în 13 iunie 1990, dubele Poliţiei şi-au făcut datoria, protestatarii ajungând pe platforma Măgurele, arestaţi şi anchetaţi de procurori.

Cei care au scăpat de cătuşe au declanşat revolta ce avea să se transforme în „Mineriada lui Ion Iliescu”. Sediul Poliției Capitalei a fost atacat, oamenii au pătruns în interior, s-au incendiat niște birouri. Forțele de ordine au tras cu gloanţe adevărate (muniţie de război) pe Calea Victoriei. Primele anchete din anii 90 consemnau trei morți.

Sânge, terore şi flori într-un Bucureşti debusolat. Trei zile de infern

14 iunie 1990. De cu noapte, centrul Capitalei fusese ocupat de minerii sosiţi cu garniturile de tren. I-am văzut de la balcon cum treceau spre Piața Victoriei. Zona Gării de Nord era în fierbere.

Oamenii cu căşti, bâte şi lămpaşe strigau că au venit să facă ordine. Şi au făcut! O gloată scăpată de sub control. Au lovit cu bâtele tineri, bătrâni, femei și bărbați, aleși după criterii numai de mineri știute. Dacă erau, într-adevăr, mineri...

A urmat apoi asediul asupra sediilor partidelor istorice şi a casei lui Ion Raţiu… Devastarea Televiziunii...Piaţa Universităţii, cu golanii ei răniţi, bătălia de la sediul Ministerului de Interne... şi politicienii gargaragii, angrenaţi cu toţii în lupta pentr...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/mineriada1.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Mazar Pașa, misteriosul „naș” al PNL]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/mazar-pasa-misteriosul-nas-al-pnl.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/mazar-pasa-misteriosul-nas-al-pnl.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Mazar Pașa este un personaj enigmatic, asemeni cețurilor care învăluiau țărmurile Angliei. A văzut lumina zilei la Darmouth în 1823. Se numea Stephen Bartlett Lakeman.  Familia sa era de orgine olandeză. Până la 33 de ani,  Lakeman avea o bogată experiență de ofițer combatant în două armate imperiale.
Mazar Pașa, observatorul scenei politice
Războiul Crimeii îi aduce lui Lakeman gradul de general otoman (pașă). Era deja maior în Armata Britanică și Sir. Ajunge în funcția de șef al Poliției Capitalei. Îi cunoaște pe promotorii ideilor pașoptiste care nu plecaseră în exil. După 1856, îi cunoaște și pe revoluționarii exilați. Mazar Pașa este un inovator. Pe front, în Africa de Sud, inventase uniforma kaki. În Războiul Crimeii strălucise, războiul nefiind ușor.

Mazar Pașa s-a căsătorit cu Maria Filipescu, născută Bujoreanu în 1856 și s-a stabilit pe strada Biserica Enei, la numărul 5. Casa era unde astăzi este corpul nou al Universității de Arhitectură Ion Mincu.
Mazar Pașa îi pune la masă pe liberali
La 24 mai 1875, în casa lui, frații Brătianu, Goleștii, Kogălniceanu, Rosetti pun bazele Partidului Național Liberal. În aceeași locație se scoate și oficiosul liberal, „Alegătorul liber”.  Mazar Pașa avea multe relații, avea diplomație. Capul său limpede a făcut să dispară temporar ambițiile individuale între liberali.
Independența și planurile secrete
În 1877, Ion C. Brătianu încearcă „jocul la dublu”. Vrea să obțină maximul între Gorceakov și Safvet Pașa. Războiul ruso-turc venea la orizont. Mazar Pașa era bun prieten cu Safvet Pașa. Demnitarul otoman avea o atitudine binevoitoare față de aspirațiile românești. Mazar Pașa obține un acord de la otomani favorabil independenței dacă România nu lăsa trupele ruse să treacă pe teritoriul ei.

Pe de altă parte, rușii par mai convingători. Mazar Pașa nu înțelege de ce Brătianu a abandonat linia pro-otomană. Chiar a scris în ziare că el avusese misiune de la București, dar Brătianu neagă.  Lakeman își va scrie Memoriile care vor avea succes.
Ultimele două decenii de viață
Mazar Pașa a rămas văduv. S-a recăsătorit cu Maria Arion în 1881 care i-a dăruit urmașii la care spera. Nu s-a mai implicat în activități politice, ocupându-se cu administrarea moșiilor din România. A călătorit și în Anglia. Sfârșitul i-a fost la fel de misterios ca și viața. A făcut un drum în Marea Britanie, la Jubileul Reginei Victoria  din 22 iunie 1897. Acolo, s-a rănit la picior când o estradă a cedat sub greutatea invitaților.

Cele mai multe surse spun că nu a dat importanță rănii. Ar fi revenit la București. Rana s-a agravat și piciorul  a fost atins de cangrenă. Undeva spre finalul verii lui 1897, Mazar Pașa a decedat. Sunt surse care spun că decesul ar fi survenit în sărăcie și uitare la Londra.

Se pare însă că nimeni nu i-a adus vreo atingere patrimoniului din România. După toate probabilitățile a decedat la București în iulie-august 1897. Copiiiși nepoții săi au avut și ei partea lor de celebritate în România și în lume.

Așadar, PNL, primul partid politic al României Moderne a avut nevoie de medierea unui britanic care a făcut carieră și la otomani pentru a trece de la o alianță conjuncturală de grupări politice, la un partid propriu-zis.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/Screenshot-2022-05-26-at-05.48.21.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Acum 1100 de ani un călugăr din Evul Mediu a încercat să prindă aripi pentru prima dată. Cum s-a sfârșit zborul]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/acum-1100-de-ani-un-calugar-din-evul-mediu-a-incercat-sa-prinda-aripi-pentru-prima-data-cum-s-a-sfarsit-zborul.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/acum-1100-de-ani-un-calugar-din-evul-mediu-a-incercat-sa-prinda-aripi-pentru-prima-data-cum-s-a-sfarsit-zborul.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Una dintre cele mai fascinante legende ale Angliei medievale, povestea unui călugăr care și-a atașat aripi și s-a aruncat dintr-un turn în încercarea de a zbura, revine în atenția comunității științifice. O nouă cercetare sugerează că acest zbor uluitor ar fi avut loc cu câteva decenii mai târziu decât au crezut istoricii în mod tradițional.

Studiul, intitulat „The Date of Eilmer of Malmesbury’s Flight” și semnat de James Aitcheson, cercetător asociat în „Umanitate și Spațiu” la Universitatea din Leicester, a fost publicat recent în prestigioasa revistă academică Notes and Queries, redeschizând o dispută veche de secole.
Zborul și Mitul lui Dedal în realitatea secolului al XI-lea
Conform cronicarului din secolul al XII-lea, William de Malmesbury, un călugăr pe nume Eilmer a fost protagonistul uneia dintre cele mai îndrăznețe, dar și periculoase fapte din Evul Mediu.

În cronica sa Gesta Regum Anglorum, William povestește cum Eilmer:„Și-a fixat aripi la mâini și la picioare, sperând să zboare precum Dedal, a cărui poveste  o credea adevărată. Prinzând briza din vârful unui turn, a zburat pe o distanță de peste un stadiu [aproximativ 180 de metri].”

Experimentul s-a încheiat însă dramatic. Cronicarul adaugă că Eilmer s-a prăbușit brutal, suferind răni atât de grave încât „a rămas invalid pentru tot restul vieții, iar picioarele i-au fost schilodite”.

[caption id="attachment_4739764" align="alignnone" width="1200"] Imaginea călugărului care a încercat să zboare, mănăstirea din Malmesbury. foto: Wikicommons[/caption]
Cometa care dă peste cap cronologia
Până de curând, consensul istoric plasa acest zbor experimental undeva între anii 1000 și 1010. Această datare se baza pe o altă relatare a lui William de Malmesbury. Eilmer ar fi văzut marea cometă din anul 1066 (cunoscută astăzi ca Halley) și ar fi remarcat că trecuse foarte mult timp de când o văzuse ultima oară. Istoricii au presupus automat că monahul se referea la apariția anterioară a Cometei Halley, din anul 989, ceea ce însemna că Eilmer era deja născut la acea dată.

Totuși, James Aitcheson demontează această certitudine. El argumentează că o altă cometă extrem de strălucitoare a apărut pe cerul Marii Britanii și Irlandei în anul 1018.

Dacă aceasta a fost, de fapt, cometa pe care Eilmer și-o amintea din copilărie, înseamnă că el s-a născut mult mai târziu decât se estimase. Ca atare, data celebrului său zbor este împinsă înainte cu câteva decenii.

„Nu este deloc clar dacă observatorii cerului din Evul Mediu Timpuriu erau capabili să distingă o cometă de alta”, explică Aitcheson, avertizând că istoricii au acordat prea multă încredere identificării cometei cu cea a lui Halley.
Un nou context istoric
William de Malmesbury menționează că Eilmer se afla la vârsta „primei tinereți” când a încercat să zboare. Dacă analizăm ipoteza cometei din 1018, călugărul ar fi putut efectua experimentul abia în anii 1020, 1030 sau chiar la începutul anilor 1040.

Această revizuire schimbă complet contextul istoric al evenimentului. Datarea veche plasa zborul în ultimii ani de domnie ai regelui anglo-saxon Æthelred al II-lea cel Nechibzuit.

Noua datare, mută experimentul după cucerirea daneză a Angliei, în timpul domniei regelui Canut cel Mare (Cnut) sau a succesorilor săi, o perioadă cu o dinamică culturală și politică complet diferită.
A înțeles Eilmer secretele astronomiei
Noul studiu îndeamnă, de asemenea, la prudență în privința unor teorii recente care susțineau că Eilmer ar fi înțeles natura periodică a Cometei Halley cu secole înaintea astronomului Edmond Halley. Aitcheson subliniază că, deși o astfel de posibilitate nu poate fi complet exclusă, dovezile istorice rămase nu demonstrează în niciun fel că monahul medieval ar fi descifrat ciclul orbital al cometei.

Studiul nu oferă o nouă dată certă, ci preferă să zdruncine variantele luate ca sigure de istoriografia modernă. La mai bine de o mie de ani de când un călugăr s-a aruncat de pe un turn în căutarea libertății absolute, misterul din jurul momentului exact în care omul a încercat să cucerească cerul Angliei rămâne deschis.

Această ipoteză se bazează direct pe lucrarea academică publicată de Universitatea din Leicester în jurnalul Notes and Queries, citat de medievalist.net. Imaginile tradiționale, precum vitraliul din Abația Malmesbury (vezi foto text), atestă impactul cultural de durată al acestui pionier timpuriu al aviației.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/calugar-zbor-1010-vitrali-Malmesbury-614x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[13 Iunie 1990: Ziua în care Ion Iliescu a văzut drapelul legionar la Poliția Capitalei. Mineriada care a zguduit România]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/13-iunie-1990-ziua-in-care-ion-iliescu-a-vazut-drapelul-legionar-la-politiei-capitalei-mineriada-care-au-zguduit-romania.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/13-iunie-1990-ziua-in-care-ion-iliescu-a-vazut-drapelul-legionar-la-politiei-capitalei-mineriada-care-au-zguduit-romania.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Pentru cei care nu au trăit dinamica violentă a anului 1990, ziua de 13 iunie reprezintă momentul în care noul regim politic a trecut de la promisiuni democratice la o represiune de o duritate extremă.  13 iunie a fost ziua provocării: un scenariu sângeros, cu atacuri regizate și discursuri manipulatoare, menit să justifice chemarea minerilor în Capitală.

Pentru a înțelege cum s-a prăbușit speranța în Piața Universității, trebuie să privim dincolo de manuale și să analizăm acțiunile directe ale celor care au deținut frâiele puterii în acele ore critice. Ion Iliescu, Petre Roman, Mihai Chițac, Virgil Măgureanu, Victor Atanasie Stănculescu, sunt personaje cheie ale momentului.
13 iunie 1990 și Fenomenul Piața Universității
În iunie 1990, Piața Universității din București era epicentrul celui mai mare și lung protest pașnic din istoria post-comunistă a României, cunoscut sub numele de „Fenomenul Piața Universității” sau „Golaniada”.

Protestul începuse încă din 22 aprilie 1990 și a adunat zilnic zeci de mii de studenți, intelectuali, artiști și cetățeni simpli care se opuneau preluării puterii de către eșalonul doi al fostului Partid Comunist, grupat în jurul lui Ion Iliescu și al Frontului Salvării Naționale (FSN).

[caption id="attachment_3844440" align="alignnone" width="800"] Ion Iliescu votând la alegerile din 1990. sursa: arhiva[/caption]

Piața Universității fusese declarată de către manifestanți „Zonă liberă de neocomunism”. Accesul mașinilor fusese blocat, iar spațiul era organizat ca un adevărat orășel al libertății, cu corturi în care zeci de oameni, în special studenți și revoluționari, se aflau în greva foamei. 

Pe clădirile Universității și ale Arhitecturii erau arborate pancarte uriașe cu mesaje pro-democratice, anticomuniste și pro-atlantice.

Balconul Facultății de Geografie devenise o tribună de la care liderii studenților, precum Marian Munteanu, intelectuali publici, Ana Blandiana, Octavian Paler, sau artiști, Cristian Pațurcă, vorbeau mulțimii. Se țineau discursuri despre libertate, reforme economice reale, lustrație și importanța unei prese libere.

[caption id="attachment_3994161" align="alignnone" width="2400"] Piata Universitatii 13 iunie 1990 foto: Pascal Ilie Virgil (1)[/caption]
Imnul Golanilor și asumarea etichetei
După ce președintele Ion Iliescu îi numise pe protestatari „golani”, manifestanții au adoptat ironic acest termen cu mândrie. Toți cei din Piață purtau ecusoane cu textul „Golanist”, „Golan de serviciu” sau „Golan intelectual”.

În fiecare seară, zeci de mii de oameni cu lumânări aprinse cântau în cor „Imnul Golanilor” (compus de Cristian Pațurcă), al cărui refren a rămas istoric:
„Mai bine golan decât activist / Mai bine huligan decât comunist!”
Principala revendicare: Punctul 8 de la Timișoara
Deși alegerile din 20 mai 1990 fuseseră deja câștigate zdrobitor de Ion Iliescu și FSN, protestatarii au rămas în stradă. Ei cereau cu insistență adoptarea Punctului 8 din Proclamația de la Timișoara.

Această lege a lustrației ar fi interzis prin lege foștilor activiști comuniști și foștilor ofițeri de Securitate să candideze sau să ocupe funcții publice în stat timp de trei legislaturi consecutive.

[caption id="attachment_3994579" align="alignnone" width="2400"] Piata Universitatii 13 iunie 1990 Biserica Enei foto: Victor Roncea (2)[/caption]
Cum s-a schimbat atmosfera în iunie
La începutul lunii iunie, după mai bine de o lună și jumătate de protest continuu, oboseala își spunea cuvântul. Numărul protestatarilor scăzuse pe timp de zi, în Piață rămânând doar câteva sute de oameni și greviștii foamei. Societatea civilă și partidele istorice (PNȚCD și PNL) începuseră să discute modalități de retragere pașnică, considerând că mesajul fusese auzit.

Cu toate acestea, noul regim politic nu a dorit o stingere de la sine a protestului.

În dimineața de 13 iunie 1990, autoritățile au decis să evacueze Piața prin forță. Intervenția brutală a poliției a provocat reacția violentă a populației, oferind pretextul perfect pentru ca regimul Iliescu să cheme minerii din Valea Jiului la București, punând capăt „Fenomenului Piața Universității” printr-o baie de sânge în zilele de 14 și 15 iunie.
Dimineața violenței. Ordinul lui Mihai Chițac și rezistența lui Marian Munteanu
Ora 04:00 - 05:00: Din ordinul direct al ministrului de Interne, generalul Mihai Chițac, trupele de poliție și soldați declanșează o operațiune brutală de evacuare a Pieței Universității. Greviștii foamei sunt ridicați pe sus, corturile sunt distruse, iar perimetrul este încercuit de autobuze ale poliției.

Scriam în 2010: “La operaţiune participă 450 de cadre ale poliţiei de sector, 200 de cadre ale unităţilor de intervenţie ale Poliţiei Capitalei, 250 de elevi ai Academiei de Poliţie, 500 de militari din trupele de pază şi menţinerea ordinii, 80 de cadre ale Poliţiei Militare a M.Ap.N. În total, 1.480 de oameni. Zona este curăţată, iar pavajul este spălat cu clor.”

Vestea represi...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/06/Piata-Universitatii-13-iunie-1990-Foto-Victor-Roncea-1-2-1024x721.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Adevărul despre Decembrie '89. De ce „teroriștii” au fost o invenție criminală. Analiza istorică făcută de un fost procuror militar]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/decembrie-89-teroristii-inventie-criminala-analiza-istorica.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/decembrie-89-teroristii-inventie-criminala-analiza-istorica.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În cadrul celei mai recente ediții a podcastului „Hai România”, găzduită de Dan Andronic și Radu Coșarcă, a fost abordat unul dintre cele mai sensibile și controversate subiecte din istoria recentă a României: existența teroriștilor în decembrie 1989. Implicarea serviciilor străine, în special Moscova, va fi abordată într-o altă ediție.

Invitatul emisiunii, fostul procuror militar Cătălin Ranco Pițu, autorul volumului „Ruperea blestemului” și „Teroriștii din decembrie 1989. Mituri si manipulari”, a oferit o perspectivă tranșantă, fundamentată pe mii de pagini de dosare studiate: nu au existat teroriști în decembrie 1989.

[caption id="attachment_4279886" align="alignnone" width="1000"] Cătălin Ranco Pițu. Sursa foto : Ministerul Justitiei[/caption]
„Zero teroriști”, răspuns tranșant
Întrebat direct de Dan Andronic câți teroriști au activat în timpul evenimentelor din decembrie 1989, răspunsul lui Ranco Pițu a fost categoric, eliminând orice urmă de dubiu:

„Zero teroriști! Niciunul. Niciunul. Absolut niciunul. (...) Am demonstrat folosind argumente imbatabile, folosind logica, folosind adevărul așa cum a fost el, am demonstrat inexistența acestui dușman inventat.”

Fostul procuror militar argumentează că acest „dușman” a fost pur și simplu fabricat pentru a justifica acțiuni ulterioare preluării puterii.

Potrivit acestuia, consecințele au fost tragice: „Un răspuns mai complet însă ar fi fost că adevărații teroriști din decembrie 1989 au fost exact aceia care au inventat fenomenul terorist. Deoarece ca urmare a inventării acestui dușman teribil al națiunii române au murit peste 850 de oameni începând cu după amiaza sau seara de 22 decembrie, fiind rănite încă 2500 de persoane.”

[caption id="attachment_4668058" align="alignnone" width="1200"] București, decembrie 1989, soldat luptând. sursa: Fortepan/Album040[/caption]
Miza neasumării: „O piatră de temelie” clădită pe minciună
Dezbaterea din studioul „Hai România” a atins un punct critic: de ce este atât de greu pentru statul român să își asume adevărul despre evenimentele de acum 36 de ani? Cătălin Ranco Pițu susține că această neasumare este profund toxică pentru prezent.

„Această neasumare este deosebit de toxică. Nu numai pentru acele momente de acum 36 de ani, dar și pentru prezent, pentru că o neasumare cu privire la adevărurile evidente care ne-au marcat istoria noastră își produce efectele toxice”, a explicat acesta.

În opinia fostului procuror, statul român, prin anumite structuri, a preferat să ascundă faptul că evenimentele au inclus o lovitură militară de stat, desfășurată pe un fond revoluționar, și că noua putere instalată după 22 decembrie a fost, în fapt, aservită Uniunii Sovietice.

Pițu este tranșant cu privire la impactul acestor fapte asupra identității naționale: „Noi ne-am clădit noua noastră viață ca națiune pe foarte multă manipulare, pe crimă, pe sânge, pe trădare (...) adică a fost un cumul de factori infracționali și lipsiți de moralitate care constituie împreună piatra de temelie a noii Românii.”

[caption id="attachment_4669871" align="alignnone" width="1200"] Ion Iliescu, în 22 decembrie 1989. sursa: Agerpres[/caption]
Justiția și realitatea condamnărilor
Dan Andronic a punctat faptul că, deși există o polemică publică nesfârșită alimentată de „diverse personaje care încearcă să rescrie istoria”, din punct de vedere juridic, lucrurile sunt clare. Invitatul a confirmat existența unor condamnări definitive pentru represiunea exercitată înainte de căderea regimului:

„Au fost în total condamnați 25 de generali, dar nu sunt doar aceștia. Sunt și foarte mulți ofițeri cu grade mai mici (...) Toți au fost condamnați definitiv pentru represiune exercitată până la data de 22 decembrie, cât timp comandant suprem a fost Nicolae Ceaușescu.”

Radu Coșarcă a sintetizat plastic esența discuției, subliniind absurdul situației din acele zile: „La noi, specificul, farmecul Revoluției Române este că am avut terorism fără teroriști”.
O carte necesară pentru clarificarea istoriei
Volumul „Teroristii din decembrie 1989. Mituri si manipulari ”, publicat la Editura Litera, este descris de Dan Andronic ca fiind o lucrare esențială, scrisă clar și accesibil, utilă atât generațiilor care au trăit evenimentele, cât și celor tinere. Demontarea mitului teroriștilor nu este doar un exercițiu academic sau juridic, ci o necesitate morală pentru a ieși de sub „vălul toxic” al minciunilor post-decembriste.

Atâta timp cât istoria va fi ascunsă sub preș, societatea românească va continua să resimtă efectele acestor traume nerezolvate, susține Pițu. Prin această lucrare, autorul își propune să ofere cititorului o „nebunie intelectuală” care să îi ajute să distingă adevărul de construcțiile artificiale ce au dominat discursul public timp de decenii.

[caption id="attachment_4665977" align="alignnone" width="1200"] Imagini cu scutieri din 1989. sursa: Agerpres[/caption]
Analiză finală
Analiza lui Cătălin Ranco Pițu aduce o...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/12/bucuresti_1989_CC.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ronald Reagan și discursul din 12 iunie 1987 care a făcut istorie]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ronald-reagan-si-discursul-din-12-iunie-1987-care-a-facut-istorie.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ronald-reagan-si-discursul-din-12-iunie-1987-care-a-facut-istorie.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ronald Reagan a fost un actor de Hollywood înainte să intre în politica americană. A fost mai strălucitor pe scena politicii americane decât pe platourile de filmare. Asta, pentru că a avut șansa să transpună dinamismul personaului de film, în acțiunile omului politic.
Reagan și politica americană în 1987
În 1987, Ronald Reagan deja era o cunoștință veche pentru Mihail Gorbaciov și invers. Cei doi se văzuseră în capitala Islandei, Reykjavík, pe 11-22 octombrie 1986, Discutaseră acolo despre dezarmarea nucleară. Nu au ajuns la un acord pentru că americanii aveau „Războiul Stelelor” un program de apărare strategică.



Mihail Gorbaciov era de doi ani la Moscova, la momentul istoric 12 iunie 1987. Venise la conducere în martie 1985.  El anunțase că se vor produce două reforme esențiale ale colosului sovietic. Asta deși acesta scârțâia din toate balamalele. Momentul Cernobîl 1986 arătase acest fapt în zona energiei nucleare. Războiul din Afghanistaan urma să fie pierdut de sovietici.

Pe de altă parte, Ronald Reagan avea în 1987 dezamăgirea lipsei succeselor în Războiul dintre Iran și Irak. Aici, Iranul era susținut de sovietici, Irakul avea sprijin american. Acest război se va încheia în 1988. Cel din Afghanistan se va încheia în 1989.

[caption id="attachment_4663889" align="alignnone" width="886"] Mihail Gorbaciov și Ronald Reagan. sursa: arhiva Fundației Gorbaciov[/caption]
Reagan în Berlinul de Vest: „Tear down this wall!”
Ronald Reagan a fost, după J.F. Kennedy al doilea șef de stat american care venea în Berlinul de Vest. Dacă J.F.Kennedy rostise la 26 iunie 1963,  „Ich bin ein Berliner”, Reagan a decis să nu fie mai prejos în 12 iunie 1987. A ajuns în fața Porții Brandenburg unde a cerut lui Gorbaciov să dărâne Zidul Berlinului. Era 12 iunie 1987, ora 14.00.

Evident, discursul a fost mai lung, dar fraza cheie care a atras atenția a fost aceasta: „Mr. Gorbarchev, tear down this wall!” - „Domnule Gorbaciov, demolați acest zid”. Anii 1988 și 1989, mai ales 1989 care a culminat cu deschiderea Zidului, au contribuit la propagarea mitului acestui discurs.

[caption id="attachment_4209987" align="alignnone" width="909"] Ronald Reagan. Sursa: Arhiva EVZ[/caption]
De ce a insistat președintele să spună acest îndem
Unul dintre consilierii lui Ronald Reagan era generalul american Colin Powell. El va face carieră sub George Herbert Bush Sr în Armata SUA. Apoi va fi un nume greu al politicii americane. La momentul 1987,  a fost de părere că Ronald Reagan se va aventura cu această frază. Nu se deschiseseră atât de larg porțile cooperării și dezghețului sovieto-american.

Ronald Reagan însă a spus „va rămâne fraza asta!” și ca atare a spus-o! Iar logica președintelui fost actor a funcționat pe deplin. Ronald Reagan știa că porțile în politică nu se deschid niciodată singure. Filip al II-lea spusese că oricare cetate va deschide poarta să aducă în interior un catâr care poartă desagi încărcați cu aur. Iar Bush va da în 1989, un miliard de dolari sovieticilor ca ei să deschidă zidul. Asta însă după ce logica demolării zidului devenise politică de stat pentru SUA.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/02/Ronald-Reagan-960x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Scînteia lui Dej despre asasinarea lui Kennedy: trezeşte suspiciune că forţe politice sumbre au fost implicate în asasinarea preşedintelui şi apoi în uciderea asasinului.]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/scinteia-lui-dej-despre-asasinarea-lui-kennedy-trezeste-suspiciune-ca-forte-politice-sumbre-au-fost-implicate-in-asasinarea-presedintelui-si-apoi-in-uciderea-asasinului.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/scinteia-lui-dej-despre-asasinarea-lui-kennedy-trezeste-suspiciune-ca-forte-politice-sumbre-au-fost-implicate-in-asasinarea-presedintelui-si-apoi-in-uciderea-asasinului.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[La numai zece zile de la asasinarea președintelui John Fitzgerald Kennedy, la 22 noiembrie 1963, în Dallas, presa din toată lumea acorda spații largi celui mai intrigant eveniment, iar România Populară nu făcea excepție. Astfel, Lee Harvey Oswald, asasinul președintelui, sau Jack Ruby, mafiotul mărunt care îl ciuruise pe Oswald sub ochii polițiștilor, erau personaje și pentru publicul de la noi.
Numai că dacă presa occidentală era slobodă să facă orice speculații îi treceau prin cap, putem bănui că în presa de stat românească putea intra un material despre neclaritățile din ancheta de dincolo de ocean, doar dacă el trecea de cenzură. De aici și concluzia că dacă în Scînteia din ultimii ani ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej apre un material despre întrebările la care detectivii FBI și poliției nu aveau răspunsuri credibile, atunci putem trage concluzia că autorităților din România îi convenea situația. Suspiciunea că în asasinat erau implicate forțe politice obscure servea imaginii de societate decadentă și periculoasă pentru proprii cetățeni.
Asta nu înseamnă că informațiile din textul corespondentului organului de presă al Partidului erau false, nu, ele chiar făceau obiectul dezbaterilor și, trebuie să recunoaștem, unele dintre întrebările ridicate atunci nu au primit răspunsuri satisfăcătoare nici după 63 de ani și 11 desecretizări ordonate de Casa Albă!

Corespondență de la New York semnată de L. Rodescu, apărută în Scînteia din 2 decembrie 1963
În jurul evenimentelor de la Dallas
„Cîteva secunde de istorie“ — aşa sună unul din numeroasele titluri care însoţesc în ziarele din ultimele două zile un număr de fotografii publicate acum pentru prima dată.
Ele se datoresc unui cineast-amator care a surprins momentul cînd preşedintele Kennedy era răpus de gloanţele ucigaşe. Aceste fotografii se adaugă şi ele la „dosarul anchetei”. Mă refer la acel dosar pe care îl întocmeşte zilnic presa şi care se îngroaşe zilnic prin declaraţii şi păreri ale unor experţi şi criminologi. În ele se emit ipoteze, se analizează fapte. 
Comentatorii arată că tragicele evenimente de la Dallas continuă să constituie o enigmă. Făcîndu-se ecoul opiniei publice,„New York Herald Tribune“ publică duminică un articol intitulat:„Ce trebuie să ştim“, în care se spune: „Uciderea omului suspectat de a-l fi asasinat pe preşedintele Kennedy ...a îngreunat calea justiţiei. A fost eliminat un martor cît se poate de preţios... Acest lucru trezeşte suspiciune în întreaga lume, în sensul că forţe politice sumbre au fost întrucîtva implicate în asasinarea preşedintelui şi apoi în uciderea asasinului. Opinia publică din lăuntrul şi din afara Statelor Unite este îndreptăţită să ceară o investigare amănunţită şi serioasă a tuturor faptelor implicate în ambele crime — crima împotriva preşedintelui Statelor Unite şi crima împotriva celui presupus de a-l fi asasinat“. 

Sîmbătă dimineaţa ziarele au anunţat că preşedintele Johnson a constituit o comisie specială însărcinată cu anchetarea asasinării preşedintelui Kennedy. 
Din comisie, condusă de preşedintele Curţii Supreme, Earl Warren, fac parte doi senatori, unul democrat şi unul republican — doi membri ai Camerei Reprezentanţilor, unul democrat şi unul republican — fostul şef al C.I.A., Allen Dulles, precum şi JohnMcCloy, consilier al fostului preşedinte Kennedy pentru problemele dezarmării. 
Guvernatorul statului Texas, JohnConally care, după cum se ştie, a fost grav rănit cu prilejul atentatului împotriva preşedintelui Kennedy, a remis sîmbătă dimineaţa presei, prin unul din adjuncţii săi, următoarea declaraţie scrisă: „Sunt gata să aduc întreaga mea cooperare comisiei prezidenţiale. Este de o importanţă vitală pentru ţara noastră şi pentru întreaga lume ca toate circumstanţele dramei să fie cunoscute şi date publicităţii. Sunt convins că această comisie specială va primi din partea acelora care au în sarcină ancheta, la nivel local şi la nivelul statului, întreg ajutorul pe care-l va dori". 


[caption id="attachment_4548026" align="alignnone" width="1920"] Asasinare John Fitzgerald Kennedy.Sursa foto: wikipedia[/caption]
Între timp, o serie întreagă de puncte continuă să rămînă obscure. Astfel în legătură cu corpul delict— arma cu care poliţia din Dallas afirmă că s-ar fi tras în preşedintele Kennedy — amănuntele aflate continuă să fie contradictorii. S-a spus "că aceasta este o armă de tir, de calibru 6,5 mm, marca italiană Manlicher-Carcano, care ar fi fost comandată, prin poştă, pe un nume fals de la o firmă din Chicago. Iniţial se anunţase însă că arma este germană, marca Mauser. 
De cîteva zile s-au înmulţit părerile experţilor că nu s-ar fi putut trage rapid şi cu precizie cu astfel de arme. O asemenea explicaţie a provenit chiar din partea fabricii italiene, iar „NewYork Post“ a conchis : „Unii experţi din domeniul balisticii, inclusiv un campion olimpic de tir, au arătat cuinsistenţă că ar fi fost imposibil săse tragă trei focuri în cinci secunde folosind o armă cu închizător....]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/03/scanteia-1024x410.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Revoluția din 1989, demontată de procurorul militar Cătălin Ranco Pițu. Cartea care spulberă mitul teroriștilor]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/revolutia-1989-demontata-procurorul-militar-catalin-ranco-pitu-cartea.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/revolutia-1989-demontata-procurorul-militar-catalin-ranco-pitu-cartea.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Decembrie 1989 rămâne cea mai sângeroasă pagină din istoria recentă a României, iar întrebarea „Cine a tras după 22 decembrie?” a bântuit trei decenii societatea românească.

În ediția de astăzi a podcastului Hai România, de la ora 12.00, analizăm o lucrare care schimbă radical perspectiva asupra acestor evenimente: noua carte semnată de Cătălin Ranco Pițu, fost procuror militar. Omul care a instrumentat Dosarul Revoluției.

„Nici măcar unul.” Acesta este verdictul tranșant al autorului despre existența „teroriștilor”, acea forță misterioasă, organizată și fidelă lui Ceaușescu, despre care s-a spus că a semănat teroare în zilele de după căderea regimului.

Bazându-se pe o muncă de cercetare colosală, care cuprinde peste 3.000 de volume de arhivă, jurnale de luptă și peste 2.300 de cauze penale analizate, cartea lui Cătălin Ranco Pițu nu este doar o lectură istorică. Ci și o demontare chirurgicală a unei construcții politico-militare și mediatice care a acoperit, timp de decenii, haosul și responsabilitățile reale.
Mituri și revoluția din 1989
Vom analiza câteva din miturile ce bântuie mințile unora. Cum ar fi invenția inamicului invizibil. Veți afla cum a fost deturnată Revoluția anticomunistă prin psihoza „teroristă” și cine a avut, cu adevărat, interesul să creeze acest inamic pentru a-și legitima noua poziție de putere.

Veți afla adevărul din dosare. Așa verți înțelege de ce, din punct de vedere juridic și probatoriu, ipoteza teroriștilor s-a prăbușit sub greutatea documentelor oficiale.

Analizăm cazuri cutremurătoare, precum episodul Trosca/USLA sau masacrul de la Otopeni, prin prisma noilor dovezi care indică mai degrabă erori fatale, haos instituțional și foc fratricid, decât o luptă cu agenți secreți.

[caption id="attachment_4739140" align="alignnone" width="855"] Cartea lui Cătălin Ranco Pițu. sursa: editura Litera[/caption]
Securitatea, dincolo de mit
Cum reușește autorul să condamne represiunea regimului comunist, fără a valida mitul securistului-terorist care ar fi acționat de capul lui după fuga lui Ceaușescu.

„Cartea publicată la Editura Litera nu neagă faptul că s-a tras, nu neagă morții și nici episoadele de o violență extremă. Ea neagă însă existența unei structuri teroriste organizate,” explică Ranco Pițu. Este o invitație la o discuție curajoasă despre cum o întreagă națiune a fost manipulată să privească spre un inamic care nu a existat, în timp ce responsabilii reali pentru haosul din decembrie 1989 au rămas în umbră.

Ascultați astăzi, ora 12.00, podcastul pentru a descoperi concluziile unei anchete de o viață, care pune în oglindă ceea ce am fost învățați să credem și ceea ce arată, negru pe alb, dosarele Revoluției.

Ce întrebare ați vrea să îi adresăm invitatului nostru pentru a clarifica, odată pentru totdeauna, legătura dintre diversiunea mediatică și victimele din decembrie 1989?]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/carte-terorist-ranco-pitu-855x1200.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Iugoslavii ne-au avertizat în octombrie 1989 că urmează prăbușirea lui Nicolae Ceaușescu. Fostul șef al Direcția de Informații Militare, dezvăluiri]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/iugoslavii-avertizat-1989-prabusire-nicolae-ceausescu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/iugoslavii-avertizat-1989-prabusire-nicolae-ceausescu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În octombrie 1989, într-o perioadă în care Europa de Est fierbea sub presiunea schimbărilor democratice, Bucureștiul trăia sub o tăcere apăsătoare, protejat de zidurile ideologice ale unui regim ce se credea invulnerabil. Cu toate acestea, în spatele ușilor închise ale diplomației militare, avertismentele curgeau.

O mărturie istorică de o valoare excepțională, oferită de viceamiralul (r) Ștefan Dinu în volumul său de memorii „Condamnat la discreție”, dezvăluie faptul că prăbușirea lui Nicolae Ceaușescu nu a fost o surpriză pentru serviciile de informații, ci un scenariu scris de sovietici, transmis și, în mod tragic, ignorat. Evenimentele din România erau programate și se vor desfășura exact așa cum ne-au avertizat iugoslavii.
Generalul Iovici și „obligația de reciprocitate”
În toamna anului 1989, tensiunea din regiune devenise palpabilă. În timp ce Polonia și Ungaria deschiseseră deja drumul reformelor, România rămăsese prizoniera unui naționalism-comunism rigid. În acest context, relația dintre Direcția de Informații Militare (DIM), condusă de Ștefan Dinu, și omologii iugoslavi a căpătat o importanță critică.

Într-o întâlnire desfășurată la Belgrad, generalul-locotenent Georgio Iovici, omologul iugoslav al viceamiralului Dinu, a făcut un gest care depășea cadrul uzual al protocolului militar. Sub umbrela „tradiționalei obligații de reciprocitate”, Iovici a ales să vorbească deschis. L-a invitat pe atașatul militar al României, colonelul Manea Dumitru la o discuție.

Nu era un dialog între doi inamici, ci o avertizare între profesioniști care înțelegeau că seismul politic ce cuprindea continentul nu va ocoli România. Iugoslavii nu doar că anticipau o schimbare, dar dețineau informații clare despre modul în care aceasta avea să fie declanșată.
„Scenariul” din octombrie 1989: O cronologie a prăbușirii
Ceea ce viceamiralul Dinu a consemnat în memoriile sale reprezintă, practic, anatomia unui regim care se pregătea să cadă. Iugoslavii au prezentat un plan detaliat pe două etape, care a devenit ulterior realitatea sângeroasă a lunii decembrie:

Prima etapă: detonarea la granițe. Destabilizarea urma să înceapă în orașele de frontieră. Iugoslavii identificaseră corect faptul că zonele de graniță erau punctele cele mai vulnerabile, acolo unde populația avea acces la informații din exterior și unde nemulțumirea socială putea fi ușor catalizată.

A doua etapă: extinderea și diversiunea. Faza finală viza marile centre urbane din interiorul țării. Avertismentul cel mai grav viza infiltrarea unor „indivizi pregătiți special” care, sub masca turiștilor, aveau misiunea de a amplifica panica și de a provoca acte de diversiune, menite să forțeze armata să intervină împotriva propriei populații.
Relatarea viceamiralului Ștefan Dinu
Dinu: “După ce și-a justificat inițiativa, ca o dovadă a prieteniei tradiționale și a obligațiilor de reciprocitate statornicite între țările noastre, generalul iugoslav a solicitat să se comunice la București despre existența unor planuri care vizau răsturnarea regimului politic din România. Sursele din care proveneau informațiile nu ne erau dezvăluite.

Totuși, ni s-a dat a înțelege că datele au fost obținute din capitalele unor țări vecine ca Budapesta, Sofia și Moscova, unde el, personal, făcuse recent o călătorie în circuit. Din contactele avute în cercurile militare și politico-militare din aceste țări rezulta că, la o dată foarte apropiată, în România urma să aibă loc unele acțiuni destabilizatoare.

În decursul întrevederii, timp de peste o oră, omologul meu iugoslav a descris un adevărat scenariu al evenimentelor ce urmau să aibă loc. Se menționa faptul că vor fi organizate, mai întâi, pătrunderea unor grupuri de indivizi pregătiți special care, sub acoperirea de turiști, vor veniți la neamuri sau prieteni, la momentul potrivit vor provoca tulburări și panică în rândul populației, îndemnând la revoltă și nesupunere față de autoritățile românești”.

[caption id="attachment_4739096" align="alignnone" width="1200"] Viceamiral Ștefan Dinu, fost șef al DIM, sursa: arhiva evz[/caption]
Eroarea tragică: Inerția unui regim orbit
Cea mai tulburătoare parte a relatării lui Ștefan Dinu este constatarea lipsei de reacție a structurilor de putere din România. Deși informațiile au ajuns la destinație, Securitatea și Ministerul de Interne au rămas blocat într-o stare de negare.

Ștefan Dinu descrie o atmosferă de izolare totală la vârful piramidei puterii. În timp ce serviciile externe ale țărilor vecine, inclusiv cele ale iugoslavilor sau ale maghiarilor, aveau o imagine clară a evoluțiilor din România, Nicolae și Elena Ceaușescu erau convinși că pot opri istoria prin forță.

Memoriile viceamiralului subliniază o concluzie amară: prăbușirea nu a fost un accident al istoriei, ci rezultatul unei rupturi iremediabile între realitatea brutală din teren și percepția distorsionată a unui cuplu dictatorial care nu mai înțelegea legile fundamentale ale propriei armate.
O lecț...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/viceamiral-stefan-dinu-914x1200.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[11 iunie, de la pașoptism, la comunism. Un veac de frământări politice]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/11-iunie-de-la-pasoptism-la-comunism-un-veac-de-framantari-politice.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/11-iunie-de-la-pasoptism-la-comunism-un-veac-de-framantari-politice.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[11 iunie este o zi de prestigiu pentru istoria românească. Legea 27 din 10 ianuarie 2023 precizează că 11 iunie 1848 este Ziua Victoriei  Revoluției de la 1848 și a Democrației. La exact un secol după momentul pașoptist, s-a produs naționalizarea. Dacă Lucrețiu Pătrășcanu vedea perioada 1821-1907 drept „un veac de frămânări sociale”, veacul 1848-1948 este unul de frământări politice.
11 iunie 1848,  ziua când Revoluția triumfa în București
La 11 iunie 1848, domnitorul Țării Românești Gheorghe Bibescu semna Constituția de la Islaz. Aparatul său polițienesc nu reușise să controleze situația la Craiova. Acolo ajunseseră revoluționarii de la Islaz înainte de a porni spre București. Nu fusese întâmplătoare mișcarea. Acolo, în Bănie, era Iancu Bibescu, prefectul de Dolj. Era fratele domnitorului.

Revoluția trebuia să izbucnească nu doar la Islaz ci și la Telega, Ocnele Mari, Craiova și București. A izbucnit la Islaz, după un consemn. Acesta fusese „gătiți mireasa să facem nunta”. Preoții Radu și Ambrozie, adică Popa Șapcă și Popa Tun au fost în fruntea mișcării purtând crucea în mână.

[caption id="attachment_4605730" align="alignnone" width="853"] Grupul de manifestanți pentru revoluție la 1848 - de Costache Petrescu / sursa foto: Wikipedia[/caption]

Steagurike revoluției s-au sfințit la Biserica Gănescu, la Craiova, pe 10 iunie. Azi, acolo este Universitatea din Craiova, clădirea centrală. La București, nu s-a putut face nimic pe 10 iunie, deoarece Bibescu ordonase „arestuiri”. Goleștii, Brătienii, Magheru, Voineștii erau ascunși. Negustorii și mahalalele Capitalei așteptau însă consemnul pentru vineri 11 iunie 1848. Clopotul cel mare de pe Dealul Mitropoliei urma să bată la patru ceasuri în amiază.

Din Lipscani, Șelari, Podul de Pământ, urmau să plece revoluționarii. Miza era să ajungă la Palatul lui Bibescu, pe Calea Bibescu Vodă. Aceasta nu era departe de actuala Piață a Unirii. De fapt, o mică parte din stradă a rămas după construcția Centrului Civic. Cea mai importantă clădire este acum sediul Facultății de Teologie. Bibescu a semnat Constituția de la Islaz flancat de Ion C. Brătianu și Magheru. Epopeea revoluționară va dura până în septembrie 1848. Dar principiile de la Islaz și triumful de la București nu au putut fi uitate.
11 iunie 1948, naționalizarea cuprinde România
Puterea comunistă instalată pe deplin după 30 decembrie 1947 a trecut la treabă. La 11 iunie 1948, s-a dat legea naționalizării.  Decizia Marii Adunări Naționale s-a numit Legea 119. Proprietățile imobiliare, casele, hotelurile, fabricile, atelierele s-au naționalizat. Statul devenea principalul proprietar în economie.  Oficial s-a spus că toate mijloacele de producție intrau în proprietatea statului român.



Inclusiv bogățiile subsolului au devenit ale statului român. Capitalismul românesc, relativ dezvoltat a primit lovitura decisivă. Inclusiv firmele având capital străin și-au văzut confiscate activele. Până în 1954, vor fiuncționa Sovrom-urile iar până în 1958, vor sta în România trupele sovietice.

Naționalizarea a venit și din dorința ca autoritățile să gestioneze mai bine proprietățile industriale și imobiliare. Se pregătea colectivizarea agriculturii care a început în 1949. Se dorea să se evite o foamete mare de genul celei din 1946-1947. Cu multe sincope, colectivizarea a fost declarată încheiată în 1962.
Ce „nu s-a văzut” legat de cele două evenimente
Momentele 11 iunie 1848 și 11 iunie 1948 au avut și o parte nevăzută. Domnitorul Bibescu a fost forțat de puterea suzerană, Imperiul Otoman și puterea protectoare, Rusia Țaristă să abdice. Inițiat de facto după 1774, protectoratul rusesc în Principate s-a legiferat prin Tratatul de la Adrianopol din 1829. Domnitorul Bibescu în timp ce era escortat spre trăsură le-a șoptit lui C.A.Rosetti și Ion C. Brătianu: „eu  plec, după mine, vin rușii”. Cert este că rușii nu vor veni ci vor forța intrarea otomanilor în Țara Românească în septembrie 1848.

Naționalizarea din 1948 a avut o parte ascunsă. Accesul României la ONU și celelate realizări diplomatice au fost posibile după ce România a despăgubit firmele străine care pierduseră activele în 1948. Chiar Richard Nixon, fost avocat al lui Nicolae Malaxa, dar și Charles de Gaulle când au ajuns șefi de stat în SUA, respectiv Franța i-au cerut lui Ceaușescu să rezolve chestiunile. Unele fuseseră rezolvate de către Dej însuși până în 1963-1964.
Un epilog
Perioada 11 iunie 1848-11 iunie 1948 a cunoscut două acte de unire, despărțite de unul al proclamării independenței, patru războaie (1853-1855, 1877-1878, Primul și Al Doilea Război Mondial). Au fost cel puțin trei schimbări de regim: domnie-principat, monarhie și republică. Au fost 4 dictaturi: carlistă, antonesciano-legionară, antonesciană și comunistă. Cu siguranță secolul 1848-1948 a fost unul al unor tranformări majore.

Naționalizarea nu a însemnat că statul a valorificat ce luase în proprietate. Unele conace  și castele din Vechiul Regat, multe castele t...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/07/revolutie-1848.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Unde erau conducătorii României în momentul în care a fost asasinat președintele american John Fitzgerald Kennedy]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/unde-erau-conducatorii-romaniei-in-momentul-in-care-a-fost-asasinat-presedintele-american-john-fitzgerald-kennedy.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/unde-erau-conducatorii-romaniei-in-momentul-in-care-a-fost-asasinat-presedintele-american-john-fitzgerald-kennedy.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Vineri, 22 noiembrie 1963, în Dallas, Texas, are loc cel mai mediatizat și cel mai discutat asasinat din istoria modernă a lumii: președintele Statelor Unite, John Fitzgerald Kennedy. Prin intermediul documentelor desecretizate și al arhivelor din diferite surse, moartea lui Kennedy a fost un subiect pe care l-am tratat pe larg în Evenimentul Zilei și Evenimentul Istoric.
Tehnic, nu credeam că ar mai exista vreo informație nespusă public până acum și totuși astăzi mi-a sărit una-n cale! Nu e vreo informație care să dărâme vreo teorie a conspirației sau să năruiască versiunile oficiale, dar are farmecul ineditului.
Totul pornește de la următoarea știre, din Scînteia de sâmbătă 23 noiembrie 1963:

Condoleanţe exprimate de președintele Consiliului de Stat al R. P. Romîne, Gh. Gheorghiu-Dej
Seara tîrziu, la aflarea ştirii despre moartea preşedintelui John Kennedy, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, a intrat în legătură telefonică cu însărcinatul de afaceri al S.U.A. la Belgrad, Kocher, şi i-a exprimat condoleanţe în numele său personal, al preşedintelui Consiliului de Miniştri, Ion Gheorghe Maurer, şi al celorlalţi membri ai delegaţiei de stat a ţării noastre care se află la Belgrad. Noi înfierăm cu toată tăria actul criminal care a pus capăt vieţii unui mare om de stat american — a spus tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Însărcinatul cu afaceri al S.U.A. a mulţumit din toată inima pentru acest gest, care constituie o alinare pentru el în acest moment greu, şi a arătat că va transmite aceste condoleanţe guvernului său la Washington

Normal, citind că Dej a prezentat condoleanțele la Belgrad, nu la București, s-a născut întrebarea: unde era conducătorul României Populare când răsunau împușcături la Dallas. Răspunsul vine de la agenția oficială din acea perioadă.
După relatarea oficială vine și explicația vizitei lui Dej la Belgrad.


[caption id="attachment_4548026" align="alignnone" width="1920"] Asasinare John Fitzgerald Kennedy.Sursa foto: wikipedia[/caption]
Dej la masă cu Tito când s-a aflat de moartea lui Kennedy
BELGRAD 22 (Agerpres). — Vineri dimineaţa a sosit în capitala Republicii Socialiste Federative Iugoslavia delegaţia de stat a Republicii Populare Romîne, condusă de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, care, la invitaţia preşedintelui Iosip Broz Tito, va vizita R.S.F. Iugoslavia. 
Delegaţia R. P. Romîne, trecînd prin gara Timişoara, a fost salutată de reprezentanţi ai organelor locale de partid şi de stat, precum şi de numeroşi oameni ai muncii. Trenul special, intrînd pe teritoriul iugoslav, a sosit în gara Vîrşeţ. 
Clădirea gării era pavoazată cu drapelele celor două state. Un mare număr de cetăţeni, aflaţi pe peronul gării, au întîmpinat cu căldură pe oaspeţii romîni. În întâmpinarea delegaţiei R. P. Romîne au venit Miloş Minici, vicepreşedinte al Vecei Executive Federative, Radovan Vlatkovici, preşedintele Skupstinei regiunii autonome Voevodina, Bogoliub Stoianovici, membru în Vecea Executivă a R.S. Serbia, Aurel Trifu, deputat în Skupstina Federativă, dr. Serghie Makiedo, şeful protocolului Secretariatului de stat pentru afacerile externe, şi Djuro Alfirovici, consilier în Secretariatul de stat pentru afacerile externe. 

Ei au urcat în trenul special şi au salutat cu cordialitate pe oaspeţii romîni. De asemenea, delegaţia romînă a fost salutată de reprezentanţii districtului şi comunei Vîrşeţ. 
După o scurtă oprire, delegaţia de stat a R.P. Române şi-a continuat călătoria spre Belgrad, însoţită de personalităţile iugoslave, care le-au urat bun sosit la Vîrşeţ. Cu mult înainte de sosirea trenului oficial, mii de locuitori din capitala Iugoslaviei au venit în faţa gării în aşteptarea oaspeţilor. Ca şi pe numeroase străzi principale ale Belgradului, clădirile din piaţa gării erau împodobite sărbătoreşte cu drapelele celor două ţări, cu urări de bun venit adresate oaspeţilor şi cu saluturi în cinstea prieteniei romîno-iugoslave. 
În faţa gării, pe un panou, se afla scrisă, în limbile romînă şi sîrbă, tradiţionala urare: „Bine aţi venit, dragi oaspeţi!“ Pe o mare pînză roşie, arborată pe o clădire înaltă, erau înscrise cuvintele : 

„Salut tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedintele Consiliului de Stat al R. P. Romíne, primsecretar al C.C. al P.M.R.“. 
În întîmpinarea delegaţiei române, pe peronul gării se afla tovarăşul Iosip Broz Tito, preşedintele R.S.F. Iugoslavia, secretar general al Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia. 
Erau prezenţi, de asemenea, Edvard Kardeli, preşedintele Skupstinei Federative, Petar Stambolici, preşedintele Vecei Executive Federative, Blajo Iovanovici, preşedintele Tribunalului constituţional al R.S.F. Iugoslavia, Lazar Kolisevski, preşedintele Comitetului Federativ al Uniunii socialiste a poporului muncitor din Iugoslavia, Iovan Veselinov, secretar al C.C. al Uniunii Comuniştilor din Serbia, Svetozar Vukmanovici-Tempo, preşedintele Consiliului Central al Uniunii Sindicatelor din ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/GheorghiuDej-si-Broz-Tito-semneaza-pentru-nasterea-Portilor-de-Fier-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Maria Antonescu, soția mareșalului Ion Antonescu. De la Prima Doamnă la închisorile comuniste]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/maria-antonescu-sotia-maresalului-ion-antonescu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/maria-antonescu-sotia-maresalului-ion-antonescu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Maria Antonescu, născută Maria Niculescu la 3 noiembrie 1892, la Calafat, și decedată la 18 octombrie 1964, la București, a rămas în istoria României mai ales prin postura de soție a mareșalului Ion Antonescu. Provenea dintr-o familie legată de mediul militar: tatăl ei, Teodor Niculescu, era căpitan în armata română, iar mama sa se numea Angela Niculescu.
Căsătoria cu Ion Antonescu și scandalul de bigamie
Destinul ei personal a fost, încă dinaintea intrării în cercul puterii, unul complicat. A fost căsătorită mai întâi cu Gheorghe Cimbru, cu care a avut un fiu bolnav de poliomielită, apoi cu Guillaume August Joseph Fueller, la Paris. 

După divorțul de acesta, s-a căsătorit cu Ion Antonescu la 29 august 1927.

Căsătoria cu Ion Antonescu a adus-o treptat în atenția cercurilor politice și mondene. Relația a fost umbrită, însă, de un proces de bigamie, pornit din contestarea divorțului ei de Fueller. Episodul a fost delicat pentru cariera lui Ion Antonescu, aflat atunci într-o poziție militară și politică tot mai vizibilă.

Apărarea juridică a cuplului a fost legată de Mihai Antonescu, cel care avea să devină mai târziu una dintre figurile centrale ale regimului antonescian. Scandalul nu a distrus cariera lui Ion Antonescu, dar a contribuit la imaginea controversată a Mariei Antonescu în mediile aristocratice și politice ale epocii.

[caption id="attachment_4738645" align="alignnone" width="1402"] Maria Antonescu, vizitând o cantină, 1941. sursa: Realitatea Ilustrată[/caption]
De la soție de militar la „Doamna Mareșal”
Ascensiunea publică a Mariei Antonescu s-a produs după 1940, când Ion Antonescu a devenit conducătorul statului român. În acel moment, ea nu a mai fost doar soția unui militar influent, ci o figură oficială a regimului. Presa și cercurile apropiate puterii au prezentat-o ca pe o protectoare a răniților, văduvelor, orfanilor și familiilor afectate de război.

Imaginea ei publică era atent construită. Maria Antonescu trebuia să reprezinte dimensiunea „umană” și caritabilă a regimului: sobrietate, disciplină, sacrificiu, grijă socială. În jurul ei s-a format un cerc feminin influent, în care au apărut nume precum Veturia Goga și Georgeta Cancicov.

Cea mai importantă instituție asociată numelui ei a fost Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale. Acesta a concentrat o parte importantă a activităților de asistență socială din timpul războiului: sprijinirea răniților, ajutorarea familiilor soldaților, susținerea văduvelor, orfanilor și persoanelor afectate de lipsuri. Maria Antonescu a fost prezentată ca figura centrală a acestei acțiuni caritabile.

Activitatea Consiliului avea o componentă practică reală, dar și una propagandistică. În timpul războiului, caritatea nu era doar un gest social, ci și un instrument de legitimare politică. Regimul folosea imaginea Mariei Antonescu pentru a transmite ideea că statul se ocupă de cei vulnerabili și că sacrificiul frontului este dublat de solidaritate în interiorul țării.

[caption id="attachment_4738643" align="alignnone" width="1402"] Maria Antonescu, 1941. sursa: Realitatea Ilustrată[/caption]
Caritate și propagandă
Presa vremii a construit în jurul Mariei Antonescu un adevărat cult al devotamentului. Era descrisă ca o femeie discretă, energică, dedicată ajutorării celor aflați în suferință. Articolele elogioase insistau asupra activității sale în gări, spitale și instituții de asistență, unde răniții și familiile militarilor primeau ajutor material și moral.

Această imagine trebuie privită critic. Maria Antonescu nu a fost doar o persoană implicată în acte de binefacere, ci și o figură a aparatului simbolic al unui regim autoritar. Rolul ei public a contribuit la înfrumusețarea imaginii statului antonescian într-o perioadă marcată de război, represiune și persecuție.

Orice portret istoric al Mariei Antonescu trebuie plasat în contextul regimului condus de Ion Antonescu. România antonesciană a fost aliată cu Germania nazistă și a participat la politici antisemite cu urmări tragice.
Raportul Comisiei internaționale „Elie Wiesel” a documentat responsabilitatea regimului românesc în Holocaust și estimează că între 280.000 și 380.000 de evrei au fost uciși sau au murit ca urmare a politicilor autorităților civile și militare românești. Raportul menționează și uciderea a aproximativ 11.000 de romi.
În acest cadru, caritatea patronată de Maria Antonescu capătă o semnificație ambiguă. Pe de o parte, existau acțiuni de sprijin pentru răniți, orfani și familii sărace. Pe de altă parte, aceste acțiuni funcționau în interiorul unui stat care a produs persecuții, deportări și moarte în masă.
Raportul Comisiei Wiesel subliniază că ordinele și politicile antievreiești au fost emise la București, nu doar impuse de Berlin, ceea ce face imposibilă separarea totală a imaginii caritabile de contextul politic al epocii.

[caption id="attachment_4738644" align="alignnone" width="1448"] Maria Antonescu, în vizită la un spital. sursa: Realit...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/maria-antonescu-2-1200x900.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ah, ce Epocă de Aur, când dacii zburdau liberi prin România Socialistă! Amănunte inedite de la nașterea filmului Burebista]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ah-ce-epoca-de-aur-cand-dacii-zburdau-liberi-prin-romania-socialista-amanunte-inedite-de-la-nasterea-filmului-burebista.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ah-ce-epoca-de-aur-cand-dacii-zburdau-liberi-prin-romania-socialista-amanunte-inedite-de-la-nasterea-filmului-burebista.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Puțini cred că își mai amintesc faptul că în pragul anului 1980, și apoi pe tot parcursul lui, mare parte din propaganda din țara noastră era axată pe o găselniță de care Nicolae Ceaușescu era foarte mândru: se împlineau fix 2050 de ani de apariția primei formațiuni statale de e aceste meleaguri, constituit sub regele Burebista.
Istoricii stabiliseră că exact, exact, exact în anul 70 înaintea erei noastre (formularea ”înainte de Cristos” nu exista, așa cum nici Cristos nu exista pentru materialiștii-dialectici!) Burebista a strâns triburile dacice sub un singur sceptru.

În paginile și site-urile noastre s-a spus de multe ori că parte din aplecarea lui Nicolae Ceaușescu pentru mari personalități din trecut venea din faptul că în mintea lui – dar mai ales în lucrările menestrelilor care-i alimentau cultul personalității – se compara cu ei.
Burebista, mai ales din cauza izvoarelor istorice puține, putea fi modelat cum se dorea. Și l-au modelat, nu în sensul în care toate filmele istorice, de pe întreg mapamondul, croiesc personajele pentru a fi pe înțelesul publicului contemporan regizului și scenaristului, ci în sensul de a crea niște personaje care să insufle ideea că există o continuitate pe aceste meleaguri de conducători drepți, apropiați și iubiți de oamenii simpli, nu de clasele care sug sângele poporului.
O simplă parcurgere a mai multor materiale din 1980 arată că, așa cum se întâmpla cu orice temă din acei ani, discuțiile despre cei 2050 de ani au fost, de fapt, o odă continuă pentru un singur personaj.
Materialul selecționat azi este din revista Cinema și vorbește despre producția Burebista, poate mulți și-l amintesc, film care știu că este căutat și vizionat și astăzi. Pelicula a fost un succes, binemeritat, după mine, deși e depășit în calitate de Dacii și Columna, din 1967 și, respectiv, 1968.

Material apărut în revista Cinema, din 6 ianuarie 1980, semnat de Roxana Pană
2050 de ani de istorie
Motto: ”Constituirea statului centralizat de sub conducerea lui Burebista în jurul anului 70 î.e.n. a fost rezultatul dezvoltării vieţii materiale şi spirituale pe teritoriile locuite de geto-daci, care făceau parte din numeroasa populaţie a tracilor, cu adinci rădăcini în întreg spaţiul carpato-danubian-pontic. Statul dac a cunoscut o puternică înflorire economico-socială în secolul I e.n., sub conducerea lui Decebal (84—106 e.n.)». Nicolae CEAUŞESCU
Autorii filmului ”Burebista - Fierul şi aurul”, scenaristul Mihnea Gheorghiu şi regizorul George Vitanidis, propun o întoarcere în timp de peste două milenii. Cum vor fi arătat strămoşii noştri cu 2050 de ani în urmă? Filmul Burebista se realizează în anul în care la Bucureşti va avea loc Congresul mondial de istorie, în anul în care întreaga ţară sărbătoreşte împlinirea a 2050 de ani de la constituirea primului stat dac centralizat. 

Cinematografic vorbind, un film istoric presupune un efort mai mare de concepţie
Burebista se află pe platoul de filmare în acelaşi timp în care se lucrează la noul tratat de istorie a României, în zece volume, ce va cuprinde toate etapele formării şi dezvoltării poporului român, luptele sale milenare pentru dreptate şi neatîrnare, o lucrare amplă care, aşa cum indica secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, trebuie redactată «în lumina celor mai noi descoperiri arheologice, a izvoarelor şi mărturiilor naţionale şi universale, interpretate în spiritul principiilor ştiinţifice ale materialismului dialectic şi istoric ale adevărului obiectiv. Istoria Patriei — în adevărurile ei fundamentale — e nu numai un tezaur ce trebuie păstrat cu sfinţenie, ci în primul rînd o sursă majoră de înţelegere a prezentului, de conturare a viitorului naţional şi social». 
Vorbim despre istorie şi film istoric azi, cînd mai mult ca oricînd istoria nu înseamnă aducere aminte, ilustrare, povestire, ci idee, conştiinţă activă, implicare. Cinematografic vorbind, un film istoric presupune un efort mai mare de concepţie, de înţelegere, de perspectivă în abordarea subiectului. Şi o mai mare stăpânire a expresiei cinematografice. 

Între răsăritul şi apusul unei societăţi
Uneori secole de invazii, amestecuri de neamuri, înfruntări ce-au presupus mii de oameni, sunt — trebuie să fie! — surprinse într-o secvenţă într-un cadru, într-un racord! Între răsăritul şi apusul unei societăţi, cu perioadele ei de înflorire şi de eclipsă nu se scurg decît două-trei ore (maximum!) de proiecţie. Cu atît mai necesară concentrarea, folosirea inspirată a sugestiei, cu atft mai mare efortul de meditaţie şi de muncă creatoare. 
Spunem acestea, pentru că altfel cum să rezumi tu în cîteva cuvinte munca echipei filmului Burebista? Munca regizoruliu Gheorghe Vitanidis, a pictoriţei de costume Hortensia Georgescu («dacă ar fi să luăm în consideraţie doar numărul personajelor şi timpul scurt de execuţie...»), munca operatorului Liviu Maier («principala problemă rămâne lumina... o epocă se reconstituie din tot, din relaţia dintre decor, per...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/Burebista_film.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[„Am ridicat antena pe un ger cumplit”. Istoria secretă a TVR, povestită de inginerul veteran Mircea Brătescu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/am-ridicat-antena-pe-un-ger-cumplit-istoria-secreta-a-tvr-povestita-de-inginerul-veteran-mircea-bratescu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/am-ridicat-antena-pe-un-ger-cumplit-istoria-secreta-a-tvr-povestita-de-inginerul-veteran-mircea-bratescu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Povestea nașterii televiziunii din România, dintr-o perspectivă nouă și extrem de valoroasă. Amintirile directe ale inginerului Mircea Brătescu, veteran al echipei tehnice care a pus în funcțiune prima stație de emisie a TVR. Confesiunea am găsit-o într-o revistă puțin cunoscută, “Minimum”.

Acest document istoric demolează mitul conform căruia televiziunea a apărut dintr-o simplă evoluție firească a tehnicii, dezvăluind cum Revoluția anticomunistă din Ungaria din 1956 a băgat în sperieți conducerea de la București. Forțând Partidul să pună în funcțiune un instrument de propagandă în timp record: doar în două luni.
TVR, culisele unei decizii
În manualele de istorie mass-media, data de 31 decembrie 1956 apare ca moment de triumf, în care a fost inaugurată Televiziunea Română.

În realitate însă, în spatele imaginilor alb-negru s-a aflat o cursă contra cronometru, marcată de decizii politice bruște, improvizații tehnice de geniu și o mobilizare de forțe dictată direct de teama Partidului Muncitoresc Român față de scânteia libertății venită de la Budapesta.

Toate aceste culise au fost scoase la lumină de inginerul Mircea Brătescu, unul dintre puținii specialiști detașați în toamna anului 1956 la nou-înființata stație „Televiziune București”.

[caption id="attachment_4737848" align="alignnone" width="1420"] Cleo Stieber și E. Blum, la Telejurnal, 1960. sursa: tvr.ro[/caption]
Împărțirea Radioului și obsedantele stații de „radioficare”
Totul a început la 1 iulie 1951, când ministrul Poștelor și Telecomunicațiilor de la acea vreme, Valter Roman (tatăl lui Petre Roman), a decis spargerea Societății Române de Radiodifuziune în două entități. Una din ele era Radio-ul propriu-zis, condus de Matei Socor, care a păstrat redacțiile, studiourile și artiștii. Cealaltă, Ministerul Poștelor, care a preluat toată infrastructura: stațiile de emisie și cablurile.

În această perioadă, regimul comunist s-a concentrat pe introducerea în masă a stațiilor de radioficare. Adică se monta un difuzor în fiecare casă.

Planul ascundea un scop politic clar: difuzoarele montate în casele oamenilor prindeau un singur post, cel oficial. Fără posibilitatea de a schimba frecvența, românii de rând erau complet izolați de posturile subversive din Occident, precum Europa Liberă, BBC sau Vocea Americii.
Cum s-a construit Casa Radio
Tot atunci s-a demarat construcția actualei Case Radio de pe strada General Berthelot. Inginerul Brătescu își amintește că decizia a fost una dezastruoasă din punct de vedere urbanistic: Radioul deținea un teren generos, de câteva hectare, lângă Arcul de Triumf . Mai precis, la intersecția dintre Șoseaua Kiseleff și Aleea Trandafirilor.

În loc să construiască acolo, regimul a evacuat abuziv, peste noapte, zeci de familii de pe străzile Berthelot și Temișana pentru a înghesui noua clădire lângă vechiul sediu. Ulterior, pe terenul liber de la Arcul de Triumf au fost ridicate vilele de lux ale nomenclaturii.
Cum a transformat Revoluția din Ungaria lunile în zile
Până în 1956, discuțiile despre televiziune în România erau doar „dispute sterile”. Totul se amâna din cauza costurilor uriașe. Singura rază de lumină a fost un experiment de laborator, realizat în vara anului 1956 de o mână de pionieri: inginerul Ernest Gross, profesorul Alexandru Spătaru și inginerul Ion Niculescu.

Aceștia au construit, cu mijloace extrem de modeste, un mic emițător experimental la ultimul etaj al Poștei Vitan, care emitea doar de două ori pe săptămână, câte un film, pe canalul 1. Pentru că puterea era mică, semnalul abia acoperea o zonă mică în jurul Bucureștiului.

Totul s-a schimbat radical în toamna anului 1956, odată cu izbucnirea Revoluției din Ungaria. Realizând că televiziunea este cel mai puternic instrument de propagandă și manipulare în masă, Partidul s-a panicat. Ce nu se făcuse în ani de zile, s-a rezolvat în doar două luni. Din noiembrie până în decembrie.

[caption id="attachment_4737847" align="alignnone" width="1426"] Cleo Stieber si Daniela Anencov, Revelion 1960. sursa: tvr.ro[/caption]
Aparatura era de sorginte sovietică
Studiourile cinematografice de pe strada Molière nr. 2, cartierul Floreasca, au fost transformate de urgență în studiouri TV.

Etajele 11 și 12 din Casa Scânteii au fost eliberate prin evacuarea forțată a redacțiilor de ziare, fiind alese ca locații pentru emițătoare datorită înălțimii clădirii.

„Fratele cel mare”, Moscova, a redirecționat rapid către București toată aparatura tehnică inițial destinată unui oraș sovietic.
Emoții la 105 metri înălțime, pe un ger cumplit
Tânărul inginer Mircea Brătescu a fost transferat imediat de la Centrul de Radio la noua stație de la Casa Scânteii. Munca a fost de o duritate extremă. Un cablu coaxial sovietic a fost întins direct prin Parcul Herăstrău, legând studiourile din Molière de emițătorul de la Casa Scânteii.

„În decembrie 1956, pe un ger cumplit, pilonul pentru antenă, în greutate de câteva tone, a fost ridicat de la s...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/cleo-stieber-daniela-anencov-tvr-1960-1200x747.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Poveste adevărată de pe Titanic. Kate Phillips, colierul de safir și o iubire tragică ce a inspirat Hollywoodul]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/poveste-adevarata-de-pe-titanic-kate-phillips-colierul-de-safir-si-o-iubire-tragica-ce-a-inspirat-hollywoodul.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/poveste-adevarata-de-pe-titanic-kate-phillips-colierul-de-safir-si-o-iubire-tragica-ce-a-inspirat-hollywoodul.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Pe data de 15 aprilie 1912, odată cu scufundarea pachebotului RMS Titanic, britanica Kate Phillips a pierdut totul: bărbatul iubit, pe Henry Morley, care a pierit în apele înghețate ale Atlanticului, și visul de a începe o viață nouă alături de el în California.

Însă, în momentul în care a fost urcată la bordul unei bărci de salvare, tânăra a părăsit nava condamnată având asupra ei două lucruri neprețuite: un copil în pântece și un colier cu safir albastru, dăruit de Morley ca gaj al iubirii lor.

Pentru fanii celebrului film Titanic din 1997, regizat de James Cameron, această poveste de dragoste sună izbitor de cunoscut. Personajele pot fi găsite în Encyclopedia Titanica.

Istoricii și cercetătorii consideră că povestea reală a lui Kate Phillips și a colierului ei, denumit mai târziu „Iubirea Mării” (Love of the Sea), a servit drept sursă de inspirație pentru personajul fictiv Rose DeWitt Bukater, interpretat de Kate Winslet și faimosul ei medalion, „Inima Oceanului”.
O idilă interzisă și o evadare
Născută în Worcestershire, Anglia, la 1 ianuarie 1893, viața lui Kate Florence Phillips a luat o turnură radicală atunci când s-a angajat ca asistentă într-un magazin de dulciuri. Acolo l-a cunoscut pe Henry Samuel Morley, partener principal al firmei L. Morley Confectioners și, implicit, șeful ei direct.

Deși Morley era căsătorit și cu 20 de ani mai în vârstă decât ea, între cei doi s-a legat o legătură amoroasă intensă. Relația a evoluat rapid, iar Morley a luat decizia radicală de a-și părăsi familia pentru a fugi alături de Kate. Planul lor era să părăsească definitiv Marea Britanie și să o ia de la capăt în Los Angeles.

Pentru a-și ascunde urmele, Morley le-a spus rudelor și prietenilor că pleacă într-o călătorie pentru tratament medical, cumpărând în secret două bilete la clasa a doua pe RMS Titanic.

Pe 10 aprilie 1912, cuplul s-a îmbarcat în portul Southampton sub numărul de bilet comun 250655. Pentru a evita orice risc de a fi descoperiți, s-au înregistrat pe listele de pasageri sub pseudonimele de „Domnul și Doamna Marshall”.

[caption id="attachment_4736958" align="alignnone" width="1200"] Nava Titanic părăsind Southhampton. sursa: domeniu public[/caption]
Cadoul și noaptea dezastrului
La începutul voiajului, totul a decurs conform planului. Ca pasageri la clasa a doua, cei doi s-au bucurat de condiții de lux și preparate alese, precum batog la cuptor, pui cu orez și înghețată americană, un meniu superior celui de la clasa a treia.

Scăpați de rigorile sociale din Anglia, Kate și Henry au putut să își trăiască deschis povestea de dragoste pe ocean. În timpul călătoriei, pentru a marca începutul noii lor vieți, Morley i-a dăruit iubitei sale colierul cu safir.

Fericirea lor s-a prăbușit brusc în noaptea de 14 aprilie 1912, când Titanicul s-a ciocnit cu un iceberg. În haosul evacuării, când femeile și copiii au fost direcționați spre ambarcațiunile de salvare, Kate Phillips a reușit să scape de pe vas purtând doar o cămașă de noapte și colierul primit. Henry Morley a rămas la bord; trupul său nu a fost recuperat niciodată din apele oceanului.

Morley a lăsat în urmă o moștenire vie: în ianuarie 1913, la nouă luni de la tragedie, Kate a dat naștere unei fetițe pe nume Ellen. Până la sfârșitul zilelor sale, Kate a susținut cu tărie că tatăl copilului era Morley, așa cum apare în Encyclopedia Titanica.

[caption id="attachment_4736960" align="alignnone" width="1200"] Scufundarea Titanic, ilustrație de epocă. sursa: domeniu public[/caption]
Confirmarea ADN din 2020
Viața de după Titanic a lui Kate Phillips a fost marcată de traume și nefericire. A avut o relație extrem de tensionată și dificilă cu fiica sa, Ellen, s-a confruntat cu probleme severe de sănătate mintală, a avut tentative de suicid și a fost în cele din urmă abandonată de soțul cu care se căsătorise ulterior.

Kate a murit în anul 1964, fără să fi putut dovedi vreodată, cu acte, paternitatea fiicei sale.

Nici Ellen, care a decedat în 2005, nu a apucat să vadă misterul rezolvat. Abia în anul 2020, un test ADN realizat pe baza mostrelor biologice ale descendenților a stabilit științific, fără urmă de îndoială, că Ellen era într-adevăr fiica biologică a lui Kate Phillips și a lui Henry Morley.
Legătura cu Titanic, regizat de James Cameron
Chiar dacă detaliile poveștii lor reale au fost uitate de publicul larg, ecourile acestei idile au ajuns pe marile ecrane. În filmul din 1997, Rose primește un colier spectaculos de safir de la logodnicul ei bogat, bijuterie pe care o poartă în faimoasa scenă în care Jack îi pictează portretul și pe care o aruncă în ocean la bătrânețe.

„Acest pandantiv provine de pe Titanic și a fost sursa de inspirație pentru James Cameron atunci când a scris povestea de dragoste pe care a inclus-o în filmul său cu Kate Winslet”, declara în 2007 David Scott-Beddard, reprezentant al Nomadic Trust, cu ocazia expunerii bijuteriei originale la Belfast.

Spre deosebire de uriașa piatră f...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/titanic-port-southampton-1912.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Nașterea unui guvern tehnocrat, rețete tradiționale românești din istoria recentă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/nasterea-unui-guvern-tehnocrat-retete-traditionale-romanesti-din-istoria-recenta.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/nasterea-unui-guvern-tehnocrat-retete-traditionale-romanesti-din-istoria-recenta.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Cum zilele astea, principala scenă care atrage toate privirile este cea a negocierilor pentru formarea noului guvern Eugen Tomac, m-am gândit că ar fi bine să facem din nou o vizită prin arhive, măcar și pentru a mai opri din cei care s-au obișnuit să înflorească știrile cu sintagma ”în premieră”.

România a avut până acum cel puțin patru guverne declarate la instalare ca fiind tehnocrate, adică fără subordonare directă partidelor parlamentare. 
Toate cele patru au avut, însă, legături strânse cu ocupantul fotoliului de la Cotroceni.
Primul astfel de Guvern a fost cel condus de Theodor Stolojan și din acest motiv am ales astăzi din arhiva ziarului România Liberă o relatare despre negocierile duse pentru formarea sa. Prezentat ca un tehnician al Finanțelor, Stolojan a preluat puterea după Mineriada din septembrie 1991, cea care a dus la răsturnarea ultimului (al treilea!) Cabinet Petre Roman. 

Stolojan a stat la guvern un an și o lună, până la alegerile din 1992, câștigate categoric de Ion Iliescu și aliații săi politici. 
După această aventură, Stolojan a intrat în politică abia în 2000, având mai multe aventuri liberale și democrat-liberale.
În mandatul lui Emil Constantinescu, după ce au căzut două guverne sub asalturile minerilor și ale colaboratorilor politici, Victor Ciorbea și Radu Vasile, Cotroceniul încearcă să salveze situația CDR cu tehnocratul Mugur Isărescu. 

Din 22 decembrie 1999, cabinetul stă pe funcție fix un an și șase zile, până la alegerile recâștigate de Iliescu. 
Isărescu e atras și în campania electorală, dar rezultatul său la prezidențiale cred că îl face și acum să roșească.
Și Traian Băsescu a încercat formula tehnocrată, după ce cabinetul Emil Boc a fost schimbat la presiunea străzii. După mai multe refuzuri, Cotroceniul s-a oprit la fostul șef al SIE, Mihai Răzvan Ungureanu. 


[caption id="attachment_4389510" align="alignnone" width="2000"] Mihai Răzvan Ungureanu/Sursa foto: Wikipedia[/caption]
Acesta a înregistrat și el o premieră, cel mai scurt Cabinet în funcție, din 9 februarie până pe 7 mai 2012. Ungureanu nu a putut stăvili valul de antipatie anti-Băsescu și a urmat victoria USL. 
Ungureanu a încercat politica după plecarea de la Victoria dar, ca să parafrazez numele alianței sale, ARD, s-a ars.
În fine, ultimul tehnocrat din listă este Dacian Cioloș, venit la 17 noiembrie 2015, la Palatul Victoria după tragedia de la Colectiv. 

În 2017, la alegeri, în jurul lui Cioloș, s-a încercat o alianță PNL și USR, dar rezultatul a fost lamentabil.
Concluzia, după parcurgerea sumară a istoriei cabinetelor tehnocrate, este că premierii tehnocrați au fost atrași de politică, dar niciunul nu a performat. Ei au apărut, până acum, ca urmare a unor situații dramatice, mineriade, mitinguri prelungite, tragedii naționale. 


[caption id="attachment_4263822" align="alignnone" width="800"] Sursa: Arhiva EVZ[/caption]
Articolul „Mulți chemați”, semnat de Florin-Gabriel Mărculescu, a apărut în România Liberă din 8 octombrie 1991
Dl. Theodor Stolojan a încheiat în timp record runda anevoioaselor și, totodată, delicatelor consultări politice la capătul cărora trebuie să se fixeze asupra formulei și componentei noului guvern. 
A procedat cu calm și cu o meticulozitate aproape chinezească. Spre nemulțumirea și chiar exasperarea partidelor mari, nu a omis nici partidele liliputane, lipsite, desigur, de pondere specifică, cum ar fi, bunăoară, Partidul Liber-Schimbist al d-lui Ștefan Cazimir sau Uniunea Liberală ce poartă numele întemeietorului ei, dl. I.I.Brătianu, toate fiind tratate cu bunăvoință, sub semnul unei aparente egalități a șanselor. 

Mulți chemați, puțini aleși! 
Opoziția parlamentară — cu puține și fericite excepții — pare a-și fi pierdut capul. Mirajul intrinsec al puterii — și, nu în ultimul rând, avantajele ei — au adus-o în pragul cecității politice, vanitățile și orgoliile dezlănțuite oferindu-ne imaginile dezolante ale oportunismului politic.
Prea puțini par a mai fi dispuși să realizeze că guvernul de așa zisă deschidere națională este în fond, cea mai subtilă dintre multele capcane ce i-au fost întinse opoziției. 
Îmbătați de gîndul devenirii lor ministeriale, toți acești domni ignoră — voit sau nu — că efemera strălucire îi va impinge complet compromiși în alegerile care, iată, bat la ușă. Și să nu încerce vreunul dintre ei a mă convinge că un guvern pasager — fie el și de reală uniune națională — ar putea întreprinde ceva în cele cîteva luni care-i stau la dispoziție. 

Admițind, prin absurd, apariția unui executiv-miracol, ne întrebăm ce sorti de izbîndă ar avea el și de ce spații de manevră ar dispune între un președinte marxist-conservator și un parlament dominat de feseniști credincioși Puterii? 
Revenind la realități, trebuie să observăm că, pe măsură ce situația se calmează, scade și apetitul d-lui Iliescu pentru un guvern de largă descindere națională. La rîndul său, în penibil contrast cu falimentul propriei sale guvernări și cu ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/Stolojan-Iliescu-1200x933.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Lichidarea generalului Gheorghe Avramescu de către NKVD. Destinul tragic al unuia din cei mai mari comandanți ai Armatei]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/lichidarea-generalului-gheorghe-avramescu-de-catre-nkvd-destinul-tragic-al-unuia-din-cei-mai-mari-comandanti-ai-armatei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/lichidarea-generalului-gheorghe-avramescu-de-catre-nkvd-destinul-tragic-al-unuia-din-cei-mai-mari-comandanti-ai-armatei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În galeria marilor comandanți ai Armatei Române din cel de-al Doilea Război Mondial, figura generalului de armată Gheorghe Avramescu ocupă un loc deopotrivă glorios și profund tragic.

Strălucit tactician, decorat și respectat atât pe Frontul de Est, cât și în campania din Vest pentru eliberarea Transilvaniei, Ungariei și Slovaciei, Avramescu a sfârșit nu pe câmpul de luptă, ci arestat politic de aliații sovietici și executat în condiții asunse decenii la rând în spatele propagandei.

Dispariția sa bruscă din martie 1945 nu a fost un accident de război, ci o acțiune de epurare orchestrată direct de NKVD și serviciul de contrainformații SMERȘ, într-un moment de turnură geopolitică pentru București.
Generalului Gheorghe Avramescu, de la Botoșani în elita Armatei Române
Gheorghe Avramescu s-a născut la 26 ianuarie 1884 la Botoșani, într-o familie de cultivatori din strada Tălpălăriei. După absolvirea prestigiosului Liceu „A.T. Laurian”, s-a dedicat carierei armelor, parcurgând riguros toate treptele ierarhiei militare.  Absolvent al Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie din București (1908) și, ulterior, al Școlii Superioare de Război.

A primit botezul focului în Al Doilea Război Balcanic (1913) în Bulgaria, remarcându-se apoi în Primul Război Mondial în sângeroasele lupte din Dobrogea (1916), de pe Neajlov-Argeș și de la Mărășești (1917), unde a fost rănit și decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a și „Steaua României”.

Între 1918 și 1920, ca maior, a condus Biroul de Informații al Comandamentului Trupelor de Est, monitorizând frontiera de pe Nistru și contracarând infiltrarea rețelelor bolșevice în Basarabia.

Avansat colonel în 1929, preia comanda Regimentului 38 „Neagoe Basarab” din Brăila. În 1936 devine general de brigadă, iar în 1940 general de divizie.

[caption id="attachment_4737018" align="alignnone" width="1000"] Soldați sovietici, la odihnă, 1941. sursa: russiainphoto[/caption]
Epopeea pe Frontul de Est: De la Nistru la Sevastopol
La 9 iunie 1941, generalul Avramescu preia comanda Corpului de Munte, unitate de elită pe care o va conduce în momentele astrale ale campaniei din Răsărit:

Eliberarea Nordului Bucovinei (3–8 iulie 1941). Acolo printr-o manevră fulger, Corpul de Munte străpunge defensiva sovietică, eliberează orașele Storojineț și Cernăuți și cucerește Hotinul.

Forțarea Nistrului. Trupele sale sparg Linia fortificată „Stalin”, capturând 38 de cazemate betonate și distrugând 84 de tancuri inamice.

Cucerirea Sevastopolului (iunie–iulie 1942). Subordonat tactic generalului Erich von Manstein, Avramescu coordonează forțele române în asediul fortăreței maritime. La 1 iulie 1942, vânătorii de munte din subordinea sa ocupă Culmea Malahov și arborează tricolorul românesc în piața portului Sevastopol.

Pentru aceste merite, este avansat la gradul de general de corp de armată și decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a și Crucea Germană de Aur.
„Cantina Românească” de la Simferopol
Spre deosebire de rigorile ideologice ale aliatului german, Avramescu s-a remarcat prin umanitate. În septembrie 1942, a înființat la Simferopol Cantina Românească, finanțată din solda ofițerilor români. Instituția a asigurat zilnic hrana, educația și asistența medicală pentru peste 2.000 de copii, femei și bătrâni sovietici.

Gestul a fost atât de marcant încât Radio Moscova i-a transmis public mulțumiri generalului român, determinându-l pe Iuliu Maniu să declare în secret că „Avramescu se desenează ca omul tratativelor cu rușii”.

[caption id="attachment_4474895" align="alignnone" width="1154"] Gheorghe Avramescu. Sursa foto: Wikipedia[/caption]
Campania din Vest și eliberarea Transilvaniei
După actul de la 23 August 1944, generalul Avramescu este numit la comanda Armatei a 4-a Române. Sub conducerea sa, armata duce lupte grele împotriva trupelor germane și maghiare, culminând la 25 octombrie 1944 cu eliberarea Careiului, ultima palmă de pământ românesc aflată sub ocupație horthystă.

Ulterior, împinge frontul dincolo de râul Tisa, avansând pe teritoriul Cehoslovaciei în condiții de iarnă extremă. În cadrul colaborării forțate cu sovieticii, Avramescu protestează vehement în fața mareșalului Rodion Malinovski și a generalului Serghei Trofimenko, refuzând ca soldații români să fie folosiți drept „carne de tun” în atacuri frontale absurde, cum a fost cel de pe dealul Sângeorgiu.
Capcana din Slovacia și conexiunea secretă cu MI6
La începutul anului 1945, generalul Avramescu împlinea vârsta de pensionare, fiind trecut în rezervă la 8 februarie și avansat la gradul de general de armată. Însă, la cererea expresă a mareșalului Malinovski, care a invocat scăderea capacității operative a Armatei a 4-a, Avramescu este rechemat urgent pe front la 19 februarie 1945. A fost, în realitate, faza preliminară a unei operațiuni de capturare.

La București, criza politică atingea apogeul prin căderea guvernului Nicolae Rădescu. Presa vremii, precum ziarul Fapta din 26 f...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/04/gheorghe.avramescu.v1-1200x702.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cum a dat o legendă spaniolă numele statului California. Regina războinică și insula amazoanelor]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cum-a-dat-o-legenda-spaniola-numele-statului-california-regina-razboinica-si-insula-amazoanelor.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cum-a-dat-o-legenda-spaniola-numele-statului-california-regina-razboinica-si-insula-amazoanelor.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Numele statului California evocă astăzi imagini cu plaje însorite, tehnologie de vârf și industria cinematografică de la Hollywood.

Cu toate acestea, originile acestui toponim sunt adânc înrădăcinate în literatura spaniolă de secol XVI și într-o legendă fascinantă despre o regină războinică de culoare, pe nume Calafia.

Această figură mitică, care conducea o insulă populată exclusiv de femei, a aprins imaginația conchistadorilor spanioli și a lăsat o amprentă de neșters asupra hărții Americii de Nord.
Originile literare: „Las sergas de Esplandián”
Povestea reginei Calafia a apărut pentru prima dată în romanul cavaleresc Las sergas de Esplandián („Aventurile lui Esplandián”), scris de Garci Rodríguez de Montalvo în jurul anului 1510. Cartea era o urmare a faimosului ciclu Amadís de Gaula și urmărea destinele fiului regelui Amadís.

Montalvo, care luptase ca soldat în timpul Reconquistei, campania creștină de alungare a maurilor musulmani din Peninsula Iberică, încheiată în 1492, a folosit această experiență istorică pentru a contura personajul Calafiei.

Cercetările istorice indică două posibile surse de inspirație pentru numele reginei și al insulei sale.

O regină arabă reală. The Los Angeles Times notează că personajul ar putea fi bazat pe Sayyida al Hurra, o regină arabă alungată din Spania în timpul Reconquistei, care s-a răzbunat pe creștini conducând o rețea de pirați. Însuși numele „Calafia” derivă cel mai probabil din cuvântul arab „Khalif” sau „Khalifa” (calif/succesor), folosit pentru a desemna un lider islamic.

[caption id="attachment_4736949" align="alignnone" width="1200"] Regina Calafia, pictură murală într-un hotel, 1926. sursa: Facebook[/caption]

Poemul „Cântecul lui Roland”. O altă ipoteză sugerează că Montalvo s-ar fi putut inspira dintr-un poem epic din secolul al XI-lea, care conținea o scurtă referire la un loc misterios numit „Califerne”.
Mitul insulei California și armata de grifoni
În paginile romanului lui Montalvo, California nu era o regiune continentală, ci o insulă fabuloasă situată „foarte aproape de regiunea Grădinii Edenului”, populată în întregime de femei de culoare. Autorul le descria ca fiind amazoane cu „trupuri viguroase, inimi puternice și înflăcărate și o forță uriașă”.

Aceste femei trăiau alături de grifoni domesticiți, pe care îi hrăneau cu bărbații care aveau neșansa de a naufragia pe țărmurile lor. Peste acest regat guverna Regina Calafia, descrisă ca fiind cea mai frumoasă și mai ambițioasă dintre toate, o războinică impunătoare îmbrăcată în armură de aur.

În punctul culminant al romanului, Calafia și armata ei de amazoane călătoresc la Constantinopol pentru a lupta de partea musulmanilor împotriva forțelor creștine. Ea își eliberează grifonii pe câmpul de bătălie, însă creaturile mitologice atacă fără discernământ atât creștinii, cât și musulmanii, forțând-o să se retragă.

În final, după victoria creștinilor, Calafia se convertește la creștinism, se căsătorește cu un cavaler creștin și se întoarce pe insula ei, deschizând porțile regatului și pentru bărbați.
Conchistadorii în Noua Lume
Romanul lui Montalvo a fost un succes răsunător în Epoca Marilor Descoperiri, devenind atât de popular încât Miguel de Cervantes l-a inclus ulterior în Don Quijote ca fiind una dintre cărțile vinovate de nebunia personajului său. În romanul lui Cervantes, volumul lui Montalvo este ars.

Printre cititorii pasionați ai acestei povești s-a numărat și conchistadorul spaniol Hernán Cortés. În anii 1530, când Cortés a ridicat ancora spre coasta de vest a Americii de Nord, el se afla în căutarea unei insule legendare „bogate în perle și aur... populată exclusiv de femei”, descriere care coincidea izbitor cu cea a insulei din carte.

Când spaniolii au debarcat în regiunea numită astăzi Baja California, au crezut în mod eronat că au găsit o insulă. O confuzie geografică care a persistat pe hărți până la începutul secolului al XVII-lea. Până în anii 1540, teritoriul a început să fie numit în mod curent „California”.

[caption id="attachment_4736950" align="alignnone" width="1200"] Harta a Californiei, sec 16. sursa: Wikicommons[/caption]

Deși un document legislativ al statului California din 2017 recunoaște că nu se știe cu certitudine absolută ce navigator spaniol a folosit primul acest nume înainte de anul 1541, comunitatea academică este în mare parte de acord că numele statului provine direct de la Regina Calafia.

Există și teorii alternative care derivă numele din expresia latină „calida fornax” (cuptor fierbinte) sau din sintagma indigenă „kali forno” (deal înalt), însă ipoteza literară rămâne cea mai solidă.
Moștenirea culturală a Calafiei în modernitate
Deși publicul larg cunoaște prea puțin astăzi legătura dintre o regină de legendă și statul american, memoria Calafiei este păstrată vie prin artă și cultură pop chiar în California.

În anul 1926, hotelul Mark Hopkins din San Francisco a fost decorat cu o pictură murală uriașă dedic...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/california-harta-sec16.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Rock'n Roll-ul văzut în 1957 prin ochii secretarului Uniunii Compozitorilor: Femeile sunt molestate, călcate în picioare, azvârlite, stropşite ca pătlăgelele, învârtite în tumbe]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/rockn-roll-ul-vazut-in-1957-prin-ochii-secretarului-uniunii-compozitorilor-femeile-sunt-molestate-calcate-in-picioare-azvarlite-stropsite-ca-patlagelele-invartite-in-tumbe.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/rockn-roll-ul-vazut-in-1957-prin-ochii-secretarului-uniunii-compozitorilor-femeile-sunt-molestate-calcate-in-picioare-azvarlite-stropsite-ca-patlagelele-invartite-in-tumbe.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Motto:
Unui instrumentist, adept al rock and rollului 
Pentru orice melodie
Baza este nota „la“. 
Însă pentru rock and roll
Nota este:... Tra-la-la!
Sig. Horowitz (Flacăra Iașului august 1959)


„Fecioare transpirate şi efebi bronzați dănțuiesc în frământări de picioare, bălăngănind din mâini, gâturi moi şi capete, rotind şoldurile în gesturi de ocară, repezindu-se, izbindu-se încrâncenat.” 
Cuvintele care descriu un dans al tinerilor pe ritmul abia apărutului rock and roll nu sunt ale unuia dintre pastorii americani care s-au războit după Al Doilea Război Mondial cu muzica rebelilor cu creastă de cocoș, ci sunt ale unui profesor respectabil de muzică de la București, dar perioada este aceeași: 1957.
Sigur, aplecarea noastră naturală pentru conspirații, ar intui în spatele cuvintelor profesorului încercarea României comuniste de a stopa răspândirea muzicii care vorbea despre libertate, nerespectarea normelor, un ”produs decadent al imperialismului” și adevărul este că dacă parcurgi presa românească a celei de-a doua jumătate a anilor 1950 găsești nenumărate texte care ridiculizează, critică sau chiar atacă vehement fenomenul muzical care nu mai putea fi oprit dincolo de ocean.
Părea că pastorii americani care spărgeau sau incendiau vinilurile primilor rockeri se aliaseră cu puriștii est-europeni! Fiecare își apăra lumea lui de valul de sunete cum nu mai răsunaseră până atunci în lume. Conservatorii americani sperau să salveze lumea pe care o conduceau de sute de ani, iar ceilalți să apere o lume pe care o construiau fără nici măcar o influență occidentală.

Din fericire pentru noi, generațiile care au urmat, strigăte ca I wanna rip it up! I wanna rock it up! I-au învins și pe conservatorii americani și pe puriștii europeni.
Întorcându-ne la profesorul al cărui text de acum 69 de ani îl reproducem azi, trebuie spus că nu e vorba de un autor oarecare. Este vorba de Ion Dumitrescu (1913-1996), compozitor și profesor respectat nu doar în România, ci și în afara granițelor. Pe lângă lucrări muzicale, el a fost și un teoretician al artei.
În anul 1957, când a scris textul, Ion Dumitrescu era prim secretarul Uniunii Compozitorilor și profesor șef de catedră la Conservatorul București, instituție pe care a și păstorit-o din 1956 până în 1977, ocupând pe rând primele două funcții de conducere. Ca fapt divers, lui îi datorăm existența magazinului Muzica de pe Calea Victoriei! El face parte dintr-o familie de muzicieni, fiica sa fiind și acum o respectată pianistă.

Revista din care am cules textul nu este nici ea o oarecare, ci Contemporanul, din anii în care era condusă de George Călinescu!
Deși textul nu e nici pe departe un eseu, așa cum publica Dumitrescu în Contemporanul, ci mai degrabă o însemnare de sfârșit de vară, trebuie să recunoaștem că rock-ul avea un rival redutabil în Ion Dumitrescu.
Dar așa cum am spus – și făcând trimitere la finalul textului și întrebarea despre marele compozitor al Simfoniei a 5-a a Destinului – până la urmă... Roll Over Beethoven!
Notă: Citiți textul cu atenție, e și o incursiune în vacanțele trecute pe Litoral, dați-l și tinerilor din viața voastră, ca o explicație pentru că uneori săriți ca arși când auziți ce muzică le place. E în firea lucrurilor.


[caption id="attachment_4606563" align="alignnone" width="1278"] Perla Mamaia. Sursa foto: Facebook[/caption]
Material apărut în revista CONTEMPORANUL, ediția iunie-decembrie 1957 
MARGINALII
Note de vilegiatură 
Constanţa, Mamaia, băi de soare și de mare, Ovidiu,
Marc-Antoniu, Rock-and-Rollul şi muzica. 
Vara aceasta, la începutul lui august, am venit cu familia la Constanţa. Iubesc nespus de mult marea. Îmi place să mă prăjesc dimineaţa la soare şi să mă scald în apă rece.

Ca plajă ne-am ales Mamaia. Are nisip mai fin, e mai aproape şi deşi nu e prea măturată, în schimb nu are megafoane. 
E liniştită şi dacă ai norocul să nu te recunoască vreun amic lung la vorbă, poți să admiri în pace orizontul rotund, să petreci cu ochii coamele înspumate ale valurilor din depărtare pînă se sparg de ţărm, — să-ți schimbi gîndurile cu fî şiile de cer albastru, verde, alb, de toate nuanţele, care se oglindesc în adîncuri de ape, să-ți anini speranțe de norii în vălătuci purtați tot mai sus de vînt şi să te bucuri de bucuria oamenilor mari şi mici, peste care soarele luminează deopotrivă. 
Binecuvîntat să fie pământul acesta, care pe lîngă atîtea daruri ne oferă din plin şi bucuria mării!
Plecăm dis-de-dimineață și ne-ntoarcem devreme. La prînz şi seara mîncăm pe unde apucăm, dar mai cu seamă la Cazinou şi cîteodată, când avem noroc de-o masă, la restaurantul „Dobrogea". 
După somnul de după prînz, bat străzile vechiului oraş şi mă pierd în duioase reverii. Îl întîlnesc pe Ovidiu la fiecare colţ, mergând tăcut şi trist cu bărbia-n mînă, briza-i umflă toga în falduri largi, iar sandalele țeapăne-i clămpănesc rar pe caldarîm. 

Îl iubesc de mult și mă persecută mereu trista lui spovedanie: „Care am pierit d...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/Rock-n-roll-music-in-the-1950s1-1200x799.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Nunta Secolului în Balcani. Căsătoria Regelui Alexandru al Iugoslaviei cu Principesa Mărioara a României]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/nunta-secolului-in-balcani-casatoria-regelui-alexandru-al-iugoslaviei-cu-principesa-marioara-a-romaniei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/nunta-secolului-in-balcani-casatoria-regelui-alexandru-al-iugoslaviei-cu-principesa-marioara-a-romaniei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[La data de 8 iunie 1922, Belgradul devenea epicentrul diplomației și eleganței europene. În urmă cu peste un secol, capitala Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia) găzduia un eveniment de o importanță geopolitică crucială pentru stabilitatea Europei de Sud-Est: nunta Regelui Alexandru I cu Principesa Maria (Mărioara) a României, fiica Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria.

Acest mariaj nu a fost doar o poveste de dragoste regală, ci și o capodoperă a diplomației postbelice, pecetluind o alianță strategică menită să mențină pacea în Balcani după tratatele de la Paris.
Mărioara și Alexandru: O alianță sub semnul Micii Înțelegeri
După trauma Primului Război Mondial, România și noul stat iugoslav se aflau în tabăra învingătorilor, însă contextul regional rămânea extrem de volatil. Sub atenta îndrumare a Reginei Maria a României, supranumită „Soacra Balcanilor”, pentru modul ingenios în care și-a căsătorit copiii în dinastiile vecine , s-au pus bazele acestei uniuni.

Logodna oficială a avut loc de Ziua Femeii, în 1922, la Castelul Peleș din Sinaia. Dincolo de simpatia reciprocă dintre cei doi tineri, căsătoria consolida Mica Înțelegere, alianța defensivă formată din România, Iugoslavia și Cehoslovacia, un scut diplomatic menit să descurajeze tendințele revizioniste din regiune.

[caption id="attachment_4737219" align="alignnone" width="1200"] Nunta secolului în Balcani. sursa: colaj EVZ/AI[/caption]
„Mireasa mărilor”: Călătoria pe Dunăre spre Belgrad
Principesa Maria, alintată „Mignon” de familie, a plecat spre noua ei patrie la începutul lunii iunie, la bordul iahtului regal „Ștefan cel Mare”. Traseul pe Dunăre a fost un lung șir de manifestări de simpatie din partea populației riverane.

La intrarea în apele iugoslave, vasul românesc a fost escortat de navele de război sârbești. Când viitoarea regină a pășit pe pământ iugoslav, la Orșova și apoi la Belgrad, a fost întâmpinată cu salve de tun, flori și un entuziasm popular de nedescris. Pentru poporul sârb, care suferise teribil în timpul războiului, această nuntă reprezenta un simbol al renașterii și al speranței.
8 iunie 1922: O ceremonie fastuoasă și un gest memorabil
Ceremonia religioasă a avut loc la Catedrala Arhanghelul Mihail din Belgrad, într-o atmosferă de un fast impresionant, la care au luat parte reprezentanți ai tuturor marilor case regale din Europa. Nașul de cununie al cuplului regal a fost nimeni altul decât Regele George al V-lea al Marii Britanii, reprezentat la eveniment de fiul său, Ducele de York (viitorul Rege George al VI-lea).

[caption id="attachment_4457146" align="alignnone" width="1868"] Regele George al VI-lea. Sursa foto: Wikipedia/Matson Photo Service[/caption]

Principesa Maria a purtat o rochie albă splendidă, din mătase grea, brodată cu fir de argint, și o tiară superbă, dăruită de mama sa.

Momentul care a cucerit definitiv inimile iugoslavilor a avut loc la ieșirea din catedrală. Apărând la balconul palatului regal în fața unei mulțimi imense, tânăra principesă a spart protocolul rigid și a strigat în limba sârbă:

„Vă mulțumesc din suflet! Să trăiască poporul meu!”

Aceste cuvinte simple au transformat-o instantaneu dintr-o principesă străină în „Regina lor”, câștigându-i o popularitate uriașă care o va însoți pe tot parcursul domniei.

[caption id="attachment_2925764" align="alignnone" width="465"] Regele Alexandru al Serbiei și Principesa Mărioara a României. sursa: arhiva[/caption]
Moștenirea istorică a „Reginei Mari” a Iugoslaviei
Devenită Regina Maria a Iugoslaviei, „Mignon” s-a adaptat rapid și exemplar la rigorile noii sale țări. A învățat perfect limba, a preluat portul tradițional sârbesc în cadrul multor ceremonii publice și s-a implicat activ în acțiuni de caritate, orfelinate și spitale, urmând modelul mamei sale de la București.

Cuplul regal a avut trei fii: principele moștenitor Petru (viitorul Rege Petru al II-lea), principele Tomislav și principele Andrei.

Din păcate, destinul acestei familii a fost marcat de tragedie. În 1934, Regele Alexandru I a fost asasinat la Marsilia de un naționalist macedonean, într-un complot sprijinit de extremiști croați și fasciști. Rămasă văduvă, Regina Maria a continuat să lupte pentru demnitatea familiei sale și a statului iugoslav, până când ascensiunea regimului comunist de după Al Doilea Război Mondial a forțat familia regală iugoslavă să ia calea exilului.

Nunta din 8 iunie 1922 rămâne însă în manualele de istorie ca ora de vârf a solidarității și diplomației româno-iugoslave, un moment în care două popoare vecine și-au unit destinele la cel mai înalt nivel pentru a garanta o iluzoriedar prețioasă perioadă de pace în „butoiul cu pulbere” al Europei.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/nunta-alexandru-marioara-serbia-961x1200.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Misterul pietrei de altar de la Stonehenge. Cum au transportat oamenii preistorici un bloc de piatră de 6 tone]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/misterul-pietrei-de-altar-de-la-stonehenge-cum-au-transportat-oamenii-preistorici-un-bloc-de-piatra-de-6-tone.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/misterul-pietrei-de-altar-de-la-stonehenge-cum-au-transportat-oamenii-preistorici-un-bloc-de-piatra-de-6-tone.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[De mai bine de 5.000 de ani, monumentul megalitic de la Stonehenge, situat în câmpia Salisbury din Anglia, rămâne una dintre cele mai faimoase și cercetate structuri preistorice din lume.

Deși modul de construcție și proveniența monoliților au stârnit dezbateri secole la rând, un nou studiu de specialitate oferă răspunsuri uluitoare despre Piatra de Altar/Altar Stone, blocul masiv de gresie aflat chiar în centrul cercului.

Conform cercetării publicate recent în Journal of Quaternary Science, constructorii din epoca neolitică au reușit performanța incredibilă de a transporta această piatră de 5.800 de kilograme pe o distanță de aproximativ 720 de kilometri  de-a lungul Marii Britanii antice.
Originea scoțiană a Pietrei de Altar, confirmată de geologi
Datând din aproximativ anul 2600 î.Hr., Piatra de Altar a fost mult timp considerată un mister în ceea ce privește compoziția sa geologică. Prin analizarea mineralelor de zirconiu din gresie, cercetătorii au demonstrat că monumentul central nu provine din apropiere, ci din bazinul Orcadian, situat în extremitatea nord-estică a Scoției.

Depozitele minerale identificate se potrivesc aproape perfect cu cele din regiunea Caithness, o zonă aflată pe porțiunea continentală a bazinului scoțian, adică la peste 400 de mile depărtare de Salisbury Plain. Această descoperire a eliminat ipotezele anterioare și a obligat oamenii de știință să investigheze modul în care un bloc de aproape șase tone a putut traversa o asemenea distanță într-o eră preistorică.

[caption id="attachment_4736931" align="alignnone" width="1200"] Piatra de Altar de la Stonehenge. sursa: Wikicommons[/caption]
Teoria ghețarilor, demontată parțial
O ipoteză intens vehiculată în trecut susținea că mișcările glaciare din timpul ultimei ere glaciale ar fi putut transporta natural rocile din nord spre sud. Studiul recent a analizat rutele glaciare și a descoperit că, deși majoritatea ghețarilor s-au deplasat spre nord-est, a existat și o traiectorie localizată spre sud-est, care curgea către Dogger Bank, în actuala Mare a Nordului.

Cu toate acestea, modelarea computerizată arată că natura nu a făcut toată treaba. Chiar dacă gheața ar fi deplasat piatra până în zona Dogger Bank, blocul de gresie tot ar fi trebuit să parcurgă încă 400 de kilometri până la amplasamentul final de la Stonehenge.

„Dovezile indică o mișcare deliberată, planificată cu atenție, de-a lungul unui peisaj dificil și variat”, a declarat Anthony Clarke, coautor al studiului, într-un comunicat emis de Universitatea Curtin. „Ghețarii ar fi putut transporta rocile doar pe o parte a drumului, dar nu și în sudul Angliei, ceea ce înseamnă că piatra tot a trebuit să fie mutată sute de kilometri de către oameni”.
Tehnologia epocii neolitice aplicată la Stonehenge
În absența unui ajutor glaciar, cercetătorii au concluzionat că Piatra de Altar a fost transportată „în etape” succesive.

Comunitățile preistorice au utilizat cel mai probabil cursurile râurilor și rutele maritime pe unde a fost posibil, alternând navigarea cu tractarea monolitului pe uscat, pe distanțe uriașe.

O asemenea logistică ar fi fost imposibilă fără o coordonare socială complexă. „Transportarea unei pietre de o asemenea dimensiune pe o distanță atât de lungă ar fi necesitat planificare, coordonare și o înțelegere profundă a reliefului, ca să nu mai vorbim de o determinare extraordinară”, a subliniat Anthony Clarke.

[caption id="attachment_4736932" align="alignnone" width="1200"] Ansamblul neolitic de la Stonehenge. sursa: Wikicommons[/caption]
Întrebările care rămân nerezolvate
Deși utilizarea tehnicilor moderne, precum analiza geologică și modelarea pe computer, a rezolvat misterul provenienței și a parcursului geografic, Stonehenge își păstrează aura de secret, scrie Journal of Quaternary Science.

Oamenii de știință vor continua cercetările pentru a localiza punctul exact din Scoția de unde a fost extrasă Piatra de Altar și pentru a cartografia rutele maritime exacte folosite de nativi.

Cu toate acestea, marile întrebări antropologice rămân încă pierdute în negura timpului: De ce a fost construit monumentul, ce scop precis servea și cine au fost, cu adevărat, constructorii săi?]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/stonehenge.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Minunile Perestroikăi: un cowboy cântă la Moscova melodia preferată a lui Martin Luther King Jr]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/minunile-perestroikai-un-cowboy-canta-la-moscova-melodia-preferata-a-lui-martin-luther-king-jr.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/minunile-perestroikai-un-cowboy-canta-la-moscova-melodia-preferata-a-lui-martin-luther-king-jr.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Un star country music pe o scenă din Moscova! Și azi ar părea o ciudățenie, dar în 1987 era o știre care părea mai puțin plauzibilă decât că Sfinxul din Bucegi a fost auzit cântând Leliță Ioană! Și totuși acest lucru s-a întâmplat în perioada de agonie a regimurilor comuniste din Europa de Est, perioadă pe care o numim generic Perestroika.

Moscova nu mai ținea pasul în „Războiul Stelelor”
În 1987, Ronald Reagan dădea ultimele lovituri financiare URSS prin cursa înarrmării din „Războiul Stelelor”, iar Mihail Gorbaciov se replia cu măsuri de liberalizare a vieții, sperând într-o schimbare controlată a Imperiului de la Răsărit. Pentru inamicii din Occident, mișcarea era numită la Kremlin Glasnost/Deschidere, iar pentru propria populație era Perestroika/Reconstrucție.
Pentru tinerii din acei ani, schimbarea însemna primele contacte cu libertatea artelor occidentale, după șapte decenii de întuneric ”culturnik”. 
Șocul era, însă, major de ambele părți, astăzi pare multora greu de crezut, dar doar cu 30 în urmă, rușii învățau că americanii trăiesc în sclavie, iar ceilalți construiau sub case buncăre, pregătindu-se pentru un atac atomic dictat de la Moscova.
În acea perioadă incredibilă de schimbări, apar primele schimburi culturale, iar una dintre ele o marcăm astăzi, reproducând o relatare din Los Angeles Times.


[caption id="attachment_4209987" align="alignnone" width="2280"] Ronald Reagan. Sursa: Arhiva EVZ[/caption]
Kris Kristofferson a ajuns la Moscova
Unul dintre simbolurile generației hippy, devenit apoi unul dintre pilonii artei Western, Kris Kristofferson, a ajuns la Moscova, nu ca muzician, ci ca actor în serialul Amerika, un prilej de scandal în SUA, o să înțelegeți din relatare de ce. Personajul nu era ales întâmplător, Kristofferson fiind un militant de stânga până la moartea sa, în 2024.
În timpul turneului de promovare a serialului, el a participat, la început ca spectator, la un concert local.
Importantă este și melodia la care urcă pe scenă, We Shall Overcome. În 1945, balada gospel e cântată în timpul grevelor de la fabricile de tutun, apoi devine imn al sindicatelor prin vocea și chitara lui Pete Seeger, dar momentul de glorie și cel în care a intrat în Istoria Muzicii este 28 august 1963, fiind cântată de Joan Baez la Marșul din Washington, manifestare la care Martin Luther King Jr. a rostit discursul I Have a Dream, manifestul mișcării de luptă pentru drepturi civile care avea să infuențeze politica americană pentru decenii.
Prin gestul simbolic de a fi cântat de un cowboy pe o scenă rusească, părea că melodia își împlinește a nu știu câta oară menirea de a insufla libertate!
Inutil să vă reamintesc faptul că pentru noi, românii, Sfinxul mai avea de așteptat doi ani până să cânte, nu Leliță Ioană, ci Deșteaptă-te române!


VEDETA DIN „AMERIKA” ÎNREGISTREAZĂ UN MARE SUCCES LA UN CONCERT DE LA MOSCOVA
De ROBERT SCHEER
20 februarie 1987, ora 12:00 PT
Redactor Times
MOSCOVA — Kris Kristofferson, vedeta controversatului serial de televiziune „Amerika” de pe ABC, a ridicat în picioare 14.000 de fani rock moscoviți joi, când s-a alăturat unei trupe sovietice underground într-o versiune amplificată a piesei „We Shall Overcome” în timpul unui concert la un patinoar de hochei pe gheață de aici.
Trupa moscovită Time Machine, condusă de idolul rock local Andre Makarevich, în vârstă de 34 de ani, este formată de 18 ani și și-a construit un număr mare de fani prin circulația underground a unor înregistrări pe casetă anterior private. Dar, într-una dintre schimbările amețitoare care au devenit rutină în Uniunea Sovietică a lui Mihail Gorbaciov, grupul se află acum într-un turneu național de concerte sponsorizat oficial.
„Amerika”, care încearcă să descrie posibilele consecințe ale unei preluări sovietice a Statelor Unite, a fost aspru criticată aici. Cu toate acestea, Kristofferson, un liberal politic care a venit la Moscova pentru a participa la o conferință privind eliminarea armelor nucleare, și-a apărat rolul în serial în timpul unui interviu post-concert. „Era mai bine”, a spus el, „să avem pe cineva (în rolul principal al serialului) care apoi este dispus să meargă în Rusia cu o minte deschisă pentru a îmbunătăți comunicarea”.


„Surprins de ritmul schimbării” din Uniunea Sovietică
Înainte de a se alătura trupei Time Machine în popularul imn al mișcării pentru drepturi civile din SUA, cântărețul american i-a spus unui reporter: „Trebuie să depășim vechile stereotipuri despre ruși ca inamic, pentru a salva planeta”. Ulterior, el a adăugat că a fost „surprins de ritmul schimbării” din Uniunea Sovietică, pe care a numit-o „o societate închisă care încearcă din greu să se deschidă. La naiba, m-au invitat să vin aici să cânt și mă voi întoarce cu trupa mea și îi voi stârni entuziasmul”.
Kristofferson a glumit spunând că nu era nerăbdător să urmeze grupul din Moscova, al cărui lider l-a comparat cu „un Bob Dylan timpuriu”.
Makarevich, care scrie majoritatea cântecelor grupu...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/Kristofferson_-_78-923x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Amor cu rețetă în „casele de toleranță”. Cum a devenit sifilisul inamicul numărul unu al României de altădată]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cum-priveau-romanii-sifilisul-la-sfarsitul-secolului-al-xix-lea-si-inceputul-secolului-al-xx-lea.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cum-priveau-romanii-sifilisul-la-sfarsitul-secolului-al-xix-lea-si-inceputul-secolului-al-xx-lea.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[La cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, societatea românească se afla într-un plin proces de modernizare și europenizare. Cu toate acestea, în spatele fațadelor strălucitoare ale marilor orașe și dincolo de dezbaterile politice aprinse, autoritățile medicale și administrative se confruntau cu un inamic invizibil.

Un fenomen devastator pentru biologia neamului: bolile venerice și, în special, sifilisul.

Departe de a fi considerat doar o simplă problemă de morală, sifilisul era privit de elita medicală a epocii drept o amenințare sistemică, un flagel național capabil să altereze viitorul demografic și economic al țării.
Sifilisul, o boală teribilă și inamicul creșterii demografice
În mentalitatea medicală a Europei de Est de la finalul secolului al XIX-lea, raportul dintre sănătatea populației și puterea unui stat era direct proporțional. Din acest motiv, documentele sanitare ale vremii privesc bolile cu transmitere sexuală cu o profundă îngrijorare.

Sifilisul era catalogat drept una dintre cele mai cumplite maladii ale epocii, un diagnostic care echivala cu o condamnare la degradare fizică lentă. Medicii români avertizau că această infecție nu doar că debilitează organismul uman și îl lasă fără apărare în fața altor agenți nocivi, dar scurtează drastic speranța de viață a pacienților.

Mai grav, într-o perioadă în care România avea nevoie de o forță de muncă viguroasă pentru a-și susține modernizarea, sifilisul era identificat drept una dintre principalele cauze ale descreșterii populației și ale degenerării biologice.

[caption id="attachment_4736536" align="alignnone" width="880"] Caricatura din presa vremii, 1905. sursa: arhiva[/caption]
Supravegherea prostituției ca armă de apărare
Pentru a stăvili extinderea bolii, administrația sanitară din România a apelat la reglementarea și monitorizarea strictă a prostituției, considerată principala supraveghere prevenitoare și apărătoare în mediul urban. Medicii comunali, sprijiniți teoretic de agenții polițienești, aveau sarcina de a supraveghea activitatea din bordeluri și de a depista persoanele infectate.

Un instantaneu documentar elocvent pentru această epocă ne este oferit de un raport general asupra igienei publice din orașul Iași, întocmit pe anul 1888 de către doctorul Th. Philippescu. Datele oferite de acesta descriu mecanismul birocratic și medical prin care autoritățile încercau să țină fenomenul sub control:
Infrastructura plăcerilor tolerate
În Iașul anului 1888, existau 12 case de prostituție autorizate, în care activau oficial 132 de femei înregistrate (dintre care 12 locuiau singuratice, în case private).

Rigoarea controalelor era atent monitorizată. Pentru a preveni focarele, acestor femei li s-au aplicat nu mai puțin de 6.278 de vizitațiuni medicale într-un singur an.

Cazuistica depistată. În urma controalelor de la Iași, medicii au descoperit 4 cazuri de blenoragie, 37 de ulcere simple venerice, 6 cazuri de sifilis constituțional și 4 cazuri de alte afecțiuni diferite.

Rezultatele controalelor medicale la prostituatele din Iași (1888): Ulcere simple venerice: 37 cazuri/Sifilis constituțional: 6 cazuri/Blenoragie: 4 cazuri 
Logistica izolării: Spitalele, bugetele și „mediatoarele”
Odată ce o femeie era depistată ca fiind bolnavă, legislația vremii cerea izolarea și internarea ei de urgență pentru a opri lanțul de transmitere. Totuși, tratamentul presupunea costuri pe care birocrația epocii încerca să le împartă riguros.

În cazul Iașului, pacientele erau trimise la prestigiosul Spital „Sfântul Spiridon”. Însă Epitropia spitalului refuza primirea prostituatelor bolnave fără plata unei taxe zilnice de spitalizare, fixată la 1 leu și 50 de bani pentru fiecare zi de căutare/tratament.

Sistemul de plată reflecta modul în care societatea penaliza sau își asuma fenomenul: pentru prostituatele clandestine descoperite bolnave, spitalizarea era achitată din fondurile primăriei. În schimb, pentru femeile care lucrau în bordelurile autorizate, banii erau executați direct de la matroane/mediatoare, prin intermediul serviciului de percepție al comunei.

Pentru a eficientiza procesul și a evita blocajele financiare, medicii igieniști propuneau adesea ca primăriile să aloce sume fixe în buget, dedicate exclusiv Epitropiei Spitalului „Sf. Spiridon”, astfel încât femeile bolnave să fie internate pe loc și ținute sub cheie medicală până la deplina lor însănătoșare.

[caption id="attachment_4736528" align="alignnone" width="1326"] Remediu contra sifilisului, 1877. sursa: Presa vremii[/caption]
Prostituția clandestină și neputința legii
Marea vulnerabilitate a sistemului medical românesc de la finalul secolului XIX nu o reprezentau casele de toleranță autorizate, ci colosalul fenomen al prostituției clandestine. Dincolo de statisticile oficiale, transmiterea sifilisului se făcea într-o proporție covârșitoare la adăpostul nopții, prin verigi scăpate de sub controlul sanitar.

Din acest motiv, medicii epocii...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/anunt-sifilis-1877-1200x489.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA["Fantomele" și capcana meteo au asigurat succesul debarcării din Normandia, 6 iunie 1944]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/fantomele-capcana-meteo-succesul-debarcarii-normandia-6-iunie-1944.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/fantomele-capcana-meteo-succesul-debarcarii-normandia-6-iunie-1944.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[6 iunie 1944 reprezintă una dintre cele mai importante borne ale istoriei moderne: Ziua Z, momentul în care Forțele Aliate au lansat Operațiunea Overlord, cea mai mare invazie amfibie din istoria omenirii. Peste 150.000 de soldați americani, britanici și canadieni au luat cu asalt plajele fortificate din Normandia, deschizând cel de-al doilea front în Europa și decretând începutul sfârșitului pentru cel De-al Treilea Reich.

Deși succesul este adesea atribuit logisticii monumentale și curajului legendar al soldaților din valuri, victoria a fost, în realitate, rezultatul direct al unei rețele complexe de stratageme, inovații tehnologice și decizii de un hazard controlat. Elementul surpriză a fost cel care a înclinat balanța, transformând o misiune aproape sinucigașă într-un triumf strategic.
Operațiunea Fortitude: Fantomele din Pas-de-Calais
Cel mai important aliat al debarcării nu s-a aflat pe plajele din Normandia, ci în mintea comandamentului german. Prin Operațiunea Fortitude (o componentă a planului mai larg de dezinformare numit Operațiunea Bodyguard), Aliații au orchestrat una dintre cele mai mari campanii de diversiune din istoria militară.

Scopul a fost simplu: să-l convingă pe Adolf Hitler și pe generalii săi că invazia principală va avea loc în Pas-de-Calais, cel mai îngust punct al Canalului Mânecii, și că orice acțiune în Normandia va fi doar o simplă manevră de distragere a atenției.

Pentru a da greutate acestei iluzii, Aliații au creat o întreagă armată fantomă: Primul Grup de Armate al Statelor Unite (FUSAG), plasat strategic în sud-estul Angliei. Această forță fictivă era dotată cu:

 	Tancuri și avioane gonflabile din cauciuc;
 	Baze militare pustii în care se genera un trafic radio intens și fals;
 	Comanda simbolică a generalului George Patton, liderul militar de care germanii se temeau cel mai mult.

Diversiunea a funcționat chirurgical. Chiar și în după-amiaza zilei de 6 iunie, în timp ce mii de cadavre se adunau pe plaja Omaha, Hitler a refuzat inițial să trimită diviziile de tancuri Panzer din Pas-de-Calais către Normandia, convins că adevărata invazie abia urma să înceapă.

[caption id="attachment_4735918" align="alignnone" width="2560"] Trupe americane în debarcarea din Normandia. sursa: Wikipedia[/caption]
Inovațiile tehnologice: „Jucăriile” lui Hobart și porturile artificiale
Debarcarea pe o coastă fortificată (Zidul Atlanticului), fără capturarea imediată a unui port funcțional, părea imposibilă din punct de vedere logistic. Soluțiile au venit prin geniu ingineresc și inovație tehnologică absolută.

Aliații au înțeles că, dacă nu pot cuceri un port, trebuie să vină cu unul de acasă. Astfel au fost proiectate porturile Mulberry, structuri gigantice, prefabricate din beton și oțel, care au fost remorcate peste Canalul Mânecii imediat după primele valuri de asalt. Aceste porturi artificiale au permis descărcarea a milioane de tone de provizii, vehicule și muniție în săptămânile cruciale de după Ziua Z.
„Hobart’s Funnies”
Pentru a sparge fortificațiile, buncărele și câmpurile minate de pe plaje, generalul britanic Percy Hobart a dezvoltat o serie de tancuri modificate ingenios, considerate bizare la acea vreme, dar care s-au dovedit salvatoare:

 	tancul Sherman Crab: dotat cu lanțuri rotative în față pentru a detona în siguranță minele terestre;
 	tancul Churchill AVRE: echipat cu mortiere grele pentru a dărâma zidurile de beton ale buncărelor;
 	tancul DD (Duplex Drive): tancuri amfibii capabile să plutească și să ofere sprijin de foc infanteriei imediat după ieșirea din apă.

Capcana meteorologică: Decizia istorică a lui Eisenhower
Inițial, invazia fusese programată pentru data de 5 iunie, însă o furtună violentă abătută asupra Canalului Mânecii a amenințat să distrugă întreaga flotă. În timp ce meteorologii germani au raportat că vremea rea va dura săptămâni, făcând o debarcare imposibilă, meteorologul șef al Aliaților, James Stagg, a identificat o scurtă și fragilă „fereastră” de acalmie pentru ziua de 6 iunie.

Comandantul suprem, generalul Dwight D. Eisenhower, s-a confruntat cu o alegere teribilă: să amâne totul (riscând ca secretul operațiunii să fie descoperit) sau să ordone atacul pe o mare încă agitată. Cuvintele sale scurte, „OK, let’s go” (OK, să mergem), au intrat în istorie.

Această furtună a funcționat ca un element surpriză perfect. Siguri că nimeni nu ar risca o invazie pe o asemenea vreme, comandanții germani au lăsat garda jos.

Multe garnizoane de pe coastă au oprit exercițiile de alertă, iar marele strateg german, feldmareșalul Erwin Rommel, a plecat în Germania pentru a-i duce soției sale o pereche de pantofi drept cadou de zi de naștere. Numeroși generali cheie se aflau la Paris, participând la un joc de strategie pe hartă (wargame).

[caption id="attachment_4735917" align="alignnone" width="1200"] Debarcarea în Normandia, plaja Omaha. sursa: MickStephenson at English Wikipedia[/caption]
Spionajul: Rețeaua Double Cr...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/debarcare-normandia-iunie-1944.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Independența Republicii Moldova și rolul jucat de Moscova. Document CIA]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/independenta-republicii-moldova-si-rolul-jucat-de-moscova-document-cia.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/independenta-republicii-moldova-si-rolul-jucat-de-moscova-document-cia.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Recentul pas extraordinar făcut de Republica Moldova pentru aderarea la Uniunea Europeană și discuțiile tot mai intense despre reunirea țărilor surori sub această cupola mă fac să răsfoiesc câteva pagini de arhivă, pentru că există o întrebare la care aș vrea să răspund: de ce atât de târziu?
Și, culmea, unul dintre primele documente care îmi apare este din ianuarie 1990, când la București lumea se arunca încă pe burtă dacă exploda un bec. Analistul CIA care l-a întocmit vorbește tocmai de independența Moldovei, și de impulsul pe care îl dădeau mișcările din Țările Baltice și schimbările zguduitoare din România proaspăt fostă socialistă.
Iată documentul:

URSS: Potențialul de creștere a tulburărilor în Moldova
Influența evenimentelor din România și regiunea baltică și problema explozivă a unei posibile reunificări cu România fac din Moldova o preocupare tot mai mare pentru liderii sovietici. În ultimele șase luni, Frontul Popular Moldovenesc a folosit o serie de demonstrații pentru a promova o mai mare autonomie politică și economică, un statut oficial pentru limba moldovenească și instituții politice mai deschise. Noile legi lingvistice au sporit sentimentul de izolare culturală al locuitorilor ruși; orașul vorbitor de limbă rusă Tiraspol a votat recent pentru a deveni un teritoriu independent, în loc să fie legat de noua lege, iar unii ruși se pare că iau în considerare mutarea din Moldova. Se pare că organizațiile naționaliste moldovenești se stabilesc în România și s-a vorbit despre un consulat românesc în capitala republicii, Chișinău.
Comentariu: Moldovenii au contacte strânse cu naționaliștii din republicile baltice și par să copieze modelul baltic; Moscova pare să răspundă în același fel, permițând naționaliștilor o atitudine destul de largă, atâta timp cât activitățile lor rămân pașnice și subliniind beneficiile unei structuri federale reînnoite. Conducerea s-ar putea consola cu datele demografice, deoarece doar aproximativ 60% din populația republicii este formată din etnici moldoveni. Situația din România ar putea servi, de asemenea, drept o frână dacă ordinea politică emergentă este mai puțin deschisă și democratică decât se spera.
TCS 271-1/90 30 ianuarie 1990

Posibile răspunsuri la întrebare, Mihail Gorbaciov, Ion Iliescu, Grigore Eremei, Petru Lucinschi
În primul rând mesajul analistului de politică est-europeană al CIA cred că exagera vorbind despre o ”posibilitate explozivă” a reunificării. În Bucureștiul abia scăpat de Nicolae Ceaușescu erau mult mai multe probleme stringente, Armata era pe străzi, începuseră primele mitinguri anti-Iliescu, la televizor se vorbea de masacre, nu se gândea lumea la românii de dincolo de Prut. Poate făceau asta doar unii nostalgici, cum era bunica mea, refugiată de la Ismail, pe 27 august 1944, în bacurile asupra cărora trăgeau soldații sovietici.
Mai mult, să spui că Moscova era surprinsă de schimbarea regimului Ceaușescu este o glumă, cunoscând datele și informațiile apărute după 1989!
Apoi nu trebuie să uităm că Uniunea Sovietică pierduse Războiul Rece, dar era încă destul de puternică. Mihail Gorbaciov trăia încă în iluzia promisiunilor recente, de schimbări lente, inspirate mai mult de Perestroika decât de democrația autentică, a ne-extinderii NATO către Est și altele.
Plus, la acea oră statul de dincolo de Prut era Republica Socialistă Sovietică Moldova, parte a URSS. ”Wind of Change”-ul din acea perioadă – lăsând la o parte că Scorpions nici nu lansaseră încă balada ce premărea căderea Zidului Berlinului – bătea în Moldova sub forma modernizării Partidului Comunist și nu a independenței propriu-zise.


[caption id="attachment_4663889" align="alignnone" width="1200"] Mihail Gorbaciov și Ronald Reagan. sursa: arhiva Fundației Gorbaciov[/caption]
Fraza cheie din raportul CIA despre Republica Moldova
Personaje venite încă din Sovietele Supreme, ca Grigore Eremei sau Petru Lucinschi, promiteau schimbări, dar lucrurile se mișcau după ceasul de la Kremlin.
Fraza cheie din raportul CIA din 30 ianuarie 1990 este cea legată de ”beneficiile unei structuri federale reînnoite”, metoda prin care Gorbaciov încerca să mențină cele 11 republici sub aceeași umbrelă, împăcând ideea de imperiu cu emanciparea națiunilor satelit. De sub umbrela asta, devenită rusească din sovietică, în decembrie 1991, după dizolvarea URSS în Comunitatea Statelor Independente, structură din care Moldova a făcut parte, țara de dincolo de Prut a scăpat foarte greu. 
Dar, trebuie să recunoaștem că în 1990, permiterea emancipării românilor de dincolo de Prut a sădit și ea sămânța independenței de zi.
Apoi este și fraza de final, privind evoluția situației din România, iar cel mai bun exemplu este încheierea de către regimul Ion Iliescu a Tratatului din 5 aprilie 1991 cu muribunda URSS. ”Podului de flori”, din 6 mai 1990, statul român i-a răspuns cu recunoașterea granițelor de după Al Doilea Război Mondial!]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/podul-de-flori.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Rusificarea României. Cursuri în masă de limba rusă pentru muncitorii din marile fabrici]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/rusificarea-romaniei-cursuri-in-masa-de-limba-rusa-pentru-muncitorii-din-marile-fabrici.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/rusificarea-romaniei-cursuri-in-masa-de-limba-rusa-pentru-muncitorii-din-marile-fabrici.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[O telegramă a CIA descrie procesul de ”rusificare” la care era supusă România imediat după instaurarea Republicii Populare. Sigur, procesul descris în raportul agenților americani este minor față de staționarea/ocuparea teritoriului de Armata Roșie, înființarea întreprinderilor mixte, ruso-românești, arestările și deportările care deja instauraseră teroarea.
Telegrama din 1953, cu informații obținute din surse deschise din toamna lui 1952, aduce informații despre apariția și intensificarea cursurilor de limba rusă, nu în școli, acolo se făceau deja, dar pentru muncitorii din centrele industriale.
Organizația care susținea cursurile de limba rusă este foarte interesantă, apărută ca inițiativă în toamna anului 1944, Asociația Română de strâgere a Legăturilor cu Uniunea Sovietică a căpătat personalitate juridică în 1948. Menirea sa era de propagandă pură, finanțând traduceri, spectacole, cursuri, apariții de periodice rusești.
În 1955, activitatea ei a fost restrânsă și a încetat în 1964, adversarul său declarat fiind Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sediul (foto), aflat pe Batiștei, în București, era ostentativ ales, chiar în fața Ambasadei SUA!

Telegramă din 2 aprilie 1953, legat de rapoarte din 4-11 septembrie 1952
CURSURI DE LIMBA RUSA ÎN INDUSTRIA ROMÂNĂ sunt CURSURI NOI CARE ÎNCEP ÎN ÎNTREPRINDERILE ROMÂNE 
București, România Liberă, 4 sept. 1952
Un nou curs de limba rusă va începe în toate întreprinderile și organizațiile românești începând cu 15 septembrie. În cursul anului 1952, mii de muncitori au fost înscriși la peste 4.000 de cursuri de limba rusă. Se așteaptă ca acest număr să crească considerabil în cursul anului 1952 - 1953.
Noile cursuri au început deja în mai multe întreprinderi din București, cum ar fi fabricile Gheorghe Gheorghiu-Dej și Matias Rakosi. Toate cursurile rusești sunt organizate sub auspiciile ARLUS (Asociația Română pentru Legătura cu Uniunea Sovietică).

ARLUS OFERĂ MAI MULTE CURSURI ÎN 1952 
București, România Liberă, 10 sept. 1952
ARLUS a înființat numeroase „cursuri în limba rusă” în urmă cu câțiva ani. În cursul anului 1952, această activitate s-a intensificat. Toate regiunile țării, în special Bacău și Timișoara, au înregistrat rezultate deosebit de reușite. În Regiunea Bacău, au fost inițiate 136 de cursuri, însumând 2.340 de studenți; în Regiunea Timișoara, au fost inițiate 104 cursuri cu 1.760 de studenți. La Combinatul Siderurgic Sovrommetal din Reșița au fost inițiate 12 cursuri.
Centrele ARLUS din Regiunea Constanța au organizat conferințe pe tema „Importanța limbii ruse ca ajutor pentru răspândirea socialismului”.
Mai mult, toate centrele radio transmit continuu programe și cursuri în limba rusă. Numai în Regiunea Constanța au fost organizate peste 86 de cursuri cu 1.028 de studenți.

2.000 DE MUNCITORI DIN BUCUREȘTI AU URMAT CURSURILE București, Viața Capitalei, 11 septembrie 1952 
Peste 2.000 de muncitori bucureșteni au absolvit cursuri de limba rusă în perioada 1951-1952. Mulți dintre aceștia au atins un nivel acceptabil de înțelegere după doar un an de studiu.
Cea mai mare parte a progresului lingvistic a fost realizată la marile întreprinderi industriale. De exemplu, Comitetul ARLUS al Uzinei Siderurgice 23 August din București a luat inițiativa de a tipări formulare prin care muncitorii puteau aplica voluntar pentru admiterea la cursuri de limba rusă. Această procedură a fost adoptată în toată țara. 
La Uzina de Echipamente Electrice Dinamo Cotroceni, 47 de studenți au fost înscriși la cursuri de limba rusă. La Uzina Matyas
Rakosi au aplicat 70 de studenți.
La Uzina Siderurgică Republica, toți studenții care au absolvit 
Cursul de limba rusă s-a grupat în brigăzi de recrutare și a căutat să atragă studenți suplimentari pentru anul următor. Ca urmare a muncii lor, peste 80 de muncitori s-au înscris la cursuri noi. Cursurile de la Uzina de Mașini și Echipamente Vulcan au fost ținute în șase clase diferite, însumând peste 100 de studenți.
La Uzina Grivița Roșie au fost înscriși peste 100 de muncitori, printre care stahanoviștii Alexandru Dumitru și Toma Teodorescu. Aproximativ 250 de muncitori de la Ministerul Transporturilor s-au înscris voluntar la cursuri de limba rusă.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/ARLUS-fostul_sediu.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Amintiri din lumea spionilor. Eduard Hellvig, omagiu după dispariția lui Sir Alex Younger, fostul șef al MI6]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/amintiri-din-lumea-spionilor-eduard-hellvig-omagiu-dupa-disparitia-lui-sir-alex-younger-fostul-sef-al-mi6.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/amintiri-din-lumea-spionilor-eduard-hellvig-omagiu-dupa-disparitia-lui-sir-alex-younger-fostul-sef-al-mi6.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Lumea serviciilor de informații este în doliu după trecerea în neființă a lui Sir Alex Younger, directorul serviciului secret britanic MI6 în perioada 2014–2020. Acesta s-a stins din viață într-un spital din Boston, în urma unei afecțiuni necruțătoare.

Vestea a provocat o reacție profundă din partea fostului șef al Serviciului Român de Informații (SRI), Eduard Hellvig. Într-un mesaj tulburător publicat pe rețelele sociale, Hellvig oferă detalii inedite despre relația strânsă dintre cei doi foști directori, dar și despre modul discret în care Regatul Unit a sprijinit România în momente de cotitură geopolitică, cum a fost perioada post-Brexit.
„Viața unui anti-martini”: Eroul real din spatele mitului James Bond
Eduard Hellvig îl descrie pe fostul șef al MI6 ca fiind exact opusul imaginii flamboaiante pe care cinematografia o atribuie spionajului britanic. Fără gadgeturi, explozii sau pahare prețioase, Younger a întruchipat „versiunea cea mai apropiată de erou real în lumea informațiilor”.

Cei doi s-au cunoscut la București, în anul 2015, amândoi aflați la început de mandat. Younger venise în România în plină campanie pentru Brexit, având un obiectiv clar: să se asigure că parteneriatul de securitate dintre cele două state va rămâne intact, indiferent de rezultatul votului politic.

„Alex era acel tip de profesionist care identifica rapid problemele și le definea clar și precis. Avea un fel de a fi, cordial și direct, pe care analiștii l-ar numi carismă. (...) Alex Younger a înțeles România și partea noastră de lume mai complet și mai nuanțat decât mulți dintre europeni”, a subliniat Eduard Hellvig.
Dosarele grele ale mandatului lui Younger
Cariera lui Sir Alex Younger a lăsat amprente adânci asupra securității euro-atlantice. Intrat în MI6 în 1991, după ce a servit ca militar în Afganistan, el a bifat succese majore pe care fostul șef al SRI le readuce în atenția publicului:

Securitatea Jocurilor Olimpice din 2012: Ca șef al contraterorismului britanic, a coordonat protecția evenimentului de la Londra.

Cazul Salisbury (2014): Sub comanda sa, MI6 i-a identificat și expus pe agenții ruși care au orchestrat atacul cu agentul neurotoxic Novichok, declanșând cea mai mare expulzare de falși „diplomați” ruși din istoria NATO de până atunci.

Vizionar al războiului hibrid: În 2016, Younger avertiza public că dezinformarea digitală reprezintă o amenințare existențială pentru democrații – o viziune ignorată inițial, dar confirmată dramatic de realitățile anilor ce au urmat.

[caption id="attachment_4735529" align="alignnone" width="1351"] Alex Younger / sursa foto: wikipedia[/caption]
Ce a însemnat prietenia șefului MI6 pentru România?
Unul dintre cele mai importante puncte ale mesajului transmis de fostul director SRI atinge cooperarea directă dintre București și Londra.

Deși publicul larg nu va cunoaște niciodată toate detaliile din spatele ușilor închise, Hellvig confirmă un sprijin instituțional masiv.
Pilonii cooperării SRI - MI6
Transformare instituțională. Sir Alex Younger a sprijinit personal procesul de reformă și modernizare a SRI.

Dosare delicate în Est. Cei doi oficiali au colaborat direct pe spețe sensibile din Europa Centrală și de Est, cu ecouri strategice puternice atât în România, cât și în Marea Britanie.

Loialitate discretă. Hellvig cataloghează prietenia fostului șef MI6 față de țara noastră ca fiind „eficientă, cordială și discret-loială”.
O ultimă lecție de discreție
Sir Alex Younger s-a stins din viață departe de casă, răpus de o boală comună, lăsând în urmă o carieră de excepție și o familie care i-a înțeles sacrificiul. În finalul mesajului său, Eduard Hellvig a transmis condoleanțe soției acestuia, Sarah, și a concluzionat cu o reflecție despre esența acestei meserii:

„Trecerea sa nu are nimic din dramatismul filmelor din Vest. A fost răpus de o afecțiune comună, dar necruțătoare. Și tocmai în asta stă, paradoxal, ultima sa lecție, predată discret: în această profesie eroii sunt de fapt oameni simpli care fac lucruri extraordinare atunci când sunt animați de idealuri înalte. Drum bun, Alex.”]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/07/Eduard-Hellvig_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Războiul Burilor cu Imperiul Britanic. Originile, bătăliile și secretele unui conflict care a schimbat istoria]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/razboiul-burilor-imperiul-britanic-originile-bataliile-secretele.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/razboiul-burilor-imperiul-britanic-originile-bataliile-secretele.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Războiul Boer sau al Burilor reprezintă unul dintre cele mai complexe și sângeroase capitole din istoria colonialismului modern.

Desfășurat la cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, acest conflict a marcat coliziunea violentă dintre ambițiile globale ale Imperiului Britanic și identitatea naționalistă a coloniștilor afrikaneri (buri).

De la tacticile revoluționare de gherilă și introducerea lagărelor de concentrare, până la implicarea voluntarilor internaționali, această confruntare a pavat drumul către Africa de Sud modernă.
Originile geopolitice și economice din Războiul Burilor
Geneza conflictului sud-african își găsește originile în necesitățile geopolitice ale Imperiului Britanic de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când Londra a identificat Colonia Capului drept un punct de sprijin indispensabil în drumul său către posesiunile orientale. Necesitatea strategică de a securiza ruta comercială către Indii a determinat Marea Britanie să ocupe în 1795 acest avanpost vital, stabilit inițial de olandezi. Statutul Africii de Sud ca posesiune britanică a fost consfințit oficial în 1814, prin deciziile Congresului de la Viena.

Pentru populația bură, schimbarea suveranității a devenit o problemă acută când noua administrație a impus taxe crescute și obligativitatea limbii engleze în relația cu autoritățile. Această tensiune a culminat în 1835 cu „Marele Trek”, când aproximativ 15.000 de buri și-au abandonat fermele pentru a se stabili în nord. Acolo, aceștia au pus bazele a două entități politice independente: Statul Liber Orange și Republica Transvaal, recunoscute de Londra la jumătatea anilor 1850.

Echilibrul fragil a fost însă spulberat de descoperirea diamantelor în 1866 și a vastelor zăcăminte de aur în 1886. Bogăția subsolului a declanșat o migrație masivă a căutătorilor de avere britanici, etichetați drept uitlanders. Aceștia, sprijiniți de figuri imperiale precum Cecil Rhodes, au preluat rapid controlul asupra industriei miniere, transformând o dispută teritorială într-o confruntare directă pentru supremație economică.

[caption id="attachment_4735434" align="alignnone" width="1200"] Trupe ale burilor. sursa: Britannica[/caption]
De la Primul Război Anglo-Bur la escaladarea din 1899
Până la începutul anilor 1890, numărul celor peste 200.000 de uitlanderi a ajuns să echivaleze cu populația cetățenilor boeri. Simțindu-și identitatea amenințată, Pretoria a impus măsuri restrictive severe și a interzis accesul la funcții publice celor care nu aderau la credința calvinistă.

Anexarea Transvaalului de către britanici în 1877 și decizia ulterioară de a colecta taxe restante din perioada Marelui Trek au declanșat o revoltă armată. În 1881, în Primul Război Anglo-Boer, micile unități de gherilă afrikanere au demonstrat o eficacitate tactică uluitoare în fața armatei convenționale britanice, obținând victoria.

Următoarea perioadă a adus un succes economic fulgerător pentru Transvaal, devenit una dintre cele mai bogate țări din lume. Refuzul autorităților de a acorda drepturi civile imigranților a blocat însă orice cale de dialog.

Tensiunile au explodat după „Raidul Jameson” din 1895, o tentativă britanică eșuată de a incita o revoltă pentru răsturnarea guvernului bur. În septembrie 1899, Transvaalul și Statul Liber Orange au emis un ultimatum comun, iar respingerea acestuia de către britanici a declanșat, la 12 octombrie, al Doilea Război Anglo-Bur.
Al Doilea Război Anglo-Bur: Gherila și tactica lunetiștilor
Deși nu aveau o armată permanentă, burii au mobilizat 28.000 de trăgători de elită și au asediat rapid punctele strategice Mafeking, Ladysmith și Kimberley. Cauza lor a atras simpatia publică globală, materializată prin formarea unei Legiuni Străine de 2.500 de voluntari internaționali și prin sprijinul logistic oferit de Germania, care a trimis puști cu repetiție Mauser.

Totuși, Marea Britanie și-a mărit rapid efectivele la 120.000 de soldați până în decembrie 1899, beneficiind și de sprijinul populației locale de culoare, care spera în abolirea sclaviei promovată de britanici.

În primăvara anului 1900, mașinăria de război britanică a zdrobit rezistența organizată, capturând Bloemfontein și Pretoria. Prăbușirea frontului convențional a marcat însă începutul unui sângeros război de gherilă. Burii operau cu o mobilitate uluitoare, vizând cu prioritate ofițerii inamici.

Precizia lor letală de la distanțe mari l-a făcut pe Rudyard Kipling să noteze că „un boer ne-ar putea prinde ca pe un prost de la o milă distanță”, forțând armata britanică să revoluționeze propriile tactici prin antrenarea intensivă a lunetiștilor.

[caption id="attachment_4735428" align="alignnone" width="1600"] Bătălia de la Majuba, din războiul anglo-bur. sursa: arhiba presei[/caption]
Tragedia umanitară a lagărelor de concentrare
Pentru a neutraliza sprijinul logistic acordat gherilelor, forțele imperiale au recurs la izolarea populației civile în lagăre de concentrare împrejmuite cu s...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/razboi-bur-Majuba_LondonNews-1200x792.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ziua în care s-a făcut dreptate. Semnarea Tratatului de la Trianon, prin ochii unui român. Cum au reacționat maghiarii]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ziua-in-care-s-a-facut-dreptate-semnarea-tratatului-de-la-trianon-prin-ochii-unui-roman-cum-au-reactionat-maghiarii.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ziua-in-care-s-a-facut-dreptate-semnarea-tratatului-de-la-trianon-prin-ochii-unui-roman-cum-au-reactionat-maghiarii.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Pentru neamul nostru, ziua de 4 iunie 1920 nu a fost o simplă dată în calendar, ci clipa în care istoria a îngenuncheat în fața adevărului axiomatic. După secole de suferință, umilințe și jertfe nenumărate, actul semnat în somptuosul Palat Marele Trianon de la Versailles a pecetluit juridic ceea ce marea adunare națională de la Alba Iulia proclamase deja cu 18 luni înainte.

Tratatul a confirmat frontiera României cu Ungaria și includerea în România a Transilvaniei, a unei mari părți din Banat, a Crișanei și a unei părți din Maramureș.

A fost deznodământul unui efort diplomatic titanic, purtat la Paris într-o atmosferă de tensiune extremă. Pentru a înțelege măreția și, deopotrivă, dramatismul acelei zile, trebuie să privim dincolo de textul rece al articolelor de tratat și să pătrundem în relatarea emoționantă a memoriilor vremii.
Trianon, triumful demnității și sfârșitul calvarului
În dimineața acelei zile de vară, delegația României, condusă de doctorul Ioan Cantacuzino și Nicolae Titulescu, alături de alți diplomați și experția intrat în Sala Galeriilor de la Trianon cu conștiința curată a celui care nu revendică pământuri străine, ci cere recunoașterea propriei vetre.

În memoriile sale, marele diplomat Nicolae Titulescu avea să descrie mai târziu starea de spirit care l-a încercat în momentul în care a pus mâna pe toc pentru a semna documentul: „Semnând acest tratat, am avut sentimentul că pun o cărămidă la temelia României Mari, o temelie pe care s-a vărsat atâta sânge și s-au cheltuit atâtea suferințe. Nu a fost un act de răzbunare, ci un act de justiție istorică.”

[caption id="attachment_4735409" align="alignnone" width="1518"] Nicolae Titulescu. sursa: BCU Cluj[/caption]

Pentru românul ardelean, care îndurase decenii de maghiarizare forțată și legi electorale restrictive, Trianonul a fost momentul în care a încetat să mai fie „tolerat” în propria țară. În presa vremii de la București și Cluj, entuziasmul era de nedescris.

Oamenii plângeau pe străzi, clopotele bisericilor ortodoxe și greco-catolice băteau la unison, iar slujbele de Te Deum adunau mulțimi uriașe. Se împlinea visul generației lui Avram Iancu și a memorandiștilor. Românii simțeau că, în sfârșit, Europa civilizată recunoștea realitatea demografică și voința suverană a majorității din Transilvania.
Perspectiva maghiară: „Nem, nem, soha!” și doliul unei națiuni
În deplin contrast cu explozia de bucurie din România, la Budapesta și în rândul delegației maghiare conduse de Ágost Benárd și Alfréd Drasche-Lázár, atmosfera era una de catastrofă națională. Pentru unguri, dezmembrarea Regatului Sfântului Ștefan a fost trăită ca o nedreptate strigătoare la cer, un traumatism psihologic colectiv care avea să marcheze profund mentalitatea maghiară pentru următorul secol.

În momentul în care s-a aflat că tratatul va fi semnat în termenii duri impuși de Antantă, în Ungaria s-a decretat doliu național.

La Budapesta, drapelele au fost coborâte în bernă, școlile și magazinele s-au închis, iar transportul public s-a oprit timp de zece minute în semn de protest tăcut. Ziarele au apărut cu chenar negru, iar pe străzi mii de oameni purtau banderole negre.

Trăirile ungurilor din acele clipe sunt cel mai bine surprinse în memoriile contelui Albert Apponyi, șeful inițial al delegației maghiare la conferința de pace, care a încercat până în ultima clipă să înduplece marile puteri prin celebrele sale discursuri în franceză, engleză și italiană.
Mesajul lui Apponyi
Ce transmitea Apponyi, maghiarilor din Transilvania: „Tratatul de la Trianon ne-a despărțit de frații noștri din Ardeal. Dar este natural că spontaneitatea frățească nu va putea fi înlăturată de niciun tratat și de nicio putere, pentru că este deținută de către forța culturii maghiare, de către tradițiile sfinte de un mileniu și de către cele mai înălțătoare legături sufletești, cu mai mare forță, decât dacă n-ar miza pe niște legături de oțel.

De altfel nici nu voiește să o despartă nimeni. Acesta n-a fost scopul conferinței de pace, al stăpânilor lumii și al niciunui stat. Să cultivăm deci aici ca și acolo cu răbdare spiritul unguresc, pe care l-am moștenit de la părinții noștri și va trebui să-l lăsăm urmașilor noștri. Îi îndemn pe frații dezlipiți de noi în viitor. Ci în întreg nu numai atenționez asupra datoriilor, de a păstra pe veci în suflet cultura ungurească și a cultiva limba ei, folosindu-se de toate drepturile, date de tratatul de pace.”

Sloganul „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată!) a devenit strigătul de disperare al unei națiuni care refuza să accepte pierderea a două treimi din teritoriu și a aproape a două treimi din populație. Pentru ei, Trianonul nu era o reașezare etnică justă, ci o pedeapsă punitivă aplicată unei națiuni învinse.

[caption id="attachment_4708787" align="alignnone" width="500"] Apponyi Albert - Credit foto: Wikipedia[/caption]
Tratatul de la Trianon are 14 părți
Prima parte include Pactul Ligii Națiunilor (parte comună p...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/tratat-trianon-905x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ioan-Aurel Pop: Cum se poate spune „unirea României cu Republica Moldova”? De ce formularea este incorectă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ioan-aurel-pop-unirea-romaniei-republica-moldova-incorecta.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ioan-aurel-pop-unirea-romaniei-republica-moldova-incorecta.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Academicianul Ioan-Aurel Pop, fostul președinte al Academiei Române și istoric de prestigiu, a atras atenția asupra unei erori grave de formulare care circulă în spațiul public când se discută despre o eventuală unire între România și Republica Moldova.

Într-o postare publică, istoricul a explicat de ce expresia „unirea României cu Republica Moldova" este fundamental incorectă atât din punct de vedere semantic, cât și istoric.

„Oare dacă s-ar face unirea, ar fi capitala la Chișinău? Nu ar fi corect «unirea Republicii Moldova cu România»? Sau și mai corect «unirea Basarabiei cu România», fiindcă nouă Basarabia ni s-a luat, nu «Republica Moldova»?", a întrebat retoric Ioan-Aurel Pop, subliniind problema formulării care inversează logic raportul istoric dintre cele două entități statale.
Precedentul Marii Uniri: Transilvania s-a unit cu România, nu România cu Transilvania
Academicianul Ioan-Aurel Pop a folosit un exemplu edificator din istoria românilor pentru a clarifica corectitudinea formulării. „Eu nu am vorbit de semnificația numelui de Basarabia, ci de faptul că mi se pare incorect (și nu doar semantic) să zici «unirea României cu R. Moldova». Atunci va trebui să zicem că, la 1918, s-a unit România cu Transilvania!", a explicat președintele Academiei Române.

Comparația cu evenimentele din 1918 este extrem de relevantă: la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul s-au unit cu Regatul României, nu invers. Același principiu istoric și logic ar trebui aplicat și în cazul unei eventuale reunificări cu teritoriile basarabene aflate astăzi în componența Republicii Moldova.
Basarabia, provincia românească răpită de Imperiul Rus în 1812
Ioan-Aurel Pop a subliniat contextul historic esențial: „Deci, rușii au luat la 1812 ceea ce nu era al turcilor, decât dacă adoptăm numai punctul de vedere al celui puternic. E drept că unii boieri români, în timpul Păcii de la București (1812), au contribuit la acest rapt, dar asta e altă poveste."

Istoricul face referire la Tratatul de la București din 1812, prin care Imperiul Rus a anexat teritoriul dintre Prut și Nistru, provincia istorică românească cunoscută sub numele de Basarabia.

Această anexare a fost rezultatul unui război ruso-turc, în care Principatul Moldovei, deși avea statut autonom, a fost tratat ca monedă de schimb între cele două imperii.
Statutul special al Principatelor Române față de Imperiul Otoman
Academicianul Ioan-Aurel Pop a dezvoltat o argumentație istorică complexă privind statutul special al Principatelor Române în relația cu Imperiul Otoman, diferit fundamental de cel al altor provincii sud-dunărene.

„Noi nu am fost niciodată ca Grecia, fără individualitate, Bulgaria, Serbia, Albania etc. cu pași în frunte, cu clasă superioară otomană, cu spahii și ieniceri la porți, cu propagandă islamică, cu moschei, geamii, meceturi, cu biserici transformate în locuri de închinat musulmane, cu boierimea expropriată și distrusă", a explicat președintele Academiei Române.

Din punctul de vedere al dreptului islamic hanefit aplicat de Imperiul Otoman, Principatele Române nu au fost nici în „Casa Războiului" și nici în „Casa Islamului", precum țările sud-dunărene, Ungaria centrală de la 1541, Banatul de câmpie de la 1552 și raialele dunărene, ci în Casa Păcii, adică în „cordonul sanitar" de la frontierele Imperiului Otoman.
Tratatele de capitulații garantau autonomia Moldovei și Țării Românești
Ioan-Aurel Pop a făcut referire la consensul istoriografic academic: „Marii istorici - de la Constantin Giurescu, Mihail Guboglu și Tasin Gemil la Mihai Maxim la Șerban Papacostea - au scris mult despre capitulații și despre tratatele (ahd-name), inegale, firește, dintre Imperiul Otoman și Principate, prin care statutul de autonomie a Principatelor era garantat de Poartă în Evul Mediu și Epoca Modernă."

Aceste tratate de capitulații (ahd-name) reprezentau garanții juridice internaționale ale autonomiei Moldovei și Țării Românești, păstrându-le instituțiile proprii, administrația autohtonă, armata, sistemul fiscal și Biserica Ortodoxă neafectate de dominația otomană directă.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/ioan-aurel-pop-2020-1109x1200.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Fabrica de Armament Cugir e în atenția spionajului de aproape opt decenii. Mașini de cusut cu foc automat]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/fabrica-de-armament-cugir-e-in-atentia-spionajului-de-aproape-opt-decenii-masini-de-cusut-cu-foc-automat.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/fabrica-de-armament-cugir-e-in-atentia-spionajului-de-aproape-opt-decenii-masini-de-cusut-cu-foc-automat.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Când vezi că la Fabrica de Armament Cugir e grevă în plin conflict armat la granița României și în condițiile în care țara noastră e parte din uriașa investiție SAFE, nu ai cum să nu te gândești că e ceva în neregulă.

Fără a avea nici un strop de nostalgie ceaușistă, fabrica este funcțională din 1799 și a avut parte de glorie încă din Al Doilea Război Mondial, e de ajuns să parcurgi pe diagonală lista rapoartelor diverselor servicii străine despre această facilitate pentru a ânțelege că a fost întotdeauna importantă în economia conflictelor europene și nu numai. Cum a ajuns în starea din ultimii ani nu e un mister, e doar un subiect mult prea tocat în ultimii ani ca să îi mai dea cineva atenția cuvenită.

Fie pe timp de pace, fie pe timp de război, fabrica asta s-a descurcat până în 1989, suplimentând sincopele din comerțul cu armament cu producția de mașini de cusut sau de spălat, legându-și numele, până prin 2008, de mărci ca ”Automatic”, ”Diamant” sau ”Albalux”.

Vă redăm mai jos un exemplu de raport privind fabrica de la Cugir din 1950, o radiografie destul de exactă în care spionul american a folosit clar surse din interior, acțiune deosebit de periculoasă în primii ani ai Războiului Rece.
Telegramă din 22 septembrie 1950
Subiect: Fabrica de Armament din Cugir, România
1. Uzinele din Cugir, împreună cu uzinele din Copșa Mică, se numesc Uzinele Copșa Mică-Cugir, a căror abreviere oficială este CMC. Uzina din Cugir este formată din două fabrici, fabrica de armament propriu-zisă și fabrica de muniții. Una se numește CMC Fabrica de Armament Cugir, cealaltă CMC Fabrică de Muniții Cugir. Fabrica de muniții se află sub controlul Ministerului Industriilor.

2. Din 1945-1946, conducerea generală a CMC are sediul central la adresa Calea Victoriei nr. 63, Blocul Mică, București. Pentru cele două fabrici din Cugir există o conducere comună a uzinei, care își are sediul în clădirea administrative a fabricii de armament. Personalul de conducere este format din civili. După 1946, numărul de lucrători a fost redus cu 70%. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, efectivele lor erau de aproximativ 7.000 de persoane, în timp ce în prezent doar aproximativ 2.000 de persoane, majoritatea germani și maghiari, sunt angajate aici.

3. Fabrica de muniție, numită și „fabrica de jos”, este situată la marginea de nord a satului Cugir, care este situat în Transilvania, în județul Hunedoara. La uzină se poate ajunge prin intermediul șoselei provinciale de la Șibot la Cugir, care se ramifică din șoseaua nr. 31 de la Sebeș la Alba și Arad. Drumul Șibot-Cugir are o lungime de aproximativ 10,5 mile. De pe linia principală de drum Teius-Alba Ivlie-Vințul de Jos- Deva-Arad se ramifică o linie secundară cu ecartament standard, cu o singură cale, în Șibot spre Cugir. Fabrica este înconjurată de un gard înalt de 2,4 metri, iar securitatea este menținută de paznicii fabricii.
4. Legenda schiței atașate este următoarea:
(1) Ghereta portarului.

(2) Clădire de conducere pentru instalațiile de artilerie și muniție, 30 de metri pe 20 de metri.

(3) Clădire garaj.

(4) Ateliere, un complex format din mai multe compartimente care acoperă o suprafață totală de aproximativ 250 de metri pe 120 de metri. Acestea sunt: ​​un atelier de montaj, diverse alte ateliere, o fierărie, strunguri și o tâmplărie, precum și alte tipuri de ateliere.

(5) Clădirea Departamentului de Sport.

(6) Un poligon subteran de probă, 120 de metri pe 7,8 metri

(7) Numeroase instalații care acoperă o suprafață totală de aproximativ 71 de metri pe 19 metri. Din clădirea centrală se ridică un coș de fum.

(8) Gater.

(9) Depozit de cherestea.

(10), (11), (12) Cazarme temporare.

(13) Cantină pentru angajații permanenți.

(14) Depozit de cherestea.

(15) Gara din Cugir.

(16) Teren de fotbal.

(17) Locuințe pentru muncitori în construcție
5. Din 1939 până în 1945, uzina a produs arme și materiale de armament, dar în 1946, a trecut la producția pe timp de pace, inclusiv mașini de cusut. Aproximativ 10% din capacitatea uzinei este utilizată pentru lucrări de armament, inclusiv fabricarea de arme noi în cantități mici și repararea celor vechi. Cea mai mare parte a utilajelor a provenit din Cehoslovacia în 1937-1938. La momentul acestui raport, toate mașinile de cusut erau livrate Uniunii Sovietice.
Comentariu: Această uzina produce și repară pistoale mitralieră de tip „Oritza”. Unitățile poliției feroviare au primit ordin să-și trimită pistoalele mitralieră la Uzina de Muniție Cugir pentru modificări. Prin montarea unui nou mecanism la ejector, orice opriri, frecvente până acum, ar fi evitate în viitor. Mecanismul de siguranță al acestei mitraliere a fost, de asemenea, modificat. Din 1937, ingineri cehi și muncitori specializați au lucrat în această uzină.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/CUGIR.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Planul Războiului Rece. De ce a vrut secretarul de stat american Marshall să ajute Europa după Al Doilea Război Mondial]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/planul-razboiului-rece-de-ce-a-vrut-secretarul-de-stat-american-marshall-sa-ajute-europa-dupa-al-doilea-razboi-mondial.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/planul-razboiului-rece-de-ce-a-vrut-secretarul-de-stat-american-marshall-sa-ajute-europa-dupa-al-doilea-razboi-mondial.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Europa nu era doar un peisaj al ruinelor fumegânde, ci și scena unei incertitudini politice majore. În acest context de criză profundă a apărut faimosul Plan Marshall (European Recovery Program). A fost un program masiv de ajutor economic lansat de SUA în 1948, menit să reconstruiască Europa Occidentală devastată de război și să oprească expansiunea comunismului.

De ce a ales totuși secretarul de stat american George Marshall să investească resurse colosale în reconstrucția unui continent devastat?

Răspunsul la această întrebare rămâne un subiect intens dezbătut în istoriografia modernă, pendulând între ideea de generozitate umanitară și cea de strategie geopolitică pură. Dincolo de retorica oficială, Planul Marshall este considerat de mulți experți drept adevăratul punct de inflexiune care a redesenat arhitectura politică a lumii și a declanșat Războiul Rece.

[caption id="attachment_4734022" align="alignnone" width="1200"] General George C. Marshall. sursa: http://www.dodmedia.osd.mil[/caption]
Planul Marshall, mână întinsă sau catalizator al Războiului Rece?
Mihail Meagkov, directorul științific al Societății Istorice Militare Ruse, propune o lectură critică a acestui moment academic. El susține că programul american de ajutor a funcționat, în realitate, ca un catalizator pentru declanșarea Războiului Rece.

Din această perspectivă, inițiativa Washingtonului nu a fost doar un sprijin economic, ci o manevră geopolitică care a forțat ruptura de Uniunea Sovietică, trasând primele linii de demarcație ideologică ale unei lumi bipolare.

Această temă își păstrează o actualitate frapantă, așa cum subliniază și istoricul Hope Harrison într-o analiză publicată în The Washington Post. Analizând volumul de referință al lui Benn Steil, intitulat „Planul Marshall: Începuturile Războiului Rece”, Harrison scoate în evidență faptul că mizele de atunci, controlul sferelor de influență și utilizarea economiei ca instrument de putere, oglindesc fidel tensiunile globale contemporane.
Diplomația Dolarului
Cartea lui Benn Steil demonstrează că, dincolo de reconstrucția fizică a fabricilor și a orașelor, miza reală a fost ancorarea definitivă a Europei Occidentale în tabăra transatlantică. A fost un demers care a salvat economii de la colaps, dar care a și oreintat, pentru decenii, destinele divergente ale Estului și Vestului.

Suma de aproximativ 13 miliarde de dolari (peste 150 de miliarde la valoarea actualizată a dolarului) a accelerat reconstrucția industriei și agriculturii europene, însă a funcționat și ca un mecanism de interconectare structurală.

Prin acest plan, economiile europene au fost strâns legate de puterea industrială și financiară a SUA, oferind Washingtonului pârghiile necesare pentru a-și exercita ulterior influența militară și politică.
Motivația economică
Un aspect esențial, dar mai puțin explorat în manualele clasice de istorie, este faptul că Planul Marshall era o necesitate vitală chiar pentru economia internă a Statelor Unite ale Americii. După încheierea ostilităților, Washingtonul se temea de o nouă depresiune economică similară celei din perioada 1929-1933.

Industria americană, propulsată la maximum de efortul de război, se confrunta cu o supraproducție masivă de bunuri. Fără o Europă solvabilă, capabilă să cumpere produsele americane, economia SUA risca blocajul.

Astfel, deschiderea și stabilizarea piețelor europene a fost o strategie de supraviețuire economică: Unchiul Sam trebuia să mențină ritmul de creștere postbelic prin exporturi constante și securizarea accesului la vastele piețe coloniale ale puterilor europene.
Eliminarea forțelor de stânga
Dincolo de fluxurile de mărfuri, Planul Marshall a impus condiții politice stricte țărilor beneficiare. În anii postbelici, pe fondul sărăciei, partidele comuniste și de stânga câștigau o popularitate îngrijorătoare în țări cheie precum Italia și Franța.

[caption id="attachment_4734027" align="alignnone" width="1384"] Carnet de membru al Partidului Comunist Italian, 1947. sursa: EBay[/caption]

Una dintre clauzele tacite, dar ferme, ale acceptării ajutorului american a fost eliminarea sau marginalizarea forțelor de stânga din guvernele de coaliție națională.

În timp ce dolarii reconstruiau infrastructura critică, aceștia ridicau simultan bariere ideologice de netrecut, izolând Europa de Est, care, la presiunea Moscovei, a refuzat participarea, și consolidând un bloc occidental aflat sub tutela directă a Washingtonului.
Miza Germaniei
Întrebarea dacă teama de o renaștere a puterii germane era reală sau doar un paravan diplomatic primește un răspuns tranșant în lumina strategiilor de culise ale epocii.

La finalul războiului, existau inițiative drastice precum Planul Morgenthau, care propunea dezindustrializarea completă și transformarea Germaniei într-o zonă pur agrară pentru a-i anula orice potențial militar viitor.

Totuși, escaladarea rapidă a tensiunilor...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/General_George_C._Marshall_official_military_photo_1946-792x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Povestea unei crime de acum 30 de ani. Mărturia studentului care într-o criză de furie și-a atacat iubita și pe gazda acesteia]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/povestea-unei-crime-de-acum-30-de-ani-marturia-studentului-care-intr-o-criza-de-furie-si-a-atacat-iubita-si-pe-gazda-acesteia.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/povestea-unei-crime-de-acum-30-de-ani-marturia-studentului-care-intr-o-criza-de-furie-si-a-atacat-iubita-si-pe-gazda-acesteia.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ce metodă mai bună de a te răcori într-o zi de început de vară decât să cauți prin arhive! Mărturisesc faptul că am început prin a căuta materiale vechi despre generalul Costică Voicu, vestea morții sale, primită ieri, trezindu-mi amintiri din perioada cât a condus Poliția Română. 

Povestea unei crime de acum 30 de ani
Parcurgând textele vechie, ale altora și chiar ale mele, mi-am dat seama că atât de multe lucruri s-au schimbat în ultimii 30 de ani și că scandalurile din perioada în care în limbajul românului intrau expresii ca ”gulere albe” sau ”crimă organizată” și ”spălarea banilor” trebuie explicate amănunțit pentru a fi pe înțelesul publicului de azi. Ar merita totuși scris un text despre acea perioadă. Poate îi vine rândul.
Chiar pe pagina din 15 martie 1996 din Evenimentul Zilei am dat, însă, peste un text semnat de colega mea Lidia Popeangă și de mine despre o crimă bucureșteană care, la vremea ei, a făcut ceva vâlvă, mai ales pentru că ucigașul nu a fost prins imediat, ci după o vânătoare de câteva zile.
Ancheta este din perioada când instinctul de copoi al ”celor de la Omoruri” era primordial, suportul tehnic de acum fiind aproape nul, localizări pe telefon, camere de luat vederi stradale, interceptări de convorbiri lipsind atunci. Audierile profesioniste, ”simțirea” locului faptei și interpretarea corectă a urmelor erau atuuri nelipsite din mâneca polițiștilor și procurorilor. Și munca reporterilor era diferită, terenul fiind cuvântul de ordine în acei ani, așa cum, cred eu, ar trebui să fie și acum, dar nu mă bag.
Am schimbat numele victimei violului, așa cum e normal, dar și al autorului, pentru că probabil și-a ispășit pedeapsa. A rămas numele procurorului criminalist Aurel Bulcu, căruia îi păstrez o frumoasă memorie.
Material publicat în Evenimentul Zilei ediția din 15 martie 1996:
„Prins la Cîmpulung Moldovenesc

Studentul ucigaș din strada Episcop Radu declară: „Am lovit-o de mai multe ori, pînă a tăcut“ 
Alexandru Popescu, studentul ucigaș care a bîntuit țara purtînd în suflet povara unei iubiri neîmplinite și pe mîini sîngele unei bătrine, a fost prins de Poliția din Cîmpulung Moldovenesc. 
Criminalul a fost adus înapoi în București și, ieri, a povestit pentru prima dată anchetatorilor cum a ucis-o pe Viorica Valahie și cum a încercat să-și siluiască iubita. 
Un singur eveniment i-a tulburat firul amintirilor însîngerate: la un moment dat, pe holurile Parchetului s-a întîlnit cu Marina. Fata a avut un șoc revăzîndu-l pe omul care, în demența sa, a confundat-o cu o „bucată de carne“, culeasă dintr-un bordel. 

• STUDENTUL I-A DĂRUIT VIITOAREI VICTIME UN VOLUM DE NICHITA STANESCU 
Vă reamintim că duminică, 10 martie, Alexandru Nicolae Popescu, student în anul V la Facultatea de Biologie din Iași, a încercat să-și violeze iubita, Marina, care voia să se păstreze neprihănită pînă în noaptea nunții. Pentru a se asigura că nu îl va deranja nimeni, tînărul i-a sfărîmat cu o teslă capul Vioricăi Valahie, gazda fetei. 
După ce a anunțat Salvarea, Alexandru a dispărut. Studentul s-a dus acasă, la Cîmpulung Moldovenesc, de unde a fost ridicat de polițiști. In birourile anchetatorilor de la București a fost adusă o „epavă“ umană, un tînăr inteligent, de succes, acum învins de povara faptelor sale. 
Docil, Alexandru recunoaște tot ce a făcut într-o criză de nebunie.
Ucigașul va fi supus unei expertize neuropsihiatrice pentru a se stabili exact starea sa în acea jumătate de oră, în care, dintr-un tînăr timid a devenit ucigaș și violator. Pentru a înțelege această „stare a crimei“, îl vom lăsa pe ucigaș să iși povestească ororile la care a supus două femei. Trebuie spus că Alexandru a cunoscut-o pe Marina la Iași, în anul 1993. 
De mai bine de un an, Marina stătea în gazdă la Viorica Valahie, intr-o căsuță din strada Episcop Radu. Alexandru le vizita cam o dată pe lună și le ajuta pe femei la treburile gospodărești. Ultima oară, a venit la București pe 8 martie. El i-a adus iubitei sale în dar un volum de poeme de Nichita Stănescu. În noaptea de 9 spre 10 martie, tinerii au mers la o petrecere, la o colegă de facultate de-a Marinei. 

• „GAZDA M-A BRUSCAT CU O AFIRMAȚIE RĂSTITĂ“ 
„Am plecat de la acea petrecere în jurul orei 8,30, pe 10 martie. Am ajuns acasă la victimă, unde am încercat să ne odihnim. Eu din nou nu am reușit decît să ațipesc foarte puțin. Ne-am trezit, am mîncat și ne-am uitat la televizor. Apoi din nou am mîncat. În timp ce pregăteam masa, m-am certat cu Marina și ea mi-a spus că a hotărît să încetăm relația dintre noi. Am implorat-o să nu facă acest pas, dar nu am reușit. 
Ea a avut o reacție brutală, iar eu mi-am pierdut cumpătul și am răspuns la fel. Aici a intervenit gazda, care nu a prins discuțiile dintre noi, ci doar imaginea Marinei plîngînd. Doamna Valahie s-a supărat, m-a chemat la masă și acolo am încercat să mă sinucid. Cele două femei s-au împotrivit și încercarea mea a eșuat.
Marina s-a dus să se odihnească, iar eu au luat o pastilă de Hidro...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/arest-1-1200x800.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[A fost o perioadă în care românii făceau mișto „diplomatic” de sovietici]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/a-fost-o-perioada-in-care-romanii-faceau-misto-diplomatic-de-sovietici.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/a-fost-o-perioada-in-care-romanii-faceau-misto-diplomatic-de-sovietici.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Românii au avut în perioada de la începutul anilor 60 ai secolului XX o atitudine de frondă față de sovietici. Ajutase și retragerea trupelor sovietice din 1958. Folclorul urban susține că Hrusciov ar fi fost de acord după ce ar fi vânat în România două exemplare de urs cum rar se mai găsesc azi prin Carpați. Eroii unor „miștouri” diplomatice sunt Nicolae Ceaușescu și Ion Gheorghe Maurer.
Românii se gândesc la binele sovieticilor
Prima dată când Nicolae Ceaușescu a arătat că românii au gânduri de emancipare a fost prin anii 1962-1963. Atunci, Hrusciov a avut o serie de întrevederi cu activul superior de partid condus de Gheorghiu-Dej cu Maurer și Ceaușescu în proximitatea lui Dej. Dorind să arate că românii „nu sunt de capul lor”, Hrusciov a spus ceva ce dorea a fi o lovitură „trăznet”. Fostul demnitar comunist Paul Niculescu Mizil susținea într-un interviu că era vorba de creșterea puilor.

Ceaușescu i-a dat replica lui Hrusciov. I-a spus să nu mai țină aici consilieri sovietici adică spioni. I-a spus că datele pe care le are Hrusciov sunt inexacte. Spunea Ceaușescu, românii ar fi mai fericiți dacă URSS nu ar cheltui pe spionaj banii poporului sovietic și românii le-ar da infomația exactă.
Românii dau lovitura. Maurer preferă să mănânce
Românii, în aprilie 1964, deja s-au rupt de sovietici printr-o declarație de independență. În 15 aprilie 1964, Nikita Hrusciov împlinea 64 de ani. Ion Gheorghe Maurer era în vizită la Moscova. Hrusciov se născuse pe 3/15 aprilie 1894. Discursurile laudative la adresa gazdei erau văzute ca gesturi de curtoazie.

Singurul care nu a vrut să țină un discurs a fost Ion Gheorghe Maurer. Furios, Todor Jivkov, liderul bulgar i-a spus „de la obraz” lui Maurer să zică și el ceva că „așa e frumos”. Ion Gheorghe Maurer i-a dat o replică: „Eu când mănânc, nu vorbesc”. A urmat evident, declarația de independență care a făcut ca România să se orienteze spre Republica Populară Chineză.
Brejnev îi bate obrazul lui Ceaușescu
Românii au înființat unitatea de contra-spionaj anti-KGB, faimoasa o110. Ea s-a creat prin redefinirea rolului UM 0920/A, după defectarea generalului Pacepa în 1978.  Leonid Brejnev îi transmisese lui Ceaușescu prin Corneliu Mănescu încă din 1969 că românii insistau pe „suveranitate, neamestecul în treburile interne”. Adică oare cine ar fi atacat România, se întreba retoric Brejnev.

Se spune că Brejnev i-a zis personal lui Ceaușescu despre anumite gesturi de retragere a unor oficiali cu studii la Moscova, din prima linie a politicii la București. Ceaușescu a spus franc că spionajul românesc este axat pe țările dușmane. „Ars”, Brejnev ar fi replicat: „Ce măi, pentru voi românii, URSS este țară dușmană?”]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/07/Brejnev-Ceausescu.v1-1024x992.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Viața secretă și fuga fetei lui Stalin care a zguduit Războiul Rece]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/viata-secreta-si-fuga-fetei-lui-stalin-care-a-zguduit-razboiul-rece.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/viata-secreta-si-fuga-fetei-lui-stalin-care-a-zguduit-razboiul-rece.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Pe 6 martie 1967, în plin Război Rece, diplomații de la Ambasada SUA din New Delhi au fost treziți din rutină de o femeie care purta un pașaport sovietic și o valiză mică. Numele ei din acte era Svetlana Iosifovna Stalina.

Pentru Occident, ea era singura fiică a lui Iosif Stalin, „Prințesa de la Kremlin”. Pentru regimul de la Moscova, fuga ei a reprezentat una dintre cele mai mari lovituri de imagine din istoria Uniunii Sovietice.

Bazat pe documente de arhivă, biografii occidentale și detalii mai puțin cunoscute din sursele rusești, inclusiv memoriile ei și mărturiile apropiaților din cercurile de la Moscova, acest articol reface filmul unui destin tragic și fascinant. Al unei femei care a încercat toată viața să scape de umbra tatălui ei.
Copilăria la Kremlin: „Vrăjitoarea Mică” a lui Stalin
Născută pe 28 februarie 1926 la Moscova, Svetlana a fost lumina ochilor lui Stalin. În scrisorile publicate ulterior în Rusia, tatăl ei o alinta “Setanka-Gospodina” sau „Vorobjonok” (Vrăbiuța) și se juca de-a „supusul” care primea ordine de la ea, numind-o în glumă „Mica Vrăjitoare”.

Însă această iluzie a unei familii fericite s-a prăbușit în noiembrie 1932.
Sinuciderea mamei și secretele de familie
Mama Svetlanei, Nadejda Alliluyeva, a doua soție a lui Stalin, s-a sinucis după o ceartă violentă cu dictatorul. Sursele rusești menționează că Svetlanei, care avea doar 6 ani, i s-a spus că mama ei a murit de apendicită acută.

[caption id="attachment_4733809" align="alignnone" width="1200"] Stalin, cu fiica Svetlana, 1935. sursa:wikipedia[/caption]

Svetlana a aflat adevărul abia zece ani mai târziu, dintr-o revistă străină, Illustrated London News, în timp ce își exersa limba engleză. Această descoperire a marcat începutul rupturii emoționale de tatăl ei. Pe măsură ce creștea, a realizat că unchi, mătuși și părinți ai prietenilor ei dispăreau peste noapte în epurările staliniste.
Prima iubire și furia dictatorului
Ruptura definitivă dintre tată și fiică s-a produs în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La vârsta de 16 ani, Svetlana s-a îndrăgostit de Alexei Kepler, un cunoscut scenarist evreu, mult mai în vârstă decât ea.

Mărturiile din arhivele rusești arată că Stalin a fost furios. Nu doar din cauza diferenței de vârstă, ci și a curentului antisemit care începea să prindă rădăcini în mintea sa. Kepler a fost arestat de NKVD și condamnat la 5 ani de muncă silnică în Gulag, urmați de încă 5 ani de exil. Când Svetlana a protestat, Stalin a lovit-o peste față și i-a strigat: „Te-ai uitat în oglindă? Cine te-ar vrea pe tine? El are doar amante în jur!”

Ulterior, Svetlana a urmat cursurile Universității din Moscova (absolvite în 1949), unde a predat literatură sovietică și limba engleză, devenind mai târziu traducător la editura Progres. S-a căsătorit de trei ori în URSS, prima dată cu Grigori Morozov, tot evreu, căsătorie distrusă rapid de presiunile lui Stalin, însă adevărata cotitură a vieții ei a venit după moartea tatălui său, în 1953.
Fuga în India și azilul politic în SUA (1967)
La mijlocul anilor '60, Svetlana s-a îndrăgostit de Brajesh Singh, un comunist indian aflat la tratament în Moscova. Regimul condus de Alexei Kosîghin și Leonid Brejnev a refuzat să le permită căsătoria oficială. Când Singh a murit în 1966, Svetlana a primit, după lungi insistențe, permisiunea extraordinară de a călători în India pentru a-i duce cenușa pe fluviul Gange.

[caption id="attachment_4733810" align="alignnone" width="1600"] Svetlana Alliluyeva în 1967.sursa: wikipedia[/caption]

Aflată în New Delhi, monitorizată strâns de serviciile secrete, Svetlana a luat o decizie radicală. În primăvara anului 1967, în loc să se întoarcă la Moscova, unde își lăsase cei doi copii majori (Iosif și Ekaterina), s-a prezentat la Ambasada SUA.

„A fost o decizie de moment, dar coaptă în ani de teroare psihologică. Nu am fugit din motive politice, ci din motive umane, pentru a-mi salva individualitatea”, avea să declare ea mai târziu.

Diplomații americani, conștienți de explozia geopolitică pe care o va provoca acest gest, au urcat-o rapid într-un avion spre Italia, de unde a fost transferată în Elveția și, în final, în Statele Unite ale Americii. La sosirea la New York, Svetlana și-a ars public pașaportul sovietic, numind regimul de la Moscova „moralmente falimentar”.
„Douăzeci de scrisori către un prieten” și viața în Occident
În SUA, Svetlana a devenit instantaneu o celebritate și o armă de propagandă în Războiul Rece. A adoptat numele de familie al mamei sale, devenind Svetlana Alliluyeva.

În 1967 a publicat cartea „Douăzeci de scrisori către un prieten” (Twenty Letters to a Friend), scrisă inițial în URSS în 1963. Cartea a fost un succes financiar uriaș, aducându-i câștiguri de peste 1,5 milioane de dolari de la edituri. În paginile ei, ea îl descria pe Stalin nu doar ca pe un monstru politic, ci ca pe un tată distant, brutal și paranoic, deși acorda o mare parte din vina crimelor regimului și lui L...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/Stalin_Svetlana_1935.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cloaca kaghebistă de la Constanța. Cum era să fie împușcat un jurnalist în Consulatul Rusiei. O poveste din anii '90]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cum-era-sa-fie-impuscat-un-jurnalist-in-consulatul-rusiei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cum-era-sa-fie-impuscat-un-jurnalist-in-consulatul-rusiei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În contextul geopolitic extrem de tensionat al anului 2026, decizia istorică și fermă a președintelui Nicușor Dan de a pune lacătul pe Consulatul Federației Ruse de la Constanța și de a-l expulza pe consul a fost primită de public ca o bombă diplomatică.

Pentru cei care cunosc istoria nescrisă a spionajului de la malul mării, clădirea de pe strada Mihai Viteazul nr. 5 n-a fost niciodată un simplu birou de vize. A fost, timp de decenii, o veritabilă antenă de spionaj a KGB/FSB în cel mai sensibil punct al Flancului Estic al NATO.

O dovadă vie în acest sens este mărturia cunoscutului jurnalist Cornel Ivanciuc, de la faimoasa revistă Academia Cațavencu.

Într-o relatare plină de suspans, Ivanciuc povestește cum o investigație jurnalistică legată de Revoluția din 1989 l-a adus, în vara anului 1992, la un pas de a fi executat pe holurile Consulatului Rusiei.
Moartea suspectă a „zdrahonului” de la Ambasada Rusă
Totul a început în august 1992, odată cu o moarte bizară. Victor Pleșcan, un basarabean de origine, ocupa oficial funcția de secretar II la Ambasada Federației Ruse din București. În realitate, așa cum nota Ivanciuc, rangurile diplomatice inferioare, secretarii II, III și IV, erau și au rămas acoperiri clasice pentru personalul agențiilor de spionaj rusești. Pleșcan era, fără îndoială, un om cu școală KGB.

Pe 21 august 1992, acest „zdrahon” de aproape doi metri înălțime, sportiv de performanță, fost canotor, hocheist și înotător de elită, s-a înecat la Neptun într-o apă de doar jumătate de metru. Vestea a căzut ca un trăsnet în lumea presei. Colegul de breaslă al lui Ivanciuc, Mihai Antoci, s-a arătat bulversat: „Precis că era kaghebist și ai lui l-au lichidat pentru că în ultima vreme a dat senzația că vrea să vorbească despre revoluție”.
Filtrele Poliției și urmărirea pe plaja de la Neptun
Mirosind un asasinat politic mascat, Cornel Ivanciuc a plecat imediat spre Neptun. Acolo s-a lovit de un zid de tăcere instituțională. Oficialitățile dădeau din colț în colț, iar Poliția din Mangalia l-a trimis la spital, de unde cadavrul fusese deja mutat la morga din Constanța.

Mai mult, din clipa în care a părăsit sediul poliției, jurnalistul a fost urmărit la vedere de doi jandarmi în termen, înarmați pentru intervenție. Deși rugați de Ivanciuc să nu-l mai streseze și să raporteze superiorilor că obstrucționarea presei este inutilă, aceștia au reapărut a doua zi pe plajă, urmărindu-i inclusiv întâlnirile personale.

[caption id="attachment_4009394" align="alignnone" width="1600"] Jandarmi GMJ[/caption]
Holurile semiobscure din consulatul Rusiei
Ajuns în Constanța, jurnalistul a găsit morga închisă. La Inspectoratul Județean de Poliție i s-a transmis că nu există nicio copie a raportului de autopsie medico-legală și a fost sfătuit să încerce direct la Consulatul Rusiei.

Era o zi toridă de vară, pe la prânz, când Ivanciuc a sunat la poarta consulatului. Negăsind pe nimeni și realizând că ușa era descuiată, a intrat. Ceea ce a urmat pare desprins dintr-un thriller de spionaj:

„Am intrat pe un coridor îngust, în semiobscuritate. Nici țipenie. Am înaintat. S-a făcut lumină prin niște ferestre înguste, lipite de tavan. Am nimerit într-o cameră înțesată de aparate de transmisie de tip militar care țăcăneau ritmic. O voce cavernoasă m-a țintuit pe loc: »Dumneavoastră ce căutați aici?«. Am distins un clac profund, sec și metalic, produs de cartuşul preluat de încărcătorul revolverului”.

În fața jurnalistului a apărut un individ uriaș, blond, cu părul rar, în jur de 42-45 de ani, îmbrăcat în pantaloni gri și cămașă albă. Omul tremura din toate încheieturile, ținând revolverul îndreptat direct spre diafragma lui Ivanciuc. Jurnalistul a dat dovadă de un calm desăvârșit, explicându-i calm fiecare pas pe care îl făcuse de la poartă și motivul vizitei.

Răsuflat ușurat, agentul rus și-a băgat pistolul la spate, după curea, și l-a condus politicos spre ieșire, expediindu-l scurt: „Domnule, dar Pleșcan n-a lucrat la noi, a lucrat la ambasadă la București”.

[caption id="attachment_4403992" align="alignnone" width="1024"] Un bărbat a fost amenințat cu un pistol la Cluj-Napuca/ Sursa foto: Arhiva EVZ[/caption]
Cel mai bărbătesc șut în târtiță primit de Kremlin
Privind înapoi la acele momente de cumpănă din 1992, Cornel Ivanciuc salută cu entuziasm decizia radicală luată de București în 2026. Chiar dacă armata nu a reușit să doboare fizic drona rusească picată la Galați, lovitura administrativă aplicată Moscovei este mult mai grea.

„Sincer să fiu, este foarte hotărât și clar gestul președintelui de a închide cloaca kaghebistă de la Constanța. N-am doborât drona, dar am desființat, în sfârșit, antena de spionaj a KGB/FSB, din cel mai sensibil punct al sectorului românesc al flancului de est al NATO. Este cel mai bărbătesc șut în târtiță pe care l-a luat Kremlinul de la români, în ultimii 35 de ani. Bravo, Nicușor Dan, Vivat, crescat, floreat Romania!”, concluzionează fostul jurnalist de la Caț...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/05/cornel-ivanciuc-1024x576.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Rușii au masacrat câteva mii de români bucovineni care încercau să treacă granița. Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941)]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/rusii-au-masacrat-cateva-mii-de-romani-bucovineni-care-incercau-sa-treaca-granita-masacrul-de-la-fantana-alba-1-aprilie-1941.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/rusii-au-masacrat-cateva-mii-de-romani-bucovineni-care-incercau-sa-treaca-granita-masacrul-de-la-fantana-alba-1-aprilie-1941.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În manualele de istorie și în arhivele sângeroase ale totalitarismului din secolul XX, numele unor localități precum Katyn, Lidice sau Oradour-sur-Glane au devenit sinonime cu teroarea programată și execuțiile în masă.

Pentru spațiul românesc, o astfel de rană deschisă, ascunsă sub lacătul cenzurii timp de aproape o jumătate de secol de către regimul comunist, o reprezintă Masacrul de la Fântâna Albă.

Petrecut în ziua de Paști a anului 1941 în Bucovina de Nord, evenimentul nu a fost o ciocnire militară, ci un act de exterminare deliberată exercitat de trupele de represiune sovietice împotriva unei populații civile neînarmate, al cărei singur păcat a fost dorința de a trăi în propria patrie.
Anexarea și teroarea roșie
Pentru a înțelege resorturile tragediei, trebuie revenit la ziua de 28 iunie 1940. În urma ultimatumului sovietic primit de România, ca o consecință directă a Protocolului secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost anexate abuziv de către URSS. Peste noapte, sute de mii de români s-au trezit prinși într-un stat străin, guvernat de teroare ideologică, ateism militant și suspiciune sistemică.

[caption id="attachment_4733188" align="alignnone" width="1200"] Molotov semnând Pactul Secret cu Germania. În spate, Ribbentrop și I.V. Stalin. sursa: Wikipedia[/caption]

Imediat după instalarea noii administrații sovietice, aparatul de represiune controlat de NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne) a declanșat o campanie brutală de sovietizare. Elitele locale, preoți, învățători, primari, gospodari înstăriți, au fost arestate, executate sau deportate în Siberia.

În acest climat de nesiguranță absolută, zvonul că autoritățile sovietice ar permite trecerea legală a frontierei către România s-a răspândit ca o flacără în satele de pe văile Siretului și Sucevei. Mulți localnici, disperați, au crezut că își pot salva familiile refugiindu-se dincolo de noua graniță
Potrivit lui Gheorghe Holovati, unul dintre supraviețuitori, mecanismul a fost unul bine organizat, bazat pe răspândirea zvonurilor privind posibilitatea plecării în România. Mărturiile sale sunt consemnate în volumul coordonat de Smaranda Vultur și Adrian Onică, „Basarabeni și bucovineni în Banat. Povestiri de viață”. Fragmente din această lucrare au fost publicate de Agenția Națională a Arhivelor.

„Au lansat zvonul că poate lumea să se înscrie, cine vrea să se înscrie pe niște liste, că îi lasă să meargă legal în România, îi lasă să treacă granița. Cine vrea poate să înscrie întreaga familie. La început, lumea nu mergea, își dădea seama că ceva nu e în regulă. ‘Cum să mă duc să mă înscriu că vreau să mă duc în România?’ Se știa că cel care vrea să se ducă în România își riscă viața”, au povestit supraviețuitorii.
În acest context, tot mai mulți oameni din satele din nordul Bucovinei s-au adunat la sfârșitul lunii martie 1941, în speranța că vor putea pleca.
1 aprilie 1941: Calvarul de la Fântâna Albă
În dimineața zilei de 1 aprilie 1941, o zi sfântă de Paști, o coloană uriașă formată din aproximativ 2.000 până la 3.000 de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului, Pătrăuții de Sus, Pătrăuții de Jos, Cupca, Corcești, Suceveni, s-a format și a pornit pe jos spre noua frontieră sovieto-română.

Sursele documentare și mărturiile supraviețuitorilor adunate în anii postdecembriști confirmă caracterul pașnic al manifestației. Oamenii nu purtau arme. În fruntea coloanei se aflau bătrâni, femei și copii care purtau cruci din lemn, icoane, prapuri bisericești și ramuri de salcie, mergând ca într-o procesiune religioasă.

La doar trei kilometri de granița cu România, în poiana Varniței, în apropierea localității Fântâna Albă, astăzi Stara Jadowa, Ucraina, trupele de grăniceri sovietice le-au tăiat calea. Grănicerii le-au cerut somat să se oprească, însă mulțimea, convinsă că nu face niciun rău manifestându-și dorința de repatriere, a continuat să înainteze, cântând imnuri religioase.

Ce a urmat a fost un măcel de o cruzime greu de imaginat. Fără avertismente legale reale, trupele NKVD, ascunse din timp în liziera pădurii și dotate cu mitraliere grele, au deschis focul direct în plin.

[caption id="attachment_4733189" align="alignnone" width="1200"] Trupele sovietice intrând în Cernăuți, 1940. sursa: Wikipedia[/caption]
Execuția și ștergerea urmelor
Secerați de rafalele de mitralieră, sute de oameni au căzut secerați în doar câteva minute. Cruci, icoane și trupuri de copii s-au prăbușit în noroiul poienii de la Fântâna Albă. Grănicerii sovietici nu s-au limitat la deschiderea focului. Cei care au supraviețuit rafalelor inițiale și au încercat să fugă sau s-au adăpostit în pădure au fost vânați de cavaleria NKVD și spintecați cu săbiile sau străpunși cu baionetele.

Rapoartele ulterioare și cercetările efectuate de istorici, precum cei din cadrul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, au scos la iveală detalii înfiorătoare despre modul în ca...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/monument-victime-fantana-alba-800x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Lupta lui Mihail Sadoveanu cu extrema dreapta în perioada interbelică. Manifestul masonic „Pentru prieteni” din 1936]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/mihail-sadoveanu-extrema-dreapta-perioada-interbelica-manifestul-masonic.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/mihail-sadoveanu-extrema-dreapta-perioada-interbelica-manifestul-masonic.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Anul 1937 a reprezentat amurgul sângeros al democrației interbelice românești și, odată cu ea, momentul de maximă vulnerabilitate pentru Francmasoneria română.

Sub asaltul ideologic și fizic al extremei drepte, reprezentată de Mișcarea Legionară și de Liga Apărării Naționale-Creștine (LANC), lojile masonică au devenit ținta unei campanii de defăimare fără precedent. În centrul acestui uragan mediatic și politic s-a aflat Mihail Sadoveanu.
Mihail Sadoveanu, un mason asumat
Scriitorul nu era doar „Ceahlăul literaturii române”, ci și un înalt demnitar masonic: Francmason de Gradul 33 și fost Mare Maestru al Francmasoneriei Române Unite (F.M.R.U.).

Mihail Sadoveanu a fost condus pe calea Luminii de către bunul său prieten, Grigore Ghica. În ianuarie 1927, acesta îl introduce oficial în Loja „Dimitrie Cantemir”, o lojă de elită constituită în capitala Moldovei. Aici, Sadoveanu nu a fost singur, i-a avut alături pe confrații săi de condei și de idealuri, poetul Mihai Codreanu și strălucitul spirit satiric Păstorel Teodoreanu.

În 1936, Sadoveanu preluase conducerea marilor gazete democratice de stânga din strada Sărindar, Adevărul și Dimineața, fapt care a amplificat furia naționaliștilor. Publicații extremiste precum Porunca Vremii, condusă de Ilie Rădulescu, îl atacau zilnic prin caricaturi grotești și editoriale violente, numindu-l „trădător al cauzei naționale” și „patron al veninului judeo-comunist”, instigând publicul să-i arunce cărțile în flăcări.

În acest context de teroare ideologică, după ce fusese atacat violent inclusiv de la tribuna Senatului de către profesorul antisemit A.C. Cuza, Mihail Sadoveanu refuză să tacă sau să se ascundă.

La 21 decembrie 1936, el publică în ziarul Adevărul scrisoarea-manifest „Pentru prieteni”. Textul nu este o simplă replică politică, ci o rară și curajoasă apologie literar-istorică a Francmasoneriei, redactată de un inițiat care își asumă nestingherit crezul. Dincolo de valoarea sa polemică, documentul așează o profundă țesătură de simboluri, principii și subtilități de sorginte masonică.

[caption id="attachment_4733142" align="alignnone" width="1200"] Campanie declanșată de ziarul de extremă dreapta, Porunca Vremii, 1936. sursa: arhiva presa[/caption]
Asumarea disciplinei inițiatice ca perfecționare spirituală
Sadoveanu nu folosește termenul de „societate”, ci pe cel de „disciplină spirituală”, o definire pur masonică a Ordinului ca școală a cizelării interioare. El respinge eticheta de „infirmitate” pusă de detractorii săi și afirmă răspicat:

„Nu neg că ași aparţine disciplinei spirituale cu numele de mai sus. Ba chiar mă simt onorat că particip şi eu la sforţările ce se fac pentru îmbunătăţirea omului.”

Această „îmbunătăţire” face trimitere directă la alegoria masonică a șlefuirii pietrei brute pentru a deveni piatră cubică, aptă să fie așezată la temelia Templului Umanității.

Scriitorul invocă caracterul universal al Francmasoneriei și conceptul de Lanț de Unire, fraternitatea care transcende granițele și rangurile profane. El amintește că din această „tovărășie” fac parte elitele lumii: „Bărbaţi însemnaţi contimporani, între care se numără Prinţi şi conducători de popoare, prelaţi şi cugetători”, toți lucrând pentru „ridicarea conştiinţei umane spre lumina păcii”.
Panteonul masonic românesc și clădirea statului
Pentru a demonta acuzația de antipatriotism, Sadoveanu recurge la un adevăr istoric incontestabil: pașoptiștii și fondatorii României Moderne au fost, aproape în totalitate, frați de lojă. Menționarea lui Mihail Kogălniceanu, Ion Brătianu și C.A. Rosetti nu este întâmplătoare; ei sunt prezentați ca modele de sacrificiu , însuflețiți de idealurile masonic-iluministe de libertate, egalitate și fraternitate deprinse în lojile din Franța.

Mihail Sadoveanu: “Mai mult, generația care a clădit România de ieri și a dat statului nou românesc instituțiile de care e călăuzit, marii oameni de ieri, un Mihai Kogălniceanu, un Ion Brătianu, un C. A. Rosetti, au fost îndemnați de aceleași idei generoase care stau la baza oricărui progres moral și stau și la baza instituției de care vorbim. 

Generația de la 1850, mai ales în Moldova, s-a pus pe sine jertfă, lepădând privilegii și foloase, sub impulsul unui entuziasm ce venea din nobila Franță a libertăților, unde ei primiseră înțelegerea datoriei supreme către Patrie”.

[caption id="attachment_4733137" align="alignnone" width="1218"] Caricatură din ziarul Porunca Vremii, despre Mihail Sadoveanu, 1936. sursa: arhiva presa[/caption]
Triada masonică: Stat, Familie, Patrie și jurământul de credință
Sadoveanu decodifică pentru publicul profan landmarcurile (regulile de bază) ale masoneriei regulare, care obligă inițiatul la supunere față de legile țării și față de conducătorul statului: „Instituţia de care e vorba are în vedere, în primul rând, datoria către Patrie. Angajamentul de credinţă faţă de Suveran e exprimat precis. De asemenea supunerea la legile de care e călăuzit Statul, Fa...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/11/mihail-sadoveanu-923x1200.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Israel a cucerit Castelul Beaufort din Liban. De ce este crucială fortăreața medievală în noul conflict cu Hezbollah]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/israel-cucerit-castelul-beaufort-liban-de-ce-cruciala-fortareata.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/israel-cucerit-castelul-beaufort-liban-de-ce-cruciala-fortareata.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Armata israeliană a preluat controlul asupra Castelului Beaufort, o fortăreață medievală strategică din sudul Libanului, veche de 900 de ani.

Capturea acestui punct istoric, situat dincolo de râul Litani, marchează o escaladare profundă a ofensivei terestre lansate de Israel împotriva grupării Hezbollah. În ciuda unui acord de încetare a focului devenit complet ineficient.
Steagul Israelului, arborat din nou pe Castelul Beaufort
Ministrul israelian al Apărării, Israel Katz, a confirmat oficial capturarea fortăreței. Aceasta este cunoscută local sub numele de Qalaat al-Shaqif sau Shaqif Arnoun. Ministrul a  distribuit imagini cu steagul Israelului și cel al Brigăzii de elită Golani arborate pe zidurile castelului.

„Soldații noștri eroi au cucerit din nou Beaufort și vor rămâne acolo ca parte a zonei de securitate din Liban”, a declarat Katz, făcând trimitere la trecutul sângeros al regiunii.
Ultima dată când armata israeliană a deținut controlul asupra acestui castel a fost în timpul ocupației din perioada 1982–2000.

[caption id="attachment_4733059" align="alignnone" width="1200"] Castel Beaufort din Liban. sursa: Wikipedia[/caption]
Ce este Castelul Beaufort
Construit în secolul al XII-lea de către cruciați, castelul a primit numele de „Beaufort” (fr. „frumosul fort”) datorită arhitecturii și poziționării sale spectaculoase. Este situat pe o stâncă abruptă la aproximativ 700 de metri deasupra nivelului mării. În sudul Libanului, în apropiere de Nabatieh (al cincilea oraș ca mărime din țară), dominând valea râului Litani.

De-a lungul secolelor, a trecut succesiv de la cruciați la imperiile musulmane și cel otoman. În istoria modernă, a fost folosit ca bază de luptă de gherilele palestiniene, înainte de a fi ocupat de Israel în războiul din 1982.
Importanța strategică: De ce contează acest punct militar
Cucerirea castelului și a crestei muntoase înconjurătoare oferă armatei israeliene un avantaj tactic masiv. Datorită înălțimii sale, fortăreața servește drept punct ideal de observație și control militar asupra unei vaste porțiuni din regiune.

Din punct de vedere geografic, Beaufort oferă vizibilitate directă către toate orașele și satele din jurul punctului urban strategic Nabatieh. Se poate supraveghea de acolo partea de vest a Văii Bekaa, Platoul Golan (ocupat de Israel) și regiunea Galileea din nordul Israelului.

Oficialii israelieni susțin că operațiunea a avut ca scop demantelarea infrastructurii militare a Hezbollah și securizarea înălțimilor din proximitatea frontierei.
Războiul regional se extinde
Capturarea fortăreței vine în urma ordinului dat de premierul Benjamin Netanyahu de a „extinde și adânci” manevrele terestre dincolo de râul Litani. Aceasta reprezintă cea mai adâncă incursiune militară a Israelului în Liban din ultimul sfert de secol.

Războiul actual a escaladat rapid după declanșarea conflictului dintre SUA-Israel și Iran la sfârșitul lunii februarie a acestui an. Ca răspuns la loviturile asupra Teheranului, Hezbollah a reînceput atacurile masive cu rachete și drone pe 2 martie 2026, vizând obiective militare din zona Haifa.

În prezent, forțele israeliene ocupă aproximativ 2.000 de kilometri pătrați din teritoriul libanez. Adică aproape o cincime din suprafața țării. Bilanțul uman în Liban a depășit deja 3.400 de morți și 10.000 de răniți de la începutul lunii martie, în timp ce armata israeliană continuă să emită ordine de evacuare forțată pentru zeci de localități din sudul țării.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/castel-beaufort-liban.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Moartea celei mai frumoase femei din secolul trecut și teoriile conspirației din dosarele CIA. 100 de ani de la nașterea divei Marilyn Monroe]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/moartea-celei-mai-frumoase-femei-din-secolul-trecut-si-teoriile-conspiratiei-din-dosarele-cia-100-de-ani-de-la-nasterea-divei-marilyn-monroe.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/moartea-celei-mai-frumoase-femei-din-secolul-trecut-si-teoriile-conspiratiei-din-dosarele-cia-100-de-ani-de-la-nasterea-divei-marilyn-monroe.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Teoriile conspirațiilor nu sunt monopolul zilelor noastre, ba chiar putem spune că ne-au însoțit istoria de la începuturi, fie că le-am numit mituri, basme sau, mai încoace, prin tehnicul termen de fake-news.
Marilyn Monroe și teoriile conspirației
Totuți parcă nici o perioadă nu a fost mai prolifică ca anii 60-70 pentru americani. De la asasinarea lui JFK la OZN-uri, de la primele dezvăluiri despre Mafie și organizații secrete, totul era pus la îndoială și la aproape orice versiunea oficială a unui eveniment apărea și versiunea ”paralelă”

Pentru că pe 1 iunie se împlinesc 100 de ani de la nașterea celei mai faimoase femei din Secolul XX, Marilyn Monroe, am ales azi un grăunte din deșertul de teorii ale conspirației născute de moartea ei prematură, la 4 august 1962.

Legăturile cu familia ”princiar/prezidențială” Kennedy, destinul care îmbina depresia profundă cu laurii internaționali, frumusețea tulburătoare, totul făcea ca orice poveste despre ea să devină un success.

Documentul de azi este informarea făcută de structura de monitorizare a presei a CIA, pe 2 august 1982, adică în pragul împlinirii a două decenii de la moartea divei, după ce fusese înregistrat matinalul de la postul de radio Pacifica Network.

Trebuie spus că personajul intervievat, detectivul particular Milo Speriglio (numele său este scris greșit în originalul trascrierii emisiunii) și-a petrecut 40 de ani din viață investigând trei morți celebre: Natalie Wood, George ”Superman! Reeves și Marilyn Monroe. A murit în anul 2000, la 62 de ani, doborât de cancer. Cărțile sale se vând încă exceptional!


Aprobat pentru declasificare 21.05.2007 : CIA-RDP88-01070R000100290004-0
DATA: 2 august 1982, ora 18:00, Washington, DC
SUBIECT: Marilyn Monroe și CIA

FLOYD DONALD: O teorie conform căreia actrița Marilyn Monroe nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost ucisă de CIA, reapare în atenția publică. Detalii în reportajul realizat de Laurie Lerner.

LAURIE LERNER: Mario Spreglio declară că este convins că Marilyn Monroe nu s-a sinucis, ci a fost ucisă, deoarece intenționa să dezvăluie informații pe care le deținea despre tentative sprijinite de CIA de a-l elimina pe Fidel Castro. Spreglio, care a investigat cazul timp de peste un deceniu, susține că medicul legist al comitatului Los Angeles, Thomas Noguchi, retrogradat ulterior, a ignorat dovezi care indicau o crimă în timpul autopsiei efectuate în 1962.

MARIO SPREGLIO: Exista un jurnal care a fost văzut ultima dată la biroul medicului legist în ziua morții lui Marilyn Monroe. A doua zi a dispărut fără urmă și a fost eliminat din inventar. Jurnalul conținea numeroase referiri la familia Kennedy și la persoane implicate, despre care credem că au participat la mușamalizarea unei crime.

LERNER: Joi se împlinesc 20 de ani de la moartea celebrei actrițe, iar Spreglio intenționează să organizeze miercuri o conferință de presă în care va cere redeschiderea cazului.

SPREGLIO: Când am început să analizez acest caz, în urmă cu aproximativ zece ani, credeam că Marilyn Monroe s-a sinucis. Însă, în urma investigației mele îndelungate, am ajuns la concluzia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că Marilyn Monroe a fost ucisă.

LERNER: Cine ar fi responsabil?

SPREGLIO: Credem că a fost ucisă de o facțiune din cadrul CIA.

Aprobat pentru declasificare 21.05.2007 : CIA-RDP88-01070R000100290004-0]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/marilyn-1024x576.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Tragedia care a dat naștere romanului „Pădurea Spânzuraților”. Fratele lui Liviu Rebreanu, executat în 1917]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/tragedia-romanului-padurea-spanzuratilor-fratele-liviu-rebreanu-executat.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/tragedia-romanului-padurea-spanzuratilor-fratele-liviu-rebreanu-executat.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Apărut în anul 1922, “Pădurea Spânzuraților”, de Liviu Rebreanu, nu este doar primul roman psihologic de amploare din literatura română, ci și unul dintre cele mai zguduitoare documente umane despre absurdul războiului.

Însă puțini dintre cei care parcurg astăzi calvarul personajului Apostol Bologa știu că în spatele acestei capodopere se ascunde o tragedie de familie profundă și un sentiment copleșitor de vinovăție care l-a urmărit pe autor toată viața.

Sursa de inspirație a romanului nu a fost o simplă ficțiune politică, ci execuția prin spânzurare a propriului frate al scriitorului, sublocotenentul Emil Rebreanu.
Emil Rebreanu: Destinul fratelui sacrificat
Născut în Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară, Emil Rebreanu era cel de-al cincilea copil al familiei. La izbucnirea Primului Război Mondial, fiind cetățean al Imperiului, a fost mobilizat în armata austro-ungară. A luptat cu vitejie pe Frontul din Italia și în Galiția, fiind decorat cu „Medalia de Aur pentru Vitejie”, cea mai înaltă distincție militară acordată unui ofițer de rând.

Totul s-a schimbat dramatic în toamna anului 1916, când România a intrat în război împotriva Puterilor Centrale. Regimentul lui Emil Rebreanu a fost transferat pe Frontul de Est, chiar în Ghimeș, punându-l pe tânărul ofițer român în fața unei cumplite crize de conștiință: era obligat să tragă în propriii săi frați de sânge.

Refuzând să comită acest act pe care îl considera o fratricid, Emil a luat decizia disperată de a trece linia frontului la români.

[caption id="attachment_4732464" align="alignnone" width="1200"] Emil Rebreanu, fratele scriitorului, este eroul romanului. sursa: Facebook[/caption]
Noaptea fatală
În noaptea de 13 spre 14 mai 1917, Emil Rebreanu a încercat să dezerteze spre liniile românești. A fost prins de o patrulă austro-ungară, având asupra sa planurile topografice ale pozițiilor de artilerie inamice.

Judecat în regim de urgență de Curtea Marțială, a fost condamnat la moarte pentru înaltă trădare. La data de 14 mai 1917, la ora 22:00, sublocotenentul Emil Rebreanu, în vârstă de doar 25 de ani, a fost spânzurat la Ghimeș-Palanca.
Remușcarea lui Liviu Rebreanu
În timpul războiului, Liviu Rebreanu se afla la București. Vestea morții fratelui său a ajuns la el mult mai târziu și într-un mod extrem de brutal. Scriitorul a aflat detalii abia spre sfârșitul anului 1918. Copleșit de durere, Rebreanu a fost cuprins de o obsesie: aceea de a înțelege ce a fost în sufletul fratelui său în ultimele clipe ale vieții.

Geneza propriu-zisă a romanului a fost declanșată însă de o imagine tulburătoare, după cum mărturisea însuși autorul în însemnările sale: „Am văzut o fotografie trimisă de un prieten din Ardeal. Fotografia reprezenta o pădure plină de spânzurați... Erau cehi, erau polonezi, erau români. Imaginea aceea mi s-a întipărit pe creier și m-a urmărit luni de zile. Când am aflat de moartea lui Emil, cele două drame s-au contopit.”

[caption id="attachment_4480209" align="alignnone" width="1200"] Soldați în Primul Război Mondial. Sursa foto: medium.com[/caption]

Scriitorul a început să strângă documente. În 1920, a făcut o călătorie de pelerinaj la Ghimeș, la locul execuției. Acolo a vorbit cu martorii oculari, cu groparul și cu preotul care l-a spovedit pe Emil înainte de moarte.

A aflat că ultimele cuvinte ale fratelui său fuseseră: „Dumnezeu să mă ierte și să-mi primească jertfa pentru neamul meu!”. Rebreanu a obținut deshumarea fratelui său și reînmormântarea acestuia pe pământul eliberat al României Mari.
De la realitate la ficțiunea literară
Deși drama lui Emil este motorul romanului, Pădurea Spânzuraților nu este o biografie. Liviu Rebreanu a transformat cazul particular într-o tragedie universală a intelectualului confruntat cu datoria militară și identitatea națională.

Un alt personaj simbolic, Ilona, fata de care se îndrăgostește Bologa spre finalul cărții, a fost inspirată de o tânără unguroaică reală, fiica primarului din satul unde Emil Rebreanu fusese încartiruit și care îl plânsese la execuție.
O datorie de sânge împlinită
“Pădurea Spânzuraților” a fost scrisă greu, cu multe întreruperi, deoarece autorul plângea adesea deasupra manuscrisului, retrăind pierderea fratelui său.

Prin figura lui Apostol Bologa, Liviu Rebreanu i-a ridicat lui Emil cel mai durabil monument, nu unul din piatră, ci unul din cuvinte.

Romanul rămâne o analiză sclipitoare a modului în care războiul strivește destinele individuale, născut dintr-o rană personală care a sângerat direct în paginile literaturii universale.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/01/liviu-rebreanu-1200x762.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[SUA au salvat URSS în Al Doilea Război Mondial. Ajutor militar și logistic de peste 11 miliarde de dolari]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/sua-salvat-urss-al-doilea-razboi-mondial-ajutor-11-miliarde-dolari.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/sua-salvat-urss-al-doilea-razboi-mondial-ajutor-11-miliarde-dolari.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Când Germania nazistă a declanșat Operațiunea Barbarossa la 22 iunie 1941, Armata Roșie a fost prinsă complet nepregătită. În doar câteva luni, liderul sovietic Iosif Stalin a pierdut milioane de soldați, mii de tancuri și avioane, iar nucleul industrial din vestul URSS a fost ocupat sau distrus.

Deși propaganda sovietică de după război a minimalizat masiv contribuția aliaților occidentali, realitatea istorică arată că supraviețuirea Uniunii Sovietice și capacitatea ei de a lansa mari contraofensive s-au bazat pe un pilon logistic crucial: programul american Lend-Lease (Legea de Împrumut și Închiriere).
O linie de salvare de 11 miliarde de dolari
Adoptată de Congresul SUA în martie 1941 pentru a ajuta Marea Britanie, legea a fost extinsă pentru a include URSS în noiembrie 1941. Principiul era simplu: SUA deveneau „arsenalul democrației”, furnizând echipamente militare, materii prime și alimente națiunilor care luptau împotriva Axei, plata urmând să fie reglată după încheierea ostilităților.

Până la sfârșitul războiului, Statele Unite ale Americii au trimis Uniunii Sovietice bunuri în valoare de aproximativ 11,3 miliarde de dolari. Adică echivalentul a peste 180 de miliarde de dolari la valoarea actuală.

[caption id="attachment_4732454" align="alignnone" width="740"] Soldați sovietici pe tanc. sursa: The Second World War in Colour[/caption]
Ce a primit URSS
Deși SUA au trimis mii de avioane de vânătoare, precum P-39 Airacobra, și tancuri Sherman, cel mai important ajutor nu a constat în armamentul propriu-zis. Industria sovietică putea produce tancuri T-34 în număr mare, însă nu avea logistica necesară pentru a le deplasa și a le susține pe front.

Americanii au înțeles această vulnerabilitate și au oferit exact ceea ce lipsea economiei sovietice de război.

Armata Roșie a primit peste 400.000 de vehicule cu motor, printre care și celebrele camioane Studebaker US6. Aceste camioane robuste au devenit coloana vertebrală a logisticii sovietice. Fără ele, celebrele lansatoare de rachete Katiușa, montate direct pe șasiuri Studebaker, nu ar fi avut mobilitate.

Acestea au permis Armatei Roșii să înainteze rapid spre Berlin, fără a fi încetinită de lipsa de aprovizionare.

[caption id="attachment_4732455" align="alignnone" width="800"] Soldați sovietici intrând în Viena, 1945. În spate se vede un camion american, un Studebaker. sursa. The Second World War in Color[/caption]
Căile ferate salvate de la colaps
Mobilitatea pe distanțe lungi în URSS depindea exclusiv de trenuri. Cu toate acestea, fabricile sovietice s-au concentrat aproape integral pe producția de tancuri, abandonând materialul rulant.

SUA au remediat acest deficit critic trimițând 1.911 de locomotive și 11.225 de vagoane de tren. Dacă adăugăm 622.174 de tone de șine de oțel, avem dimensiunea ajutorului uriaș.
Combustibil, hrană și telefonie
SUA au livrat peste jumătate din combustibilul de înaltă calitate folosit de aviația sovietică. Fără acest octan ridicat, avioanele de vânătoare rusești nu puteau rivaliza cu cele germane.

Foametea făcea ravagii în URSS. America a trimis 4,5 milioane de tone de alimente. Conserva de carne de porc americană (Spam) a fost numită ironic de soldații sovietici „al doilea front”.

Peste 1 milion de kilometri de cablu telefonic și mii de stații radio au fost livrate pentru a coordona trupele.
Rutele morții: Cum ajungea ajutorul în URSS
Trimiterea acestor materiale uriașe a reprezentat o epopee logistică de o periculozitate extremă. S-au folosit trei rute principale:

Coridorul Persan. Mărfurile erau descărcate în Golful Persic (Iran) și transportate pe uscat prin Caucaz. Cea mai sigură, dar cea mai lungă rută.

Ruta Pacificului (Vladivostok). Transportată cu nave sub pavilion sovietic, deoarece URSS nu era în război cu Japonia până în 1945. Foarte sigură, dar mărfurile trebuiau să traverseze apoi toată Siberia cu trenul.

Convoaiele Arctice (Murmansk/Arhanghelsk). Cea mai rapidă, dar cea mai periculoasă rută. Navele trebuiau să navigheze prin ape înghețate, fiind vânate constant de submarinele U-boot și aviația germană din Norvegia ocupată.
Ce au spus liderii sovietici
Deși, după 1947, Cortina de Fier a rescris istoria oficială de la Moscova, liderii de la Kremlin au recunoscut, în momente de sinceritate, importanța crucială a ajutorului american.

În cadrul Conferinței de la Teheran din 1943, Iosif Stalin a ținut un toast celebru: „Vreau să vă spun ce, din punct de vedere sovietic, au făcut președintele și Statele Unite pentru a câștiga războiul. Cele mai importante lucruri în acest război sunt mașinile... Statele Unite sunt o țară a mașinilor. Fără aceste mașini primite prin Lend-Lease, am fi pierdut războiul.”

[caption id="attachment_4623463" align="alignnone" width="1200"] Yalta: Winston Churchill, Franklin Roosevelt, Joseph Stalin / sursa foto: Wikipedia[/caption]

Ulterior, în memoriile sale, Nikita Hrușciov (succesorul lui Stalin) a confirmat acest adevăr istoric:...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/armata-urss-viena-1944.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[De ce nu pot românii să iubească Rusia? O analiză istorică semnată de academicianul Ioan Aurel Pop]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/de-ce-nu-pot-romanii-sa-iubeasca-rusia-analiza-ioan-aurel-pop.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/de-ce-nu-pot-romanii-sa-iubeasca-rusia-analiza-ioan-aurel-pop.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Relațiile dintre România și Rusia au reprezentat întotdeauna un subiect sensibil, marcat de tensiuni geopolitice și traume istorice profunde.

Într-o postare memorabilă, academicianul Ioan Aurel Pop, fostul președinte al Academiei Române, oferă o perspectivă istorică și documentată asupra motivelor structurale pentru care memoria colectivă a poporului român respinge manifestările de simpatie față de conducătorii de la Moscova.

Analiza sa arată cum, de-a lungul secolelor, ascensiunea și momentele de glorie imperială ale Rusiei au coincis aproape matematic cu perioade de regres, suferință și ciuntire teritorială pentru spațiul românesc.
Iluzia protectoratului creștin
Relațiile politice oficiale la nivel înalt au debutat sub semnul unei mari speranțe, dar și al unei naivități geopolitice pe care academicianul Ioan Aurel Pop o plasează în anul 1711. Atunci, principele Moldovei, Dimitrie Cantemir, semna cu țarul Petru cel Mare Tratatul de la Luțk.

Dornic să scape de sub jugul otoman, Cantemir a acceptat protecția Rusiei, primind garanții că Moldova își va păstra autonomia, tradițiile și granițele istorice de la Carpați până la Nistru, urmând să recupereze raialele acaparate de turci.



Tratatul nu s-a mai aplicat în practică din cauza înfrângerii armatelor ruso-moldovene la Stănilești, pe Prut, însă alianța a deschis definitiv apetitul expansionist al Rusiei către sud-vest, transformând teritoriul Țărilor Române în principalul teatru de operațiuni militare din regiune pentru următoarele secole.

În secolul al XVIII-lea, prin războaiele ruso-turce succesive (1735–1739, 1768–1774, 1787–1792), armatele țariste au înaintat constant spre vest și spre sud.

Ioan Aurel Pop evidențiază cum, prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia și-a extins influența în Crimeea, iar prin Tratatul de la Iași (1792), a anexat regiunea Edisan. Nistrul a devenit astfel, pentru prima dată în istorie, frontieră directă între Principatele Române și Imperiul Rus.
Sub pretextul nobil al „protejării” intereselor popoarelor creștine ortodoxe de sub puterea otomană, înaintarea rușilor nu a mai cunoscut stavilă, Moscova folosind acest statut de protector pentru a interveni agresiv în politica internă a regiunii.
Secolul al XIX-lea și trauma Basarabiei: „Ne-au luat ce era al nostru”
Expansiunea teritorială a Rusiei s-a concretizat dureros pentru români în urma războiului din 1806–1812. Prin Pacea de la București, Imperiul Rus a anexat Basarabia (teritoriul dintre Prut și Nistru), deși intenția inițială a generalului Kutuzov era de a ocupa întreaga Moldovă până la Siret sau chiar ambele principate dunărene; doar campania lui Napoleon spre Moscova i-a obligat pe ruși să se grăbească și să accepte doar jumătatea de răsărit a Moldovei.

Ulterior, între 1828 și 1834, Principatele s-au aflat sub stăpânirea directă a Rusiei, perioadă în care, sub guvernatorul Pavel Kiseleff, s-au redactat Regulamentele Organice, iar la 1848, Revoluția Română a fost înăbușită prin intervenția brutală a trupelor otomane și țariste.

[caption id="attachment_4629668" align="alignnone" width="1274"] Asaltul de la Grivița. sursa: tablou Dembitsky[/caption]

Fostul președintele Academiei Române amintește lipsa cronică de loialitate de care Rusia a dat dovadă în anul 1878. Deși România luptase sacrificându-și ostașii alături de armata țaristă în Războiul de Independență, iar Moscova garantase prin tratat integritatea teritorială a țării, la Congresul de la Berlin rușii au reanexat samavolnic sudul Basarabiei (Bugeacul). 

Drept compensație, României i-a fost atribuită Dobrogea, teritoriu care fusese provincie otomană directă încă din secolul al XV-lea. Pe bună dreptate, academicianul Ioan Aurel Pop subliniază concluzia istorică: în 1878, rușii „ne-au luat” ceea ce era al nostru (Bugeacul) și „ne-au dat” ceea ce nu era al lor (Dobrogea, venită direct de la otomani), încălcând flagrant promisiunile făcute înainte de război.
Secolul XX: Tancurile sovietice, jaful economic și doliul elitelor
După marea bucurie a Unirii din 1918, moment istoric facilitat tocmai de prăbușirea și strâmtoarea Imperiului Țarist, Rusia a revenit în forță sub mantia ideologică a Uniunii Sovietice. În 1940, în baza protocolului secret al rușinosului Pact Ribbentrop-Molotov, Stalin a ocupat prin forță Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța – teritorii românești care nu aparținuseră niciodată Rusiei.

Ocupația sovietică definitivă de după Convenția de armistițiu din 1944 și Tratatul de pace de la Paris din 1947 a lăsat răni adânci și traume de neșters în memoria colectivă a neamului românesc.

Ioan Aurel Pop inventariază cu durere comportamentul violent al „eliberatorilor” sovietici care au intrat cu bocancii în casele românilor, în paralel cu instaurarea agresivă a „dictaturii proletariatului”.

[caption id="attachment_4498259" align="alignnone" width="1280"] Intrarea ostașilor sovietici în București, 1944. sursa: Arhiva Evenimentul istoric[/caption]

Tim...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2019/12/Ioan-Aurel-Pop_agerpres_7608285-1024x689.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ronald Reagan și prăbușirea imperiului sovietic. Strategia secretă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ronald-reagan-si-prabusirea-imperiului-sovietic-strategia-secreta.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ronald-reagan-si-prabusirea-imperiului-sovietic-strategia-secreta.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Uniunea Sovietică a fost ștearsă de pe harta lumii nu în urma unui proces de reformă controlat sau a unor aranjamente diplomatice subtile. Ea a dispărut pur și simplu pentru că nu se mai putea susține singură. Documentele diplomatice o arată într-un mod greu de contestat.

În timp ce istoricii vor dezbate decenii de acum înainte dacă implozia a fost cauzată de falimentul ideologic, de natura inumană a comunismului sau de o economie „ruginită”, un fapt rămâne cert: administrația Reagan (20 ianuarie 1981 – 20 ianuarie 1989) a jucat rolul decisiv. Deciziile luate în cei opt ani de mandat au contat enorm.
„Imperiul Răului” și instinctul lui Reagan
Spre deosebire de intelectualii epocii, precum Arthur Schlesinger sau John Kenneth Galbraith, care vedeau în URSS o putere economică stabilă și plină de resurse chiar și în anii '80, Ronald Reagan (n. 6 februarie 1911, Tampico⁠(d), Illinois, SUA – d. 5 iunie 2004, Los Angeles, California, SUA) a avut un instinct fundamental diferit. El nu vedea comunismul ca pe o formă alternativă de guvernare, ci ca pe o „aberație monstruoasă”.

În 1982, Reagan prezicea în fața Parlamentului britanic că marxism-leninismul va sfârși pe „groapa de gunoi a istoriei”.

Această convingere nu era doar retorică electorală. Ea a devenit fundamentul unei strategii ofensive fără precedent. Menită să exploateze vulnerabilitățile sistemice ale Kremlinului.

[caption id="attachment_4685625" align="alignnone" width="1024"] Ronald Reagan[/caption]
Ofensiva strategică
Sub îndrumarea lui Reagan, figuri cheie precum William Casey, directorul CIA și Caspar Weinberger, Secretarul Apărării, au pus în mișcare o serie de directive naționale de securitate (NSDD) top-secrete. Strategia nu viza doar descurajarea, ci un atac direct asupra „motorului” sovietic.

Iată cele mai importante acțiuni:

 	Sprijinul pentru Sindicatul Solidaritatea. SUA a organizat o operațiune sub acoperire prin care s-a oferit asistență financiară și logistică opoziției poloneze, menținând o fisură deschisă în inima imperiului.
 	Războiul din Afganistan. Sprijin masiv pentru mujahedini, transformând invazia sovietică într-o rană sângerândă care a drenat resursele Moscovei.
 	Războiul economic. Admistrația Reagan a colaborat cu Arabia Saudită pentru a prăbuși prețul petrolului, reducând dramatic veniturile în valută ale Kremlinului, esențiale pentru supraviețuirea regimului.
 	Izolarea tehnologică. O campanie globală de limitare a accesului sovietic la tehnologia înaltă occidentală, însoțită de operațiuni de dezinformare menite să perturbe industria de apărare a URSS.

Triunghiul Puterii: Reagan, Casey și Weinberger
Dacă Reagan a trasat direcția generală, execuția a aparținut unor oameni care priveau lupta împotriva comunismului ca pe o continuare a bătăliei împotriva totalitarismului din Al Doilea Război Mondial.

William Casey, un veteran al OSS, a gestionat rețelele de informații cu o autonomie aproape totală. Casey zbura în jurul lumii într-un avion echipat cu spații de locuit, orchestrând operațiuni în Polonia, Cehoslovacia și Afganistan, adesea fără ca restul administrației de al Casa Albă să știe detaliile.

[caption id="attachment_4623467" align="alignnone" width="1257"] Geneva 1985 - Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov / sursa foto: Wikipedia[/caption]

Caspar Weinberger a transformat cursa înarmărilor într-un „război economic prin tehnologie”. El a înțeles că avantajul Americii stă în inovația calitativă, nu în cantitatea brută de tancuri sau rachete. Inițiativa de Apărare Strategică (SDI) a forțat Moscova să intre într-o competiție tehnologică pe care economia sa muribundă nu o mai putea susține.
Un capitol bizar al Istoriei
Prăbușirea URSS la finalul celor opt ani de mandat ai lui Reagan a fost adesea expediată de critici drept „noroc chior”.

Însă, analizând campania psihologică, economică și militară orchestrată de Washington, devine clar că Statele Unite ale Americii au „aruncat nisip în angrenajele” mecanismului sovietic până când acesta s-a blocat definitiv.

Ronald Reagan nu s-a mulțumit să îngrădească comunismul; el a vrut să îl termine ca sistem politic și economic.

Așa cum a declarat studenților de la Universitatea Notre Dame în 1981, el a privit comunismul ca pe un „capitol trist și bizar din istoria umană ale cărui ultime pagini se scriu chiar acum”.

Istoria i-a dat dreptate, confirmând că victoria în Războiul Rece a fost rezultatul unei voințe politice care a refuzat să accepte status quo-ul.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/12/gorbaciov_reagan_2.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Jaful Băncii de Stat din 1959, cea mai spectaculoasă lovitură, a umilit autoritățile comuniste]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/jaful-bancii-stat-1959-spectaculoasa-lovitura.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/jaful-bancii-stat-1959-spectaculoasa-lovitura.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În istoria criminologiei românești, anul 1959 este marcat de cel mai spectaculos, îndrăzneț și bizar jaf armat din întreaga perioadă comunistă.

Jaful bandei Ioanid asupra unei mașini a Băncii de Stat a Republicii Populare Române. Au reușit să fure o mică avere.

Într-o epocă dominată de teroarea Securității, în care Miliția controla strict fiecare mișcare, iar armele de foc erau de negăsit pentru cetățenii de rând, un grup de intelectuali evrei, cu poziții importante în aparatul de stat, a reușit să execute o lovitură ca în filmele de la Hollywood. Cu inteligență și curaj.

Iată povestea istorică a cazului care a umilit regimul comunist și a dus la unul dintre cele mai faimoase procese din perioada postbelică.

[caption id="attachment_4731553" align="alignnone" width="1979"] Jaf la bancă. sursa: Everett Collection/Dreamstime[/caption]
Jaful de la sucursala Giulești: 28 iulie 1959
În dimineața zilei de 28 iulie 1959, o mașină de tip Volga, de culoare neagră, blochează o autospecială a Băncii de Stat în fața sucursalei din cartierul Giulești, București. Din mașină coboară mai mulți bărbați înarmați și purtând măști, care îi amenință pe încasatori.

În doar câteva zeci de secunde, atacatorii golesc mașina de valori, reușind să sustragă suma astronomică de 1.686.000 de lei Reprezenta echivalentul a peste 400 de salarii medii de la acea vreme.

Banii erau proaspăt tipăriți și urmau să fie distribuiți. Atacatorii au dispărut rapid de la fața locului, lăsând autoritățile într-o stare de șoc total.

Faptul că un jaf armat a fost posibil în plin regim totalitar reprezenta o palmă uriașă pe obrazul Securității.
Cine alcătuia „Banda Ioanid”
Ancheta a durat aproximativ două luni, timp în care Securitatea a mobilizat resurse uriașe. Spre surpriza anchetatorilor, autorii nu erau infractori de drept comun, ci un grup de intelectuali rafinați, mulți dintre ei membri de partid, cu un statut social înalt și legături în protipendada regimului. Conducătorii grupului erau frații Ioanid:

 	Alexandru Ioanid (născut Herman Leibovici) – colonel de Miliție și fost director al Direcției Judiciare a Inspectoratului General al Miliției. El era căsătorit cu sora Monicăi Sevianu.
 	Paul Ioanid (născut Pinkus Leibovici) – om de știință, inginer aeronautic și specialist în rachete, profesor la Academia Militară.
 	Monica Sevianu – fostă luptătoare în mișcarea comunistă ilegalistă, singura femeie din grup.
 	Igor Sevianu – inginer aeronautic.
 	Sașa Mușat (Abrașa Leibovici) – istoric, profesor la Universitatea din București și văr cu frații Ioanid.
 	Haralambie Obedeanu (Lazarovici) – jurnalist, fost redactor la ziarul Scînteia.

Capturarea
Toți membrii grupului au fost arestați în toamna anului 1959. Deși Securitatea a recuperat cea mai mare parte a banilor, care fuseseră ascunși prin diverse locații sau îngropați, motivația din spatele jafului a rămas parțial un mister.

S-a speculat că banii urmau să fie folosiți pentru a finanța plecarea lor ilegală din țară sau pentru a sprijini organizații sioniste din Israel, deși în timpul interogatoriilor s-au invocat și motive pur ideologice sau de aventură.
Bizarul film propagandistic
Înainte de proces, regimul comunist a orchestrat o mișcare de propagandă unică: i-a obligat pe cei șase membri ai bandei să își joace propriile roluri într-un film de reconstituire a jafului.

Pelicula, numită „Reconstituirea” (a nu se confunda cu celebrul film al lui Lucian Pintilie), a fost regizată de Virgil Calotescu sub stricta supraveghere a Securității.

Filmul era destinat exclusiv activiștilor de partid și cadrelor Ministerului de Interne, ca material didactic și de propagandă pentru a demonstra „decadența elementelor burgheze și sioniste”.
Sentința: Un sfârșit tragic
Procesul s-a desfășurat cu ușile închise, în regim de urgență. Sentința a fost pronunțată în noiembrie 1959 și a fost de o duritate extremă, menită să descurajeze orice altă tentativă similară pe viitor:

Cei cinci bărbați ai grupului, Alexandru Ioanid, Paul Ioanid, Igor Sevianu, Sașa Mușat și Haralambie Obedeanu, au fost condamnați la moarte și executați prin împușcare la Jilava, în februarie 1960.

Monica Sevianu a fost condamnată la închisoare pe viață, deoarece era mamă a doi copii, însă a fost grațiată câțiva ani mai târziu și i s-a permis să emigreze în Israel, unde a trăit până la sfârșitul vieții.

Jaful din 1959 rămâne una dintre cele mai enigmatice file din istoria secretă a României comuniste. O poveste în care idealismul politic, disperarea, inteligența și tacticile de gherilă urbană s-au ciocnit violent cu brutalitatea aparatului securității statului.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/jaf-banca-1200x918.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cum l-au împiedicat românii anticomuniști pe Carol al II-lea să își facă o curte regală în exil. Documente CIA]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cum-l-au-impiedicat-romanii-anticomunisti-pe-carol-al-ii-lea-sa-isi-faca-o-curte-regala-in-exil-documente-cia.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cum-l-au-impiedicat-romanii-anticomunisti-pe-carol-al-ii-lea-sa-isi-faca-o-curte-regala-in-exil-documente-cia.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[La exact o lună de la transformarea Biroului de Servicii Strategice în Agenția Centrală de Informații (Office of Strategic Services a trecut prin diverse transformări după Război devenind Central Intelligence Agency la 16 septembrie 1947) în Washington ajungea o telegramă cu date culese din Portugalia, dar al cărei subiect era legat de România.
Ca toată Europa care nimerise pe partea greșită a șervețelului mâzgălit de Churchill și Stalin, România trăia schimbări dramatice, monarhia era în ultimele luni de agonie, comunismul se instala sub protecția tancurilor rusești, iar divergențele interne urmau să se rezolve prin metoda gulagurilor bolșevice.

Cei care apucaseră să fugă din țară continuau peste graniță disputele lor mărunte, neînțelegând că cizma sovietică era un dușman mult prea mare.

Asta este și esența telegramei informative din 16 octombrie 1947, telegramă pe care o reproducem astăzi integral. Revenim apoi cu amănunte despre personajele principale, multe căzute pe nedrept în uitare.
ȚARA: România / Portugalia
DATA: 16 octombrie 1947
SUBIECT: Refuzul acordării vizelor portugheze pentru apropiații lui Carol
1. Brutus Coste, fost diplomat român în Portugalia, stabilit în prezent în această țară ca emigrant, a solicitat Ministerului Afacerilor Externe portughez să nu acorde vize anumitor români în cazul în care aceștia ar urma să le solicite în viitorul apropiat. Se consideră că astfel de cereri ar putea apărea din cauza prezenței în Portugalia a fostului rege Carol. Persoanele vizate de această interdicție propusă sunt următoarele:

a. Jean Pangal, fost ministru plenipotențiar român în Portugalia, care fusese anterior trimis în Spania ca reprezentant personal al lui Carol în relația cu Franța.

b. Pamfil Șeicaru, fost proprietar și editor al ziarului bucureștean „Curentul”. Acesta a fost un propagandist fervent pro-nazist, care se lăuda cu legăturile sale strânse cu von Ribbentrop. Ginerele său, Maris Cișmigiu, a fost atașat de presă român la Lisabona în 1943.



c. Richard Franasovici, ministru român la Londra. Fost membru al cercului apropiat al regelui Carol și apropiat politic al ministrului de externe român Tătărescu.

d. Dimitri Dimăncescu, consilier al ambasadei române la Londra.

e. Generalul Radu Rușescu, fost aghiotant al lui Carol și în prezent diplomat român la Stockholm.
2. (nume secretizat) Ministrul Afacerilor Externe portughez a fost de acord să nu acorde vize persoanelor menționate mai sus, în cazul în care acestea vor solicita.
3. (nume secretizat) spune că lui Carol i se va refuza o viză pentru Franța, în cazul în care va depune o cerere. Dr. Correia Ribeiro, un chirurg portughez care a fost în contact apropiat cu Carol și doamna Lupescu timp de mulți ani, a declarat că Carol va rămâne în Portugalia cel puțin un an. Se spune că doamna Lupescu se află sub îngrijirea permanentă a doi medici. De asemenea, se afirmă că Carol dispune de resurse financiare suficiente.
Personajele din telegrama ”canibalizării” diasporei
În primul rând, diplomatul Brutus Coste, cel care a făcut intervențiile la ministrul portughez, era un personaj credibil pentru americani. Fost emisar al României, după Război, Coste a devenit membru al delegației neoficiale a partidelor istorice la Conferința de Pace de la Paris. Citarea lui la începutul telegramei dă greutate informațiilor. În America Brutus Coste a fost un militant anticomunist, depărtându-se la un moment chiar de Casa Albă, în mandatul lui Lyndon Johnson, când I s-a părut că americanii încep să ridice podețe dincolo de Cortina de Fier.

Carol al II-lea nu ar mai avea nevoie de prezentare, dar contextul telegramei trebuie stabilit clar. După ce a băgat România în două crize dinastice și a trecut-o printr-o dictatură la sfârșitul căreia am rămas cu jumătate din teritoriu, Carol a plecat. Pe 3 iulie 1947 s-a căsătorit la Rio de Janeiro cu Elena Lupescu, ”Duduia” care strânsese în casa din București afaceriștii și profitorii cunoscuți drept ”camarila carlistă”. După refuzul de a primi viză de Franța, element menționat în telegramă, ajunge în Portugalia. Va locui aici până în 1953, când moare în Villa do Sol la Estoril. Nu a apucat să împlinească 60 de ani.
„Curtea” lui Carol al II-lea în exil
Interesanți sunt și cei pe care Brutus Coste încerca să îi oprească de la ”organizarea unei curți regale în exil” în jurul lui Carol al II-lea.

Primul este Jean Pangal, cel care, în ciuda interdicției inițiale, avea să ajungă până la urmă în Portugalia – unde a și murit, în 1950, la numai 55 de ani – fiind până la moartea sa fidel și apropiat de Carol. Jurist și diplomat, Pangal a rămas în istorie drept cel care a sacrificat Masoneria Română în 1937, când Ordinul îi stătea în cale Regelui pentru a instaura dictatura. Pangal fusese Mare Maestru al Marii Loji Naționale și Suveran Mare Comandor al Ritului Scoțian Antic și Acceptat din România. După 1944, când din dispoziția Anei Pauker masoneria a funcționat din nou până în 1948, ca o an...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/Carol-al-II-lea-deschidere-1200x901.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Craiova, „orașul de aur” din perioada interbelică. Mari familii boierești au modelat capitala Olteniei]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/craiova-orasul-de-aur-din-perioada-interbelica-mari-familii-boieresti-au-modelat-capitala-olteniei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/craiova-orasul-de-aur-din-perioada-interbelica-mari-familii-boieresti-au-modelat-capitala-olteniei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În secolele al XIX-lea și al XX-lea, Craiova a traversat o veritabilă epocă de aur, impunându-se ca unul dintre cele mai importante, rafinate și opulente centre urbane din spațiul românesc. Este un oraș fascinant care atrage peste 2 milioane de vizitatori doar la Târgul de Crăciun.

Departe de a fi doar o capitală regională a Olteniei, Craiova era privită ca o rivală directă a Bucureștiului în materie de bogăție, influență politică și efervescență culturală. Acest statut de „oraș al banilor” și al marilor moșieri a lăsat în urmă o moștenire arhitecturală și istorică fascinantă.

[caption id="attachment_4731309" align="alignnone" width="1200"] Palatul administrativ, construit între 1912-1913. sursa: Cristina Ionescu | Dreamstime.com[/caption]
„Capitala” marii boierimi și fundamentul bogăției oltene
Bogăția legendară a Craiovei din secolul al XIX-lea s-a clădit pe pământul fertil al Olteniei și pe comerțul înfloritor.

Averile familiilor aristocratice care au dominat Craiova în secolele al XIX-lea și al XX-lea erau de-a dreptul colosale, fiind strâns legate de deținerea unor domenii agricole uriașe și de poziții politice cheie la nivel național.

Familii princiare și boierești precum Bibescu și Știrbei controlau mii de hectare de teren fertil în întreaga Oltenie, exportând cereale pe Dunăre către marile piețe europene, fapt ce le conferea o putere financiară capabilă să rivalizeze cu marile dinastii aristocratice ale continentului.

La rândul lor, membri ai elitei locale precum Nicolae Romanescu sau membrii familiei Vorvoreanu nu erau doar mari latifundiari, ci și vizionari urbani și lideri politici care și-au transformat succesul economic în influență administrativă, acumulând lichidități impresionante prin intermediul primelor bănci comerciale înființate în regiune.
Jean Mihail a garantat împrumuturi pentru regat
Simbolul absolut al acestei opulențe de neatins a fost reprezentat de legendarul Jean Mihail, considerat cel mai bogat român din perioada interbelică.

Averea acestei dinastii, care includea zeci de moșii, imobile în marile capitale europene și rezerve uriașe de aur cash, era atât de mare încât, în momentele de criză economică globală, familia a garantat împrumuturi de stat pentru Regatul României.

Această concentrare formidabilă de capital în mâinile câtorva familii s-a tradus direct în peisajul urban al Craiovei: palatele lor, construite cu arhitecți aduși de la Paris sau Viena și decorate cu marmură de Carrara, candelabre de Murano și stucaturi suflate cu aur, erau expresia fizică a unei bogății greu de egalat în acea epocă.

[caption id="attachment_4731316" align="alignnone" width="1431"] Palatul Vorvoreanu, Craiova. sursa: discovercraiova.ro[/caption]

Acești mari proprietari de terenuri agricole adunau averi colosale din exportul de cereale și animale către Imperiul Habsburgic și restul Europei occidentale. Spre deosebire de boierii din alte regiuni, care preferau să cheltuiască averile exclusiv în capitalele străine, aristocrația craioveană a investit masiv în modernizarea și înfrumusețarea propriului oraș.
Belle Époque: Arhitectura opulenței și amprenta pariziană
La cumpăna dintre secolele XIX și XX, bogăția orașului a căpătat o formă fizică spectaculoasă. Craiova a fost reconstruită după modele occidentale, în special cel francez, ducând la propulsarea curentului Belle Époque în arhitectura locală. Până în anul 1900, Craiova devenise orașul cu cel mai mare număr de clădiri monumentale raportat la numărul de locuitori din România.

Palatul Jean Mihail este astăzi Muzeul de Artă. Construit de cel mai bogat om din România interbelică, Jean Mihail, palatul este simbolul absolut al opulenței craiovene. Realizat după planurile arhitectului francez Paul Gottereau, palatul dispunea de candelabre din cristal de Murano, oglinzi venețiene, stucaturi suflate cu aur și o scară monumentală din marmură de Carrara. Se spunea că proprietarul a vrut inițial să acopere acoperișul palatului cu monede de aur.

[caption id="attachment_4731304" align="alignnone" width="1200"] Palatul lui Jean Mihail, azi Muzeul de Artă din Craiova. sursa: Iakov Filimonov | Dreamstime.com[/caption]

Parcul „Nicolae Romanescu”. Inaugurat în 1903 în prezența Regelui Carol I, parcul craiovean a fost premiat cu Medalia de Aur la Expoziția Universală de la Paris (1900). Proiectat de arhitectul peisagist francez Édouard Redont, acesta rămâne unul dintre cele mai mari și mai frumoase parcuri urbane din Europa de Est, o dovadă clară a resurselor financiare uriașe de care dispunea municipalitatea.

[caption id="attachment_4731306" align="alignnone" width="1200"] Parcul Nicolae Romanescu din Craiova. sursa: Cristina Ionescu | Dreamstime.com[/caption]
Centru financiar al României Moderne
Prosperitatea Craiovei nu s-a limitat la agricultură și palate. În primele decenii ale secolului XX, orașul a devenit un nod financiar crucial. Aici s-au înființat bănci puternice cu capital local, precum Banca Comerțul...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/palat-jean-mihail-craiova.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[De ce au atacat rușii cartierul Mazepa din Galați. O explicație istorică neașteptată]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/de-ce-au-atacat-rusii-cartierul-mazepa-din-galati-o-explicatie-istorica-neasteptata.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/de-ce-au-atacat-rusii-cartierul-mazepa-din-galati-o-explicatie-istorica-neasteptata.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Atacul cu dronă al Rusiei, care a lovit un bloc din cartierul gălățean Mazepa, ar putea avea și o explicație istorică neașteptată, având în vedere biografia militarului ucrainean care dă numele a două cartiere din orașul de pe Dunăre.

Cine a fost Ivan Mazepa
Ivan Mazepa (1639–1709) a fost un lider politic și militar ucrainean, hetman al cazacilor din Ucraina între 1687 și 1709. Este una dintre cele mai controversate figuri din istoria Europei de Est, pentru mulți ucraineni fiind un simbol al luptei pentru independență, în timp ce în tradiția rusă a fost multă vreme trădător.
Mazepa a condus formațiunea statală cunoscută sub numele de Hetmanatul Cazac într-o perioadă în care teritoriile ucrainene se aflau sub influența crescândă a Rusiei țariste.
Inițial, Ivan Mazepa a colaborat cu Petru cel Mare, dar relațiile dintre cei doi s-au deteriorat pe măsură ce țarul a limitat autonomia cazacilor.

De ce este celebru Mazepa
În timpul Marelui Război din Nord, Ivan Mazepa a schimbat tabăra și s-a aliat cu Carol al XII-lea al Suediei împotriva Rusiei, sperând să obțină mai multă independență pentru Ucraina.


[caption id="attachment_4731013" align="alignnone" width="1351"] Ivan Mazepa / sursa foto: wikipedia[/caption]
Această decizie a culminat cu Bătălia de la Poltava, unde armata suedeză și aliații săi au fost înfrânți decisiv de ruși. Înfrângerea de la Poltava a marcat ascensiunea Rusiei ca mare putere europeană și sfârșitul ambițiilor politice ale lui Ivan Mazepa.

Un personaj controversat
În istoriografia rusă tradițională, Ivan Mazepa a fost considerat un trădător, pentru că s-a ridicat împotriva țarului Petru cel Mare. În schimb, în istoriografia ucraineană modernă, Mazepa este văzut ca un patriot care a încercat să protejeze autonomia Ucrainei față de Moscova.
După ce Ucraina și-a declarat independența, în 1991, imaginea lui Ivan Mazepa a fost reevaluată pozitiv, iar monumente, străzi și instituții îi poartă astăzi numele.


[caption id="attachment_4730844" align="alignnone" width="2560"] Pompieri si forte de ordine intervin dupa ce un bloc de locuinte din Galati a fost lovit de o drona, 29 mai 2026. Inquam Photos[/caption]
Povestea lui Mazepa a inspirat numeroase opere artistice, inclusiv poemul Mazeppa al lui Byron, precum și lucrări muzicale și picturi romantice din secolul al XIX-lea. Ucraineanul rămâne o figură-cheie pentru înțelegerea relațiilor istorice dintre Ucraina și Rusia și a dezbaterilor privind identitatea națională ucraineană.

Legătura lui Ivan Mazepa cu municipiul Galați
După înfrângerea din Bătălia de la Poltava, unde Ivan Mazepa s-a aliat cu regele suedez Carol al XII-lea împotriva Rusiei, el s-a refugiat pe teritoriul Imperiului Otoman și a murit în orașul Bender, aflat azi în Republica Moldova, în 1709.
Trupul său a fost transportat ulterior la Galați și înhumat în vechea Biserică Sfântul Gheorghe, una dintre cele mai importante biserici ale orașului la acea vreme.
Potrivit mai multor surse istorice, dorința apropiaților săi era ca acesta să fie înmormântat într-un lăcaș aflat sub jurisdicția Locurilor Sfinte de la Ierusalim, iar biserica gălățeană îndeplinea această condiție.

Ivan Mazepa și Galațiul
În afară de localnici, puțină lume, chiar din România, știe că două dintre cele mai cunoscute cartiere centrale ale Galațiului poartă numele ucraineanului. Este vorba despre cartierele Mazepa I și Mazepa II. Denumirile au fost păstrate și în epoca modernă datorită legăturii istorice dintre hatmanul ucrainean și oraș.


[caption id="attachment_4730839" align="alignnone" width="2560"] Pompieri si forte de ordine intervin dupa ce un bloc de locuinte din Galati a fost lovit de o drona, 29 mai 2026. Inquam Photos[/caption]
Ce s-a întâmplat cu mormântul lui Ivan Mazepa
Mormântul lui Ivan Mazepa a avut o istorie foarte agitată. A fost mutat și profanat de mai multe ori de-a lungul secolelor, iar după demolarea Bisericii Sfântul Gheorghe, în 1962, locul exact al rămășițelor sale a devenit necunoscut.
Pentru ucraineni, Ivan Mazepa este astăzi un erou național și un simbol al rezistenței față de dominația rusă, ceea ce face ca Galațiul să ocupe un loc aparte în memoria istorică ucraineană. Dar, după cum se vede, există și cealaltă față a monedei: municipiul Galați poate deveni țintă în războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/Ivan-Mazepa-1200x724.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Micul război între URSS și China din 1969. Cum s-a salvat cu un tanc capturat China de izolarea sovietică]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/micul-razboi-din-urss-si-china-din-1969-cum-s-a-salvat-un-tanc-capturat-china-de-izolarea-sovietica.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/micul-razboi-din-urss-si-china-din-1969-cum-s-a-salvat-un-tanc-capturat-china-de-izolarea-sovietica.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[URSS vs. China. În apogeul Războiului Rece, lumea occidentală privea blocul comunist ca pe un monolit ideologic indestructibil, ghidat de la Moscova. Însă, în primăvara anului 1969, realitatea geopolitică a fost zdruncinată.

Cele două mari superputeri comuniste, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS) și Republica Populară Chineză (RPC), s-au aflat la un pas de un război nuclear total din cauza unei fâșii de pământ disputate pe râul Ussuri.

Acest conflict armat de frontieră a reprezentat punctul culminant al schismei sino-sovietice, o ruptură determinată de diferențe ideologice profunde, ambiții de leadership global și interese strategice divergente.
De la tutela lui Stalin la independența lui Mao
Atât timp cât Iosif Stalin s-a aflat la conducerea URSS, liderii chinezi nu au pus la îndoială autoritatea politică și militară a Moscovei. Totul s-a schimbat după moartea dictatorului sovietic și ascensiunea lui Nikita Hrușciov.

Partidul Comunist Chinez (PCC), sub conducerea lui Mao Zedong, adera la o viziune mult mai radicală a comunismului și considera că noua linie politică sovietică era una „revizionistă”, prea dispusă să facă compromisuri cu Occidentul capitalist.

Mao a început o politică externă agresivă pentru a demonstra independența diplomației chineze. Obiectivul RPC era obținerea unei poziții de lider în mișcarea comunistă mondială, cu precădere în statele în curs de dezvoltare din așa-numita „Lumea a Treia”. Această ambiție a nemulțumit profund Moscova, care dorea să își păstreze rolul de autoritate supremă în mișcarea marxist-leninistă.

În timp ce Beijingul acuza URSS că nu susține suficient revoluțiile comuniste din Asia de Sud-Est, Kremlinul considera că poziția radicală a Chinei este destabilizatoare și riscă să provoace un al Treilea Război Mondial.

[caption id="attachment_4730352" align="alignnone" width="1798"] Mao Zedong. sursa: Britannica[/caption]
Cronologia tensiunilor: decenii de neîncredere reciprocă
Până la ciocnirile din 1969, resentimentele s-au acumulat printr-o serie de crize internaționale majore:

 	Revoluția maghiară din 1956: Intervenția brutală a trupelor sovietice pentru a înăbuși revoluția anticomunistă din Ungaria a atras critici severe din partea Beijingului.
 	„Marele salt înainte” (1958-1962): Programul radical de industrializare și colectivizare forțată inițiat de Mao a eșuat tragic, provocând o foamete soldată cu milioane de morți. URSS a criticat deschis aceste politici și a retras consilierii tehnici și ajutorul economic, adâncind falia dintre cele două state.
 	Incidentul avionului U-2 (1960): După ce sovieticii au doborât un avion american de spionaj, China a criticat Moscova pentru că nu a adoptat o poziție militară mult mai agresivă împotriva SUA.
 	Criza rachetelor cubaneze (1962): Retragerea rachetelor nucleare din Cuba de către Hrușciov, fără consultarea prealabilă a Beijingului, a fost privită de conducerea chineză ca o trădare lașă în fața imperialismului.
 	Invazia Cehoslovaciei (1968): Înăbușirea „Primăverii de la Praga” sub doctrina Brejnev (care justifica intervenția militară în statele socialiste) i-a alertat pe liderii chinezi. Temându-se că RPC ar putea fi următoarea țintă, Beijingul a protestat vehement, a susținut poziția de independență a României și a decis să demonstreze că este gata pentru o confruntare militară.

Conflictul din insula Damanski/Zhenbao: 1,4 milioane de soldați față în față
Tensiunile acumulate au explodat de-a lungul graniței comune de 4.380 de kilometri, unde URSS mobilizase 658.000 de soldați, blocați într-o stare de alertă maximă în fața a 814.000 de militari chinezi.

La 2 martie 1969, pe o mică insulă de pe râul Ussuri, numită Zhenbao de chinezi și Damanski de sovietici, o patrulă de grăniceri sovietici a intrat în conflict direct cu forțele chineze. Schimbul violent de focuri s-a soldat oficial cu 31 de morți și 14 răniți în rândul sovieticilor, ambele tabere acuzându-se reciproc de inițierea atacului.

Răspunsul Moscovei a fost devastator: trupele sovietice au utilizat artileria grea și lansatoarele de rachete BM-21 Grad pentru a bombarda pozițiile chineze din Manciuria, lansând ulterior un asalt sângeros asupra insulei.

Rapoartele sovietice au estimat pierderile chineze la aproximativ 800 de combatanți, în timp ce propriile pierderi s-au ridicat la 60 de morți și răniți. În replică, propaganda de la Beijing a susținut că pierderile sale au fost minime, mult inferioare celor din tabăra sovietică.
Tactici hibride și capturarea tancului T-62
Confruntarea a scos la iveală primele elemente de război hibrid utilizate de armata chineză. Documentele vremii arată că trupele chineze înaintau spre pozițiile inamice camuflate în grupuri de fermieri locali și animalele acestora, îngreunând identificarea militară.

Cea mai importantă acțiune tactică s-a desfășurat însă după declararea încetării focului.

Pe 17 martie, un tanc sovietic de tip T-62, cel mai avansat tanc de luptă al U...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/mao-zedong-china-1055x1200.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Zeci de mii de români, ajunși șomeri din cauza AI. Milioane suferă de anxietate financiară]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/zeci-de-mii-de-romani-ajunsi-someri-din-cauza-ai-milioane-sufera-de-anxietate-financiara.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/zeci-de-mii-de-romani-ajunsi-someri-din-cauza-ai-milioane-sufera-de-anxietate-financiara.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Criza economică face ravagii în rândul românilor, care încep să resimtă serios sărăcia. O temă analizată, joi, la podcastul lui Robert Turcescu, difuzat pe evz.ro și pe canalul de YouTube Hai România. Invitații au fost Bogdan Comaroni și Octavian Hoandră.
Zeci de mii de români, ajunși șomeri din cauza AI. Milioane suferă de anxietate financiară
Aproximativ 3.000.000 de români simt că le fuge pământul de sub picioare din cauza resurselor financiare tot mai scăzute.

„Institutul Național de Statistică, împreună cu asociații, nu ONG-uri, asociații care studiază fenomene sociale, au avansat cifra de aproximativ, e undeva la 2.900.000 și ceva, deci aproximativ 3.000.000 de români. O avem și pe asta pe ziua news. 3 milioane de români suferă în acest moment de anxietate financiară și o să spun de ce intră într-o legătură și într-o competiție directă cu acest sistem de burnout.

Deci, la fel cum în Occident ăia sunt deocamdată îngrijorați că vine inteligența artificială peste ei și le iau job-ul și o să rămână pe drumuri”, a afirmat Bogdan Comaroni.

„Și acolo sunt mult mai multe chestii, pentru că asigurările sociale sunt foarte scumpe, taxele, impozitele, chiriile, deci chiar dacă lefurile sunt mult mai mari ca să supraviețuiești, până la mâncare. Îți trebuie chiar o leafă și să fii bine ancorat într-un job, dacă nu chiar în 2-3, după alții.
Grijă permanentă legată de venituri”
Deci la noi s-a dat știrea, că 3 milioane de oameni în acest moment în care discutăm, 3 milioane este ceva imens, pentru că nu vorbim acum de copii, într-adevăr, pensionarii poți să-i pui, sunt în ceea ce se cheamă anxietate financiară”, a mai spus jurnalistul.

Aceste griji zilnice reprezintă un teren propice pentru instalarea bolilor pe fond nervos, cauzate de stres. „Adică sunt într-un stadiu în care ei nu numai că nu mai știu de la o pensie sau o leafă la alta dacă le ajung acești bani să trăiască, sunt fără joburi permanente, sunt fără joburi de tot.
Sau sunt într-o situație în care veniturile sunt atât de mici încât nu le mai permite traiul efectiv și atunci trăiesc cu o frică, cu o grijă permanentă referitoare la aceste venituri, la bani, încât au intrat în această depresie, care e numită anxietate financiară. Și care se manifestă, pe lângă faptul că ajunge la boli foarte grave care vin pe partea și din pricina acestei preocupări continue pentru cum poți să trăiești, s-a ajuns la o rată de gând suicidal imensă.
Adică, din aceste persoane, deja unul din zece se gândește la sinucidere. Ca să renunțe la tot, să nu aibă nicio grijă. Iar specialiștii aproximează că aceste cifre ar putea să crească”, a mai completat invitatul lui Robert Turcescu.

https://www.youtube.com/watch?v=drI99gZXm0U
Inteligența Artificială creează șomeri
Mulți români au rămas fără locuri de muncă din cauza Inteligenței Artificiale, adoptate în unele companii. „De la începutul anului până acum, din cauza automatizării, tehnologizării prin agenții AI ai companiilor, 50.000 de români au fost dtați afară de la job și e vorba de în acest studiu de 50.000 de români care nu s-au întors într-un alt job, adică nu au plecat și s-au dus în alt loc.

Deci 50.000 de români au rămas de la începutul anului până acum fără job. Se estimează că în ritmul actual se va atinge undeva la 120.000, dacă criza avansează, 120-125 de mii de români până la sfârșitul anului”, a mai precizat Comaroni.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/09/dreamstime_xl_74312802-scaled-e1698394677368-1024x577.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Copiii albaștri. Fantezia lui Nicolae Ceaușescu privind Războiul Întregului Popor]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/copiii-albastri-fantezia-lui-nicolae-ceausescu-privind-razboiul-intregului-popor.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/copiii-albastri-fantezia-lui-nicolae-ceausescu-privind-razboiul-intregului-popor.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[S-a vorbit mult despre consecințele avute în România de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, la 20 august 1968. Evident, cel mai mult spațiu a fost acordat faptului că, după înăbușirea Primăverii de la Varșovia sub șenilele tancurilor preponderant ale URSS, următorii doi lideri ce dădeau semne de abatere de la politica Kremlinului erau Nicolae Ceaușescu și Iosip Broz Tito, din Iugoslavia. Ce chestie, două fraze și am amintit deja 3 țări care nu mai există!

Ceaușescu și apărarea României socialiste
Tot mult s-a vorbit și de faptul că discursul ținut de Ceaușescu pe 21 august, din balconul C.C., l-a transformat în ”idolul” multor categorii din România la sufletul cărora nu ajunsese până atunci, dar și în ”copilul teribil” al Blocului Socialist, posibila fisură prin care să se infiltreze Occidentul. 
Inutil, sper, să vă amintesc faptul că până la urmă s-a ales praful și de iubirea concetățenilor și de speranțele ”imperialiștilor veroși”.
O altă urmare a amenințării directe dinspre Kremlinul care nu mai părea dispus să accepte ”deviaționiști” a fost organizarea unor măsuri de apărare armată fără precedent. Apărarea viza toate atacurile posibile, dinspre Ucraina (URSS), Bulgaria, Ungaria și dinspre mare. Era elaborat și un plan de refugiu, în arcul carpatin sau – fără arme – în Iugoslavia.
În fine, conștiința că Armata nu va putea face față unei invazii a obligat la schimbarea de urgență a strategiei naționale de Apărare. În decurs de câteva luni, filosofia militară s-a modificat crucial. Pe lângă decizii strategice – precum producerea armelor și munițiilor în zone greu de cucerit – a apărut și conceptul de ”Război al Întregului Popor”, un fel de ”râul, ramul” din versul eminescian transpus în practică!
Acum pare de râs, când războaiele se poartă din tastaturi, dar atunci teama era palpabilă.

Cum a înființat Ceaușescu Gărzile Patriotice
Chiar din 21 august 1968 s-a luat decizia înființării Gărzilor Patriotice, care în septembrie erau deja funcționale. Ele au fost active până în 1989 – sigur, decizia înarmării lor în decembrie 1989 a fost o eroare, fiind concepute pentru misiuni de pază, nu de combatere a terorismului, iar instruirile erau simulacre, făcute de ochii lumii – lucrând practic după deciziile din 1968, modificate nesemnificativ prin lege în 1972.
Gărzile patriotice, unde participau și femeile, militarii de carieră, militarii în termen nu acopereau însă toată societatea, așa că a mai apărut o idee. Pregătirea tinerilor pentru ca stagiile militare să nu îi ia complet de la zero.
Vom reproduce legea prin care Pregătirea Tinerilor pentru Apărarea Țării devenea obligatorie – pentru băieți și fete - și un amănunt sare în ochi, ca și la Gărzile Patriotice, această ”armată civilă” era a ”Întregului Popor” potrivit doctrinei de Apărare, dar era coordonată de activul de partid, în colaborare cu ministerele, nu sub comanda lor. La PTAP era vorba de UTC.

Ce era PTAP
Un alt element, inamicul identificat în motivare este ”Imperialismul”, de orice fel, fie occidental, fie, acum e clar, sovietic.
Și încă unul: tinerii erau doar instruiți în vederea unei pregătiri ulterioare mai temeinice, nu li se repartizau misiuni efective de luptă.
Să nu creadă cineva că strategia de Apărare s-a aplicat întocmai. Anuala zi de instrucție și tragere cu armamentul ușor era un prilej de ieșire ”la țară”, un picnic cu marmeladă calup, ceai la gamelă și conserve de pateu, aduse în lăzi de lemn de militari, dar te obișnuia cu niște lucruri, rigori și unelte care făceau parte din viață! Nu îmi pare rău că am trecut prin asta la vremea mea, dar nu cred că mi-aș dori ca fetele mele să repete experiența.

LEGE nr. 33 din 15 noiembrie 1968 privind pregătirea tineretului pentru apărarea patriei




EMITENT


MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ




Publicat în  BULETINUL OFICIAL nr. 149 din 15 noiembrie 1968

Apărarea patriei, a cuceririlor revoluţionare ale poporului muncitor, este îndatorirea supremă a tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România.
În condiţiile existenţei imperialismului - pericol permanent pentru pacea şi securitatea popoarelor - întărirea capacităţii de apărare a țării, adoptarea tuturor măsurilor necesare pentru a putea da riposta cuvenită uneltirilor agresive ale reacțiunii internaţionale, reprezintă o sarcina primordială a statului nostru socialist.
 Ţinînd seama de durata redusă a stagiului militar obligatoriu în scopul asigurării unor forme organizate de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei, pentru însuşirea unor cunoştinţe şi deprinderi militare, tehnice şi sanitare, pentru educarea lui în spiritul disciplinei şi ordinii, al patriotismului socialist şi internationalismului proletar, al abnegatiei în apărarea independentei şi suveranităţii naţionale, a cauzei socialismului şi păcii,
Marea Adunare Naţională a Republicii Socialiste România adoptă prezenta lege.

Capitolul 1 Dispoziţii generale
În Republica Socialistă România se organizează a...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/PTAP-Copiii-in-albastru-1-1200x951.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item></channel></rss><!-- end of xml string -->