<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?>
	<rss version="2.0"
		xmlns:content="http://purl.org/rss/1.0/modules/content/"
		xmlns:wfw="http://wellformedweb.org/CommentAPI/"
		xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/"
		xmlns:atom="http://www.w3.org/2005/Atom"
		xmlns:sy="http://purl.org/rss/1.0/modules/syndication/"
		xmlns:slash="http://purl.org/rss/1.0/modules/slash/"
        xmlns:media="http://search.yahoo.com/mrss/" >
		<channel>
		<atom:link href="https://evz.ro/feeds/515106" rel="self" type="application/rss+xml" />
		<title>Evenimentul Zilei</title>
        <description>Evenimentul Zilei este o publicatie multimedia, dedicata celor care apreciaza stirile corecte, obiective si relevante din toate domenile de activitate</description>
        <link>https://evz.ro</link>
		<lastBuildDate>Sun, 05 Jul 2026 16:01:57 +0000</lastBuildDate>
					<item>
							<title><![CDATA[Umbra Moscovei peste Revoluția din 1989. Sebastian Ghiță contestă concluziile istoricului Dennis Deletant]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/umbra-moscovei-peste-revolutia-din-1989-sebastian-ghita-contesta-concluziile-istoricului-dennis-deletant.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/umbra-moscovei-peste-revolutia-din-1989-sebastian-ghita-contesta-concluziile-istoricului-dennis-deletant.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Omul de afaceri Sebastian Ghiță îl critică pe istoricul britanic Dennis Deletant, după ce acesta a susținut că Revoluția din decembrie 1989 nu a fost o operațiune coordonată de Moscova, ci o revoltă populară care a dus la căderea regimului Nicolae Ceaușescu. Sebastian Ghiță contestă interpretarea profesorului britanic și susține că acesta ar minimaliza rolul influenței sovietice din acea perioadă.
Sebastian Ghiță scoate la iveală un raport al Securității despre Dennis Deletant după afirmațiile istoricului despre Revoluție
Pornind de la un interviu acordat de istoricul Dennis Deletant la finalul anului 2025, omul de afaceri Sebastian Ghiță susține că acesta minimalizează rolul influenței sovietice în evenimentele din decembrie 1989.

„Denis Deletant …este «diletant»…. provocator diletant! Nu este prima oară când agentul (sovietic?) Deletant este folosit de către Agentura Colderistă (News.ro, Hotnews.. etc) pentru acțiuni destabilizatoare în România.

Încă nu mă prind dacă Tolontan este rău-voitor sau… doar diletant. Sigur este plătit de Coldea din hoțiile cu Metaminds de la ONRC și STS!

Ideea de reformare a Serviciilor Românești conform intereselor străine este foarte periculoasă! Nu înțeleg de ce Denis Deletant a încercat să acopere influența rușilor în 1989!!!”, a afirmat Sebastian Ghiță.

[caption id="attachment_4172900" align="alignnone" width="1200"] Sebastian Ghiță. Sursa foto: Facebook/ Sebastian Ghiță[/caption]
Dennis Deletant: Revoluția n-a fost o operațiune a sovieticilor. Poporul l-a dat jos pe Ceaușescu
Istoricul britanic respinge teoria potrivit căreia Nicolae Ceaușescu ar fi fost înlăturat printr-o operațiune sovietică.

„Nu! Asta e o greşeală de interpretare. N-a fost! N-a fost o operaţiune a sovieticilor. Nu ei l-au dat jos pe Ceauşescu. Poporul l-a dat jos, după părerea mea!”, a declarat Dennis Deletant.

Istoricul respinge și teoria conform căreia liderii SUA și URSS ar fi decis soarta României la întâlnirea de la Malta.

„Astea sunt baliverne! Nu există niciun document de la Malta în care… România n-a intrat în discuţie! N-a fost discutat!”, a spus profesorul.
„Au fost sovietici, dar nu avem dovezi că au tras”
Istoricul afirmă că în România s-au aflat sovietici în timpul evenimentelor din decembrie 1989, însă susține că nu există probe care să arate că aceștia ar fi deschis focul.

„Au fost şi ceva sovietici, dar noi n-avem dovezi că au tras ei”, a precizat istoricul.

Dennis Deletant afirmă că focurile de armă trase după căderea lui Nicolae Ceaușescu ar fi fost „opera” unor persoane din structurile statului român.

„Aceşti trăgători în salopete erau români. Aşa zice nevasta ambasadorului cu care am stat personal de vorbă. Am vorbit şi cu generalul Guşă. El spunea că aceşti trăgători erau de la Direcţia a 5-a. Se poate să fi fost şi de la USLA. Dar terorişti erau”, a afirmat Deletant.
Document al Securității din 1986, invocat în controversă
În contextul criticilor, a fost readus în discuție și un raport al Departamentului Securității Statului din 1986 privind activitatea informativ-operativă pe spațiul Anglia.

În document, serviciile menționau mai multe persoane considerate problematice de regimul de la București, printre care și Dennis Deletant.

„Reținem însă atenția și unele acțiuni ale organelor speciale dintre care menționăm (…) continuarea publicării unor articole ostile sau denigratoare la adresa țării noastre în ziarele «The Times», «The Daily Telegraph», «The Guardian» sau «The Economist»”, se arată în raport.

Documentul continua cu referiri la:

„dirijarea în scop provocator, pe lângă reprezentanții oficiali români, a unor persoane ca George Pop («consultant» al firmelor B.A.C. și Rolls-Royce), George Barry (de la firma B.A.C.), Denis Deletant (profesor la Universitatea din Londra), Paul Beza și…”, potrivit raportului Securității.
Deletant a fost declarat persona non grata de regimul Ceaușescu
Profesorul britanic a relatat că a fost declarat persona non grata de autoritățile comuniste în noiembrie 1988, după criticile aduse regimului Ceaușescu și după articolele publicate în presa britanică.

„A fost o serie întreagă în care îl criticam pe Ceauşescu. Şi mai ales pe Elena”, a povestit Dennis Deletant.

Istoricul spune că, după căderea regimului comunist, a revenit în România pe 30 decembrie 1989 și a realizat mai multe interviuri alături de jurnaliști BBC cu noua conducere de la București.
Confesiunea despre Nicolae Militaru și GRU
În același interviu, Deletant a relatat și o discuție avută cu generalul Nicolae Militaru, despre care afirmă că i-ar fi mărturisit legăturile cu serviciul militar sovietic GRU.

„Mi-a povestit Militaru că el dădea informaţii, dar nu le dădea la Ambasada sovietică. Se ducea la Constanţa, la Consulatul sovietic, şi acolo depunea documentele.

Şi mi-a zis: «Eu am fost în slujba Uniunii Sovietice!»”, a declarat istoricul britanic.
Ce spunea recent despre criza politică de la București
Recent, istoricu...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/Dennis-Deletant-1200x1080.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[A venit vacanța cu trenul din Franța! Expresia împlinește vara asta 90 de ani]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/a-venit-vacanta-cu-trenul-din-franta-expresia-implineste-vara-asta-90-de-ani.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/a-venit-vacanta-cu-trenul-din-franta-expresia-implineste-vara-asta-90-de-ani.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Nu știu dacă există expresie care să aducă mai multă bucurie copiilor, dar și oamenilor mari, decât „A venit vacanța cu trenul din Franța!”
Când eram noi mici, cam pe când făcea răchita micșunele și beatles-ii cântau încă împreună, vacanța și Franța erau ultimul lucru pe care îl vedeai pe tabla din clasă înainte de a o zbughi pe ușa școlii fără să te uiți în urmă timp de trei luni, căci da, vacanța mare avea atunci o durată clară, de la 15 iunie la 15 septembrie. Și tot se plâng unii că atunci se făcea prea multă școală!
Aș putea spune că am așteptat să își ia concediu și parlamentarii, ultima categorie care a mai mers la muncă (de pomană, ce-i drept) în a doua jumătate a lunii iunie, sau să intre și Justiția în vacanța judecătorească, în fine, aș putea spune că am așteptat ca vacanța să pună definitiv stăpânire pe țară ca să îmi pun o întrebare simplă:
De unde vine cimilitura „A venit vacanța cu trenul din Franța!”? De ce vine tocmai din Franța, de ce nu din Bulgaria, Ungaria sau, cum era obiceiul înainte de 1989, din URSS? Apoi, de ce vine cu trenul și nu cu vaporul, din Anglia sau America? Răspunsul e dintr-o perioadă ciudată... și uitată.

Când lumea era cu fundu-n sus și Franța era socialistă
Expresia își are izvorul în folclorul orășenesc și făcea aluzie la un eveniment din 1936, petrecut, normal, unde altundeva, în Franța. Pe 5 iunie 1936, puterea era preluată de Frontul Popular, iar prim-ministru/președinte al Consiliului de Miniștri devenea Leon Blum.
Dacă ați crescut învățând că România și Franța au fost despărțite ideologic până în 1989 de faptul că țara noastră era socialistă iar cealaltă o democrație occidentală, să știți că ele erau separate și înainte de Război, doar că atunci România era de extremă dreaptă iar Franța socialistă.
Blum era un stângist sadea și primele măsuri pe care le-a propus au fost socialiste get-beget: săptămâna redusă de lucru, școală extinsă până la vârsta de 14 ani și... concedii plătite pentru toți lucrătorii de la stat și privat.
Așa că vara lui 1936 a însemnat în Franța o vacanță de 12 zile lucrătoare pentru toată lumea și un aflux uriaș de ”vilegiaturiști plătiți” ajunși în locuri unde de sute de ani mergea numai protipendada franceză.
Receptivi la ce se întâmpla în Marele Paris, cei din Micul Paris au asociat din acel moment vacanța cu Franța. Era și ușor, că doar rimează.


De ce cu trenul 
Leon Blum s-a confruntat cu o problemă după ce a extins ideea de concediu plătit dincolo de funcționarii publici și militari. Muncitorii, proletarii cum se numeau în Franța, aveau vacanță dar nu aveau bani să plece, pentru că transportul era prea scump. Puteau, cel mult, să bea absint la o tavernă, să mănânce un croissant și să asculte un vals Mussete.
Legea concediilor plătite a fost promulgată pe 20 iunie 1936, dar soluția a fost găsită abia pe 3 august, când au fost introduse ”biletele Lagrange”, o reducere cu 40% a biletelor de tren de clasa a treia, cu condiția ca reducerea să fie folosită pe distanțe mai mari de 200 de kilometri și cu un interval de cel puțin 5 zile între dus și întors.
Din acel moment toată Franța s-a urcat în trenul care aducea vacanța, iar Europa privea cu jind.

Cât a ținut? Puțin
Pentru Franța a urmat o perioadă neagră, fiind ocupată de naziști în 1940, în care nimănui nu i-a mai păsat de vacanțe cu trenul. După eliberare, Blum a revenit la putere pentru scurt timp, dar politicile de reconstrucție erau mai importante decât odihna proletarilor. 
Abia în anii 1960, vacanțele populare aveau să devină cu adevărat pentru toată lumea, dar nu doar în Franța, ci pretutindeni în Europa, fie ea socialistă sau capitalistă.
Din acel an, 1936, noi am rămas cu expresia, poate și pentru că, așa cum ”vacance” rimează cu ”France”, sună bine.
Când o folosiți șă știți că nu e doar un joc de cuvinte pentru copii, e o frântură de istorie. Tocmai de aceea am folosit o fotografie istorică, Leon Blum la un congres socialist din 1932. El ne-a adus vacanța cu trenul (de clasa a treia!) din Franța.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/Congres-socialist1-1200x891.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Melodiile preferate ale lui Nicolae Ceaușescu: Romanțe, cântate de Ioana Radu și Balada lui Ciprian Porumbescu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/melodiile-preferate-ale-lui-nicolae-ceausescu-romante-cantate-de-ioana-radu-si-balada-lui-ciprian-porumbescu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/melodiile-preferate-ale-lui-nicolae-ceausescu-romante-cantate-de-ioana-radu-si-balada-lui-ciprian-porumbescu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[De la romanțe, la muzică cultă, Ceaușescu avea gusturi interesante în materie de muzică. Un gust care a evoluat odată cu trecerea timpului.

Istoriografia regimului comunist din România tinde adesea să analizeze fenomenul dictaturii ceaușiste prin prisma discursurilor oficiale, a paradelor grandioase și a cultului personalității. Totuși, sub stratul gros de propagandă, universul privat al cuplului dictatorial ascundea preferințe culturale surprinzător de domestice, adesea în contrast total cu imaginea de „ctitori ai epocii de aur”.

Dincolo de imnurile de partid impuse la manifestațiile grandioase, memorialistica vremii și mărturiile celor din cercul zero al puterii oferă o privire inedită asupra preferințelor muzicale reale ale lui Nicolae Ceaușescu. Ce asculta dictatorul atunci când reflectoarele propagandei se stingeau?
Romanțe și melancolia unui „fiu al poporului”
Cea mai solidă sursă memorialistică privind viața privată a dictatorului rămâne volumul de confesiuni al arhitectului Camil Roguski, omul care s-a ocupat zeci de ani de amenajarea reședințelor prezidențiale, precum și relatările generalului Dumitru Burlan, fostă gardă de corp și șef în cadrul Direcției a V-a a Securității.

Contrar imaginii de ideolog rigid, în momentele de relaxare de la Palatul Primăverii sau din vilele de protocol de la Snagov și Neptun, Nicolae Ceaușescu prefera muzica tradițională românească. Slăbiciunea sa absolută erau romanțele și muzica populară veche.

[caption id="attachment_3700328" align="alignnone" width="465"] Ceausescu, înconjurat de lautari. sursa: EVZ[/caption]

Conform martorilor epocii, melodia de suflet a lui Nicolae Ceaușescu era „Să-mi cânți, cobzar”, o romanță profund melancolică ce evocă nostalgia și trecerea timpului. Nu de puține ori, la petrecerile restrânse de Revelion sau la zilele de naștere, dictatorul cerea lăutarilor să îi cânte această piesă, pe care obișnuia să o îngâne și singur.

O altă piesă de rezistență din repertoriul său de petrecere era „Ciobănașul” sau „Mociriță cu trifoi”, piese care îi aminteau de originile sale țărănești din Scornicești.
Ioana Radu și artiștii agreați de Cabinetul 1
Ceaușescu avea un respect deosebit pentru marii interpreți de muzică populară și romanțe ai vremii, însă o figură se detașa clar: Ioana Radu. Vocea gravă și interpretarea dramatică a artistei erau pe gustul liderului de la București.

De altfel, Ioana Radu era printre puținii artiști care își permiteau să vorbească liber în fața dictatorului, beneficiind de o formă de protecție informală datorită admirației pe care acesta i-o purta.

[caption id="attachment_4751588" align="alignnone" width="778"] Ioana Radu, cântăreață de muzică populară. sursa: teatrultanase.ro/[/caption]

Pe lista preferințelor se mai aflau artiști precum Gică Petrescu, ale cărui melodii de petrecere animau recepțiile oficiale, sau tânăra, pe atunci, generație de interpreți de folclor, precum cunoscuții soliști din zonele Olteniei și Munteniei.

Criteriul de selecție era simplu: linia melodică trebuia să fie clară, ușor de reținut și să nu aibă influențe considerate „decadente” sau occidentale.
Muzica simfonică și Ciprian Porumbescu
Pe măsură ce cultul personalității a escaladat în anii '80, preferințele muzicale ale lui Nicolae Ceaușescu au fost parțial instrumentalizate în scopuri propagandistice. Dictatorul a dezvoltat o pasiune pentru muzica lui Ciprian Porumbescu, în special pentru „Balada” sa.

Această lucrare simfonică, profund patriotică și încărcată de dramatism, era utilizată intens ca fundal sonor pentru documentarele omagiale. Pentru Ceaușescu, Porumbescu reprezenta arhetipul compozitorului genial, dar tragic, asuprit de imperiile străine, o narațiune istorică în care liderul comunist adora să se regăsească.

De asemenea, „Rapsodia Română” a lui George Enescu era nelipsită de la deschiderea oricărei vizite de stat majore.
Ce se cânta de ochii lumii
Pentru publicul larg, Nicolae Ceaușescu trebuia să pară atașat exclusiv de valorile internaționalismului proletar și ale național-comunismului. La congresele PCR și la vizitele de lucru, muzica preferată „oficial” devenea obligatoriu imnul „Internaționala” sau cântece patriotice precum „Tricolorul”,pe muzica aceluiași Ciprian Porumbescu, dar cu versuri modificate de partid.

În spatele ușilor închise, însă, conform volumelor scrise de foști demnitari precum Dumitru Popescu „Dumnezeu”, responsabilul cu propaganda partidului, Ceaușescu se plictisea rapid de compozițiile rigide ale compozitorilor de curte din Cântarea României.

Preferase mereu simplitatea melodiilor populare pe care le ascultase în tinerețe, o dovadă că, în ciuda puterii absolute și a încercărilor de a rescrie istoria, gusturile sale intime rămăseseră blocate în tiparele universului rural din care plecase.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/01/masa-ceausescu-1200x692.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[James Madison, constituționalistul părinte fondator american]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/james-madison-constitutionalistul-parinte-fondator-american.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/james-madison-constitutionalistul-parinte-fondator-american.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[James Madison a fost un luptător cu arma dreptului. I se datorează enorm în ceea ce numim astăzi constituționalismul american. A fost și Președinte al SUA. Ne-a părăsit acum 190 de ani, pe 28 iunie 1836.
James Madison, originea și ascensiunea
James Madison s-a născut la 16 martie 1751 în Virginia.  Alături de John Jay și Alexander Hamilton, a fost coautor al Actelor Confederației. Beneficiaseră și de sprijinul lui Benjamin Franklin.  Fiu de ofițer, a crescut pe plantația de tutun a tatălui său din Orange County, Virginia. Aici, va beneficia de o educație aleasă, în special administrativă și juridică. A avut un talent antreprenorial la fel ca unul din strămoșii paterni, un stră-străbunic. Acel Madison considera că pământul se lucrează mai bine dacă acei muncitori-coloniști care vin primesc o parte din pământ pe măsură ce proprietatea sporește.

Sistemul a fost aplicat și de către James Madison însuși. El a studiat la New Jersey College.

Atras de ideea de independență, el a făcut parte din primele trupe americane recrutate pentru acest scop din 1774. În 1775, a fost delegat să participe la redactarea primei Constituții a Statului Virginia.

Treburile de stat l-au absorbit foarte tare pe James Madison. Prima dată, s-a căsătorit în anul  1794. Avea 43 de ani iar soția sa fusese o văduvă care avea 26 ani. Va deveni unul din apropiații lui Thomas Jefferson, Guvernator al Virginiei.
James Madison și Bill of Rights
Constituția SUA a fost adoptată în anul 1787. Asta, la 4 ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Paris din 1783. Era evident că această Constituție avea nevoie de unele îmbunătățiri. Nu se putea interveni pe textul votat, dar se puteau aduce amendamente. James Madison a propus numeroase amendamente, având experiența anterioară din punct de vedere al alcătuirii legislației.

Dintre numeroasele amendamente pe care el le-a propus, vor rămâne 10 la număr. Ele alcătuiesc așa numitul Bill of Rights. Aceste amendamente au fost votate în 1791. Până în prezent, Constituția SUA are 27 amendamente. Primele 10, evident, sunt cele alcătuite la poprunerea lui James Madison.
Președintele SUA
James Madison a fost al patrulea Președinte al SUA, din 1809 până în 1817. A fost precedat de George Washington, John Adams, Thomas Jefferson. A fost succedat de James Monroe, cel care va da în 1823, fairmoasa doctrină Monroe. Lui James Madison i se datorează o primă încercare a SUA de a rezolva problema Groenlandei.

La 24 decembrie 1814, SUA și Marea Britanie au încheiat Tratatul de la Gent, care a pus capăt conflictului bilateral izbucnit în anul 1812.  SUA erau conduse în perioada 1809-1817 de Președintele James Madison, Părinte Fondator al SUA.  În ansamblul lor, cele două tratate au reușit până la urmă să pună capăt Uniunii Danemarca-Norvegia. În privința Groenlandei, populația norvegiană a dispărut în jurul anului 1400 din Groenlanda, însă cele două părți ale statului dualist au administrat insula în comun.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/James_Madison.jpg.webp" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Francmasonul francez care a luptat pentru independența SUA]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/francmasonul-francez-care-a-luptat-pentru-independenta-sua.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/francmasonul-francez-care-a-luptat-pentru-independenta-sua.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Francmasonul Gilbert du Motier de La Fayette este o figură aparte în istoria luptei SUA pentru independență. După ce a participat la Războiul de Independență al celor 13 Colonii nord-americane, se va întoarce în Franța. Istoria sa personală cuprinde o perioadă plină de evenimente, până la Monarhia din Iulie.
Francmasonul animat de ideea libertății
Francmasonul Gilbert du Motier de La Fayette s-a născut  la6 septembrie 1757. S-a născut în partea sud-centrală a Franței, în zona Auvergne.  A fost, ceea ce am numi astăzi, un copil minune. Prima comandă ca ofițer a avut-o la 13 ani. La 19 ani, deja era general maior. La 24 de ani, în 1781, comanda cu succes trupe ale Coloniilor insurgente în asediul de la Yorktown care a adus americanilor independența pe câmpul de luptă.

Francmasonul Gilbert du Motier de La Fayette a intrat în Francmasonerie în 1775. I-a înfruntat pe britanici, declarativ, inclusiv pe apropiații Regelui George al III-lea susținând ideea că americanii trebuiau să fie independenți.
Francmasonul implicat în Revoluția Franceză
Francmasonul Gilbert du Motier de La Fayette s-a implicat în pregătirea Revoluției Franceze încă din 1786, când s-a opus declarativ și cu fermitate intențiilor regelui Ludovic XVI de a manipula Stările Generale doar pentru avantaje. Deja din 1763, Franța pierduse Canada și economia regatului era în declin total.

În timpul Revoluției Franceze, după 5 mai 1789, când Starea a III-a s-a declarat Adunare Constituantă, francmasonul La Fayette a devenit Comandant al Gărzii Naționale din Paris. După ce a trecut prin toate ororile și excesele Revoluției Franceze, La Fayette s-a întors la Auvergne în 1791.

A devenit apoi în iulie 1792, Comandant al Armatei de Nord, pentru a lupta contra prusacilor și austriecilor pentru Republica Franceză revoluționară. A devenit prizonier, apoi a fost expulzat în Luxemburg. Va fi deținut apoi la Magdeburg până în ianuarie 1794.
Epoca napoleoniană, retragerea și sfârșitul
Francmasonul La Fayette a fost reabilitat la 1800 de către Primul Consul Napoleon Bonaparte care i-a redat cetățenia și unele din vechile sale proprietăți. A susținut epopeea napoleoniană iar la 22 iunie 1815, a încercat să-l convingă pe Napoleon să ajungă în SUA.  Până la moartea sa la 20 mai 1834, la Paris, La Fayette a mai ajuns în America unde era primit cu onoruri deosebite.
„La Fayette, am sosit!”
Suntem în Primul Război Mondial. În 1917, SUA decid să intervină în Primul Război Mondial. Franța trebuia ajutată în fața imperialismului german al lui Wilhelm al II-lea și al Austro-Ungariei lui Carol al II-lea de Habsburg. Primul contingent francez care ajunge în Franța, o face la 4 iulie 1917. Colonelul american Charles E. Stanton se prezintă cu un mesaj al generalului american John J.  Pershing la Cimitirul Picpus din Paris unde odihnea La Fayette.

Colonelul Stanton a rostit doar atât: „La Fayette, nous voilà !” - „La Fayette, am sosit!” Era cel mai important omagiu pe care americanii îl aduceau eroului care luptase pentru independența lor.

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/Gilbert_du_Motier_Marquis_de_Lafayette.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Benjamin Franklin, asul diplomației americane și geneza unei națiuni]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/benjamin-franklin-asul-diplomatiei-americane-si-geneza-unei-natiuni.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/benjamin-franklin-asul-diplomatiei-americane-si-geneza-unei-natiuni.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Benjamin Franklin a fost considerat eminența cenușie a diplomației americane în timpul genezei SUA. A fost un om politic, un gânditor și mai ales un strateg al cuvântului scris.
Benjamin Franklin, originea și ascensiunea
Benjamin Franklin s-a născut acum 320 de ani, la Boston, la 17 ianuarie 1706.  S-a născut într-o familie numeroasă cu 17 copii din care el era al 15-lea.  Familia sa avea un mic atelier de lumânări. Frații săi mai mari aveau deja meseriile lor când micul Benjamin ajunsese la școală. După ce a deprins scrisul, cititul și calculul matematic, Benjamin Franklin s-a dedicat studiului individual. De la 12 ani, nu a mai frecventat școala, lucrând ca ucenic la tipografia fratelui său.

A început rapid să editeze un ziar la tipografia fratelui său, dar s-a despărțit de acesta pentru că gazeta avea un ton critic cu magistrații, studenții, diletanții în materie de poezei. Din 1730, după ce făcuse economii, a reușit să plece din Boston. A ajuns la New York, un oraș mult mai  modest, atunci, decât Boston. A ajuns apoi la Philadelphia. A ajuns să lucreze la un atelier de tipografie unde proprietarul l-a plătit bine și, în plus a făcut posibil ca să fie recomandat guvernatorului Pennsylvaniei.  A reușit să fondeze o gazetă și să o întrețină prin publicarea “Poor Richard’s Almanac”, cu apariție anuală, Richard Poor sau Sanders fiind pseudonimele sale. Aceasta a ajuns să fie citită de foarte mulți nord-americani. S-a spus că popularitatea acelei publicații o făcea să ocupe a doua poziție după Biblie. Așadar, era cea mai citită publicație laică, în perioada apariției sale ca almanah, adică în anii 1732-1758.
Benjamin Franklin și ideile politice
La 1748, după ce devenise și francmason din 1731, Benjamin Franklin devenise tipograful oficial al coloniei britanice Pennsylvania. A avut aceleași poziții în New Jersey și Delaware.  S-a dedicat inventicii, inventând numeroase dispozitive, unul din cele mai cunoscute fiind paratrăznetul.

În 1757, a plecat în Anglia cu prima lui misiune diplomatică, aceea de a convinge familia britanică Penn că trebuia să susțină eforturile Pennsylvaniei de a se apăra de atacurile indienilor nord-americani, plătind taxele. Fiii fondatorului William Penn trăiau în Londra. Benjamin Franklin a stat 5 ani la Londra, perfecționându-și ideile politice. A revenit peste Ocean în 1762, apoi după ce Franța preia Canada în 1763, vine iar în Anglia cu o petiție de la cei din Pennsylvania pentru regele George al III-lea. În 1765, a obținut prima victorie a nord-americanilor contra metropolei. Englezii votaseră Stamp Act care lovea în interesele coloniilor americane. Franklin a reușit să demonstreze că Stamp Act are efecte negative pentru britanici și pentru coloniști. Legea a fost abrogată. Stamp Act fusese impus fără acordul coloniilor.

[caption id="attachment_4751019" align="alignnone" width="942"] Credit foto: Wikipedia[/caption]
Diplomația de război și francmasoneria
Benjamin Franklin a reușit să convingă Franța să sprijine efortul american de război, după 1776. Tratatul dintre Franța și cele 13 colonii din 6 februarie 1778 a fost opera lui Benjamin Franklin care atinsese pragul celor 70 de ani de viață. Era văduv, rămânând cu un băiat și o fiică din mariajul cu soția sa care decedase în 1774. Bătăliile de la Lenxignton, Concorde, Saratoga și Yorktown au marcat cursul Războiului de Independență în perioada 1775-1781 Și-a adus contribuția la Declarația de Independență și la Actele Confederației, primul act cu un pronunțat caracter constițuțional.

Devine în 1779, mare maestru venerabil, adică șef de lojă  într-o lojă masonică unde activa și Voltaire. Susține cauza americană și în 1781 redactează coordonatele păcii dintre coloniile victoriase și Marea Britanie. Tratatul de la Versailles din 1783 este opera sa diplomatică.

La 79 ani, i s-a făcut onoarea să conducă în calitate de guvernaror, Pennsylvania,  Timp de 3 ani, din fotoliul de guvernator, a luptat pentru abolirea sclaviei și și-a adus contribuția la redactarea unor capitole ale Constituției SUA, adoptate în 1787. Proiectul său al unui Parlament american unicameral a fost respins, decizându-se să fie un Congres cu o Cameră a Reprezentnaților și un Senat. Marele Benjamin Franklin ne-a părăsit la 17 aprilie 1790, în Pennsylvania. Avra 84 de ani. Americanii i-au cinstit memoria, plasându-i figura pe hârtia de 100 dolari americani.

&nbsp;

&nbsp;

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/08/Benjamin-Franklin-1200x675.webp" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Șorțul și Sabia. Rolul masoneriei în Revoluția Americană și miturile fondatoare]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/sortul-si-sabia-rolul-masoneriei-in-revolutia-americana-si-miturile-fondatoare.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/sortul-si-sabia-rolul-masoneriei-in-revolutia-americana-si-miturile-fondatoare.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Rolul masoneriei în evenimentele din 1770-1776 merită o atenție aparte. Ziua de 4 iulie 1776 a rămas în istoria universală ca momentul în care cele 13 colonii americane au ales să rupă definitiv legăturile cu Coroana britanică.

Însă dincolo de argumentele economice și de textul iluminist redactat de Thomas Jefferson, un fir invizibil, dar puternic, pare să fi legat elitele care au orchestrat această ruptură: spiritul masoneriei.

De-a lungul timpului, implicarea lojilor masonice în nașterea Statelor Unite ale Americii a fost subiectul unor teorii ale conspirației și al unor minimalizări istorice.

Analiza documentelor de arhivă relevă însă o realitate nuanțată: Masoneria nu a complotat în secret pentru dărâmarea imperiului, dar a oferit infrastructura filosofică, rețeaua de încredere și liderii militari esențiali pentru succesul Revoluției.

[caption id="attachment_4750985" align="alignnone" width="1876"] George Washington, cu șorț masonic, semnând inaugurarea ca președinte al SUA. sursa: Britannica[/caption]
Lojile masoneriei ca spații de siguranță
În secolul al XVIII-lea, lojile masonice din colonii operau sub recunoașterea primită în mare parte de la Marea Lojă a Angliei sau a Scoției. Cu toate acestea, pe măsură ce tensiunile cu Londra au crescut, aceste spații au devenit unele dintre puținele locuri unde bărbați din clase sociale diferite, comercianți, avocați, medici și militari, se puteau întâlni sub jurământul secretului.

Conform istoricului Steven C. Bullock în lucrarea sa de referință “Revolutionary Brotherhood: Freemasonry and the Transformation of the American Social Order, 1730-1840”, Masoneria a oferit o „limbă comună” și un set de valori bazate pe meritocrație și fraternitate, într-o perioadă în care societatea colonială era profund fragmentată.

Unul dintre cele mai faimoase episoade asociate mișcării masonice este Partida de Ceai de la Boston, 1773. Istoricii au demonstrat că mulți dintre membrii grupării Sons of Liberty (Fiii Libertății), care s-au deghizat în indigeni și au aruncat ceaiul britanic în port, erau membri ai Lojii St. Andrew din Boston. O lojă din care făceau parte figuri importante precum Paul Revere și Joseph Warren.

Registrul lojii din acea seară menționează succint că ședința s-a amânat din cauza numărului mic de membri prezenți.
Părinții Fondatori și legătura cu Echerul și Compasul
Numărul exact al semnatarilor Declarației de Independență care au fost masoni a fost adesea exagerat de legende. În realitate, din cei 56 de semnatari ai Declarației, doar 9 au fost identificați cu certitudine ca masoni prin documente de lojă, printre care Benjamin Franklin și John Hancock. Dintre semnatarii Constituției SUA (1787), numărul lor a fost de 13 din 39.

Cu toate acestea, greutatea specifică a numelor masonilor a fost uriașă!

John Hancock, din cadrul Lojii St. Andrew din Boston;

Joseph Hewes, care a fost înregistrat ca vizitator masonic al Lojii Unanimity Nr. 7, Edenton, Carolina de Nord, în decembrie 1776;

William Hooper, din cadrul Lojii Hanover, Masonborough, Carolina de Nord;

Robert Treat Paine, prezent la Marea Lojă din Roxbury, Massachusetts, în iunie 1759;

Richard Stockton, Maestru fondator al Lojii St. John’s, Princeton, Massachusetts în 1765;

George Walton, din cadrul Lojii Solomon’s Nr. 1, Savannah, Georgia;

William Whipple, din cadrul Lojii St. John’s, Portsmouth, New Hampshire.

La care se adaugă...
Oameni care au modelat istoria SUA
George Washington. Inițiat în Loja din Fredericksburg, Virginia, în 1752, Washington a fost un mason devotat pe tot parcursul vieții.

În timpul Războiului de Independență, el a încurajat activ înființarea de „loji militare mobile” în cadrul Armatei Continentale pentru a menține moralul și coeziunea ofițerilor. La inaugurarea sa ca președinte (1789), el a depus jurământul pe Biblia Lojii St. John’s nr. 1 din New York, purtând șorțul masonic brodat de marchiza de Lafayette.

[caption id="attachment_4750987" align="alignnone" width="1200"] George Washington a făcut parte din primele loji masonice (1731). sursa: Congresul SUA[/caption]

Benjamin Franklin. Franklin a fost una dintre cele mai strălucite minți ale masoneriei americane, devenind Mare Maestru al Pennsylvaniei în 1734 și editând prima carte masonică tipărită în America. Cunoscută ca Constituțiile lui Anderson.

Rolul său a fost crucial la Paris, unde, ca ambasador, s-a afiliat faimoasei loji Les Neuf Sœurs (Cele Nouă Surori). Prin această rețea masonică franceză, Franklin a obținut sprijinul militar și financiar vital al Franței pentru coloniile americane.

[caption id="attachment_4517438" align="alignnone" width="1920"] Benjamin Franklin, Sursa foto: Britannica[/caption]
Mitul conspirației versus realitatea istorică
Istoricul Gordon S. Wood, laureat al Premiului Pulitzer, explică că idealurile masonice din acea epocă, iluminismul, toleranța religioasă, autoguvernarea și raționalismul, erau practic identice cu principiil...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/george-washingon-mason.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Lumina de la Philadelphia. 4 iulie 1776 și nașterea unei noi măsuri a libertății]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/lumina-de-la-philadelphia-4-iulie-1776-si-nasterea-unei-noi-masuri-a-libertatii.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/lumina-de-la-philadelphia-4-iulie-1776-si-nasterea-unei-noi-masuri-a-libertatii.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În vara fierbinte a anului 1776, pe 4 iulie, într-o sală modestă din Philadelphia, Pennsylvania, cincizeci și șase de bărbați semnau ceea ce regele George al III-lea al Marii Britanii considera un act de înaltă trădare. Declarația de Independență!

Pentru restul lumii însă, acea zi de 4 iulie avea să devină certificatul de naștere al unei idei radicale: aceea că libertatea nu este un privilegiu acordat de monarhi, ci un drept inalienabil al fiecărei ființe umane.

Adoptarea Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii nu a reconfigurat doar harta geopolitică a vremii, ci a oferit umanității o nouă unitate de măsură pentru demnitate și pentru guvernare legitimă.

[caption id="attachment_4750958" align="alignnone" width="1200"] John Trumbull: Declaraţia de Independenţă. sursa: Britannica[/caption]
Dincolo de taxe, filosofia drepturilor naturale
Ruptura dintre cele 13 colonii americane și Coroana Britanică este adesea explicată prin prisma conflictelor economice. Este dat ca exemplu faimosul principiu „No taxation without representation” / Nicio taxă fără reprezentare, născut în urma unor legi abuzive precum “Stamp Act” sau taxele pe ceai.

Însă Declarația redactată de Thomas Jefferson a ridicat o dispută fiscală și administrativă la rangul de filosofie universală.

Inspirându-se din iluminismul european, în special din scrierile lui John Locke, Jefferson a așezat la temelia noului stat cuvinte care rezonează și astăzi cu aceeași forță revoluționară: „Considerăm aceste adevăruri ca fiind de la sine înțelese, că toți oamenii sunt creați egali, că sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite Drepturi inalienabile, printre care se numără Viața, Libertatea și căutarea Fericirii.”

[caption id="attachment_4074228" align="alignnone" width="1920"] Thomas Jefferson. Sursa: Wikipedia[/caption]

Pentru prima dată în istoria modernă, un guvern era definit nu prin puterea sa de a domni, ci prin datoria sa de a proteja aceste drepturi. Dacă un regim eșua în această misiune, Declarația stipula clar un alt drept fundamental: cel al poporului de a-l modifica sau de a-l aboli.
Semnificația în timp
La 1776, Declarația de Independență era o promisiune imperfectă. În ciuda cuvintelor mari, egalitatea nu se aplica sclavilor afro-americani, populațiilor indigene sau femeilor. Cu toate acestea, geniul documentului a constat în universalitatea textului. El a funcționat ca o busolă morală pe care generațiile viitoare au folosit-o pentru a corecta nedreptățile sistemului.

În secolul al XIX-lea, aboliționiști precum Frederick Douglass sau președintele Abraham Lincoln au invocat textul din 1776 pentru a demonstra că sclavia este o contradicție flagrantă cu actul fondator al națiunii.

În 1848, la Convenția de la Seneca Falls, mișcarea pentru drepturile femeilor a adoptat „Declarația de Sentimente”, parafrazând intenționat textul lui Jefferson: „Considerăm aceste adevăruri ca fiind de la sine înțelese: că toți oamenii și toate femeile sunt creați egali.”

În 1963, pe treptele Memorialului Lincoln, Martin Luther King Jr. descria Declarația de Independență ca pe o „promisiune de plată” pe care America era, în sfârșit, chemată să o onoreze pentru toți cetățenii săi, indiferent de culoarea pielii.
4 Iulie ca măsura Libertății
Efectul de domino al zilei de 4 iulie 1776 s-a simțit rapid dincolo de Atlantic. Ea a netezit calea către Revoluția Franceză din 1789 și a servit drept model pentru mișcările de emancipare din America Latină din secolul al XIX-lea, conduse de figuri precum Simón Bolívar.

În secolul al XX-lea, după prăbușirea imperiilor coloniale, zeci de noi state și-au redactat proclamațiile de suveranitate având în minte modelul din Philadelphia.

Astăzi, 4 iulie, nu este doar o sărbătoare națională americană marcată de artificii și parade.

În istoria universală, această dată rămâne un monument al curajului politic. Ea ne reamintește că libertatea nu este o stare de fapt, ci o cucerire permanentă, o măsură a demnității umane care trebuie apărată și extinsă zi de zi, în fața oricărei forme de tiranie sau abuz de putere.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/John-Trumbull-Declaratia-independenta.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Pasărea măiastră din strada „Livada cu duzi”. Maria Tănase, prima divă zămislită din colbul mahalalelor bucureștene]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/pasarea-maiastra-din-strada-livada-cu-duzi-maria-tanase-prima-diva-zamislita-din-colbul-mahalalelor-bucurestene.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/pasarea-maiastra-din-strada-livada-cu-duzi-maria-tanase-prima-diva-zamislita-din-colbul-mahalalelor-bucurestene.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Dispărută la numai 50 de ani, Maria Tănase rămâne – și acum, după 63 de ani – una dintre cele mai incitante personalități românești. Din brațele unor mari creatori în lumea terifiantă a serviciilor secrete, din terasele boemei bucureștene pe marile scene ale Capitalelor, Pasărea măiastră, cum a numit-o cel care și-a ciopplit în piatră admirația pentru ea, a fost una dintre cele mai iubite artiste de românii secolului trecut. Deși, poate că ”Mi-am pus busuioc în păr”, ”Aseară ți-am luat cercei” sau ”Ciuleandra” sunt și acum ascultate cu plăcere de tinerii care redescoperă savoarea boemei bucureștene.

Maria Tănase, prima divă zămislită din colbul mahalalelor bucureștene
Cortegiul său funerar, în 25 iunie 1963, a fost neegalat ca mulțime de participanți, mânați doar de durere și respect, până la cel al Regelui Mihai (în 2017!).
Textul pe care îl reproducem astăzi este scris și publicat la numai câteva zile de la pierderea doamnei cântecului românesc. Nu am ales nici azi un text semnat de vreun redactor oarecare rămas de serviciu după program, ci o pastilă semnată de un nume al literaturii acelor vremuri, Petru Vintilă. E de ajuns să amintim romanul biografic ”Eminescu” și ”Mărirea și decăderea Păunei Varlam”, ecranizată sub titlul ”Patima”, cu Draga Olteanu Matei, magistrală, în rolul principal.
Textul a apărut în Luceafărul și încă un lucru atrage atenția, mai ales acum, când IA-ul face concurență gazetarilor. Pe aceeași pagină semnează, materiale diferite, toate din domenii ale artelor, dramaturgul Dumitru Solomon, criticul Dan Grigorescu (l-am avut în facultate profesor de Istoria Artei Universale), părintele Radio Vacanța, Corneliu Leu, și regizorul de film Iulian Mihu.
Petru Vintilă era în 1963 colaborator permanent al Luceafărului. Mai trebuie spus că fotografia din deschidere este o colorizare a maestrului Florin Roștariu.
Material apărut în 6 iulie 1963 în revista Luceafărul, sub semnătura lui Petru Vintilă

PASĂREA DIN „LIVADA CU DUZI” 
În septembrie 1959 am vorbit pentru prima oară cu Maria Tănase. O ştiam de multă vreme, o văzusem pe scenă şi-o auzisem cîntînd, darîpentru intîia oară stăteam unul în faţa celuilalt, la un taifas gospodăresc despre cîntec şi vers şi mai ales despre vechea mahala bucureşteană. 
Bucureştii stăteau atunci să împlinească o plinătate dintr-un mileniu de vieţi şi istorii, iar Maria Tănase cîntase, începînd de prin 1937, folclorul iscat la marginile cu bordeie şi grădini ale marelui oraş plin de contraste. 
M-am dus la Maria Tănase, pentru interviu, înarmat cu un condei şi-un caiet de şcolar, dar mai potrivite (mi-am dat seama în timpul vizitei) ar fi fost uneltele unui culegător folclorist, adică un fonograf sau un magnetofon, fiindcă interviul l-am primit mai mult cîntat ușurel, ca un oftat de mierlă într-o margine de crîng: 
Mă dor tălpişoarele
Bătînd mahalalele. 
Mahala şi ţigănie
Vedea-te-aş neagră pustie
Că de cînd trăiesc cu tine
N-a rămas carne pe mine. 

Maria Tănase, povestitoare
Între versurile cîntate în surdină, Maria Tănase povestea frînturi din viață într-o proză cu nuanţe, tonuri şi culori care urcau parcă din Caragiale, Creangă şi Anton Pann. 
Era un farmec nespus s-o asculţi aşa cum povestea cu vorbe simple şi necăutate, cu vorbele acelea uneori cam dure, care aveau în ele ceva ţărănesc şi frust şi care ar fi putut face să se îmbujoreze numai obrajii candorilor ipocrite. 
Îmi spunea în răstimpuri uitîndu-se prin mine ca prntr-o lentilă, îmi spunea „mă“, apoi îşi dădea capul pe spate, îşi scutura copilăreşte buclele castanii şi rîdea de perplexitatea mea. Era de-o familiaritate şi simplitate încântătoare şi care cucereau din primele clipe. Faţa ei prelungă şi căreia îi stătea atit de bine încadrată în marama de inefabile subţirimi ale borangicului romînesc, era de-o mobilitate puțin obişnuită, veselia deschisă alternînd — după viers şi cîntec — cu o tristeţe plină de îngîndurări adînci.
Trebuia s-o fi ascultat cîntînd ca să-ţi dai seama că în glasul acestei excepţionale cîntăreţe, cîntau, de fapt, secolele îndelungi ale Mioriţei, dar şi deceniile de tristeţe în care a trăit, visat şi murit domnişoara Nastasia a lui George Mihail Zamfirescu: 
Te-am zărit printre morminte palidă şi despletită
Şi zăream a tale lacrămi
Pe obraji cum şiroiau. 
Te-ai întors tîrziu acasă
Primul lucru ce-ai făcut
Ai ars plapuma şi perna
Patu-n care am zăcut. 
Cu pămînt greu stau pe mine
Şi cu Dumnezeu mă cert
Că nu pot să ies din groapă
Să te bat şi să te iert. 

Maria Tănase, născută în mahalaua Cărămidari
Ea s-a născut în căsuţa modestă a unui grădinar din uliţa „Livada cu duzi“, undeva prin Cărămidari, la doi paşi de „Mărţişorul“ lui Tudor Arghezi. Acolo a copilărit, într-o veche şi sordidă mahala bucureşteană, acolo a auzit-o pe mama ei cîntînd primele doine izvorîte la graniţa aceea dintre peisajul rural şi citadin, îngînînd-o întîi în doine, apoi cîntînd singură, pînă cînd, în 1937, numele şi personalitatea ei s-au impus, nu fără avata...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/Maria-Tanase-Fl-Rostariu-893x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Părintele fondator al SUA care a murit acum două secole, pe 4 iulie 1826]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/parintele-fondator-al-sua-care-a-murit-acum-doua-secole-pe-4-iulie-1826.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/parintele-fondator-al-sua-care-a-murit-acum-doua-secole-pe-4-iulie-1826.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Thomas Jefferson a fost părintele fondator al SUA care a deținut al treilea mandat de Președinte american,după George Washington și John Adams. De numele său se leagă etape importante ale istoriei americane. A decedat acum două secole, la 4 iulie 1826, în Virginia. A rămas legat pentru totdeauna de proprietatea sa de la Monticello, Virginia.
Thomas Jefferson, originea și ascensiunea
Thomas Jefferson s-a născut la 13 aprilie 1743 la Shadwell, în Virginia, colonie americană. A fost exponentul republicanismului și a lansat conceptul de democrație jeffersoniană. De asemenea, a apreciat liberalismul clasic. A fost unul din fondatorii actualului Partid Democrat de astăzi.

Thomas Jefferson a fost unul din puținii Președinți americani cu adevărat savanți. A fost pasionat de agricultură, de horticultură, de arheologie, cripto-analiză și arhitectură. Domeniul său de la Monticello găzduiește numeroase invenții pe care le-a creat de-a lungul anilor.
Thomas Jefferson și realizările politice
Thomas Jefferson a redactat Statutul Virginiei pentru libertate religioasă din 1779-1786. Acest text legislativ a stat la baza atât a Primului Amendament al viitoarei Constituții a SUA din 1787, cât și a celor 10 amendamente cunoscute drept Bill of Rights inițiate în 1791, de către un alt „virginian”, James Madison.

A fost Guvernatorul Virginiei, în perioada 1779-1781, primul Secretar de Stat al SUA (Ministru al Afacerilor Externe) în perioada 1789-1795. al doilea Vicepreședinte al SUA în perioada 1797-1801. Între 1801 și 1809  a fost al treilea Președinte al SUA.
Măsuri epocale rămase în istorie
Președinția lui Thomas Jefferson a fost una dintre cele mai prolifice. În primul rând, SUA au achiziționat Louisiana de la Franța lui Napoleon în 1803. A urmat Actul Embargoului din 1807. A considerat necesar ca teritoriul nord-american să fie cunosccut spre vest. De aceea, Thomas Jefferson a fost interesat să sprijine Expediția lui Lewis și Clark din perioada 1804-1806. Expediția a avut un rol determinant în cunoașterea teritoriilor vest-americane până la Coasta Pacificului.

Thomas Jefferson a fost un om care nu s-a gândit niciodată să acumuleze averi. A ajuns până acolo încât proprietatea sa de la Monticello a fost amanetată. Creditorii îl urmăreau și urma chiar ordinul de evacuare. Congresul American a votat o decizie istorică. Proprietatea nu putea fi părăsită de către Jefferson cât timp era în viață.

Thomas Jefferson s-a stins din viață la 4 iulie 1826.

&nbsp;

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/10/Thomas-Jefferson-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cine a fost Popa Șapcă, preotul al cărui nume îl poartă zeci de străzi din România]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cine-a-fost-popa-sapca-preotul-al-carui-nume-il-poarta-zeci-de-strazi-din-romania.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cine-a-fost-popa-sapca-preotul-al-carui-nume-il-poarta-zeci-de-strazi-din-romania.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Preotul Revoluției de la 1848 a fost Radu Șapcă. I s-a spus Popa Șapcă. Astăzi, sunt multe străzi din România care-i poartă numele. Dar cine era preotul care a rămas pentru totdeauna în analele Istoriei, drept însuflețitorul țăranilor din Câmpia Olteniei? Pe 3 iulie, se împlinesc 150 de ani de când a răposat, în Oltenia pe care a iubit-o și pentru care a luptat.
Preotul din Celei, Radu Șapcă
Cine pornește din Corabia spre Celei, ajunge lângă anticul oraș roman Sucidava, o cetate de pe malul Dunării. Strada de lângă cetate are în dreapta micului parking de la intrare, un colț unde se află un monument. Preotul imortalizat printr-o placă era Radu Șapcă. Se născuse și avusese locuinșa acolo, pe locul monumentului, la Celei sau Celeiu pe la anul 1800.

[caption id="attachment_4750560" align="alignnone" width="940"] Credit foto: Wikipedia[/caption]

A fost preot de mir, adică preot căsătorit la Biserica Sf. Nicolae. Era destul de învățat pentru vremea lui. Auzise de pandurii lui Tudor, pentru că avea 21 ani la momentul Revoluției. Îl știa pe haiducul-pandur Gheorghe Magheru. Se împrietenise cu fiii și nepotul lui Dinicu Golescu.
Preotul „gătește” mireasa
La 43 de ani, preotul Radu Șapcă era membru al Frăției, mișcare fondată de Christian Tell și Ion Ghica. El parcurgea satele Olteniei cu mesaje religioase, dar și cu mesajele revoluționarilor, înșelând vigilența lui Gheorghe Bibescu. În Dolj, ispravnic sau prefect era Iancu, fratele lui Bibescu. În Romanați, era Gheorghe Magheru, revoluționarul pandur. Fusese prima dată la 1831 în acest post și îl deținuse din 1846.

Se plănuia ca Revoluția să izbucnească în mai multe părți, la București, la Islaz în Romanați, la Telega în Prahova, la Ocnele Mari în Vâlcea. A izbucnit doar la Islaz în Romanați, azi în Teleorman. Mesajul purtat de preotul Radu Șapcă a fost „gătiți mireasa să pornim nunta”. Evident, nu se pomenise nuntă fără preoți.

Așa se face că preotul Radu Șapcă i-a însuflețit pe țărani la Islaz, Guvernul provizoriu s-a întrunit la Craiova, apoi a pornit spre București. În celelalte locuri, Revoluția nu s-a putut declanșa.
Exilul și activitatea după Unirea Principatelor
Radu Șapcă avea doi fii, pe Radu și pe Dobre. Primul îi purta numele lui, al doilea, numele bunicului tot preot. Radu Șapcă nu și-a mai văzut familia circa 7-8 ani. A fost închis la Mânăstirea Văcărești pentru rolul avut la Islaz. Apoi, peregrinând în exil , a stat 2 ani la Muntele Athos, apoi a ajunsla Bursa în Imperiul Otoman. A urmat apoi  exilul la Rusciuc și la  Șumla în Bulgaria. A putut veni acasă abia în 1859. A slujit în Celei.

Alexandru Ioan Cuza, devenit Domn al Principatelor l-a numit curator civil al proprietăților mânăstirești la Hotărani. De asemenea, după secularizarea averilor mânăstirești, a fost curator civil la Cozia. S-a ocupat de reforma agrară, cunoscând tradițiile bisericești și știința hotărniciei tradiționale. Fiul său Radu a devenit notar, iar Dobre, preot.

Când nevoințele au început să-l atingă, după 1866, în perioada de final a vieții, rămas singur, preotul Radu Șapcă, Popa Șapcă a cerut dezlegare să locuiască la Mânăstirea Brâncoveni, Olt, unde a fost de asemenea, curator. Aici, s-a săvârșit din viață, la 3 iulie 1876, în etate de 76 ani.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/Popa_Sapca.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[BD intră în acțiune, filmul cel mai urmărit de români. Cronica lui Tudor Caranfil din 1970]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/noi-daca-gasim-pe-strada-un-portofel-un-portmoneu-un-portvizit-cu-bani-anuntam-imediat-militia-la-telefon-222222-bd-vazut-de-contemporani.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/noi-daca-gasim-pe-strada-un-portofel-un-portmoneu-un-portvizit-cu-bani-anuntam-imediat-militia-la-telefon-222222-bd-vazut-de-contemporani.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Lansat pe 16 decembrie 1970 la pe atunci elegantul, și acum abandonat putrefacției, cinema Patria, “BD intră în acțiune” a rămas, după 56 de ani, unul dintre cele mai urmărite filme românești din toate timpurile. 
Generație după generație a descoperit măcar o secvență în seria de trei pelicule care să o facă să surâdă sau să râdă în hohote, desi toți știu – sau ar trebui să știe – că ele au fost o simplă propagandă menită să umanizeze imaginea milițianului român, tăvâlită de Lucian Pintilie cu al său plutonier din Reconstituirea.

BD sau Brigada Diverse, un film genial
Asta ca să găsim un fel de dialog între capodopere, dar adevărul este că Reconstituirea era doar un pretext, Miliția reușea să își terfelească imaginea și singură, fără să fie nevoie de ajutorul filmelor.
BD-urile (ca și Lăscărică, Semaca, Gerula și alți câțiva) au produs primele ”reel-uri” din cultura românească pop, replici din ele fiind știute și folosite de toată lumea, fără ca măcar să își mai amintească unde și când le-au auzit prima dată. E de ajuns să amintesc ”Mă recomandă vocea și talentul”, ”Ce avem noi aici” sau cel devenit un gingle de telefon descărcat masiv, ”Trandafire, Patraulea, Patraulea, Trandafire, dormiți?” Normal și replica „Noi, dacă găsim pe stradă un portofel, un portmoneu, un portvizit cu bani, anunțăm imediat Miliția la telefon 222222!” face încă ”trafic”.
Am găsit, cotrobăind fără o țintă anume, o cronică făcută chiar după premiera de la cinematograful Patria de unul dintre cei mai avizați critici de film români, Tudor Caranfil, cronică făcută pentru singurul cotidian bucureștean care apărea după orele prânzului, Informația Bucureștiului.
Poate în contradicție cu părerea unor telespectatori din zilele noastre, Caranfil era critic cu pelicula și, trebuie spus, avea să își păstreze părerea și peste decenii, el acordând filmului BD intră în acțiune doar două stele din cinci!
Iată textul din 16 decembrie, după vizionarea avanpremierei:

Comedia s-a reîntors la Buftea... 
Mircea Drăgan surprinde, de mult, publicul şi critica, prin imprevizibilele sale disponibilităţi. După ce a trecut de la fresca istorico-revoluţionară din Setea la tentativa de ecranizare sadoveniană din Neamul Şoimăreştilor, de la filmul psihologic în Golgota la marea desfăşurare a oştilor antice în Columna, iată-l poposind pe domeniile comediei poliţiste. Independent de calitatea incursiunilor sale atît de variate, este de remarcat la regizor permanentul neastîmpăr, căutarea neliniştită a unor valenţe noi, care să-i pună şi mai bine în valoare vocaţia de cineast. 
Dacă am judeca ultimul său film, B.D. intră în acţiune, exclusiv în lumina efectului de public, filmul de la „Patria“ ar fi recomandat ca o reuşită. De altfel unul din lucrurile pe care regizorul a dovedit din plin că le cunoaşte, pînă acum, este tehnica incitării interesului spectatorului. Distribuţiile pestriţe ale lui Mircea Drăgan solicită, atrag, recomandă... 
Pe genericul lui de pildă este aliniată, după înălţime, ca la paradă, întreaga estradă bucureşteană, de la Puiu Călinescu la Iosefini — la care se adaugă şi „întăriri“ din provincie printre care constănţeanul Jean Constantin. De semnalat, în egală măsură, şi curajul de a ataca frontal un gen care a sfîrşit prin a intimida, în cele din urmă, prin dificultăţile sale, pe cineaştii noştri. 

Comedia lui Nicolae Tic şi Mircea Drăgan nu este gratuită, nu pluteşte în aerul rarefiat, în neantul lui Dragoste la zero grade sau Împuşcături pe portativ, ci încearcă, măcar, să pornească de la realităţi, de la ambianţa cotidiană a oraşului, vizînd în ultima instanţă satira de moravuri. 
Caracteristic pentru concepţia acestei ultime producţii a Casei „Bucureşti“ sunt filmările în exterior, în decorul real al oraşului, în locuri uşor identificabile ceea ce dă, ca şi în Simpaticul domn R., o tentă de autenticitate evenimentelor. 
Operator aflat la debut, Nicolae Mărgineanu impresionează prin dezinvoltură şi stăpînirea tehnicii, mai ales în secvenţele citadine in care îşi proiectează eroii în vălmăşagul pietonilor. Protagonista comediei este „brigada de fapte diverse” a unei circumscripţii de miliţie sau — cum îi spune la un moment dat maiorul Dobrescu (Iurie Darie) — „brigada mărunţişuri“ pentru că i se încredinţează, de fiecare dată, afacerile aparent derizorii ale zilei. 
Dar, tot de fiecare dată, „mărunţişurile“ anchetate de către membrii brigăzii dezvăluie fire tainice, care conduc spre lovituri de teatru. Pretextul dramaturgic este amuzant, deşi favorizează o manieră stereotipă în desfăşurarea fiecărui episod. Rezerve mai serioase stîrneşte însă o anume lipsă de stil, de omogenitate a acestei comedii poliţiste. De fapt, „B. D.“ cuprinde în disponibilităţile sale două filme deosebite, o comedie şi un film detectiv. 

Intriga poliţistă care, în zona bagatelei, este tratată într-o manieră comică, capătă, pe măsura dezvoltării afacerii, o amprentă din ce în ce mai serioasă, paralel, însă, secvenţele dedicate pungăşiilor m...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/bd-intra-in-actiune_14717700.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Actori români iubiți de public, intrați în nemurire]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/actori-romani-iubiti-de-public-intrati-in-nemurire.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/actori-romani-iubiti-de-public-intrati-in-nemurire.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Când vorbim de actori români pe care publicul român i-a iubit, Coca Andronescu și Ion Rițiu sunt nume care nu mai au nevoie de nicio prezentare. Din păcate niciunul dintre ei nu mai este printre noi.
Actori mari și iubiți, Coca Andronescu
Între acei actori iubiți de public, numele actriței Coca Andronescu se detașează într-un mod strălucit. Coca Andronescu s-a născut la Pătârlagele pe 3 iulie 1932. A urmat liceul la Râmnicu Sărat. A absolvit în 1953, Institutul de Teatru din Cluj. Munteanca urma să devină ardeleancă prin repartiția la Teatrul din Baia Mare. Sică Alexandrescu a remarcat-o și o va distribui la București, în rolul elevei din Steaua fără nume.

Așa a ajuns Coca Andronescu între acei actori care au putut să joace pe scena Naționalului din București, începând din 1956. Se va consacra când, în 1959, regizorul Sică Alexandrescu o va distribui în rolul Mirandolinei din „Hangița” de Goldoni. Se spune că în acest context, Actrița s-a despărțit de soțul său, Andrei Bursaci, care nu a agreat detașarea sa la București.

A jucat în „Șeful sectorului suflete”. Un alt rol a fost cel din „Alo, aterizează străbunica”. În 1983, a interpretat rolul Hangiței, în teatrul TV, alături de Hamdi Cerchez, Mitică Popescu, Marian Hudac. În „Bădăranii”, a jucat cu Grigore Vasiliu Birlic, George Calboreanu, Alexandru Giugaru și Radu Beligan, titani ai filmului și teatrului românesc. Marea actriță ne-a părăsit la numai 66 de ani, pe 5 august 1998, la București.
Actori de calibru, Ion Rițiu
Unul dintre acei actori de calibru, Ion Rițiu s-a născut la 4 decembrie 1950, la Târnăveni, actualul județ Mureș. La 25 de ani, a absolvit la București, IATC și a devenit actor la Teatrul din Târgu Mureș. Actorul a jucat numeroase roluri în teatru, în piese scrise de dramaturgi români și străini, adică de la Moliere, Goldoni, Shakespeare, la Caragiale, Radu Stanca, Victor Ion Popa sau Matyas Gyorgy.

Ion Rițiu a debutat în film, cu un rol de băiat rău. A fost gangsterul Rică Păsărin, în „Duelul”. A jucat rolul unui gangster cu sânge rece, tânăr, vorace, dispus să tragă cu arma apoi să gândească. Îndrăgostit de amanta șefului său. Actrița a fost prima soție a lui Horia Moculescu iar șeful lui a fost jucat de Colea Răutu. Marele actor a decedat în acest an, la 2 iulie 2024, la Târgu Mureș.
Ardeleanul și munteanca, regi neîncoronați ai cinematografiei
Deși au jucat cu regizori diferiți, marii actori Coca Andronescu, munteancă din județul Buzău și Ion Rițiu, Ardelean din jud.Mureș au fost la fel de iubiți. Au trecut ușor de la roluri de comedie, la roluri cu încărcătură dramatică.

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/10/filme-de-groaza-1200x800.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Declarația de independență la borna istorică 250. Influențe masonice în măiestria discursului]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/declaratia-de-independenta-la-borna-istorica-250-influente-masonice-in-maiestria-discursului.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/declaratia-de-independenta-la-borna-istorica-250-influente-masonice-in-maiestria-discursului.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[La 4 Iulie 1776, s-a publicat Declarația istorică de Independență de la  Philadelphia, Congresul Continental proclama independența celor 13 colonii. Până în 1776, 13 colonii britanice se dezvoltaseră între Coasta Atlanticului și Munții Allegheny. Pentru că metropola britanică le încetinea și îngrădea dezvoltarea, coloniile s-au revoltat în Războiul de Independență.
Declarația de Independență și apelul la dezideratele Francmasoneriei Universale
Declarația de Independență conține un paragraf introductiv din care transpare principiul masonic al revendicării influenței din Creatorul Universului:

„Considerăm că aceste adevăruri sunt evidente, că toți oamenii sunt creați egali, că sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. --Că pentru a asigura aceste drepturi, Guvernele sunt instituite printre Oameni, derivându-și puterile drepte din consimțământul guvernaților, --Că ori de câte ori orice formă de Guvern devine distructivă a acestor scopuri, este dreptul Poporului să o modifice sau să o desființeze, și să instituiască un nou Guvern, depunând fundația sa pe aceste principii și organizarea puterilor sale în așa formă, încât pentru ele pare cel mai probabil să le afecteze siguranța și fericirea”.

Este un citat care arată profunzimea gândirii părinților fondatori ai Americii.

[caption id="attachment_4750089" align="alignnone" width="890"] stone.tif[/caption]
Când coloniile devin state libere și independente
Influența discursului masonic transpare din următoarea formulare care încheie Declarația de Independență:

„Prin urmare, noi, reprezentanţii Statelor Unite ale Americii, întruniţi în Congresul General, luându-1 ca martor pe JudecătorulCâ
suprem al universului pentru dreptatea intenţiilor noastre, publicăm şi declarăm solemn în numele şi prin autoritatea bunului popor al
acestor Colonii, că aceste Colonii unite sunt şi au dreptul de a fi state libere şi independente; că ele sunt eliberate de orice supunere
faţă de Coroana Marii Britanii; şi că orice legătură politică între ele şi statul Marea Britanie este şi trebuie să fie dizolvată în întregime, şi că, la fel ca statele libere şi independente, au deplina autoritate de a declara război, de a încheia pace, de a contracta alianţe, de a
reglementa comerţul şi de a face orice alte acte şi lucruri pe care statele independente au dreptul să le facă.
Şi în sprijinul acestei Declaraţii, cu o puternică încredere în Protecţia Providenţei Divine, ne punem în joc vieţile, averile şi
bunul nostru cel mai sacru, onoarea”.


Ce s-a întâmplat după Declarația de Independență
Până la 4 Iulie 1776, coloniile britanice au încercat să se opună vexațiunilor metropolei. Combaterea Stamp Act și Partida de Ceai de la Boston au fost elemente definitorii. 4 Iulie a însemnat existența unor patrioți. Benjamin Franklin, Thomas Jefferson sau George Washington au decis că aceste colonii trebuiau să-și caute drumul spre fericire.

După 4 Iulie, două momente militare importante au consfințit triumful națiunii americane: Bătălia de la Saratoga din 1777 și Bătălia de la Yorktown din 1781. Au intervenit și francmasonii europeni prim marchizul Gilbert de Lafayette. Tratatul de la Versailles din 1783 a marcat triumful Independenței Americane.

În anul 1787, Constituția SUA a fost adoptată. Consfințea o serie de drepturi și libertăți fundamentale. Să nu uităm că până astăzi,27 amendamente.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/07/Washington-DC-1200x788.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ștefan cel Mare, detalii mai puțin cunoscute ale celei mai îndelungate domnii medievale românești]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/stefan-cel-mare-detalii-mai-putin-cunoscute-ale-celei-mai-indelungate-domnii-medievale-romanesti.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/stefan-cel-mare-detalii-mai-putin-cunoscute-ale-celei-mai-indelungate-domnii-medievale-romanesti.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ștefan cel Mare a domnit peste 47 de ani în Moldova. A închis ochii la 2 iulie 1504, după o suferință acutizată. Domnia sa a fost cea mai lungă și cea mai prosperă din istoria medievală românească, Viața sa politică și personală sunt însă pline de drame și momente de tensiune.
Ștefan cel Mare, între vecini prieteni și dușmani
Ștefan cel Mare și-a învins unchiul la Direptate în 1457, fiind recunoscut ca domn. În prima parte a domniei a avut parte de ostilitatea Ungariei și Poloniei. Ungaria dorea să mențină controlul asupra Chiliei, la Gurile Dunării iar Moldova dorea să dețină ea Chilia și Cetatea Albă din rațiuni geo-stragegice. Ulterior, Ștefan va avea victoria de la Baia asupra Ungariei, instaurându-se pacea.

Polonia era locul de adăpost al adversarilor politici ai domnilor Moldovei, pentru că voievozii (panii, șleahticii) făceau de multe ori politică independentă de voința regelui Poloniei. Așa se face, că un alt unchi al lui Ștefan, Mihu a stat în Polonia uneltind contra domniei nepotului său. Cu Polonia, Ștefan va oscila între pace și război, între alianțe și confruntări. Așa au fost închinarea de la Colomeea, lupta de la Codrii Cosminului și lupta din Pocuția.

Cu otomanii, Ștefan cel Mare a intrat în conflict pe fondul dorinței lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului de a domina și teritorii nord-dunărene.

Cu Țara Românească, relațiile lui Ștefan cel Mare au fost dure, el luptându-se cu fratele lui Vlad Țepeș, Radu dar și cu pretendenții impuși de el, Basarab Țepeluș și Laiotă Basarab. Abia când a venit a treia oară ca domn, Vlad Țepeș a contat pe sprijinul lui Ștefan, care îi era văr. La finalul domniei sale, Ștefan i-a cerut fiului său Bogdan III să ajungă la pace cu otomanii, contra tributului.
Ștefan cel Mare, dramele personale
Ștefan cel Mare a fost căsătorit cu Evdochia de Kiev, Maria de Mangop și Maria Voichița. A avut numeroase concubine, de la Rărășoaia din Hârlău, având un fiul natural, Petru Rareș. Evdochia și Maria de Mangop au murit la vârste tinere. Alexandru, fiul său, a murit de tânăr, deși se dorea a fi moștenitorul lui. Pentru aceasta, a și fost trimis ostatic la Constantinopol o vreme. Olena, fiica lui Ștefan va muri la curtea țarilor ruși, în cursul luptelor pentru putere.

Fiul său, Bogdan III va deveni domn, el pierzându-și un ochi într-o bătălie. Fiul lui Alexandru, Ștefăniță va deveni domn, după care domnia va ajunge la un moment dat la fiul său natural Petru Rareș.


Boala fatală și sabia ajunsă la Constantinopol
Ștefan cel Mare a suferit din cauza unei răni încă de la primul asediu al Chiliei din 1462. Rana de la picior (zona tibiei cel mai probabil) nu s-a vindecat complet niciodată. I s-au adus medici renumiți în tratarea rănilor, atât din Occident cât și din spațiul levantin. Ștefan a acuzat dureri groaznice. Se pare că la ultima luptă din 1502, în Pocuția,  a fost o căzătură a calului, cu domnitorul în șa.  Căzătura i-a prins piciorul între cal și cărarea stâncoasă. Asta a declanșat faza finală a bolii.

Sabia de paradă primită de la Papa Sixt IV pentru victoria de la Podul Înalt-Vaslui din 10 ianuarie 1475 are istoria ei. Sabia a ajuns la Constantinopol. Fie a fot dată de Bogdan III cu voia tatălui său, fie răpită de Suleyman Magnificul. Asta, după ce Petru Rareș a fost îndepărtat de la tron și otomanii au ocupat Suceava, confiscând tezaurul domnesc.


Cronicarul Grigore Ureche și evocarea morții lui Ștefan cel Mare
În „Letopisețul Țării Moldovei”, redactat pe la 1642-1647, Grigore Ureche scria despre Ștefan cel Mare:

„Iară pre Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plîngere în mănăstire în Putna, carea era zidită de dînsul. Atîta jale, de plîngea toți ca după un părinte al său. Că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă aparatură. Ce după moartea lui pînă astăzi îi zicu sveti Ștefan Vodă, nu pentru suflet, ce iaste în mîna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui vitejăști carele nimea den domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au agiunsu.

Fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan Vodă, întru acelaș anu, iarnă grea și geroasă, că n-au fost așa nici odinioară, și decii preste vară au fost ploi grele și povoae de ape, și multă înnecare de ape s-au făcut. Au domnit Ștefan Vodă 47 de ani și 2 luni și 3 sâptămîni și au făcut 44 de mănăstiri și singur țiitoriu preste toată țara. Iar cînd au fost aproape de săvîrșănia sa, chemat-au vlădicii și toți sfetnicii săi, boiarii cei mari, și alții toți cîți s-au prilejit, arătîndu-le cum nu vor putea ține țara, cum o au ținut el, ci socotind den toți mai puternic pe turcu, și mai înțelept au dat învățătură să să închine turcilor”

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2019/07/razboi-ideologic-pentru-sfintenia-lui-stefan-cel-mare.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Stalin și poporul rus libertate ne-au adus! Radiografia jafului sovietic făcut în România]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/stalin-si-poporul-rus-libertate-ne-au-adus-radiografia-jafului-sovietic-facut-in-romania.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/stalin-si-poporul-rus-libertate-ne-au-adus-radiografia-jafului-sovietic-facut-in-romania.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Timp de zece ani, între 1946 și 1956, rușii au inventat și aplicat cea mai eficientă metodă de jefuire a producției și bogățiilor României. Spaima generală produsă de celebra expresie „Davai ceas, davai palton” a fost transpusă la nivel statal prin înființarea unor societăți comerciale româno-sovietice, gândite de așa natură încât să acopere toate domeniile de activitate care aduceau beneficia.
În acest fel, România (dizolvată din Regală în Republică Populară) plătea un bir de 50% din fiecare leu produs!
Tratatul prin care se schimba beneficiarul ”sugerii sângelui poporului”, după ce burghezii înfundaseră lagărele bolșevice, este radiografiat în amănunt de analiștii CIA în 1952.
Sovrom-urile, metoda legală de transfer a beneficiilor și mărfurilor, au funcționat puțin după moartea lui Stalin (în 1953) și aproape deloc în ultimii ani în care Armata Roșie a fost pe teritoriul României (1945-1958). Mai târziu, URSS avea să descopere alte metode, cum a fost CAER.
Prezentăm acum un document din 1952 care descrie fidel mecanismul de transfer a valorilor către URSS:
Țara: România; URSS
Subiect: Economic – Comerț exterior – Sovrom
Data informației: 1951
Data distribuirii: 19 mai 1952

SOVROMURILE (ÎNTREPRINDERI SOVIETO-ROMÂNE)
Sovromurile (întreprinderile sovieto-române) au fost create ca instrumente pentru integrarea economiei generale a statelor satelite în sfera economică și politică sovietică. Pentru a înțelege mai bine faptele, este necesară examinarea contextului care a pregătit apariția lor.

1. Convenția de Armistițiu
a) Convenția de armistițiu a definit și a pus sub protecție prada de război, bunurile mobile, parcurile auto și materiile prime strategice, precum minereul de fier, metalele extrase, cromul disponibil la uzinele Phoenix–Baia Mare și alte bunuri.
b) Convenția a întocmit liste ale proprietăților inamice, dintre care majoritatea au fost transferate URSS. Sovieticii au folosit aceste bunuri ca aport propriu la constituirea Sovromurilor.

c) A fost creată justificarea necesității unor despăgubiri de război mai mari către URSS.

d) Investițiile sovietice au creat necesitatea prezenței unui număr mai mare de tehnicieni și economiști sovietici pentru supravegherea activităților din România.

e) Armistițiul permitea folosirea cadrului juridic existent și modificarea sa ulterioară. Totuși, la momentul negocierilor nu putea fi anticipată direcția politică finală pe care aveau să o urmeze sovieticii.
2. Conferința de la Potsdam
Hotărârea relevantă a conferinței prevedea utilizarea proprietăților inamice și a bunurilor din teritoriile ostile URSS drept despăgubiri. Formularea textelor era atât de favorabilă interpretării sovietice încât, teoretic, chiar și proprietăți olandeze puteau fi confiscate.

3. Conferința de Pace de la Paris
Despăgubirile au fost stabilite în mărfuri și nu în dolari. Ca urmare, după 1945 petrolul, plumbul, zincul, cromul și alte materiale strategice au intrat sub controlul sovietic și au fost utilizate ca instrument de presiune politică asupra României.

4. Politica internă
La nivel intern, prevederile tratatelor au fost aplicate astfel:
- au fost emise directive pentru întărirea controlului economic al statului asupra producției, distribuției și aparatului juridic;
- controlul de 51% asupra Sovromurilor a fost justificat prin aportul sovietic reprezentat de proprietățile inamice;
- au fost transferate mărci și brevete; raportul menționează cazul directorului IG Farben România, adus din Siberia la București pentru a facilita această operațiune;
- s-a creat un climat favorabil atragerii capitalului străin care putea fi ulterior preluat de stat.

În realitate, valoarea bunurilor primite drept despăgubiri nu reprezenta 51% din capitalul Sovromurilor. După crearea condițiilor politice necesare, URSS a acceptat, la solicitarea formală a guvernului român, constituirea întreprinderilor mixte româno-sovietice, prezentate drept un gest de prietenie și ajutor economic.
România a fost primul stat în care a fost aplicat acest model. Negocierile au fost conduse de reprezentanți ai Comisiei Sovietice de Planificare. Funcțiile-cheie au fost ocupate de sovietici, iar posturile importante acordate românilor au revenit în principal membrilor de partid sau persoanelor considerate influențabile.
Deși acordul prevedea participare egală (50%-50%), sovieticii au manipulat evaluarea capitalului, investițiilor, brevetelor, licențelor și mărcilor astfel încât contribuția românească să nu poată ajunge niciodată la jumătate din capitalul real. Personalul sovietic provenea în mare parte dintre specialiștii implicați în administrarea bunurilor inamice și în aplicarea armistițiului.
Detalii privind Sovromurile

 	Direcțiile generale nu stabileau politica economică sau politică la București.
 	Oficialii români aveau doar rol consultativ.
 	Instrucțiunile veneau direct de la Moscova.
 	Sovromurile se aflau sub autoritatea ministrului sovietic al comerțului exterior, A. ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/Red_Army_greeted_in_Bucharest.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Constituția de la 1866, piatra unghiulară a constituționalismului românesc]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/constitutia-de-la-1866-piatra-unghiulara-a-constitutionalismului-romanesc.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/constitutia-de-la-1866-piatra-unghiulara-a-constitutionalismului-romanesc.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Constituția de la 1866 este piatra unghiulară a constituționalismului românesc. Prelua multe elemente deja existente în Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, dat de Cuza în 1864.
Constituția de la 1866, maturizarea statului român
La Constituția din 1866, s-a lucrat pe modelul Constituției Belgiei. Asta, pentru după detronarea lui Cuza, Partida Națională a dorit ca Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei să accepte tronul. Ulterior, după refuzul acestuia, românii s-au orientat spre Carol de Hohenzollern, nepot al lui Napoleon al III-lea.

Constituția era în mare parte scrisă când s-a produs urcarea pe tron a Principelui Carol, la 10/22 mai 1866. Principele Carol și-a dorit un drept de veto absolut.

Belgia făcuse mari progrese, rapide, pornind de la un stat care devenise independent din 1830, cu recunoaștere din 20 ianuarie 1831. Rapid, Belgia devenise sub dinastia de Saxa Coburg un stat respectat. Dinastia era înrudită cu dinastia de Hohenzollern.
Constituția de la 1866, 160 ani de la intrarea în vigoare
Constituția de la 1866 a fost adoptată de către Constituantă la 29 iunie/11 iulie 1866. Principele Carol I a promulgat-o la 30 iunie/12 iulie 1866, jurând totodată pe ea.  Constituția stipula existența bicameralismului. Exista separația puterilor în stat. Principele numea un guvern care trebuia să treacă proba alegerilor parlamentare.


Ministrul de resort trebuia să semneze un decret domnesc, ceea ce îl exonera pe domnitor de orice răspundere. Constituția a avut și unele neajunsuri, cum ar fi controversatul articol 7 care condiționa cetățenia română de apartenența la confesiunea creștină.

A fost publicată în Monitorul Oficial Nr.142 din 1/13 iulie 1866.

Modificarea din 1879
Articolul 7 din Constituția României de la 1866 permitea acordarea cetățeniei doar străinilor de religie creștină. Deși s-a pus doar pe seama naționalismului românesc, trebuie să ne punem o problemă cronologică. România la 1866 era sub garanție colectivă a marilor puteri europene. Așadar, Constituția din 1866 a avut nolens-volens, in integrum acceptul Puterilor Garante.

Independența garantată de Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a impus necesitatea modificării articolului 7 care se va operaționaliza din data de 12 octombrie 1879.
Baza Constituției din 1923
Constituția din 1866 a fost modificată în 1879, apoi în 1881, suveranul României a primit titlul de Rege. A mai fost modificată la 1884 și la 1917. Ea a fost în vigoare până în 1923, când România Mare a avut nevoie de un act fundamental mai cuprinzător. Se trecea de la votul cenzitar pe colegii, la votul universal, masculin, în afara oricărui criteriu de avere.

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/04/carol-I-evz.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ileana Stana Ionescu, actrița emblematică a României. Se împlinesc 2 ani de la dispariția sa]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ileana-stana-ionescu-actrita-emblematica-a-romaniei-se-implinesc-2-ani-de-la-disparitia-sa.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ileana-stana-ionescu-actrita-emblematica-a-romaniei-se-implinesc-2-ani-de-la-disparitia-sa.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ileana Stana Ionescu a fost o prezență de neuitat în cinematografia românească. A căutat să impună pe scenă optimism, bună dispoziție, deși viața a supus-o la grele încercări. A avut peste șase decenii de carieră în teatru (debut în 1955) și  peste cinci decenii de carieră cinematografică (debut în 1964).
Ileana Stana Ionescu, de la Brad, la Turnu Severin și Reșița
Ileana Stana Ionescu s-a născut la Brad, Hunedoara, pe 14 septembrie 1936. Mama sa a avut origini italiene. Tatăl ei, ofițer, s-a stins pe Frontul celui de Al Doilea Război Mondial. în 1942. Din 1941, familia se stabilise la Turnu Severin. În capitala Mehedințiului, Ileana Stana Ionescu a urmat școala generală și liceul.

Condițiile fiind grele, marea actriță a trebuit să se angajeze după absolvirea liceului. A fost ajutată de fratele tatălui său să se angajeze la Reșița, acolo unde el era stabilit de mai mulți ani. Acolo, Ileana Stana Ionescu  a venit în contact cu trupa de teatru a uzinei.
Ileana Stana Ionescu, debut de excepție
Ileana Stana Ionescu a fost rapid remarcată pentru calitățile sale scenice și pentru voce. A debutat la Teatrul de Stat din Reșița în 1955. Avea 19 ani și a jucat-o pe Agnes în piesa lui Moliere, „Școala femeilor”. S-a căsătorit cu actorul Andrei Ionescu, alături de care a trăit șapte decenii.

A fost considerată un talent în ascensiune, de aceea, în 1959, la 23 ani lucra deja la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. La 28 ani, a debutat în cinematografie. în filmul „Meri sălbatici”, regizat de Alecu Croitoru. Era anul 1964, când politica românească începea schimbarea. Evident, atunci, politica influența totul.
Carieră cu peste 40 spectacole și 30 de filme
Anul 1965 o găsește pe actrița Ileana Stana Ionescu la Teatrul Național din București. Din 2002, a fost Societar de Onoare al TNB. Marea actriță va avea parte de roluri mari în filme. A fost Minerva Tutovan în filmul „Șantaj”, film polițist. A jucat în numeroase filme de comedie.



Amintim aici, „Alo? Aterizează străbunica”, „Secretul lui Nemesis”, „Chirița în Iași”, Serenadă pentru Etajul XII”, înainte de 1990,  „Harababura” în 1991. Ultimul ei film a fost „Iubire elenă”, realizat de Geo Saizescu în 2012.  A filmat numeroase momente vesele pentru programele de Revelion. A jucat și în piese de teatru pentru radiodifuziunea română.  A făcut și filme de televiziune și teatru tv: „Gaițele”, „Cînd vine barza”, „...escu” , „Inelul de briliant”.
Scurta carieră politică, retragerea și sfârșitul
În anul 2000, Ileana Stana Ionescu a devenit deputat al minorității italiene din România până în 2004.  A fost membră în grupul de prietenie cu Republica Italiană și a prezidat grupul de prietenie cu Panama.

A trăit alături de soțul ei, ca o prezență discretă în următoarele două decenii. Starea sa de sănătate a început să se deterioreze vizibil iar marea actriță nu a mai apărut în spațiul public de la începutul anului 2024, când a decis să se retragă din lumea teatrului.  A decedat la 30 iunie 2024, la București.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/06/Ileana-Stana-Ionescu--1200x797.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Vizita lui Nicolae Ceaușescu în Marea Britanie. Cum a ajuns dictatorul comunist în caleașca Reginei Elisabeta a II-a]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/vizita-lui-nicolae-ceausescu-in-marea-britanie-cum-a-ajuns-dictatorul-comunist-in-caleasca-reginei-elisabeta-a-ii-a.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/vizita-lui-nicolae-ceausescu-in-marea-britanie-cum-a-ajuns-dictatorul-comunist-in-caleasca-reginei-elisabeta-a-ii-a.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În iunie 1978, Nicolae Ceaușescu a atins unul dintre vârfurile carierei sale internaționale. Liderul României comuniste, însoțit de Elena Ceaușescu, a fost primit în Marea Britanie cu ceremonialul complet al unei vizite de stat: întâmpinare regală, trăsură, banchet la Buckingham Palace, convorbiri la nivel înalt și contracte economice. Era de înțeles de ce se credea un Dumnezeu al diplomației mondiale.

Pentru propaganda de la București, imaginile cu Ceaușescu lângă Regina Elisabeta a II-a au reprezentat dovada supremă că România socialistă devenise un actor respectat în Occident.

Iluzia controlului unui om asupra unei țări primea o nouă confirmare.
Nicolae Ceaușescu, primit cu onoruri la Palat
În realitate, vizita din 13–16 iunie 1978 a fost rezultatul unui calcul rece al diplomației britanice. Londra vedea în Ceaușescu un lider comunist util, incomod pentru Moscova și interesat de tehnologie occidentală.

România, la rândul ei, căuta prestigiu, credite, licențe industriale și recunoaștere politică. Cercetarea istorică recentă, bazată pe documente britanice și românești declasificate, arată că vizita a fost, în același timp, apogeul imaginii externe a lui Ceaușescu și un semn al slăbiciunilor regimului, care aveau să se vadă dramatic în anii ’80.

[caption id="attachment_4748734" align="alignnone" width="1200"] Nicolae Ceausescu si Elena Ceausescu impreuna cu Regina Elisabeta a-II-a si Philip printul consort, la dineul oficial in Londra, 1978. sursa. Agerpres[/caption]
Prima vizită de stat a unui lider român comunist în Regatul Unit
Vizita a avut loc în perioada 13–16 iunie 1978 și este prezentată de sursele românești ca prima vizită românească la nivel prezidențial în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Unele surse, folosind fotografii din fondul Arhivelor Naționale ale României, indică drept moment de început întâmpinarea delegației conduse de Nicolae Ceaușescu de către membrii familiei regale britanice în Gara Victoria.

Sursele britanice confirmă importanța diplomatică a evenimentului. Pentru București, această imagine era aur propagandistic. Ceaușescu nu era doar primit la Londra, ci era așezat în centrul simbolic al monarhiei britanice.

[caption id="attachment_4748741" align="alignnone" width="1200"] Vizita lui Nicolae Ceaușescu la Londra – 1978. Cu premierul britanic. sursa: Scânteia[/caption]
De ce l-au primit britanicii pe Ceaușescu
În 1978, Ceaușescu beneficia încă de capitalul politic acumulat prin gesturile sale de autonomie față de Moscova. România stabilise relații diplomatice cu Republica Federală Germania, refuzase să rupă relațiile cu Israelul după Războiul de Șase Zile și condamnase intervenția sovietică în Cehoslovacia din 1968. 

În logica Războiului Rece, aceste gesturi făceau din Ceaușescu un partener util pentru Occident, chiar dacă natura represivă a regimului comunist de la București era deja cunoscută.
Cheia interesului economic britanic.
Guvernul laburist condus de James Callaghan urmărea consolidarea relațiilor comerciale cu România. Presa și sursele istorice au subliniat ulterior că invitația nu a fost expresia unei simpatii personale a Reginei, ci decizia guvernului britanic, care folosea ceremonialul regal ca instrument diplomatic.

Documentele și analiza academică arată că ambele părți aveau ceva de câștigat. Marea Britanie spera la contracte, acces economic și influență într-o țară comunistă percepută ca mai independentă de URSS. Ceaușescu urmărea tehnologie, prestigiu și validare occidentală.

[caption id="attachment_4748739" align="alignnone" width="1200"] Vizita lui Nicolae Ceaușescu la Londra – 1978. Cu Regina și Prințul Consort. sursa: Scânteia[/caption]
Caleașca, banchetul și spectacolul diplomatic
Ceremonialul a fost unul de prim rang. La sosire, Nicolae și Elena Ceaușescu au fost întâmpinați la Victoria Station de Regina Elisabeta a II-a și de Prințul Philip, apoi au fost conduși spre Buckingham Palace în trăsuri regale.

La Palatul Buckingham a avut loc și banchetul de stat pentru președintele României și Elena Ceaușescu, eveniment documentat copios. Pentru propaganda comunistă, aceste secvențe au fost prezentate ca o consacrare personală a lui Ceaușescu. Televiziunea Română a produs un reportaj amplu despre vizită.

[caption id="attachment_4748751" align="alignnone" width="1920"] Ceaușescu întâmpinat cu caleașca regală. sursa: Arhivele Naționale ale României[/caption]



[caption id="attachment_4748754" align="alignnone" width="1200"] Vizita in Marea Britanie-Nicolae Ceausescu,Elena Ceausescu,Regina Elisabeta a-II-a si Philip printul consort la dineul oficial-Londra,13-15 inie 1978.[/caption]
Fastul ascundea tensiuni
În relatările britanice de după 1989, vizita a rămas în memoria publică drept una dintre cele mai incomode primiri de stat ale domniei Elisabetei a II-a.

Fostul ministru britanic de Externe, David Owen, a relatat, potrivit The Independent, că Regina a lăsat să se înțeleagă că nu i-a plăc...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/ceausescu-londra-regina.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Întâi-stătătorul Bisericii și funcția de Prim Ministru]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/intai-statatorul-bisericii-si-functia-de-prim-ministru.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/intai-statatorul-bisericii-si-functia-de-prim-ministru.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Funcția de Prim Ministru în istoria României datează din 1859. Conform Convenției de la Paris din 1858, dacă Principatele se uneau, trebuiau să aibă guverne separate. Din 1859 până în 1862, la București și la Iași au fost prim-miniștri diferiți. Din 24 ianuarie 1862, a existat Guvern unic la București. Titulatura exactă a fost de Președinte al Consiliului de Miniștri. Dar ce rol au avut clericii în Guvern? Ne referim la Întâi-stătătorul Bisericii.
Întâi-stătătorul Bisericii, șeful Sfatului, al Legislativului
La București și la Iași, Întâi-stătătorul Bisericii, Mitropolitul era șeful dregătorilor domnești. Prin Regulamentele Organice, Întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe era șeful Adunării Obștești. Executivul, adică Sfatul Domnesc sau al Dregătorilor erau conduși de către un Mare Logofăt. Ministerele se numeau Logofeții.

Când în iunie 1848, Guvernul revoluționar a preluat puterea, șeful Guvernului a fost Neofit, Mitropolitul Țării Românești. El, la un moment dat, a încercat să coopereze cu doi ofițeri care au vrut să aresteze Guvernul provizoriu, coloneii Odobescu și Solomon.

Până la 1859, dar și după aceea, sediul Adunării era la București, pe Dealul Mitropoliei. Asta, pentru că șeful Adunării era Mitropolitul iar canonul îi interzicea să părăsească spațiul mânăstiresc unde viețuia, în alte ocazii decât procesiunile religioase. Din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza datează numele de Primat al României, pentru liderul BOR.

[caption id="attachment_4541113" align="alignnone" width="844"] Dealul Mitropoliei. Sursa foto Wikipedia[/caption]
Patriarhul și Regența
Autocefală din 1885, Biserica  Ortodoxă Română era autocefală. Primatul României era mitropolit. Din 1925, Mitropolitul Primat Miron Cristea a devenit primul Patriarh. La 4 ianuarie 1926, după ce principele Carol a fost scos din linia succesorală, Constituția din 1923 a fost amendată prin introducerea Regenței. În caz că un rege murea fără urmași, iar primul născut nu era valid, al doilea născut devenea Regent. El conducea în timpul minoratului primului născut al regelui aflat în domnie.

Principele Carol II avea un frate, Nicolae și un fiu, pe Mihai. Moartea regelui Ferdinand la 20 iulie 1927 a determinat introducerea Regenței. Principele Regent Nicolae era asistat de Patriarhul Miron Cristea și de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Regența a funcționat în perioada 1927-1930, iar Președinți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost Gheorghe Buzdugan, respectiv Constantin Sărățeanu.
Întâi-stătătorul Bisericii și fotoliul de șef al Guvernului
Din 10/11 februarie 1938, Întâi-stătătorul BOR, Patriarhul Miron Cristea a devenit Președintele Consiliului de Miniștri. Asta s-a petrecut ca urmare a loviturii de stat date de către Regele Carol al II-lea.

Miron Cristea, Patriarhul BOR, adică Întâi-stătătorul Bisericii a condus Consiliul de Miniștri până la decesul său din data de 6 martie 1939. Din păcate, mandatul Patriarhului Miron Cristea a fost plin de controverse. A continuat politicile anti-semite inițiate de Guvernul Goga instalat pe 29 decembrie 1937. A încurajat disoluția parlamentarismului și a permis interzicerea partidelor politice, cu excepția Frontului Renașterii Naționale, partidul regal, devenit Partidul Națiunii spre finalul domniei lui Carol al II-lea.
Epilog
Din 28 martie 1974, s-a decis ca numele Consiliului de Miniștri să fie schimbat în Guvern. Funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri a devenit aceea de Prim Ministru.

Apelul la Întâi-stătătorul Bisericii se făcea, așa cum se poate observa în vremuri de criză politică, atunci când încrederea în oamenii politici era la cote minime. BOR avea un capital de încredere și de aceea, s-a apelat în istorie la Mitropolitul Neofit și la Patriarhul Miron Cristea.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2019/10/miron-cristea.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Nicolae Bălcescu, un istoric în focul unei mari revoluții]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/nicolae-balcescu-un-istoric-in-focul-unei-mari-revolutii.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/nicolae-balcescu-un-istoric-in-focul-unei-mari-revolutii.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Nicolae Bălcescu a trăit 33 de ani. S-a născut la 17/29 iunie 1819, la București și a murit la 16/29 noiembrie 1852, la Palermo, în Sicilia. Nicolae Bălcescu, geniul care a ars ca o torță,  a murit. așadar la „vârsta hristică”. Prin ce a rămas în istorie tânărul cu ochi pătrunzători și fruntea lată?
Nicolae Bălcescu, băiatul slăbuț din Mahalaua Boteanului
Despre tânărul Nicu, Nicolae Bălcescu, suntem în măsură să cunoaștem amănunte din corespondența lui Ion Ghica. Aceasta a fost destinată lui Vasile Alecsandri. Studia la Sfântu Sava, unde azi e Universitatea din București. Deja citea cronici medievale pe vremea când Aaron Florian abia începuse primul curs de istorie universală, Nu ajunsese nici măcar la greci sau la romani. A avut ocazia când l-a salvat de bătăușul școlii, să vadă caietele lui Bălcescu.

Ajuns ofițer, Nicolae Bălcescu preda scrierea și citirea soldaților. Superiorii îl lăsau, din ordinul lui Alexandru Ghica, domnul regulamentar să predea și istorie și geografie, necesare soldaților ca teme de tactică și orientare. Numai că, atras de conspirații și spirit național, Nicolae intră în conjurația condusă de Mitiță Filipescu. Este arestat la Mărgineni, unde este eliberat dar între timp contractează tuberculoză. La interogatoriu se declară minor ca să i se dea pedeapsa mică.

[caption id="attachment_4084107" align="alignnone" width="784"] Nicolae Bălescu, rol important în istoria României. sursa: arhivă EVZ[/caption]
Un truditor al  revoluției și al exilului pașoptist, Nicolae Bălcescu
Deși boala i se arată, Nicolae muncește. Magazin Istoric pentru Dacia, Puterea armată la români de la începuturile Principatului Valahiei, primele pagini la monografia Românii supt Mihail Voievod Viteazul sunt scrise acum, în timp ce merge la Paris, apoi în Italia, pentru a se trata.

În toamna anului 1843, pune alături de Christian Tell și Ion Ghica, bazele societății masonice românești Frăția. Era o organizație secretă care fără a avea loji sau ateliere, se ghida pe principii masonice, Revoluția contra lui Louis Filip îl prinde la Paris. Intră în sala tronului și rupe o fâșie din catifeaua tronului pe care o trimite fraților din țară într-o depeșă. Din 1846, Frăția trece la pregătirea Revoluției, luând legătura cu marii revoluționari europeni care împărtășeau aceleași valori.

În iunie 1848, Revoluția începe la Islaz, la 9/21 iunie. La 11/23 iunie, Bibescu abdică și Bălcescu intră în Guvernul Provizoriu.

Nicolae Bălcescu alături de Tell, Brătieni, Magheru, cei cinci Golești, Ioan Deivos și alți revoluționari rezistă până la invadarea Bucureștiului de către turci. Trece în Ardeal, fraudulos, încearcă medierea între Avram Iancu și Lajos Kossuth. Ajunge în Imperiul Otoman, apoi pleacă în Italia, Are interdicție să revină în țară, ajungând în Sicilia, la Palermo. Își dă toți banii la Hotelul Ala Trinacria și pe tratamente. Are lângă pat o strachină de lut, lucrată în țară. Lucrează la monografia lui Mihai Viteazul pe care nu o termină.
Fiul natural al marelui istoric
Nicolae Bălcescu nu a fost căsătorit. Din relația neoficială cu Luxița Florescu, s-a născut un băiat, la 17 mai 1848. Tatăl Luxiței, mare boier a decis să își protejeze fiica de critica lumească, A trimis-o la Paris, iar copilul a fost crescut de bunici, asemeni unui copil găsit. Asta, deși Barbu, fratele lui Bălcescu a admis că fiul lui Nicolae, Bonifaciu Florescu era fiul natural al fratelui său.

În 1858, Bonifaciu a fost înfiat chiar de mama lui, Luxița. A studiat la Paris. A fost atras ca și tatăl lui de istorie, dar și de literatură. A fost un profesor de istorie și literatură. A predat  istorie universală la Universitatea din Iași a Facultatea de Litere. A scris manuale și cărți de critică literară universală. Titu Maiorescu l-a destituit. Bonifaciu Florescu, prieten cu liberalii a predat la Colegiul Sfântul Sava  unde îmvățase tatăl lui. A mai predat franceza la Liceul Militar Mânăstirea Dealu de lângă Târgoviște, la gimnaziul Mihai Viteazul și la Seminarul teologic Nifon Mitropolutul din Capitală.  Ne-a părăsit la 18 decembrie 1899, la București.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2018/07/199-de-ani-de-la-nasterea-lui-nicolae-balcescu-de-la-societatea-.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Greva regală (1945-1946). Ultima încercare a Regelui Mihai de a opri comunizarea României]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/greva-regala-1945-1946-ultima-incercare-a-regelui-mihai-de-a-opri-comunizarea-romaniei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/greva-regala-1945-1946-ultima-incercare-a-regelui-mihai-de-a-opri-comunizarea-romaniei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[O criză constituțională într-o țară ocupată. Greva regală a fost unul dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei României postbelice. Între august 1945 și ianuarie 1946, Regele Mihai I a refuzat să mai semneze actele guvernului condus de Petru Groza și să mai primească miniștrii în audiență.

Nu era o grevă în sensul obișnuit al cuvântului, ci o formă extremă de protest constituțional, într-un stat aflat sub ocupația Armatei Roșii și prins între promisiunile occidentale și realitatea dominației sovietice.
Greva regală, o poveste istorică
Pentru a înțelege gestul Regelui Mihai, trebuie pornit de la 6 martie 1945. Atunci, sub presiunea directă a Moscovei, Regele a fost constrâns să accepte formarea guvernului Petru Groza. Cabinetul se prezenta drept unul de largă concentrare democratică, dar în realitate era instrumentul prin care Partidul Comunist, încă minoritar în societate, își pregătea preluarea puterii.

Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, era figura convenabilă: nu era formal comunist, avea profil de politician burghez-radical și putea oferi aparența unei tranziții legale.

În spatele acestei aparențe se afla însă forța decisivă a Uniunii Sovietice. România era țară învinsă, semnatară a Convenției de Armistițiu, cu trupe sovietice pe teritoriul său și cu o Comisie Aliată de Control dominată de reprezentantul Moscovei. În aceste condiții, prerogativele constituționale ale Regelui deveniseră, practic, arme fără muniție.

[caption id="attachment_4164369" align="alignnone" width="2560"] Regele Mihai și Petru Groza. Manifestari legate de revenirea Transilvaniei de Nord-Est sub administratie romaneasca. Au participat Majestatea Sa, Regele Mihai, dr. Petru Groza, Presedintele Consiliului de Ministri (prim-ministru), Gheorghe Tatarescu, vicepresedintele Consiliului de Ministri, ministrul Afacerilor Straine si Andrei Ianuarevici Visinski, presedinte al Comisiei Aliate de Control pentru Romania. Cluj 13 martie 1945[/caption]
Greva regală, de la 6 martie la 21 august 1945
Instalarea guvernului Groza a fost rezultatul unei succesiuni rapide de presiuni. Generalul Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru care încercase să reziste deschis expansiunii comuniste, a fost înlăturat după intervenția brutală a sovieticilor. Andrei Vîșinski, adjunctul comisarului sovietic pentru Afaceri Externe, a exercitat o presiune directă asupra Regelui Mihai. Mesajul era limpede: România urma să aibă guvernul acceptat de Stalin.

Așa a apărut Guvernul Groza. Acesta a început rapid să controleze administrația, poliția, presa și mecanismele politice locale. Opoziția democratică, reprezentată în principal de PNȚ și PNL, era marginalizată. Partidele istorice nu dispuneau de forță armată, iar Occidentul, deși protesta diplomatic, nu era dispus să intre într-o confruntare reală cu Stalin pentru România.

În vara anului 1945, la Potsdam, SUA și Marea Britanie au ridicat problema aplicării Declarației de la Yalta privind Europa eliberată. Teoretic, aceasta prevedea guverne reprezentative și alegeri libere în statele ieșite de sub dominația nazistă. Practic, în România, Bulgaria și alte state din Estul Europei, Armata Roșie stabilea deja limitele democrației.

Încurajat de semnalele venite dinspre Washington și Londra, Regele Mihai a decis să forțeze o clarificare. La 20 august 1945, i-a cerut lui Petru Groza să demisioneze. Premierul a refuzat. Era un gest fără precedent: un prim-ministru refuza solicitarea expresă a șefului statului într-o monarhie constituțională. 

Din acel moment, conflictul latent devenea criză deschisă.

[caption id="attachment_4164372" align="alignnone" width="2560"] Regele Mihai, Regina Elena, Mareșalul Antonescu. sursa: presa vremii[/caption]
Ce a fost, de fapt, greva regală
La 21 august 1945, Regele Mihai a intrat în ceea ce istoriografia avea să numească „greva regală”. Suveranul a refuzat să mai semneze decretele-legi și actele guvernului Groza. A refuzat, de asemenea, să-i mai primească pe miniștri în audiență. Era singura pârghie instituțională rămasă la dispoziția sa.

Gestul avea o semnificație juridică și politică. Din punct de vedere constituțional, Regele arăta că guvernul Groza nu mai beneficia de colaborarea Coroanei. Din punct de vedere politic, încerca să demonstreze Occidentului că România nu avea un guvern reprezentativ, ci unul impus prin presiune externă.

Guvernul Groza a continuat însă să funcționeze. A emis acte, a administrat țara și a avansat în procesul de comunizare, chiar fără semnătura Regelui. Aceasta era esența tragediei: forma constituțională mai exista, dar forța reală se mutase în altă parte. Nu Palatul Regal decidea, ci guvernul sprijinit de Moscova, aparatul de partid și prezența militară sovietică.

Regele Mihai nu putea dizolva efectiv guvernul, nu putea organiza alegeri libere și nu putea apela la armată împotriva unui cabinet susținut de trupele sovietice. Greva regală a fost, astfel, un act de rezistență politică într-un sistem în care ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/03/Regele-Mihai-Petru-Groza-2-1024x621.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ilie Bolojan și Petru Groza, o comparație istorică. Și o asemănare șocantă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ilie-bolojan-si-petru-groza-comparatie-istorica-asemanare-socanta.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ilie-bolojan-si-petru-groza-comparatie-istorica-asemanare-socanta.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Istoria nu se repetă, doar oamenii se comportă la fel, în situații similare. Și obțin același rezultat... Comparația dintre Ilie Bolojan și Petru Groza poate părea, la prima vedere, o exagerare. Și este, dacă o privim de departe, cu fișa postului în față. Dar să judecăm cu mintea de acum problemele de azi, privind în trecut.
Petru Groza, omul sovieticilor
România lui Groza era o țară ocupată, cu Armata Roșie în curte și cu Moscova decisă să transforme statul român într-o anexă a imperiului sovietic. România lui Bolojan este membră UE și NATO, prinsă între deficit, ratinguri, austeritate și jocuri politice de culise.

Dar politica nu se citește doar în paragrafe. Se citește și în reflexe. Iar aici comparația devine interesantă.

Petru Groza a avut o relație de ostilitate cu șeful statului, Regele Mihai. Ilie Bolojan are o relație tensionată cu președintele Nicușor Dan. Unul refuza să accepte autoritatea regelui , celălalt pare să trateze Cotroceniul ca pe o anexă incomodă a Palatului Victoria.

Diferențele istorice sunt vizibile, mai ales că URSS a fost înlocuită cu Germania. Dar nu pot să nu remarc faptul că reflexul este același: premierul care se crede mai important decât arhitectura democratică.
URSS și Germania
Groza avea în spate Moscova. Bolojan are, simbolic, Berlinul. Germania de astăzi nu este URSS, evident. Dar are aceleași reflexe.

Nu vine cu tancuri, ci vinde tancuri.

Nu pune comisari politici, ci formează și promovează niște românași dornici de ascensiune.

Nu proclamă republici populare, dar vine cu alt tip de presiune: bani pentru industria germană. Prin toate formele. Un soi de Sovrom-uri adaptate zilei.

Amândouă, un centru de putere externă care impune o direcție, o disciplină și un tip de obediență politică.
De la tancuri la birocrați
Groza avea tancurile sovietice în fundal. Bolojan are presiunea politică și birocratică germană. Amândoi se prezintă ca oameni ai necesității momentului. Groza spunea, direct sau indirect: nu se poate altfel, istoria merge spre comunism. Bolojan spune: nu se poate fără MINE.

În ambele cazuri, cetățeanului i se transmite același mesaj: nu ai de ales. Aici este pericolul. Când puterea începe să vorbească în numele fatalității, democrația devine decor.
Parlamentul, președintele, partidele, sindicatele, presa, electoratul, toate devin obstacole în calea „marii soluții”.

Iar omul providențial, fie că vine cu lozinca revoluției sociale, fie că vine cu foarfeca austerității, începe să creadă că statul îi aparține.

Petru Groza a fost administratorul unei capitulări istorice. Ilie Bolojan vrea să fie administratorul unei demolări istorice. Dar între capitualre și demolare distanța poate deveni foarte mică atunci când democrația este tratată ca pierdere de vreme.

Istoria nu se repetă. Dar uneori ne arată cu degetul. Care din ele? Depinde de fiecare din noi...

Vouă cum vi se pare?]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/petru-groza-ilie-bolojan.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Masacrul de la Nanjing (1937). De ce nu îi pot ierta chinezii pe japonezi]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/masacrul-de-la-nanjing-de-ce-nu-ii-pot-ierta-chinezii-pe-japonezi.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/masacrul-de-la-nanjing-de-ce-nu-ii-pot-ierta-chinezii-pe-japonezi.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În iarna anului 1937, capitala de atunci a Republicii Chineze, Nanjing (Nanking), a devenit teatrul uneia dintre cele mai atroce operațiuni din istoria modernă a războiului. Timp de șase săptămâni, începând cu 13 decembrie 1937, trupele Armatei Imperiale Japoneze au declanșat un val sistematic de crime, violuri în masă, incendieri și jafuri împotriva populației civile și a prizonierilor de război chinezi dezarmați.

Cunoscut în istoriografie sub numele de Masacrul de la Nanjing sau „Violul din Nanjing”, acest eveniment rămâne până astăzi o rană deschisă în relațiile sino-japoneze și un subiect intens analizat de istorici pe baza unor documente oficiale, a jurnale de epocă și a deciziilor tribunalelor internaționale.
Căderea capitalei Nanjing și ordinul de distrugere
Tragedia de la Nanjing s-a înscris în contextul celui de-al Doilea Război Chino-Japonez (1937-1945). După o rezistență acerbă, dar sângeroasă, în Bătălia de la Shanghai, trupele chineze naționaliste, cunoscute ca Kuomintang, conduse de Chiang Kai-shek, s-au retras în degringoladă.

Generalul Chiang a decis mutarea guvernului mai adânc în interiorul țării, la Chongqing, lăsând apărarea orașului Nanjing în seama generalului Tang Shengzhi, cu trupe epuizate și slab coordonate.

De cealaltă parte, armata japoneză, aflată sub comanda generalului Iwane Matsui și, ulterior, a prințului Yasuhiko Asaka, un membru al familiei imperiale, suferea de probleme logistice severe și de o frustrare acumulată din cauza pierderilor mari de la Shanghai.

Istorici autorizați, precum Iris Chang în lucrarea sa de referință The Rape of Nanking, subliniază că ofițerii japonezi au emis ordine tacite sau explicite de a „lichida” captivii, parțial din incapacitatea de a hrăni zeci de mii de prizonieri, dar și ca tactică de teroare psihologică menită să forțeze capitularea Chinei.

[caption id="attachment_4748193" align="alignnone" width="1200"] Intrarea trupelor japoneze în Nanjing. sursa: arhiva istorica[/caption]
Cronica celor șase săptămâni de teroare
Când porțile orașului au fost străpunse la 13 decembrie 1937, ordinele de luptă s-au transformat rapid într-un masacru generalizat. Soldații chinezi care predaseră armele au fost legați în grupuri mari, duși la marginea fluviului Yangtze sau în șanțurile orașului și executați cu mitralierele, baionetele sau arși de vii.

Masacrul a vizat însă direct populația civilă. Femei de toate vârstele, de la fetițe la bătrâne, au fost supuse unor violuri sistematice, urmate adesea de mutilări și execuții sumare.

Istoricul Jean-Louis Margolin, în analizele sale privind crimele de război japoneze, notează că violul a fost folosit ca o armă de război absolută, menit să distrugă complet țesutul social și demnitatea comunității locale. Jafurile de proporții și incendierea deliberată a peste o treime din clădirile orașului au transformat capitala într-o ruină.
Rolul martorilor occidentali
O mare parte din datele incontestabile pe care le deținem astăzi se datorează unui grup restrâns de cetățeni străini, diplomați, medici și misionari occidentali, care au refuzat să părăsească orașul. Conduși de John Rabe, un om de afaceri german și membru al partidului nazist, și de Minnie Vautrin, o misionară americană, aceștia au înființat „Zona de Siguranță din Nanjing”. Un perimetru de doar câțiva kilometri pătrați care a oferit refugiu pentru aproximativ 250.000 de civili chinezi.

Jurnalele acestor martori oculari constituie surse istorice de o valoare inestimabilă. Jurnalul lui John Rabe, publicat în traducere modernă, descrie cu precizie chirurgicală atrocitățile zilnice comise de soldații japonezi care încercau frecvent să pătrundă în zona neutră pentru a răpi femei sau a executa bărbați suspectați că ar fi fost militari. Scrisorile și rapoartele trimise de acești occidentali către guvernele lor au informat lumea liberă despre amploarea dezastrului din China.
Concursul de ucis oameni cu sabia.
Două ziare japoneze importante din acea vreme, Tokyo Nichi Nichi Shimbun și Japan Advertiser, au urmărit și au publicat evoluția acestui „concurs” ca pe o rubrică sportivă sau ca pe o competiție de canotaj, cu titluri senzaționaliste.

Protagoniștii acestei atrocități, mediatizate, au fost doi sublocotenenți din Armata Imperială Japoneză: Toshiaki Mukai și Tsuyoshi Noda.

În timp ce unitățile lor înaintau spre Nanjing, cei doi au pus un pariu: cine va reuși să ucidă primul 100 de chinezi folosind doar sabia tradițională, katana. Masacrul nu s-a limitat la luptă, ci a vizat prizonieri dezarmați și civili prinși pe drum.

[caption id="attachment_4748191" align="alignnone" width="1200"] Articol despre concursul celor doi ofițeri japonezi. sursa: Arhiva EVZ[/caption]

Ziarul Tokyo Nichi Nichi Shimbun a publicat mai multe articole pe această temă. Cel mai faimos dintre ele a apărut pe 13 decembrie 1937, exact ziua căderii orașului Nanjing, având subtitlul: „Incredibilul record în cursa de a ucide 100 de oameni cu sabia — Mukai ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/monument-masacru-nanjing.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ziua când Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna a trecut la cele veșnice. 28 iunie 1873]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ziua-cand-sfantul-mitropolit-andrei-saguna-a-trecut-la-cele-vesnice-28-iunie-1873.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ziua-cand-sfantul-mitropolit-andrei-saguna-a-trecut-la-cele-vesnice-28-iunie-1873.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna a trecut la cele veșnice în data de  28 iunie 1873.  Mitropolitul Andrei Șaguna a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română în  anul 2011. Este prăznuit în data de  30 noiembrie, o dată cu  ziua Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României.
Mitropolit Andrei Șaguna, viața și slujirea națională
Mitropolitul Andrei Șaguna  a fost la origine macedo-român. S-a născut la Miskolc,, azi în Ungaria, în data de 20 decembrie 1808. Alternativ, apare  în scrierile istorice și data de 1 ianuarie 1809. Viitorul Mitropolit Andrei Șaguna a urcat treaptă cu treaptă prin învățătură și muncă neostoită spre culmile ierarhiei bisericești. A devenit episcop și apoi mitropolit ortodox al Transilvaniei.

Cronicarii și istoricii atât laici cât și eclesiastici îl văd ca pe un  neobosit luptător pentru drepturile românilor. Andrei Șaguna a întemeiat Gimnaziul Român din Brașo. Ulterior, a întemeiat  tipografia eparhială de la Sibiu. El a  adus un suflu nou Bisericii și vieții naționale.

[caption id="attachment_4642666" align="alignnone" width="955"] Mitropolitul Andrei Șaguna. Sursa foto: Wikipedia[/caption]
Mitropolitul Andrei Șaguna, crezul său național
În data de  18 aprilie 1848,  Mitropolitul Andrei Șaguna a spus direct:

„Se cere de la mine ca prin ocârmuirea mea să se pună în lucrare reînvierea diecezei noastre transilvane… spre trebuința Bisericii, mântuirea poporului și spiritul timpului.”

Andrei Șaguna a  luptat pentru faptul ca  ca ortodocșii și greco-catolicii să fie uniți, să nu fie  vrăjmași. În  anul 1861,Șaguna,  împreună cu episcopul greco-catolic Alexandru Sterca-Șuluțiu, au emis  la Sibiu o proclamație în care afirmau „Națiunea Română liberă!”. Ei au decis să îi  anatemizeze pe cei ce ar fi încercat să îi dezbine frații români de același sânge, dar de confesiuni religioase diferite canonic.
Cum îl vedea Mitropolitul Antonie Plămădeală
Mitropolitul Antonie Plămădeală l-a descris pe Sfântul Andrei Șaguna  poate cel mai frumos dintre toate laudele care i s-au adus Mitropolitului erou național al românilor:

„Șaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus plugul în brazdă și a dezțelenit ceea ce amenința să devină pârloagă.”

Mitropolitul Andrei Șaguna odihnește în Mausoleul de la Rășinari, lângă Sibiu. Acolo este vegheat de recunoștința românilor, adică a celor pentru care a luptat o viață. Măreția faptelor sale este imposibil de uitat, pentru noi, cei de astăzi. Moaștele Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna au fost deplasate în procesiuni canonice în mai  multe locuri din România, pentru ca toți credincioșii să se închine la racla sfântă și să obțină binecuvântarea Sfântului.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/11/Andrei-Saguna-622x1024.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ziua când Lumea a luat foc la propriu, de la un foc de pistol. 28 iunie 1914]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ziua-cand-lumea-a-luat-foc-la-propriu-28-iunie-1914.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ziua-cand-lumea-a-luat-foc-la-propriu-28-iunie-1914.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ziua de 28 iunie 1914 trebuia să fie una de sărbătoare. Arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul muribundului Imperiu Austro-Ungar vizita  Sarajevo. După 1878, Imperiul avea un protectorat în Bosnia-Herzegovina. În octombrie 1908, Imperiul a anexat provincia, luând-o de la Imperiul Otoman.

Numai că în această zi, Arhiducele, un federalist și un reformator, avea să fie asasinat.  Izbucnirea Primului Război Mondial, exact la o lună, pe 28 iulie 1914, a fost influențată de eliminarea arhiducelui Franz Ferdinand.
28 iunie 1914, ziua dezastrului pentru Austro-Ungaria
28 iunie 1914 fusese pregătită ca o zi de paradă. Arhiducele Franz Ferdinand, nepotul Împăratului Franz Josef  era adeptul federalizării Austro-Ungarei. Asta însemna recunoașterea naționalităților din Imperiu și menținerea integrității teritoriale a dublei monarhii. Acest fapt nu putea fi tolerat de Franța, Rusia sau Anglia.

Asasinarea sa, la 28 iunie 1914, la Sarajevo, a avut loc printr-un complex de împrejurări. Misterul, ocultismul și spionajul sunt ingredientele acestui „cocktail mortal”. Franz Ferdinand se căsătorise cu Arhiducesa Sophia, căsătoria fiind morganatică (urmașii săi nu aveau drept la moștenire), de aceea, când se afla cu ea, Franz Ferdinand nu era păzit de garda specială, întrucât soția sa nu avea rangul necesar pentru această onoare.

[caption id="attachment_4555529" align="alignnone" width="976"] Asasinarea lui Franz Ferdinand a condus la izbucnirea Primului Război Mondial. Sursa foto: freedomnews.org.uk[/caption]
28 iunie 1914, naționaliștii sârbi lovesc necruțător
La 28 iunie 1914, militantul sârb Gavrilo Prinkip fusese inițiat alături de alți trei conjurați în planurile asasinării arhiducelui Franz Ferdinand. Acestea fuseseră puse la cale de către serviciile sârbe de spionaj militar. Paravanul a fost societatea secretă „Mâna Neagră”.  Arhiducele și soția treceau într-o mașină deschisă pe o stradă largă. Doi atentatori și-au încercat șansele, dar au fost imobilizați. Numai Prinkip  se ascunsese într-un butoi scăpase neobservat.

După ce a inspectat cartierele din Sarajevo, mașina oficială a dorit să revină către locul de reședință. Din reflex, șoferul a vrut să schimbe ruta. Brațul ferm al șefului gărzii care era în dreapta, l-a determinat să revină pe traseul unde fusese atacul. Prinkip a văzut în asta un semn providențial și s-a năpustit asupra mașinii oficiale, trăgând cu pistolul și aruncând o grenadă. Arhiducele și soția sa și-au pierdut viața.

Astăzi, locul de unde a lansat atacul din 28 iunie 1914 a rămas marcat prin existența urmelor în beton a picioarelor lui Prinkip. Acesta a încercat să înghită o capsulă cu cianură, dar aceasta nu și-a făcut efectul, fiind arestat și închis, murind de tuberculoză în temniță.
Un zugrav din Viena își amintea ziua, colindând cafenelele în căutare de lucru
La 28 iunie 1914, zugravul Adolf Hitler hălăduia prin Viena. Eșuase în a fi admis la Arte. Trăia din ilustratele pe care le picta după model. Evident, nefiind un artist consacrat, muncea la zugrăvit case. În  1925, după ce luptase în Primul Război Mondial, de partea Austro-Ungariei, și-a scris biografia politică. Era deja stabilt în Germania și începuse să urzească planul său anti-semit, criminal și războinic.

Despre 28 iunie 1914 și-a amintit că a rămas șocat că sârbii l-au asasinat pe Arhiduce, care le era cumva prieten. Supărat că „slavii dominau Viena”, credea că un german comisese atentatul.
Ultima împărăteasă a Casei de Habsburg a avut propria versiune
Franz Ferdinand a fost pentru Zita de Habsburg, ultima împărăteasă de la Viena, soția lui Carol, ultimul Habsburg, un om cu destin tragic. A fost convinsă că Franța prin Georges Clemenceau voia izbuncirea Războiului Mondial. Ori, Austro-Ungaria prin prezența pe tron a lui Franz Ferdinand nu ar fi ajuns acolo. Și ar fi salvat poate, imperiul dualist.

Așadar, 28 iunie 1914 a fost pregătit din Franța, sârbii fiind doar oamenii potriviți la locul potrivit. Evident, nu vom ști niciodată complet adevărul despre această zi care a dat foc lumii.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/12/Franz-Ferdinand-1200x720.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cum fentau canicula grecii și romanii în Antichitate. Metode ingenioase, de la zăpadă, la curenți de aer]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cum-fentau-canicula-grecii-romanii-antichitate.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cum-fentau-canicula-grecii-romanii-antichitate.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În fața verilor mediteraneene sufocante, în care termometrele depășeau nivelul de confort, societățile antice elene și romane nu s-au resemnat. Fără electricitate, dar cu o stăpânire remarcabilă a legilor fizicii, hidraulicii și arhitecturii, grecii și romanii au căutat alte soluții.

Astfel, au dezvoltat o serie de soluții de răcire pasivă: folosirea zăpezii pentru băuturi, spații umbrite, curți interioare, bazine de apă, fântâni, ziduri groase și băi reci.

De la exploatarea ghețarilor și până la folosirea curenților de aer, managementul temperaturilor extreme devenise un indicator direct al statutului social și al dezvoltării urbane.

[caption id="attachment_4747715" align="alignnone" width="1200"] Gheata era una dintre surse. foto: EVZ/AI[/caption]
Canicula și importul de zăpadă
Pentru elitele din Atena clasică sau Roma imperială, cel mai simplu mod de a combate căldura era să aducă iarna în mijlocul verii. Grecii au preluat parțial tehnici din Orientul Mijlociu, precum celebrele structuri persane de tip yakhchāl, adaptându-le pentru stocarea gheții.

[caption id="attachment_4747718" align="alignnone" width="1200"] Structură tip yakhchāl din Persia. sursa: Wikipedia[/caption]

Sursele literare autorizate oferă detalii fascinante despre acest comerț costisitor. Filosoful grec Plutarh descrie cum zăpada adusă de pe muntele Parnis sau muntele Olimp era înfășurată în straturi groase de paie, pânză de sac și pământ pentru a izola termic încărcătura în timpul transportului spre Atena.

Zăpada astfel conservată era depozitată în gropi adânci și era folosită exclusiv pentru răcirea vinului la agape.
Zăpada la romani
În Imperiul Roman, această practică a fost transformată într-o industrie de proporții.

Istoricul Pliniu cel Bătrân, în Naturalis Historia, deplângea luxul extravagant al contemporanilor săi, menționând că romanii ajunseseră să răcească nu doar băuturile, ci și apa de băut prin filtrarea ei prin zăpadă, avertizând asupra riscurilor medicale ale unui consum excesiv de lichide extrem de reci.

Împăratul Heliogabal a dus această opulență la extrem, sursele vremii, ca Historia Augusta, menționând că acesta a ordonat ridicarea unor adevărați munți de zăpadă în grădina sa privată, adusă direct din munți cu ajutorul caravanelor, doar pentru a crea un microclimat răcoros în timpul prânzului.
Domus și geniul arhitecturii bioclimatice romane
Dincolo de utilizarea gheții, ingineria romană a excelat în controlul pasiv al temperaturii prin proiectarea locuințelor urbane (domus). Structura caselor patriciene era concepută special pentru a capta curenții de aer și a folosi apa ca agent de răcire prin evaporare.

Inima unei case romane era atriumul, o curte interioară parțial deschisă în tavan printr-o structură numită compluvium. Direct sub această deschidere se afla impluviumul, un bazin decorativ care colecta apa de ploaie.

Pe măsură ce aerul fierbinte pătrundea prin deschiderea de sus, acesta întâlnea suprafața apei din bazin; procesul de evaporare naturală absorbea căldura latentă, scăzând temperatura aerului cu câteva grade înainte ca acesta să circule spre dormitoare și sufrageria principală.
Dovezi arheologice
Dovezile arheologice de la Pompei și Herculaneum, situri conservate impecabil sub cenușa Vezuviului, confirmă aplicarea la scară largă a acestor principii.

În Casa Faunului sau Vila Misterelor din Pompei, arheologii au descoperit fântâni interioare suplimentare și curți secundare cu peristil (grădini înconjurate de coloane), poziționate strategic pe axa vânturilor dominante pentru a asigura o ventilație transversală continuă.
Conductele de apă rece
Cea mai avansată metodă tehnologică de răcorire din antichitate implica utilizarea rețelei de apeducte. Romanii, recunoscuți pentru sistemele lor de aducțiune a apei, au înțeles că fluxul constant de apă rece de munte poate fi deviat pentru a răci structurile de piatră.

Arheologii au descoperit în vilele de lux de pe dealul Palatin din Roma, dar și în marile ansambluri termale, rețele complexe de conducte de plumb, sau tuburi ceramice introduse direct în pereții încăperilor.

Apa rece furnizată de apeducte circula continuu prin aceste tuburi înainte de a ajunge la fântâni sau băi, absorbind căldura din zidurile de cărămidă și oferind un efect similar aparatelor moderne de aer condiționat cu panouri radiante.

[caption id="attachment_4747716" align="alignnone" width="1200"] Băile publice, loc de relaxare și răcorire. sursa: EVZ/AI[/caption]
Termele publice și băile reci ca refugiu social
Pentru cetățenii de rând care nu își permiteau o casă cu atrium sau zăpadă din import, principalul refugiu în fața caniculei erau complexele termale publice (thermae), finanțate de împărați.

O vizită la termele romane, în timpul verii, urma un traseu termic inversat față de cel de iarnă. Punctul final și cel mai căutat era frigidariumul, o sală monumentală, neîncălzită, cu tavan înalt și ferestre mici orientate spre nord pent...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/canicula-roma-antica.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Sylvia Hoișie, „Mama Polidinului”, a supraviețuit Holocaustului în 1941-1944]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/sylvia-hoisie-mama-polidinului-a-supravietuit-holocaustului-in-1941-1944.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/sylvia-hoisie-mama-polidinului-a-supravietuit-holocaustului-in-1941-1944.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Sylvia Hoișie este recunoscută pentru jumătatea de secol pe care a dedicat-o cercetărilor pentru realizarea de medicamente. A trăit o viață îndelungată însă a avut parte de tragedia Holocaustului care îi putea curma viața. Și totuși, Sylvia Hoișie a ales să rămână în România. O Românie, ai cărei lideri, la un moment dat, au decis prin politică de stat că ea trebuia să moară.
Sylvia Hoișie, afectată de Holocaustul declanșat de Pogromul de la Iași din 27 iunie 1941
Sylvia Hoișie avea 14 ani în  momentul în care s-a declanșat Pogromul de la Iași în perioada 27-30 iunie 1941. Se născuse pe 24 iunie 1927 la Câmpulung Moldovenesc. La naștere, a purtat numele Korber. Părinții săi se numeau Klara și Leon Korber. S-au căsătorit în 1922. Mama sa se născuse în 1899 drept Klara Hutman, la Botoșani. Tatăl său se născuse în 1892, la Câmpulung Moldovenesc. Practica meseriile de geamgiu și de tinichigiu.

În octombrie 1941, toți evreii din Câmpulung Moldovenesc au fost aduși cu forța în Gara orașului. Au fost suiți în vagoane de vite, supraîncărcate. Oamenii mureau pe drum din cauza lipsei de aer, a lipsei de apă și hrană. Silvia Hoișie a văzut la 14 ani cum un om s-a sinucis în fața ei pentru că nu suporta că va muri axfisiat sau înfometat.
Sylvia Hoișie, 3 ani de deportare
Sylvia Hoișie a trăit în mai multe locuri din Transnistria alături de familia sa până în 1944. Atunci, a decis să revină la Botoșani, unde trăiseră rudele din partea mamei sale. Prima dată, au ajuns la Atachi, în zona Hotinului. De aici, au fost duși la  Moghilev, în Transnistria. Apoi, după ce au mituit soldați germani, membrii familiei sale au ajuns la Djurin, în Ucraina de astăzi.

La Moghilev, 40 familii au împărțit spațiul unei case de cultură dezafectate și transfomate în ghetou. Apoi, după ce au ajuns la Djurin, au putut trăi într-un cartier evreiesc. Situația era mai bună, în sensul că ea și familia sa munceau până la 12 ore pe zi pentru a avea ce să mănânce.
Mama Polidinului
Sylvia Hoișie a studiat Medicina, absolvind în 1952. În al cincilea an, s-a căsătorit cu Beno Hoișie. Erau studenți când s-a născut primul lor copil, Andrei. Silvia Hoișie s-a dedicat cercetării pe bacterii, fiind coordonată de bacteriologul Petru Condrea. În 1966, după câțiva ani de cercetări și studii aplicate pe sine și pe colegii de cercetare, a fost brevetat la OSIM, Polidinul.

Polidinul a fost obținut experimental în perioada 1962-1963. În multele interviuri acordate, legendarul medic român a spus:

„Am folosit pentru acest preparat numai ingrediente românești. Microbii erau indigeni, tulpinile fiind izolate de la oameni bolnavi. Nu luam microbi din Franța ca să-i aducem în România (...) L-am testat (Polidinul n.a.) pe noi. Ne-am injectat șase zile la rând câte 2 ml de Polidin și toate reacțiile au fost bune. Și așa am primit dreptul de a-l produce”.

Marele medic a lucrat până în 2003, iar Polidin s-a fabricat până în 2012.

Sylvia Hoișie ne-a părăsit la Iași, pe 25 mai 2022, la aproape 81 ani de la deportarea sa în Transnistria. Urma să împlinească în acel an 95 de ani.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/mama-polidinului.v1-1536x960-1-1200x750.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Andreas Schmidt, omul Germaniei naziste în România]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/andreas-schmidt-omul-germaniei-naziste-in-romania.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/andreas-schmidt-omul-germaniei-naziste-in-romania.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Andreas Schmidt este un nume care mulți ani a fost interzis în România de către regimul comunist. Asta, pentru că timp de câțiva ani, din 1940 până în 1944, a jucat un rol mare în încercarea Germaniei naziste de a face din etnicii germani o adevărată „coloana V” a Reichului. În fapt, din 20 noiembrie 1940 și până în 8 octombrie 1944, a funcționt Grupul Etnic German condus până în septembrie 1944 de către Schmidt.
Andreas Schmidt  „a mirosit” că venea „Noua Ordine” nazistă
Andreas Schmidt s-a născut la Mănărade, azi o localitate inclusă în municipiul Blaj din județul Alba, la 24 mai 1912.  Sas de origine, a absolvit  studiile gimnaziale și liceale la Mediaș în 1929. A încercat să studieze Dreptul la Cluj, dar a abandonat și a ales să fie voluntar în Armata Română.

Andreas Schmidt a avut un simț politic ascuțit. Știa că sașii și șvabii acceptaseră Marea Unire din 1918. Pe măsură ce Germania nazistă se ridica, după 1933, el a înțeles că a fi în fruntea etnicilor germani din România este un avantaj. De aceea, el a urmărit formațiunile etnice germane, unele pro-naziste. A ales una radicală, condusă de Waldemar Gust, Frontul Național Muncitoresc. Acesta. comdus de Fritz Fabritius se contra cu organizația lui Hans Otto Roth. Carol al II-lea va interzice toate partidele în timpul dictaturii sale creând Frontul Renașterii Naționale.
Carol al II-lea pierde o treime din România Mare
În noaptea de 29/30 noiembrie 1938, liderul Mișcării Legionare, alături de Nicadori și Decemviri, aflați în închisoare au fost suprimați. Asta, după ce Hitler îi sugerase lui Carol al II-lea, care vizitase Berlinul  în 24 noiembrie 1938, că putea să-l numească pe Codreanu șef al Guvernului. Evident, eliminarea lui Codreanu a fost văzută de Schmidt ca șansa lui. Decapitată de principalii săi lideri, mișcarea sub Horia Sima se va alătura strategic atât Germaniei cât și viitorului dictator Ion Antonescu.

În iunie-septembrie 1940, România cedează ultimatumului sovietic, Dictatului de la Viena și presiunii Bulgariei, Basarabia. Bucovina de Nord, Herța, Ardealul de Nord-Vest și Cadrilaterul sunt pierdute în favoarea URSS, Ungariei, respectiv Bulgariei. Legionarii devin vocali, Carol al II-lea e nevoit să se gândească să-l aducă din arestul la domiciliu pe generalul Ion Antonescu, rivalul său politic.  Andreas Schmidt așteaptă la cotitură, știind că Antonescu, adept al cooperării cu Germania nazistă va trebui să accepte o formațiune politică a etnicilor germani sub auspicii naziste.

Pe 6 septembrie 1940, Ion Antonescu, prim-ministru propus îl detromează pe Carol al II-lea în favoarea fiului său Mihai. Partidele politice erau interizse cu excepția Mișcării Legionare care intră în Guvern. Totul a culminat cu proclamarea României ca stat național legionar pe 14 septembrie 1940. Pentru Schmidt, era o altă șansă în plus.
Andreas Schmidt, o ascensiune matrimonială
Schmidt a studiat Agronomia la Berlin din 1938. Aici, s-a căsătorit cu fiica unui general SS Brigadefuhrerul Gottlob Berger, Christa Berger. Socrul lui Schmidt conducea Oficiul Central pentru Etnicii Germani. Se știa că Germania alesese să acorde cetățenia germană tuturor etnicilor germani din afara Germaniei, care puteau să dovedească ascendența germană.

În  octombrie 1939, Schmidt devine sublocotenent SS. El a fost trimis în România, condusă de Carol al II-lea dun 1930 ca rege și din 1938 ca rege dictator, drept reprezentat recunoscut de către Berlin al grupărilor germanilor din România, evident, cu scopul de a le aduce la un numitor comun. El reușește astfel să „îi ia fața” lui Wolfram Bruckner, acesta fiind nevoit să i se substituie din punct de vedere ierarhic.

În primăvara lui 1940, deja Schmidt trecuse la treabă. Reușise să schimbe situația din Banat, unde se luptau două grupări ale șvabilor, cetățeni români de etnie germană. Schmdit a reușit să determine triumful formațiunii pro-naziste dintre cele două. A reușit să-și surprindă plăcut socrul convingând 1 000 tineri români de etnie germană să se înroleze în Waffen SS.

După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, deja germanii din România au început să se organizeze într-un grup specific pro-nazist. La 27 septembrie 1940, deja conducerea SS a decis ca Andreas Schmidt să conducă organizația numită „Deutsche Volksgruppe in Rumänien”, Grupul Etnic German. Flerul și alianța matrimonială îl duseseră pe Schmidt acolo unde visase, să fie numărul 1 între germanii din România.
Andreas Schmidt devine șeful GEG (Grupului Etnic German)
În noiembrie 1940 prin Decretul nr. 830 din 20 noiembrie 1940 transpus prin Legea 830 din 21 noiembrie 1940 ( la două luni după venirea la putere a legionarilor și a lui Ion Antonescu), este înființat oficial  ”Deutsche Volksgruppe in Rumänien”, Grupului Etnic German (GEG).

Misiunea lui Andreas Schmidt a fost una clară. Trebuia să convingă etnicii germani din România să se înroleze în Waffen SS. Prietenia lui Hitler cu Antonescu îi era de ajutor. În România, șeful Mișcării Legionare ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/Andreas_Schmidt_Volksgruppenfuhrer.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Președintele Kennedy și discursul istoric din 26 iunie 1963]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/presedintele-kennedy-si-discursul-istoric-din-26-iunie-1963.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/presedintele-kennedy-si-discursul-istoric-din-26-iunie-1963.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Președintele J.F. Kennedy a avut un mandat scurt, întrerupt de asasinarea sa în noiembrie 1963, la Dallas, Texas. Se preconiza că ar fi putut câștiga leer mandatul următor dacă acel atentat nu i-ar fi pus capăt zilelor într-un mod atât de violent. Încercarea eșuată de a invada Cuba, detensionarea crizei rachetelor sovietice din Cuba i se datorează. A stabilit termenul clar al cuceririi spațiului cosmic.
Berlinul de Vest și Berlinul de Est
În iunie 1963, se împlineau 22 luni, adică aproape 2 ani de la o decizie controversată a Germaniei de Est. Se știa că Berlinul fusese împărțit ca și Germania, după război, în patru zone de ocupație aliată. În 1949, luaseră ființă RDG în partea sovietică și RFG în părțile aliate. Partea sovietică a Berlinului devenise capitala RDG.

Partea aliată a rămas o exclavă aliată în mijlocul părții comuniste a Germaniei. În 24 iunie 1948-11 mai 1949, a avut loc, la inițiativa lui Stalin, Blocada Berlinului. Practic, Stalin a interzis aprovizionarea vest-berlinezilor pe cale terestră. US Air Force a parașutat alimente, haine, medicamente vest-berlinezilor.

[caption id="attachment_4421590" align="alignnone" width="920"] Sursa foto: Dreamstime.com[/caption]
Președintele și ideea de a merge în Berlinul de Vest
Pentru că din Berlinul de Est, se încerca fuga în Berlinul de Vest, în noaptea de 12/13 augut 1961, RDG a început să înconjoare Berlinul de Vest cu un zid, mai întâi, improvizat, apoi cu un zid de beton. Rămâneau cele patru puncte de acces convenite. Podul Glienicke, numit Podul Spionilor, unea Berlinul de Vest cu Berlinul de Est peste râul Havel. La mijlocul acestui pod era linia de demarcație între Est și Vest. Aici se făceau schimburile de spioni.

Din aceste considerente, în iunie 1963, Președintele Kennedy a decis să vină personal în Berlinul de Vest. Considera el că trebuia să confirme  celor din RFG și din Berlinul de Vest că SUA erau de partea lor. Berlinul de Vest nu a fost niciodată oficial parte a RFG, a fost o exclavă democratică iar vest-berlinezii aveau un statut aparte.

[caption id="attachment_4670068" align="alignnone" width="872"] John F Kennedy. Sursa foto captură video[/caption]
Președintele ține un discurs istoric
26 iunie 1963 a fost o zi istorică. Președintele SUA a ținut următorul discurs:

„Acum două mii de ani, oamenii se lăudau spunând: civis Romanus sum [sunt cetățean roman]. Astăzi, în lumea libertății, cine dorește să se laude, spune: «Ich bin ein Berliner!»... toți oamenii liberi, indiferent unde trăiesc, sunt cetățeni ai Berlinului, și deci, ca om liber, mă mândresc să spun: «Ich bin ein Berliner!»”
Controversele asupra discursului
Președintele Kennedy a ținut acest discurs care a fost aplaudat și care a arătat ferm poziția americană. Totuși, au fost destui analiști care au criticat discursul. Evident, republicanii, adversarii săi politici au fost cei mai vehemenți. Președintele SUA recunoștea astfel „status quo ante”. Adică recunoștea faptul că Berlinul era împărțit. Admitea de facto existența Zidului Berlinului.

Abia în 12 iunie 1987, cu aproape 24 ani mai târziu, republicanul Ronald Reagan, tot în Berlinul de Vest îi va cere liderului sovietic Mihail Gorbaciov: „Domnule Gorbaciov, dărâmați acest zid!”.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/12/kennedy-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Dosarul „Basarabia, 26 iunie 1940”, eșecul diplomației României Mari]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/dosarul-basarabia-26-iunie-1940-esecul-diplomatiei-romaniei-mari.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/dosarul-basarabia-26-iunie-1940-esecul-diplomatiei-romaniei-mari.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Fără îndoială, momentul în care Basarabia a fost  solicitată imperativ de sovietici la 26 iunie 1940 reprezintă începutul sfârșitului pentru România Mare. Regele Carol al II-lea a acceptat în răstimpul de două zile impus de sovietici să cedeze Basarabia, Bucovina de Nord. Sovieticii au ocupat și Herța.
Basarabia, ultimatumul din 26 iunie 1940, ora 22.00
Ambasadorul Gheorghe Davidescu a primit de la Ministrul de Externe Veaceslav V.Molotov nota ultimativă. În ea,  se preciza faptul că România a profitat în 1918 de slăbiciunea URSS și luat Basarabia. Bucovina de Nord era cerută drept compensație „mică” pentru prejudiciile aduse URSS, în special Ucrainei sovietice.  Aceasta ar fi avut o „legătură firească” din punct de vedere etnic cu Basarabia și Bucovina de Nord.

Ocuparea Herței este o problemă deschisă pentru istorici. Primul argument al sovieticilor insistă că a fost nevoie de anexiune tocmai pentru a proteja mai bine zona de siguranță feroviară. Concret, între Suceava, Cernăuți și Lvyv (Liov, Lemberg) era o cale ferată iar sovieticii doreau să aibă controlul asupra stației feroviare Noua Suliță. Considerau că România rămânea cu sectorul de cale ferată  care lega râul Suceava spre Rădăuți.


Herța, luată alături de Basarabia
Partea română a obiectat că Herța nu era parte nici a Basarabiei nici a Bucovinei (nici cea de Nord, nici cea de Sud). Stația feroviară Noua Suliță se afla pe traseul unei linii ferate construite de ruși în decembrie 1893. Ea urma traseul Boian ( racordul cu liniile ferate Austro-Ungare STEG)- Noua Sulită- Mămăliga- Criva-Lipcani- Kelmenti (Larga Hotin)- Ocnița (Lipnic)- Valcineț (Atachi)/Moghilev (traversare pe pod feroviar a râului Nistru)- Jmernika.


Sovieticii îi contrazic pe români cu harta românească
Și totuși, se pare că diplomația română poartă vina, fiindcă sovieticii i-au contrazis cu legea românească. Astfel, istoricul Nicolae Ciachir afirmă că în 1938, Herța a fost mutată administrativ din zona de  competență a Județului Dorohoi, județ al Moldovei (Vechiul Regat) în zona de competență a județului Cernăuți!

Deci, teoretic, administrativ, Herța depindea de Cernăuți, deci de Bucovina. Din păcate, din documentele schimbate în perioada 26-28 iunie 1940, nu reiese ca românii să fi explicat sovieticilor că Herța fusese introdusă recent, în aria Cernăuțiului. Ea era organic în județul Dorohoi, aflat în Vechiul Regat. Deci era în afara zonei cerută de ultimatum. Guvernul român nu va retrage trupele din Herța. Pe 29 iunie 1940, vor avea loc ciocniri cu trupele sovietice venite să ocupe zona conform celor convenite în timpul schimbului de telegrame din intervalul 27-28 iunie 1940.
Când serviciile secrete sunt ignorate
Mihail Moruzov, care cunoștea situația din Basarabia, știa exact cum acționa GRU, serviciul secret militar sovietic cu acțiuni în afara URSS. Exista o puternică penetrare a Basarabiei, dar politicienii de la București consideraseră că reprimând acțiunea sovietică de la Tatar Bunar în 1924 și condamnând făptașii dovediți, a rezolvat problema comunistă.

Mihail Moruzov a efectuat pe cont propriu o radiografie a zonelor puternic rusificate. Chiar a prezentat o schiță cartografică. Era menită, la nevoie, să fie prezentată sovieticilor drept încercare de negociere. Asta înainte să se ajungă la ultimatum. Ultimatumul din 26 iunie venea la patru zile de la capitularea pe front a Franței. Venea la o zi după semnarea oficială a capitulării, pe 25 iunie 1940!

Așadar, greșelile românilor au fost mari. Vorbim de nerezolvarea penetrației sovietice în scop de spionaj pe teritoriul Basarabiei. Paoi era nelămurirea sovieticilor în privința statutului Herței. Ea fusese introdusă artificial în zona județului Cernăuți. Totuși, Carol al II-lea nu a părut prea afectat fiindcă, după întoarcerea în centrala diplomatică a lui Gheorghe Davidescu, România l-a trimis la Moscova ca ambasador pe Grigore Gafencu, acesta rămânând la post până la 22 iunie 1941, când România a intrat în război contra URSS, de partea Germaniei naziste.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2019/09/basarabia-1024x576.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Drapelul tricolor, simbolul de stat al României]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/drapelul-tricolor-simbolul-de-stat-al-romaniei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/drapelul-tricolor-simbolul-de-stat-al-romaniei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Drapelul Național, simbolul eroismului și neatârnării. Deși, oficial, din 1848, vorbim de un drapel național revoluționar, tradiția este foarte veche. Data de 14/26 iunie 1848 este una emblematică. Guvernul Provizoriu de la București a decretat că Drapelul Național va fi în culorile albastru-la hampă, galben la mijloc și roșu în vânt. Dar oare de unde s-au inspirat pașoptiștii?
Decizia politică a statului român contemporan
Constituția României adoptată la 21 noiembrie 1991, în  articolul 12, alineatul 1 prevede „Drapelul României este tricolor; culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roșu”.
Proporțiile fiecări culori, nuanțele fiecărei culori, alături de „protocolul drapelului” sunt reglementate de către  Legea nr. 75 din 16 iulie 1994.

Simbolistică în alegerea culorilor
Drapelul Național are o simbolistică aparte a culorilor. Albastrul simbolizează Libertatea, Galbenul Dreptatea, Roșul, spiritul de sacrificiu al poporului român de-a lungul secolelor. De menționat este că atât înainte de momentul 1848, cât și după, autoritățile au folosit dispunerea orizontală a culorilor, Adică atât domnitorul Alexandru Ghica, cât și domnitorul Barbu Știrbei au folosit drapele având culorile orizontale. Din 1856, însă, s-a menținut sistemul culorilor în sistem albastru, galben, roșu, orizontal.
Drapelul tricolor, de la legendă la acțiune politică
În Letopisețul de la Bistrița a fost menționată o întâlnire de împăcare între Bogdan Vodă și Radu Vodă la 1506. Pictorul Constantin Lecca a pictat, câteva secole mai târziu scena, drapelul Moldovei având culorile roșu și galben, iar cel al Țării Românești, galben și albastru. Cele trei culori apar și în simbolistica heraldică din vremea lui Mihai Viteazul, în steagul lui Tudor Vladimirescu pentru Drapelul Național.

În mai 1848, la Blaj, românii au folosit în Ardeal pentru Drapelul Național simbolul culorilor verticale, albastru, alb roșu, după amintirile lui George Barițiu. Pe Drapel, era deviza „Virtutea Romană Reînviată”. Pașoptiștii de la București au decis ca să folosească același sistem de dispunere, pe model francez, numai că drapelul românesc avea albastru, galben și roșu. Dispunerea culorilor era pe orizontală.


Drapelul revoluționar sfințit la Craiova
Drapeul Național are legătură cu orașul Craiova, Cetatea Băniei! Drapelele revoluționare au fost sfințite în vara lui 1848, în toate centrele revoluționare. La Craiova, de exemplu, a fost sfințit în curtea Bisericii Episcopale Gănescu, aflată atunci exact unde la finele secolului XIX s-a ridicat  Palatul de Justiție, astăzi, Rectoratul Universității din Craiova, adică principala clădire a Universității. Steagul revoluționar avea înscrisă deviza „Dreptate Frăție”.

[caption id="attachment_4565229" align="alignnone" width="920"] Drapel. Sursa foto: Pixabay[/caption]
Cuza și drapelul tricolor
Românii au continuat să poarte „tricolorul revoluționar”, adică Drapelul Național. L-au arborat chiar și în timpul Adunărilor Ad Hoc, în 1857. În perioada 1859-1861, au coexistat drapelele Țării Românești și Moldovei. Totuși, tricolorul pașoptist a rămas steagul unic. A fost folosit până la 1861, alături de drapelele celor două Principate, dintr-o întâmplare fericită.


Atunci când se îndrepta spre București, pentru prima oară, de la dubla alegere, Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat de autoritățile primului județ al Țării Românești, Buzăul, cu drapelul tricolor. La 22 iunie 1861, Cuza avea să reglementeze drapelul tricolor drept Drapelul Național al României, în dispunerea culorilor orizontală: albastru, galben, roșu. Ulterior se va trece la dispunerea verticală a culorilor drapelului național.

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/06/drapel-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Armă biologică împotriva slavilor. Planurile secrete pentru sterilizarea în masă a popoarelor din Est]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/arma-biologica-impotriva-slavilor-planurile-secrete-sterilizarea.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/arma-biologica-impotriva-slavilor-planurile-secrete-sterilizarea.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În toamna anului 1941, în timp ce tancurile Wehrmachtului avansau vertiginos spre Moscova, în birourile luminate discret ale liderilor SS se punea la cale un plan care depășea în cruzime execuțiile în masă. O armă biologică.

Dincolo de eliminarea fizică imediată a elitelor politice, aparatul represiv condus de Heinrich Himmler căuta o metodă unică, invizibilă și globală de a rezolva „problema demografică a Estului”.
Armă biologică, tehnologie și nebunie
Scopul era o utopie macabră: privarea a milioane de ruși, polonezi și ucraineni de funcția reproductivă, transformându-i într-o masă sterilă de sclavi, capabili să muncească pentru al Treilea Reich până la extincție, fără a mai putea lăsa urmași.

Cum a încercat medicina nazistă să pună în practică această conspirație de genocid și ce tehnologii de groază au fost testate în lagărele de concentrare?
Directiva de la Berlin: „Forță de muncă fără drept la reproducere”
Rădăcinile acestui program se aflau în obsesia profundă a lui Adolf Hitler legată de explozia demografică a popoarelor slave. La 23 septembrie 1941, în timpul celebrelor sale discuții de seară de la cartierul general Wolfsschanze (Bârlogul Lupului), Führerul declara cu cinism că trebuie create condiții care să permită poporului german să se înmulțească, dar care să reducă drastic rata de multiplicare a rușilor.

El adăuga că, dacă acest război nu ar fi început, Reich-ul ar fi avut în zece ani doar cu puțin mai mulți locuitori decât în acel moment, în timp ce numărul rușilor ar fi crescut exponențial.

[caption id="attachment_4746754" align="alignnone" width="1200"] Hitler, alături de șeful SS, Heinrich Himmler. sursa: arhivele germane[/caption]

Pentru a îndeplini dorința liderului suprem, Heinrich Himmler a mobilizat cele mai luminate minți ale medicinei germane integrate în SS. Mărturia depusă la Nürnberg de Rudolf Brandt, asistentul personal al lui Himmler, confirmă că șeful SS era obsedat să obțină o metodă de sterilizare ultrarapidă, care să poată fi aplicată pe ascuns. Adică fără ca victimele să realizeze ce li se întâmplă.

Logica nazistă era pe cât de simplă, pe atât de diabolică: execuțiile în masă consumau muniție și logistică, pe când sterilizarea asigura Reich-ului o forță de muncă masivă, dar complet condamnată la dispariție pe termen lung.
Proiectul „Caladium Seguinum”: Medicul de provincie care a sedus SS-ul
În toamna aceluiași an, 1941, un medic dermatolog de provincie din Austria, pe nume Adolf Pokorni, îi trimitea o scrisoare confidențială lui Himmler. Pokorni nu făcea parte din elita academică, însă ideea sa a atras imediat atenția Berlinului.

El sugerează extragerea unui suc toxic dintr-o plantă sud-americană numită Caladium seguinum, cunoscută popular sub numele de „trestia mută”. Pokorni a citit într-un studiu științific că administrarea acestui extract pe animale a provocat sterilizarea completă a masculilor, prin distrugerea țesutului testicular.

Ideea că trei milioane de bolșevici aflați în captivitate ar putea fi sterilizați, adică făcuți incapabili să se reproducă, dar păstrați capabili de muncă, deschidea cele mai bogate perspective strategice, după cum scria Pokorni cu entuziasm ideologic.

Himmler a reacționat imediat și a ordonat ca planta să fie cultivată intensiv în serele de la Grădina Botanică din München, finanțând totodată cercetările pentru a obține un ser industrial care putea fi introdus pe ascuns în hrana prizonierilor. Din fericire pentru milioanele de potențiale victime, dificultățile logistice de a importa cantități masive de plante din America de Sud în timpul războiului au împiedicat aplicarea metodei la scară continentală.
Experimentele criminale de la Auschwitz și Ravensbrück
Eșecul parțial al proiectului botanic nu a oprit mașinăria nazistă. SS-ul s-a reorientat rapid către metode clinice mult mai violente, coordonate de doi medici: dr. Carl Clauberg și dr. Horst Schumann.

Experimentele lor pe ființe umane, desfășurate în faimosul Bloc 10 de la Auschwitz, reprezintă unele dintre cele mai negre pagini din istoria medicinei moderne.

[caption id="attachment_4746757" align="alignnone" width="1200"] Soldați nemți expulzând polonezi, 1942-1943. sursa: Enciclopedia Holocaustului[/caption]
Tortura chimică a doctorului Clauberg
În cadrul metodei de sterilizare chimică, dr. Carl Clauberg a dezvoltat o procedură prin care introducea substanțe chimice extrem de iritante și acide direct în uterul miilor de femei evreice și slave din lagăr.

Procedura, efectuată fără anestezie, provoca dureri atroce, inflamații masive și, în final, blocarea definitivă a trompelor uterine. Clauberg se lăuda în scrisorile către Himmler că, odată perfecționată metoda, o echipă formată dintr-un medic și zece asistenți ar putea steriliza până la câteva mii de oameni pe zi.
Iradierea clandestină
În paralel, dr. Horst Schumann a testat sterilizarea prin expunerea genitală la doze masive de raze X. Prizonierii erau așezați la ghișee speciale, su...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/Heinrich_Himmler-920x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cine a fost Ștefan Zeletin, sociologul român care a văzut burghezia ca pe o forță a progresului]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cine-a-fost-stefan-zeletin-sociologul-roman-care-a-vazut-burghezia-ca-pe-o-forta-a-progresului.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cine-a-fost-stefan-zeletin-sociologul-roman-care-a-vazut-burghezia-ca-pe-o-forta-a-progresului.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ștefan Zeletin s-a născut la 19 iunie 1882, la Burdusaci, Bacău. Numele la naștere a fost Ștefan Motăș. Era grec după mamă,  Catinca Chiriac fiind fiica lui Ștefanachi Chiriac, subprefect la ocolul Zeletin. Moșia lor era la Motoseni, la 6 km de Burdusaci.
Ștefan Zeletin, o teză doctorală de excepție
Ștefan Zeletin (Motăș) a studiat la Bârlad și la Universitatea Friedrich-Alexander de Erlangen din Nürnberg. În 1912,  a devenit Doctor în filosofie obținîdn calificativul „Magna cum laude”la susținerea tezei de doctorat: „Persönlicher Idealismus gegen absoluten Idealismus in der englischen Philosophie der Gegenwart” („Idealismul personal versus Idealismul absolut în Filosofia engleză contemporană”) la Universitatea din Erlangen (Germania, 1912). A profesat  la apogeul carierei la Universitatea din Iași. Și-a luat numele Zeletin de la ocolul unde a fost subprefect bunicul său.


Cariera lui Ștefan Zeletin
Ștefan Zeletin și-a satisfăcut stagiul militar în perioada 1908-1909. Și-a  început cariera la Iași. A devenit secretar și bibliotecar al Seminarului Pedagogic Universitar din Iași, în perioada 1906-1919. A devenit profesor de limba germană, suplinitor, la Liceul „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad de la 1 sept. 1909.  A fost profesor titular de limba germană la Liceul „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad de la1 febr. 1910, a revenit pentru perioada 1912-1920. A fost militar pe frontul  Primului Război Mondial în 1916-1917.

A devenit apoi profesor de limba germană la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti în perioada 1920-1927.

A urmat revenirea în Moldova, Ștefan Zeletin devenind profesor universitar la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, Catedra de Introducere în filosofie şi istoria filosofiei vechi şi medievale din 1927până la moartea sa prematură în anul 1934.
Lucrarea fundamentală, apărută în 1925
În lucrarea sa „Burghezia română: originea și rolul ei istoric”, publicată în 1925, Ștefan Zeletin afirmă:

„Dacă cetitorul ar încerca să tragă o încheiere practică din cercetările de faţă, socotim că aceasta nu ar putea fi decât următoarea: îndrumarea spiritului român, în toate formele sale de activitate, de la vechea sa atitudine leneşă, negativă, la o atitudine de muncă pozitivă: de la criticism la creaţie.”

Burghezia era definită de Ștefan Zeletin drept „clasa socială care se ocupă cu valori de schimb, adică cu mărfuri” (...) Burghezia e ca o plantă, a cărei rădăcini pornesc din relaţiile de schimb, şi a cărei ramuri se răsfiră într-o atmosferă socială liberă”.

&nbsp;
Adversarul socialismului
Ștefan Zeletin era din punct de vedere al concepției filosofice și sociologice un determinist.  Ștefan Zeletin nu a împărtășit punctele de vedere ale generației sale de sociologi care supralicitau rolul satului românesc drept catalizator al spiritului economic național. Era așadar, opus lui Virgil Madgearu, dar nu era nici un antisemit de talia lui Mihail Manoilescu, acesta visând la „românizarea” elitelor intelectualității și economiei românești.

Ștefan Zeletin era un adversar a tot ce însemna idee socialistă. El a susținut că burghezia să se ridice prin deposedarea de bunuri a țărănimii, cumva cum se întâmplase în Anglia în perioada revoluției burgheze cu acele „îngrădiri” necesare exitenței fermelor de oi. Așa au apărtu micii „squirres” acei mici burghezi funciari și industriali locali, mai prejos decât lorzii, conții, baronii, dar mai presus decât producătorii.

Ștefan Zeletin a părăsit această lume în data de 20 iulie 1934, la București.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/04/Steag-Romania-1200x800.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ștefan Voitec, "mascota" social-democrată a lui Dej și Ceaușescu. Traseul unui socialist interbelic devenit demnitar al regimului comunist]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/stefan-voitec-mascota-social-democrata-dej-ceausescu-traseul.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/stefan-voitec-mascota-social-democrata-dej-ceausescu-traseul.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ștefan Voitec este un personaj puțin cunoscut. El aparține acelei categorii de personaje politice fără de care transformarea României într-o țară dominată de comunism nu poate fi înțeleasă complet.

Nu a fost un lider comunist de prim-plan în anii ilegalității, nu a venit din nucleul dur al Partidului Comunist, dar a fost unul dintre oamenii prin care stânga social-democrată a fost împinsă, absorbită și neutralizată în arhitectura noului regim. A făcut parte din spectacolul pus la cale după 1944.
Începuturile lui Voitec
Biografia lui Voitec este, în acest sens, mai mult decât povestea unei cariere personale. Este istoria transformări, de la socialismul democratic, chiar radicalizat, al perioadei interbelice, la statul-partid comunist instalat sub ocupație sovietică și consolidat apoi ca dictatură internă.

Voitec s-a născut la 19 iunie 1900, la Corabia, în județul Olt, și a murit la București, la 4 decembrie 1984. A urmat Liceul „Carol I” din Craiova și cursuri universitare la București, într-un mediu în care politica, gazetăria și activismul de stânga se intersectau firesc.

În tinerețe a fost profesor suplinitor, apoi redactor și colaborator la publicații de stânga precum „Socialistul”, „Libertatea”, „Lumea nouă” și „Proletarul”.

În perioada interbelică, profilul său a fost cel al intelectualului socialist: preocupat de condiția muncitorimii, critic față de regimul politic liberal-țărănist, ostil autoritarismului de stat, dar atras de formule radicale de organizare politică.
Anii ’30 au fost decisivi pentru formarea sa politică
România traversa crize sociale, cenzură, stări de asediu, reprimări ale mișcărilor muncitorești și o polarizare accelerată între extrema dreaptă, autoritarismul regal și stânga radicală.

Voitec s-a plasat în această zonă a stângii socialiste care considera ordinea politică interbelică drept incapabilă să răspundă problemelor sociale.

Potrivit cercetării Cristinei Roman publicate în anuarul IICCMER, Voitec a întreținut în anii ’30 legături cu cercuri socialiste revoluționare internaționale și a fost apropiat de curente care respingeau atât ordinea burgheză, cât și colaborarea de clasă.

Această dimensiune explică de ce, după 1944, el a putut deveni rapid util comuniștilor: nu era comunist ilegalist, dar avea o biografie de stânga suficient de radicală pentru a fi integrat în proiectul lor.
O zonă incomodă din biografia sa
În timpul regimului Mareșalului Antonescu, Voitec a colaborat cu publicații de front precum „Santinela” și „Der Soldat”, editate în contextul propagandei militare. Acest episod conturează imaginea unui parcurs ideologic sinuos.

Voitec nu a fost doar socialistul persecutat sau marginalizat al anilor interbelici; a fost și un intelectual politic capabil să supraviețuiască regimurilor succesive prin adaptare, prudență și plasare strategică.

Această capacitate de adaptare avea să devină una dintre trăsăturile principale ale carierei sale postbelice.

[caption id="attachment_4746189" align="alignnone" width="1200"] Ștefan Voitec în spatele lui Gh. Gheorghiu Dej, care primește o diplomă. sursa: anticariat unu[/caption]
După 23 august 1944
După 23 august 1944, Voitec a intrat în centrul noii configurații politice. A devenit ministru al Educației Naționale în guvernele de tranziție și apoi în guvernele conduse de Petru Groza. Mandatul său, între 1944 și 1947, a avut o importanță structurală.

Sub formula „democratizării învățământului”, ministerul condus de Voitec a pregătit transformarea școlii românești după modelul politic al noului regim.

Această transformare a inclus epurarea profesorilor considerați „fasciști” sau „antidemocratici”, înlocuirea manualelor vechi, rescrierea programelor și limitarea autonomiei universitare.
Ambiguitate asumată
Aici se vede clar ambiguitatea istorică a lui Voitec. Pe de o parte, programul său includea obiective sociale reale: acces mai larg la educație, sprijin pentru elevi și studenți săraci, salarizarea cadrelor didactice, extinderea bazei sociale a școlii.

Pe de altă parte, aceleași măsuri au fost integrate într-un proces politic de sovietizare. Învățământul nu era doar modernizat sau democratizat: era subordonat ideologic.

[caption id="attachment_4746190" align="alignnone" width="1552"] Ștefan Voitec (dreapta imaginii), primind un demnitar străin. sursa: arhiva[/caption]
Contradicții și rolul în destrămarea PSD
Epurarea universitară din 1947, desființarea unor posturi și îndepărtarea unor intelectuali indezirabili au pregătit reforma totală din 1948, când sistemul educațional a fost reorganizat în spiritul marxism-leninismului.

Rolul lui Voitec a fost la fel de important în destrămarea Partidului Social-Democrat. După 1944, comuniștii aveau nevoie de social-democrați din două motive. Mai întâi, pentru a da aparența unei largi coaliții muncitorești și democratice. Apoi, pentru a elimina alternativa socialistă necomunistă, reprezentată de Constantin Titel Petrescu și de social-democ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/Stefan_Voitec1-1002x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România, învinsă de foame, lipsa locuințelor și de frică! Imagine depresivă a CIA despre țara noastră]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-invinsa-de-foame-lipsa-locuintelor-si-de-frica-imagine-depresiva-a-cia-despre-tara-noastra.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-invinsa-de-foame-lipsa-locuintelor-si-de-frica-imagine-depresiva-a-cia-despre-tara-noastra.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Exista în România un potential de revoltă populară în anii cei mai întunecați ai represiunii comuniste? Acum, după 7 decenii, știm clar răspunsul, rezistență a existat, dar potențialul pentru o revoltă care să cuprindă mase mari de oameni era nul. Învinși de foame, frică, griji apăsătoare, românii erau ușor de ținut în frâu.

Cel puțin asta este imaginea obținută de agenți ai CIA în 1955, după ce au intervievat/debrifat un bărbat care evadase din infernal Republicii Populare România și ajunsese în Occident.

Din raportul din 25 ianuarie – 23 februarie 1955 (destul de lungă perioada de audiere) reiese că bărbatul fusese operator radio pe o navă a Sovromtransport, una dintre multele companii româno-sovietice, prin care URSS scotea bani din România.

Interesul pentru șansele unei revolte populare este ciudat, pentru că, în 1955, la numai câțiva ani de la retrasarea granițelor ideologice, puteai bănui că americanii nu sperau cu adevărat că o revoltă putea avea sorți de izbândă dincolo de Cortina de Fier. Mai ales că sursa benevolă le spune clar că propaganda sau susținerea diplomatică nu sunt de ajuns, o șansă ar fi avut sprijinul militar, dar asta, știm bine, nu a venit niciodată.

Exemplul cel mai clar avea să vină doar un an mai târziu, când ”deviaționismul” din Ungaria avea să fie oprit cu sânge.
ȚARA
România
SUBIECT
Atitudini politice și rezistență
DATA DIFUZĂRII
23 februarie 1955 / 25 ianuarie 1955
1. Restricții guvernamentale
Deși era imposibil de descris efectul pe care fiecare restricție guvernamentală în parte îl avea asupra populației în general, sursa a subliniat că fiecare restricție era „ca un nou lemn pus pe foc” și genera o antipatie tot mai puternică față de regim. Rezultatul final al tuturor restricțiilor guvernamentale și al acțiunilor polițienești a fost crearea unei atmosfere de suspiciune, care îi făcea pe oameni să se teamă să-și exprime adevăratele sentimente. Singurele restricții despre care sursa a considerat în măsură să vorbească au fost următoarele:
a. Ascultarea emisiunilor occidentale
Nu existau restricții împotriva ascultării emisiunilor occidentale; cu toate acestea, se putea ajunge la închisoare dacă cineva era condamnat pentru discutarea conținutului unei emisiuni occidentale. Peste 50% dintre numeroasele persoane care dețineau aparate de radio ascultau VOA (Voice of America/Vocea Americii), RFE (Radio Europa Liberă/Radio Free Europe), BBC și Radio Paris. VOA și RFE erau preferate de majoritatea ascultătorilor datorită caracterului personal al programelor și transmiterii extinse a știrilor internaționale.

Deși ofițerul politic de la bordul navelor SOVROMTRANSPORT încerca să restricționeze ascultarea emisiunilor occidentale, aproape toți membrii echipajului foloseau în mod deschis radioul din saloanele navelor în acest scop. În timpul îndatoririlor sale de radiotelegrafist, sursa căuta în mod constant emisiuni occidentale interesante pe frecvențele radio ale navei și avea suficientă încredere în prietenii săi de la bord pentru a le relata ceea ce auzise.
b. Citirea literaturii occidentale
Interdicția guvernamentală privind deținerea publicațiilor occidentale era aplicată cu strictețe. Atunci când sursa cumpăra publicații în limba engleză referitoare la radio, se temea să le introducă în România și le distrugea întotdeauna înainte de a ajunge în port. Dorința de a avea acces la publicații occidentale era foarte mare în România, în special în rândul intelectualilor. Sursa a putut beneficia de pregătire particulară din partea unui profesor de la Universitatea din București în schimbul celor mai noi informații din domeniile electricității și magnetismului pe care le dobândise din publicațiile occidentale.
c. Restricții privind religia
Din observațiile făcute la Constanța, regimul nu restrângea libertatea de cult propriu-zisă, deși existau restricții clare asupra manifestărilor religioase precum procesiunile, colindatul și festivitățile de Crăciun și Paște desfășurate în afara bisericii sau a cercului familial. De exemplu, la bordul navei pe care se afla sursa, echipajului îi era interzis să sărbătorească Crăciunul în grup. Pentru a satisface dorința populației de a celebra perioada sărbătorilor, regimul susținea și punea accent pe sărbătorirea Anului Nou. Populația română mergea în mod regulat la biserică și evita lăcașurile de cult în care preoții erau cunoscuți ca fiind favorabili regimului. Deoarece biserica nu mai era sprijinită de guvern, contribuțiile primite de la credincioși erau nesemnificative și abia acopereau cheltuielile de bază. De la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial nu se produsese nicio schimbare radicală în ceea ce privește participarea la serviciile religioase.
2. Antisemitism
Sursa nu cunoștea existența unor politici antisemite promovate de regim. Totuși, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, mulți înalți funcționari ai guvernului român erau de origine evreiască, iar prin conduita și acțiunile lor oficiale își mani...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/stalin.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ion Ionescu de la Brad, agronomul revoluționar și părinte al agronomiei ca știință]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ion-ionescu-de-la-brad-agronomul-revolutionar-si-parinte-al-agronomiei-ca-stiinta.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ion-ionescu-de-la-brad-agronomul-revolutionar-si-parinte-al-agronomiei-ca-stiinta.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ion Ionescu de la Brad și-a legat numele de agricultura românească. A fost un deschizător de drumuri și un promotor al emancipării țăranilor. A fost vicepreședintele Comisiei Proprietății (21 iulie 1848) în timpul Revoluției de la 1848 din Țara Românească. În timpul României Moderne, a fost demnitar, dar și un cercetător pasionat pe moșia sa de la Brad, al activităților agricole.
Ion Ionescu de la Brad, agronomul revoluționar
Ion Ionescu de la Brad s-a născut pe 24 iunie/ 6 iulie 1818, la Roman, în Moldova. A fost fiul lui Ion Isăcescu și al Elisabetei născută Cima, fiică de preot.  S-a format la Academia Mihăileană de la Iași. A studiat la Paris, în special, agronomia. A  urmat și cursuri de științe ale naturii și economie. A venit în contact cu alți studenți care vor pune bazele mișcării pașoptiste.

A revenit în Moldova natală, la 24 de ani, licențiat în Agronomie, devenind primul profesor în acest domeniu din școala românească. A profesat la Academia Mihăileană în perioada 1842-1848.

În anul 1845, a participat la întâlnirile conspirative de la conacul Mânjina, deținut de Costache Negruzzi, în actualul județ Galați, unde a legat prietenii strânse cu Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Iacob și Costache Negruzzi.
Ion Ionescu de la Brad și eșecul Comisiei Proprietății
Ion Ionescu de la Brad era un intelectual desăvârșit. Prezența sa începând din 21 iulie 1848, ca vicepreședinte al Comisiei Proprietății avea ca scop transpunerea în practică a împroprietăririi țăranilor cu despăgubire, prevăzută de Proclamația de la Islaz în faimosul său punct 13.

Problemele erau mari. În primul rând, mulți boieri nu doreau această reformă și se știe cu ce greutate și lipsuri a reușit Cuza să facă reforma la 1864. Lipseau specialiștii în măsurători, lipseau cei care să găsească modul legal de a face exproprierea.

În primul rând, lipsea timpul, pentru că după ce a existat tentativa de arestare a Guvernului provizoriu, revoluționarii trebuiau să se pregătească politic și militar pentru o eventuală rezistență armată.

Rusia obligase Imperiul Otoman să intervină, amenințând că va interveni ea însăși iar Guvernul a devenit Locotenență Domnească. Totul s-a terminat la 13 septembrie 1848, prin ciocnirea de pe Dealul Spirii, dar Comisia Proprietății a fost desființată încă din august 1848.
Ferma model de la Brad-Negri
Ion Ionescu de la Brad a acceptat din 1864 să se implice în aplicarea reformei agrare căreia i se dedicase la 1848.A lucrat în poziția de inspector pentru agricultură și după 1866, până în 1869. A făcut parte ca deputat din Parlament, susținând în continuare emanciparea țărănimii.

Pe moșia sa de la Brad-Negri, Bacău, a instituit un model agricol și o școală agricolă pe o fermă-model.  A fost numit Membru Corespondent și Membru de Onoare al Academiei Române în 1884.

A decedat pe 16/28 decembrie 1891, la moșia sa de la Brad-Negri. Trăise acolo ultimii 22 de ani din viață.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/Ion_Ionescu_de_la_Brad1.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Carol al II-lea, vals periculos cu dictatorii lumii]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/carol-al-ii-lea-vals-periculos-cu-dictatorii-lumii.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/carol-al-ii-lea-vals-periculos-cu-dictatorii-lumii.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Carol al II-lea a rupt tradiția monarhiei constituționale. Elev al lui Nicolae Iorga, Carol s-a visat mai mult domnitor decât rege. Fiul său pe care l-a detronat a fost numit Mare Voievod de Alba Iulia. Carol al II-lea detesta democrația și dezbaterea parlamentară.  Evident, nu uitase excluderea sa din Casa Regală și din succesiune pe 4 ianuarie 1926. Carlismul a fost un vals periculos între nazism și comunism.  A fost o dictatură „originală” cu origini în instituția domniilor medievale românești.
Carol și tentația Restaurației
Carol al II-lea a devenit rege pe 8 iunie 1930. Pe 24 iunie 1927, se înființase Legiunea Arhanghelului Mihail. Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul său îl asasinase pe Prefectul Poliției din Iași care-l anchetase. Procesul de la Turnu Severin îl achitase pe Codreanu în 1925. Drumul spre politică purtând pistolul la brâu era dechis.

Erau ultimele luni de viață ale Regelui Ferdinand și ale lui Ionel Brătianu. Erau ultimele zile ale unei democrații care agoniza. Moartea lui Ferdinand,Regența și moartea lui Ionel Brătianu a lăsat România în voia valurilor. Se simțea absența unei mâini forte în politică.  Principele Regent Nicolae era departe de a fi un politician cu aptitudini politice reale. Era un om de curte.

Iuliu Maniu a fost un ambițios pentru că el a creat PNȚ tocmai să preia puterea după 1926. Revenirea lui Carol în țară, din exilul impus după 1926 era luată în calcul de Maniu, de Principele Nicolae, de generalii din Armată. Liberalii Gheorghe Tătărescu și Gheorghe Brătianu erau și ei de acord cu Restaurația.
Legionarii, rivalii lui Carol al II-lea
Legionarii propovăduiau antisemitismul ca armă ideologică și economică. Biserica Ortodoxă Română îi tolera. Regele Carol al II-lea a visat să aducă Legiunea sub controlul său. Nu a reușit. Domnia sa a fost un carusel periculos al relației cu legionarii. I-a tolerat apoi i-a vânat fără milă. Apoi le-a decapitat brutal conducerea. Eliminarea în decembrie 1933 a lui IG Duca i-a folosit lui Carol. Asasinarea lui Mihail Stelescu de către legionari din nou a dus la arestarea unora din cei considerați elita conducerii Legiunii.

Carol al II-lea l-a detestat pe generalul Ion Antonescu. Știa că i-ar putea lua locul într-o zi. Antonesu își crease un nume în Armată și diplomația militară. Era prieten cu Zelea Codreanu. Detesta parlamentarismul. Detesta comunismul și, de asta, era un admirator al Germaniei naziste. Era un antisemit notoriu.

În 1937, doi legionari mor luptând lângă Madrid pentru regimul generalului Franco. Sunt transformați în eroi de masă de către legionari. Carol al II-lea nu le oferă șansa de a forma Guvernul în decembrie 1937. Preferă doi antisemiți, pe Octavian Goga și Patriarhul Miron Cristea. Erau oameni duri dar nu-i ieșeau din vorbă. În mai 1938, Regele s-a debarasat de Octavian Goga, demis în februarie 1938. A considerat că Octavian Goga era prea apropiat de Germania nazistă. Moartea lui Goga ar fi fost determinată de o otrăvire pusă la cale cu știrea lui Carol al II-lea.
Hitler și Antonescu
Vizita la Berlin din toamna lui 1938 i-a arătat lui Carol al II-lea direcția. El însuși îl numise pe Miron Cristea, Patriarhul BOR în fruntea Guvernului. A permis românizarea econnomiei, o manevră politică antisemită. A tolerat crime și asasinate legionare. Dar, a ajutat Polonia căreia i-a salvat Tezaurul și mulți civili în 1939.

S-a împăcat cu ei, în 1940, dar era prea târziu. Ion Antonescu se apropiase de ei și a preferat să-i țină lângă el, la putere. Asta, pentru că unele cercuri de la Berlin mizau pe legionari ca mișcare pro-germană și anti-semită. Gestul lui Carol al II-lea de a decapita Legiunea a fost văzut ca un gest neamical de către Hitler.
Carol al II-lea și Stalin
Relația lui Carol al II-lea cu Stalin a fost cumva curioasă. Deși, s-a tras la Grivița în februarie 1933 în muncitorii feroviari. în 1934, Carol al II-lea e de acord să reia relația diplomatică dintre România și URSS. Stalin a fost tentat să îl includă pe Carol între sursele sale de inspirație în lupta contra pro-germanilor.

Carol al II-lea a cedat Basarabia, Bucovina de Nord și Herța, iar relația cu URSS a continuat până în iunie 1941, chiar dacă regele a abdicat în septembrie 1940. După 1945, Regele Carol al II-lea a fost cumva lăsat să creadă că Stalin l-ar vrea readus în România ca rege, atât înainte de abolirea monarhiei din 1947, cât și după aceea.  Ernest Urdărianu a făcut antecameră la ambasadorul sovietic din Ciudad de Mexico. Evident, Stalin nu avea de gând să mențină monarhia.
Regele dezamăgit
Carol al II-lea a reușit să supere trei dictatori, pe Hitler, Stalin și pe Antonescu.  Pe acesta din urmă, l-a izolat, dar știa că ar putea, la un moment dat, să apeleze la el,. Chestiunea Tezaurului Poloniei i-a înfuriat pe amândoi, pentru că amândoi dictatorii aveau nevoie de aurul polonez.  I-a prigonit pe evrei, pe legionari și pe comuniști. A sfârșit alungat de Antonescu. Asta după ce pierduse o treime din România Mare. Plecat d...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2018/06/o-marturie-directa-despre-intelegerea-secreta-iuliu-maniu-ion-an.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Membru al FSN despre cum să te vindeci de rock and roll: hapuri antiisterice, dezinfecţie, dezarmare, destindere ... tămâie]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/membru-al-fsn-despre-cum-sa-te-vindeci-de-rock-and-roll-hapuri-antiisterice-dezinfectie-dezarmare-destindere-tamaie.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/membru-al-fsn-despre-cum-sa-te-vindeci-de-rock-and-roll-hapuri-antiisterice-dezinfectie-dezarmare-destindere-tamaie.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ăsta e doar unul dintre sutele de texte apărute în presa vremii despre efectul dăunător al rock and roll-ului asupra tinerilor. Normal, „daunele”, ca și „flagelul” nu puteau fi produse decât în decadentul Occident, neatins de lumina izbăvitoare a socialismului.
Pe cel de astăzi, apărut în Flacăra (cu mult înainte de a fi condusă de poetul Adrian Păunescu) l-am ales pentru că e semnat de un nume de rezonanță în România comunistă și post-comunistă.
Poet dedicat proletcultismului – devenit la maturitate postmodernist - Dan Deșliu a transformat abilitatea literară în beneficiu patrimonial. Între 1952 și 1957 este membru al Marii Adunări Naționale. Imediat după devine redactor la Flacăra. Apoi ocupă diverse poziții până în 1980.
Dar – pentru că întotdeauna există și un ”dar” – în 1980 își dă demisia din PCR, pe care îl slujise 35 de ani și devine un adevărat dizident. În 1988 și 1989, risca trimițând scrisori deschise la Europa Liberă.
În mod natural, este invitat și devine membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale. Din păcate, la 4 septembrie 1992, moare, înecat în Marea Neagră. Moartea sa a stârnit speculații, dar a fost catalogată definitiv ca un accident.

Material apărut în revista Flacăra, ediția din iulie-septembrie 1957
Cu ma’ mare și alții despre Rock and Roll
New Yorkul în transă, lansează: „Zvârcolește-te și tăvălește-te” - Idolul cu figura răvăşită – Poliția și spitalele nu prididesc - Epidemia ia proportii.
— Vai de mine — zice ma’ mare zărind colecţia de poze întinse pe covor — asta ce-o mai fi ? 
Dar dumneata — zic eu, interesat — dumneata ce crezi? 
Bătrîna, persoană arhaică, parfumată cu levănţică, se apleacă să observe mai cu de-amănuntul; apoi se îndreaptă de şale, îşi face — pardon — nişte cruci mari şi mă priveşte cu un fel de teroare. 
— De ce te cruceşti — o aţîț — parcă n-ai mai văzut dansuri din ziua de azi?
Şi dau să-i explic cum devine. Mă ascultă un timp, în tăcere. Tradiţionalistă — nu agreează divagaţiile; preferă fapte crude, nemestecate, cum d-ra Atkinson a căzut în cap, ţopăind, şi a decedat la spital; cum în Texas, la un concert, participanţii au început să opereze cu pistoalele (şapte răniţi, unul în comă); cum patru tineri englezi au bătut recordul mondial (care o fi fost cel vechi?) dansînd Rockand Roll 180 ore şi 49 minute — pînă au abandonat arbitrii și s-au dus la culcare... 
— Sigur — mă întrerupe ma’ mare cu un gest decisiv — așa scrie și la cartel 
— Ce spui — sar eu, ca ars — ai văzut undeva vreo carte cu d-alde astea? 
— Sigur, maică. Apocalipsa... sfîntul Ion Teologul...
Bătrîna — uitasem — studiază manualele cu pricina cam de șapte decenii. 
— Păi, nu spune acolo: „... și nu au odihnă, nici ziua nici noaptea, cei care se închină fiarei...“? 
— Lasă, ma’mare — mormăit eu dezamăgit — nu mă mai prelucra! 
— Ce să las? Cum să las? — face dînsa, atinsă. N-o vezi pe asta cum se zbate pe dușamele cu limba scoasă? Taman ca la carte: „... şi oamenii îşi muşcau limbile de durere“. (82 de ani — ce memorie, domnule !) 
— Uite şi dincoace, nişte „individe“ (de fapt s-a exprimat altfel...) mai mult despoiate -- văz că le-ai pus aşa, mai la faţă... Cum zice sfîntul? „Fericit cel ce priveghează şi păstrează veşmintele sale, ca să nu umble gol şi să se vază ruşinea lui.“ 
— Ma’mare! — clamez eu, pudic.
Concomitent se aud răcnete alarmante: fiu-meu, element nevîrstnic dar curios la culme, avind un caracter viclean şi moravuri incalificabile, a reuşit să se furişeze de-a buşilea şi să-mi şterpelească o poză cu Elvis. Acum o mototoleşte violent şi zbiară ca-n gură de şarpe, observînd că l-am observat. Eu, firește mă enervez, îl fac hahaleră— străbunică-sa se ofensează, îl ia în braţe şi ies amindoi valvîrtej din odaie. În fine, sunt singur — pot să elaborez în tihnă următoarea 


„Schiță pentru un studiu clinico-social asupra Rock and Roll-ului” 
...Aşadar, stimaţi lectori, ce este Rock and Roll?
Concis, o maladie epidemică — ba chiar, putem zice, o epizootie. Flagelul s-a produs în S.U.A. unde, (cităm), „New-York-ul în transă îl lansează pe Elvis Presley, i dolul cu figura răvăşită“. 
Ca şi în cazul pojarului sau al tusei măgăreşti, denumirea bolii („Rock“: tremurici, brutală, zvîrcolire — „Roll“, a se încovriga, a se tăvăli în noroi) ne sugerează cîte ceva din modul cum ea se manifestă. Dr. Nerin Gun (Elveţia), care-i consacră un mic studiu în paginile revistei „Schweizer Illustrierte Zeitung“, o denumeşte „Isterie în masă a tineretului“. 
Principalul emiţător de microbi, susamintitul Presley, băiat mare, a apărut într-o seară pe estrada unui local new-yorkez, înarmat cu o chitară electrică, și a început să facă (transcriu întocmai după presa occidentală) „Ah! Nee-hee-heeed Yew-who !“ deci, în traducere,„Ah! Nii-hiii-hiii iuu-ho-ho!“ — cam cum făceam noi pe la 4-5 anişori, ambiţionînd să concurăm mîrţoaga primăriei. ... 
Ceea ce a provocat şi continuă să provoace în rîndurile asistenţei occidentale reacţiuni variate, menite să îmbogăţească c...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/Elvis-Presley-931x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[ Primul mare patron de presă liberă avea o poreclă dintr-un celebru serial american. Mihai Cârciog a înființat  Evenimentul zilei]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/primul-mare-patron-de-presa-libera-avea-o-porecla-dintr-un-celebru-serial-american-mihai-carciog-a-infiintat-evenimentul-zilei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/primul-mare-patron-de-presa-libera-avea-o-porecla-dintr-un-celebru-serial-american-mihai-carciog-a-infiintat-evenimentul-zilei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Luna aceasta s-au împlinit 15 ani de la moartea lui Mihai Cârciog, cel care a investit idei și bani în facerea ziarului Evenimentul zilei. I-a ales ca parteneri și fondatori pe jurnaliștii Ion Cristoiu și Cornel Nistorescu. Ziarul creat de Ion Cristoiu și lansat pe 22 iuni1992 avea să schimbe fața presei românești. Încă din 1990, Mihai Cârciog a pus bazele unui trust de presă democratică.

Revista Expres Magazin, lansată în 1990, a fost un exemplu de succes al unui săptămânal bine gândit și coordonat de Cornel Nistorescu și Ion Cristoiu. Istoria presei postdecembriste îl menționeză ca fiind săptămânalul de investigații, anchete, politică și de actualitate care a marcat media din România printr-un stil jurnalistic incisiv, departe de șabloanele vechi ale presei comuniste. În paginile revistei au semnat nume importante din lumea jurnalismului și a literaturii.

Mihai Cârciog nu a fost un patron scorțos

Acum, când marcăm 34 de ani de la apariția Evenimentului zilei în peisajul media românesc, merită să-i oferim veșnică pomenire și celui care și-a investit banii în acest ziar și într-o echipă de tineri avizi de a aduce cititorilor cele mai noi și spectaculoase informații.

Mihai Cârciog, din postura sa de patron a realizat că echipa care conducea Expres Magazin crease un adevărat fenomen de presă și a simțit că va câștiga dacă va înființa și un cotidian. Mereu a investit din câștigul pe care i l-au adus primele produse cu tiraje uriașe.

După  Evenimentul zilei a lărgit trustul cu publicațiile Academia Cațavencu, Cuvântul, VIP, cu ziare locale (cel mai cunoscut este  ziarul Telegraf din Constanța), cu postul de televiziune Tele7 abc, un post de radio...

Nu a fost un patron scorțos și nici zgârcit. Îi plăcea să stea la povești cu noi, ziariștii, și chiar ne aprecia munca. Am fost sincer uimită când, într-una dintre conversații, a făcut referire la două dintre articolele mele. Știa multe despre noii afaceriști apăruți după revoluție. Ne mai atenționa să nu luăm de bune niște declarații sau informații.

Patronul nostru nu era nici cârnățar, era Mannix!

Lui Mihai Cârciog, vechii prieteni și foști colegi de muncă îi spuneau „Mannix”. Puțini dintre angajații săi știau. Semăna mult în tinerețe cu detectivul dintr-un celebru serial american, difuzat și în România în anii  70, cu voie de la Ceaușescu. Detectivul se numea Mannix. Era un tip scotocitor, curios, un tip care-și materializa ideile. Așa era și Mihai Cârciog.

Nu a fost cârnățar, așa cum a catalogat patronii de presă Ion Cristoiu în interviuri și articole. Mihai Cârciog nu intra pe lista celor care au investit în presă pentru putere și avere. Fost tipograf la „Universul”, apoi tehnoredactor, a simțit după revoluție că piața nu e satisfăcută de ziarele Adevărul, România liberă, Tineretul liber, Libertatea și că un produs nou, revoluționar, va avea succes și va aduce profit uriaș, dacă va fi bine făcut.

Nu era cârnățar pentru că, din poziția lui de investitor, nu a făcut presiuni asupra stafului redacțional și a înțeles că jurnaliștii au nevoie de bani pentru a reuși să bată până și televiziunile apărute în acei ani 90.

Mihai Cârciog, despre începuturi

Într-un interviu din 2007, Mihai Cârciog a (re)povestit cum a luat naștere Evenimentul zilei, ziarul care a generat un adevărat fenomen în societate, românii raportându-se la ceea ce aflau din ziarul cu bulină roșie și se distrau cu tot felul de știri de fapt divers din viața cotidiană.

„S-a întâmplat în 1992, dar încă din 1991 mă gândeam. În societatea Expres (n.r. se referă la Expres Magazin) lucrau foarte mulţi ziarişti cunoscuţi şi care, în general, păreau incompatibili. Pe acelaşi coridor erau Cornel Nistorescu, Nicolae Cristache, Ilie Şerbănescu, Radu Budeanu (n.r. tatăl lui Radu Budeanu de azi), Ion Cristoiu, Alina Mungiu, Dan Mucenic, George Pruteanu. Erau mulţi şi toţi simţeau nevoia să se exprime zilnic. 

Evenimentele aveau o derulare încât abordarea lor săptămânală era deja tardivă în unele situaţii. Ştirile şi evenimentele deveneau perisabile. Se simţea nevoia de un cotidian. 

[caption id="attachment_4745597" align="alignnone" width="1200"] Ion Cristoiu se uită în albumul nostru cu amintiri de presă, la aniversarea a 32 de ani de când a lansat Evenimentul zilei (22 iunie 2022)[/caption]

Analizând, îmi dădeam seama că nu se mai făcuse nimic nou în domeniul presei cotidiene. Nu se făcea o presă vie şi care să atragă cititorii şi să-i determine să cumpere ziarul. Am tot insistat să facem cotidian. 

Cristoiu simţea nevoia unui cotidian, dar îi era frică. El era director la o revistă de mare succes, “Expres Magazin” şi nu-i venea să-şi rişte poziţia cu un eventual eşec. Eu tot insistam şi îi explicam că n-are cum să aibă un eşec, că e cel mai bine pregătit şi talentat pentru treaba asta. Tot îi inoculam încredere, atâta timp cât este un ziar nou, care revoluţionează presa, cu titlu, supratitlu şi bumbi, pe care să poţi să-l parcurgi, să-l poti citi în metrou. ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/mihai-carciog.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Costin Georgescu, la 3 ani de la dispariție. Fostul șef al SRI care a pregătit instituția pentru standardele NATO]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/costin-georgescu-la-3-ani-de-la-disparitie-fostul-sef-al-sri-care-a-pregatit-institutia-pentru-standardele-nato.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/costin-georgescu-la-3-ani-de-la-disparitie-fostul-sef-al-sri-care-a-pregatit-institutia-pentru-standardele-nato.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Costin Georgescu, 3 ani de la dispariție. Fost parlamentar, fost Director al SRI, a avut o carieră deosebită în slujba statului român.  Având o factură pronunțat liberală, Costin Georgescu a fost membru al PNL. A devenit deputat PNL de Alba în perioada 1996-1997.  A fost inginer, deputat PNL de Alba, Director al SRI și Ambasador al României în Cipru. După demisia de la SRI, Costin Georgescu a fost acreditat la 12 ianuarie 2001, ambasador în Cipru. Și-a încheiat mandatul la 24 august 2004.
Costin Georgescu a decedat pe 23 iunie 2023
Diplomatul și omul politic Costin Georgescu a fost din anul încetării mandatului de ambasador în 2004 și până la decesul său, survenit la 23 iunie 2023 o voce autorizată în mass-media românești, timp de 19 ani. Costin Georgescu prezenta obiectiv realități geopolitice și evoluții în acest domeniu, într-un context internațional marcat de crize și conflicte într-o lume care-și revenea după pandemia de Covid 19.


Diplomatul a fost decorat cu Ordinul Național "Steaua României" în grad de Mare Ofițer (30 noiembrie 2000)  „pentru merite deosebite în apărarea intereselor fundamentale ale statului român”.


[caption id="attachment_4403063" align="alignnone" width="941"] foto: Răzvan Vălcăneanțu[/caption]



Costin Georgescu, inginer cu experiență vastă


Costin Georgescu s-a născut la Craiova, la 22 februarie 1942. A fost absolvent al Institutului de Construcții București. Și-a luat licența la Facultatea de Construcții Hidrotehnice în anul 1967. Până în anul 1992, a avut o carieră în inginerie. De la inginer stagiar, a lucrat apoi ca șef de șantier, șef al unui grup de șantiere. A fost director tehnic de proiectare și director de trust.

Din 1992 și până în 1996, a lucrat ca director de dezvoltare la Societatea „R” S.A. Această societate controla și publicația „România Liberă”.


În fruntea SRI și în diplomație
A demisionat din Parlament la 2 iunie 1997. La 26 mai 1997, a devenit directorul SRI, prin votul Camerei Deputaților și al Senatului în ședință comună. Ca Director al SRI în timpul Președinției lui Emil Constantinescu a reușit să accelereze reforma SRI spre o instituție compatibilă cu standardele euro-atlantice spre care România aspira după eșecul acceptării României la Summitul NATO de la Madrid din 1997.Nu a fost de acord cu Legea Ticu, pentru că el considera că ofițerii conspirați din fosta Securitate nu trebuiau deconspirați așa cum voia cunoscutul politician țărănist Constantin Ticu Dumitescu, lider al AFDPR - Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.


Viziunea lui Costin Georgescu în dezvoltarea SRI și a strategiei de siguranță națională a României

Costin Georgescu a explicat faptul că unii ofițeri au continuat să-și execute misiunile încredințate și după schimbarea din 1989, misiuni care nu aveau legătură cu regimul politic ci erau legate de siguranța națională a României.

Se știe că distrugerea structurilor de informații din Cehoslovacia, Iugoslavia au fost o cauză determinantă a prăbușirii acestor state, Cehoslovacia, prin divorț de catifea, Iugoslavia printr-un sângeros război interetnic care s-a prelungit de la începutul anilor 90 până la debutul anilor 2000. Expresia tipică a „reformei de dragul reformei” a fost aceea a unui mare istoric contemporan care spunea: „nu trebuie aruncat copilul pe care l-ai îmbăiat, o dată cu apa din albia în care l-ai îmbăiat”!

&nbsp;
]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/06/Costin-Georgescu-827x1024.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[De ce a cerut Ilie Bolojan, în 2012, orădenilor să voteze pentru demiterea președintelui Traian Băsescu. Îl considera scandalagiu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/de-ce-a-cerut-ilie-bolojan-in-2012-oradenilor-sa-voteze-pentru-demiterea-presedintelui-traian-basescu-il-considera-scandalagiu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/de-ce-a-cerut-ilie-bolojan-in-2012-oradenilor-sa-voteze-pentru-demiterea-presedintelui-traian-basescu-il-considera-scandalagiu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Vara anului 2012 a marcat una dintre cele mai acute crize politice din istoria recentă a României, culminând cu referendumul pentru demiterea președintelui Traian Băsescu. Pe plan local, liderii politici au încercat să traducă această miză de la nivel înalt. Un exemplu clasic de echilibristică politică l-a oferit Ilie Bolojan, pe atunci primar al municipiului Oradea, ale cărui argumente din epocă arată clar cum a legat demiterea șefului statului de interesele directe ale orădenilor.

Într-un interviu acordat presei locale în iulie 2012, Bolojan a structurat justificarea votului pentru demitere pe două paliere mari: cel de cetățean al României și cel de locuitor al Oradiei.

Nu a prea avut succes. În 2012, prezența înregistrată la urne a fost de 46,24%, au votat 8.459.053 de români din totalul de peste 18,2 milioane înscriși pe liste, pragul minim nefiind astfel atins, iar Traian Băsescu s-a reîntors la Palatul Cotroceni.
Bolojan, stoparea „dihoniei” și nevoia de stabilitate economică
În contextul crizei economice globale care încă afecta puternic România, Ilie Bolojan argumenta că menținerea lui Traian Băsescu la Cotroceni ar fi garantat un blocaj instituțional permanent. În viziunea sa, soluția pentru ca efectele crizei asupra populației să fie minime era o conducere unitară și politici economice coerente.

„Dacă președintele Traian Băsescu rămâne în funcție [...] ce ne poate aștepta decât o nouă perioadă de dihonie, de scandaluri?! Asta este o realitate. Asta ține de structura lui și de ceea ce s-a întâmplat până acuma. Asta în mod clar nu face bine cetățenilor români”, mărturisea Bolojan.

Pentru primarul de atunci, invalidarea referendumului însemna instabilitate, un element pe care îl considera un „motiv rațional” pentru ca orice român să voteze demiterea.

[caption id="attachment_4745143" align="alignnone" width="809"] Ilie Bolojan, în 2012, primar al Oradei. sursa: presa locală[/caption]
Scurtcircuitarea investițiilor guvernamentale
Dincolo de discursul politic macro, argumentul forte al lui Ilie Bolojan s-a îndreptat direct către buzunarul și infrastructura orașului pe care îl conducea. El a separat discuția de „politică” și a mutat-o strict în zona de administrare, acuzând guvernările anterioare, apropiate de Traian Băsescu, că au pedepsit Oradea din rațiuni strict politice.

Bolojan a oferit două exemple extrem de concrete de investiții pe care municipiul le pierduse în favoarea unor localități rurale sau a unor primării considerate „prietene” regimului de la București: Oradea avea 125 de apartamente ANL proiectate și spațiul alocat pe Calea Aradului, însă guvernul central nu a direcționat fonduri către ele.

În schimb, banii au mers către blocuri construite în zone rurale precum Șimian, Mișca sau Sălard, blocuri care, conform edilului, au rămas goale deoarece localitățile nu aveau utilități, iar tinerii nu doreau să se mute acolo.

Primăria Oradea solicitase fonduri și pusese la dispoziție teren lângă Lotus pentru o sală de sport necesară Liceului „Onisifor Ghibu”, o unitate de învățământ foarte mare, dar cu o sală mică. Fondurile guvernamentale au fost însă redirecționate către localități precum Buntești, Petrani sau Holod, zone unde școlile se închideau sau populația tânără era în scădere accentuată.

[caption id="attachment_2920724" align="alignnone" width="465"] Liderii USL, Crin Antonescu și Victor Ponta. Sursa foto. EVZ[/caption]
Un guvern garantat de Ponta-Antonescu, debloca proiectelor locale
Miza finală a orădenilor în acest conflict național era, în logica prezentată de Ilie Bolojan, una de pragmatism financiar. Acesta susținea deschis că un guvern format din Uniunea Social-Liberală (USL) ar fi ajutat direct administrația din Oradea să pună în practică proiectele locale mult mai repede și în număr mai mare.

„Acestea sunt exemple că Oradea a fost privată în acești ani de niște investiții guvernamentale care se justificau. Nu trebuiau să ne facă favoruri, era logic să le facă aici și nu în altă parte”, puncta primarul în Jurnal Bihorean.
Cifrele oficiale înregistrate în județul Bihor
Prezența la vot a fost sub pragul necesar: 39,63%. Adică din totalul de 503.719 cetățeni cu drept de vot înscriși pe liste, s-au prezentat la urne 199.645 de bihoreni. Județul s-a situat astfel sub media națională de 46,24%.

Voturi „DA” (pentru demitere): 79,53% (155.772 de voturi).

Voturi „NU” (împotriva demiterii): 18,52% (36.275 de voturi).
De ce nu s-a atins cvorumul în Oradea
Deși administrația locală condusă de Ilie Bolojan și structurile USL au încercat o mobilizare puternică în zilele premergătoare scrutinului, inclusiv prin mitingul organizat în Parcarea Independenței cu participarea lui Victor Ponta și Crin Antonescu, absenteismul a fost ridicat.

Pe de o parte, a contat apatia electorală din marile medii urbane în plină vară, iar pe de altă parte, comunitatea maghiară locală, reprezentată politic de UDMR, a urmat în mare parte recomandarea de neparticipare ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/bolojan-2012-basescu.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ștefan și Violeta Andrei. Iubirea pe care Elena Ceaușescu n-a putut s-o rupă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/stefan-si-violeta-andrei-iubirea-pe-care-elena-ceausescu-n-a-putut-s-o-rupa.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/stefan-si-violeta-andrei-iubirea-pe-care-elena-ceausescu-n-a-putut-s-o-rupa.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Relația dintre Ștefan Andrei și Violeta Andrei este una dintre cele mai interesante povești personale din istoria comunismului românesc. Împreună au format un cuplu care a traversat mai bine de o jumătate de secol: anii de ascensiune ai regimului comunist, perioada dură a cultului Ceaușescu, izolarea finală a anilor ’80, prăbușirea dictaturii, condamnarea fostului demnitar și anii postcomuniști ai memoriei complicate.

El a fost unul dintre cei mai inteligenți și influenți oameni ai regimului Ceaușescu, ministru de Externe între 1978 și 1985, membru al elitei politice comuniste și personaj apropiat de marile dosare diplomatice ale epocii. Ea a fost una dintre cele mai frumoase actrițe ale cinematografiei românești, prezentă în zeci de filme, admirată pentru eleganță, talent și discreție.

Povestea lor nu este doar una sentimentală. Este și o oglindă a modului în care se intersectau, în România comunistă, iubirea, cariera, puterea, suspiciunea și frica.

[caption id="attachment_4745086" align="alignnone" width="1229"] Ștefan și Violeta Andrei, anii 70. sursa: Arhiva EVZ[/caption]
Întâlnirea cu Ștefan Andrei de la Viena
Ștefan Andrei povestea, în dialogurile sale cu istoricul Lavinia Betea, că a cunoscut-o pe Violeta la Festivalul Mondial al Tineretului de la Viena, în 1959. El era deja implicat în aparatul de relații externe al tineretului comunist, iar ea era o tânără studentă la teatru, remarcată pentru frumusețe și farmec.

Momentul are valoare aproape simbolică: cei doi se întâlnesc nu într-un cadru privat obișnuit, ci într-un spațiu internațional organizat de lumea comunistă, acolo unde tinerii reprezentau vitrina ideologică a regimului. În spatele decorului oficial, se naște însă o relație personală puternică.

În interviul acordat Evenimentului Zilei în 2018, Violeta Andrei își amintea că avea doar 17 ani când l-a cunoscut pe Ștefan Andrei și că acesta era, într-un fel, „șeful” ei în acel context. Actrița respingea însă ideea unei seducții rapide, spunând că era „sălbatică” și că cei din jur îi spuneau lui Andrei să o lase să crească. Potrivit propriei mărturii, el a așteptat-o, a urmărit-o cu discreție și nu a vrut să o piardă.

Această amintire fixează una dintre temele centrale ale relației lor: o iubire începută foarte devreme, dar construită în timp, într-un mediu politic în care biografiile personale erau rareori complet personale.

[caption id="attachment_4745077" align="alignnone" width="1359"] Primire la Nicolae Ceausescu a delegatiei din Irak, alături Ștefan Andrei, 1989. sursa: Agerpres[/caption]
Căsătoria și dosarul de cadre
Căsătoria dintre Ștefan Andrei și Violeta Andrei nu a fost, în contextul epocii, o simplă decizie personală. În România comunistă, viața privată a unui cadru de partid era analizată, verificată și arhivată. Sursele istorice arată că dosarul lui Ștefan Andrei conținea inclusiv date despre viitoarea sa soție, familia ei, studiile și comportamentul social.

Pentru un om aflat în ascensiune în aparatul comunist, căsătoria trebuia să fie compatibilă cu exigențele politice ale partidului. Soția nu era doar parteneră de viață, ci și parte a biografiei de cadre.

Violeta Andrei apare în aceste relatări ca studentă fruntașă la Institutul de Teatru, cu referințe pozitive privind caracterul și conduita. Într-un sistem obsedat de origini, relații și loialități, această verificare era o condiție implicită pentru liniștea carierei unui demnitar.

În confesiunea din Evenimentul Zilei, actrița spune că s-a căsătorit la 20 de ani cu Ștefan Andrei și că relația lor a avut, de la început, o dimensiune de delicatețe rară. Povestește că s-a căsătorit fecioară și că soțul ei a avut răbdarea să aștepte momentul în care ea s-a simțit pregătită. Detaliul, dincolo de nota intimă, arată felul în care Violeta Andrei a vrut să fixeze imaginea lui Ștefan Andrei: nu doar ca demnitar comunist, ci ca bărbat elegant, răbdător și protector.
Violeta Andrei, actrița care a atras admirație și ostilitate
Violeta Andrei nu a fost doar „soția ministrului”, deși această etichetă a urmărit-o uneori nedrept. A fost actriță, cu prezență distinctă pe ecran, într-o epocă în care cinematografia românească era atent controlată, dar producea încă vedete autentice.

În același material semnat de Mihnea-Petru Pârvu, portretul ei este construit aproape cinematografic: o femeie de o frumusețe care, potrivit autorului, ar fi putut concura în alt context cu marile staruri ale filmului european sau american. 

Violeta Andrei a jucat alături de nume importante ale cinematografiei românești, precum Florin Piersic, Ion Dichiseanu, Iurie Darie, Ion Besoiu și alți actori emblematici ai epocii.

Ea însăși își amintește începuturile cu o combinație de umor și melancolie. Născută Violeta Pop, într-o familie ardelenească, ar fi putut urma arhitectura, așa cum își dorea mama sa. A ales însă teatrul. A intrat la IATC cu nota 10, după o concurență uriașă, și a terminat tot cu 10. Făcuse 11 ani de coreg...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/stefan-violeta-andrei-1152x1200.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[34 ani de „Evenimentul Zilei”]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/34-ani-de-evenimentul-zilei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/34-ani-de-evenimentul-zilei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[34 de ani de „Evenimentul Zilei”- peste trei decenii în care publicul român a avut parte de „altceva” în materie de presă scrisă. EvZ a avut mai multe perioade de leadership, strategii diferite, a trecut cu succes de la „print” la „on-line”. Evenimentul Zilei a avut și are jurnaliști de excepție și un management de redacție eficient.

În data de 22 iunie 1992, apărea pe piața presei libere românești „Evenimentul Zilei”. Articolul de față nu se vrea o evocare istorică în date seci și cronologie. Este pur și simplu un text, să îi spunem „sentimental” din partea unui om care face parte din echipă de puțin timp, dar a crescut  în calitate de cititor de presă cu „Evenimentul Zilei”cum se zice.

[caption id="attachment_4745036" align="alignnone" width="1332"] EVZ, iulie 1992. sursa: arhiva[/caption]
Mai multe epoci, un singur ziar
„Evenimentul Zilei”, „Capital”, „Evenimentul Istoric” sunt branduri care s-au impus pe piața media din România. Nume ca Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Dan Andronic, Alecu Racoviceanu, Simona Ionescu, Mirel Curea sunt cei care timp de, iată, peste trei decenii au făcut și fac tot posibilul ca Evenimentul Zilei să fie o prezență permanentă în viețile noastre!

Privit în ansamblu, parcursul de 34 de ani al Evenimentului Zilei se confundă cu însăși tranziția României de la post-comunism la integrarea euroatlantică. Prin paginile sale au trecut mineriadele, alternanțele la guvernare, privatizările, aderarea la NATO și UE, crizele economice și marile reașezări politice.

La această aniversare, Evenimentul Zilei își confirmă statutul de veteran al presei libere. Într-o epocă marcată de fake news și mesaje efemere pe rețelele sociale, rezistența unui brand timp de aproape trei decenii și jumătate reprezintă o dovadă a faptului că publicul român continuă să caute analiza de substanță, informația din culise și jurnalismul cu personalitate.

[caption id="attachment_4745035" align="alignnone" width="1494"] Dosar Noi suntem Statul, 2017. sursa: arhiva EVZ[/caption]
Evenimentul Zilei, dacă nu exista, trebuia inventat
Perioada decembrie 1989-iunie 1992 a fost pentru presa românească o perioadă de adaptare. Eliberată din chingile cenzurii, presa românească încerca să pornească pe un drum nou. Acesta presupunea exprimarea pe cât posibil liberă a opiniilor politice, Era nevoie de prezentarea informației de tip caleidoscop, magazin internațional, Era nevoie de noutăți din ceea ce se va numi show-biz național și internațional. Evenimentul Zilei a apărut ca un element de noutate absolută pe piața emergentă a presei românești.

Înainte de 1989, era o comisie de cenzură la nivel național, un „consiliu al educației și culturii socialiste”, iar tot ce era „nesănătos” nu era tolerat. Chiar dacă prin almanahurile marilor ziare mai apăreau informații despre vedetele internaționale, acestea erau bine filtrate iar anumite „excese” ori „ieșiri în decor” ale acestora erau taxate ca marcă a „capitalismului decadent care umbrea talentul”. Evenimentul Zilei a „spart” blocada ideologică.

[caption id="attachment_4490037" align="alignnone" width="1690"] Coldea în EVZ 2005sursa: Arhiva EvZ[/caption]
Evenimentul Zilei a fost original
Artiștii români, oamenii de știință români, în general elitele trebuiau să se încadreze până în decembrie 1989 în „politica de partid și de stat”. Se decidea cine apărea în mass-media sau nu. Dacă apărea, nu era totuna cum apărea! Perioada 1990-1992 a fost una de provizorat. Ziarele mari și-au schimbat numele, cu unele excepții.

Alte publicații au încetat să mai apară. Nu se mai încadrau în peisaj. Evident, în acei ani, revistele occidentale au început să apară, netraduse. Apoi au avut redacții speciale în limba română, Paris Match fiind cel mai cunoscut brand internațional care a intrat pe piața românescă. Evenimentul Zilei a răspuns provocărilor momentului.

Pur și simplu, „a fost altceva”! Numit „bulina roșie”, Evenimentul Zilei a oferit altceva. Formatul caleidoscopic pe print, știrile interne, externe, textele bine gândite l-au făcut rapid să fie luat de la chioșcurile stradale și chiar de pe tarabele din zona gărilor și piețelor, încă de la aducerea sa de către mașinile de distribuție.

[caption id="attachment_4481285" align="alignnone" width="1250"] Toate edițiile EVZ din 1992 până în 2019 pot fi acum accesate online. Sursa Foto: Arhiva EVZ[/caption]
Evenimentul Zilei și provocările contemporane
În România, se reluau seriale occidentale precum „Dallas” ori ”Dinastia”, „Colombo” pe care cenzura de dinainte de 1989 le oprise. Evident, Evenimentul Zilei venea cu știri despre actorii acelor seriale, despre modul în care Peter Falk - Colombo sau Larry Hagman - JR Ewing ar fi avut de a face cu diplomații români care doreau ca ei să promoveze România comunistă.

Au apărut marile concerte, Michael Jackson, Al Bano & Romina Power veneau în România. „Evenimentul Zilei” ca de altfel, toată presa românească era la post. Apăreau informații istorice despre mari ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/04/evz-sigla-1200x717.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Frontul de Est. România și URSS, pe frontul propagandei]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/frontul-de-est-romania-si-urss-pe-frontul-propagandei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/frontul-de-est-romania-si-urss-pe-frontul-propagandei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Frontul de Est pentru România a însemnat participarea între 22 iunie 1941 și 23 august 1944 la războiul contra URSS, alături de Germania nazistă și aliații ei din cadrul Axei. Propaganda a jucat un rol major atât pentru România cât și pentru URSS. Principalele faze ale propagandei vor fi analizate în funcție de direcția de manifestare.
Frontul de Est, eliberarea teritoriilor cedate de România în vara lui 1940
Frontul de Est a fost marcat de o puternică propagandă, însoțită de epurări și masacre. În aprilie 1941, la Fântâna Albă, au fost masacrați români care fuseseră influențați că li se va da voie să treacă în România. Au fost măcelăriți de trupele NKVD din Ucraina sovietică. Apoi, Stalin și Antonescu au gândit două măsuri cumva asemănătoare înainte să se lupte efectiv pe Frontul de Est.



Stalin a ordonat în noaptea de 12/13 iunie 1941 primul val de deportări ale românilor din Basarabia, Bucovina de Nord și Herța. Evident, măsurile lui Stalin și Antonescu prevedeau „curățarea terenului”, crimele fiind monstruoase de ambele părți.

La 21 iunie 1941, cu o zi înainte de declanșarea Operațiunii Barbarossa, Antonescu a ordonat deportarea evreilor români dintre Prut și Siret, Aceștia au fost internați în lagăre precum cel din inima Olteniei de la Târgu Jiu.

În perioada 27 -30 iunie 1941, la Iași, are loc un mare pogrom anti-evreiesc care se încadrează în aceeași politică de tip criminal cunoscută sub denumirea de „curățirea terenului”.


Frontul de Est, episoadele Odessa și Divizia Tudor Vladimirescu
Frontul de Est a avut în perioada 22 iunie 1941-16 octombrie 1941, succese pentru români și germani. Restabilirea frontierei românești așa cum fusese la 26 iunie 1941 și ocuparea Odessei, însoțită de masacrul din 22 octombrie 1941 au fost acțiuni ale românilor, cu sprijinul trupelor germane. Antonescu va continua până în iarna lui 1942, acțiunea criminală de deportare și lichidare a evreilor, numită „curățirea terenului”.

În 1942, în colaborare cu italienii, se realizează filmul Odessa în flăcări cu Maria Cebotari în rolul principal, film de propagandă. Filmul a supraviețuit miraculos în arhiva cinematografică deși oficial se notase că pelicula a fost distrusă.

În octombrie 1943, din rândul prizonierilor români din URSS se creează Divizia Tudor Vladimirescu. Ea va lupta alături de Armata Roșie atât înainte cât și după 23 august 1944. Ea a constituit modelul de organizare al Armatei Române pe model sovietic. Divizia Horea Cloșca și Crișan va fi fondată abia la 12 aprilie 1945 și va avea un rol propagandistic. Militarii ei au înconjurat în decembrie 1947, Palatul Regal pentru ca abdicarea Regelui Mihai să se producă fără opoziție.
Mausoleul din Parcul Carol
În 1942-1943, Alexandru Tzigara-Samurcaș a proiectat un mausoleu dedicat eroilor români de pe Frontul de Est. Dictatorul Ion Antonescu s-a implicat personal în supervizarea acestuia. Evident, proiectul a fost abandonat și apoi comuniștii au ridicat Mausoleul pe care-l știm azi, demolând Geamia Carol Hunkiar. Aceasta va fi reconstruită în sectorul 5, în anii 60, undeva în zona Șoseaua Viilor-Eroii Revoluției, pe strada Constantin Mănescu.

Tot în anul 1942, la aniversarea unui an de la eliberarea Basarabiei, Herței și Bucovinei de Nord, s-a organizat în actuala Piață a Națiunilor Unite, pe fundația Palatului Senatului (început dar niciodată terminat) un pavilion dedicat  luptelor de eliberare. La Chișinău și Cernăuți, s-au făcut expoziții dedicate dezrobirii Basarabiei,, respectiv Bucovinei. Pe locul unde astăzi este Teatrul Național, la București, s-a ridicat Expoziția Transnistriei.

În 1942, pe o colină de lângă Chișinău, a fost construit Turnul Dezrobirii, în direcția Vămii Sculeni, pe stânga șoselei Strășeni-Ungheni. Piatra a fost scoasă de la carierele basarabene Ghidici și Cricova. A fost distrus de sovietici în primăvara lui 1944, după ce Armata Roșie a trecut Nistrul în Basarabia, punând capăt participării României pe Frontul de Est.
Eliberarea românească, adevăr sau mistificare?
Frontul de Est ascunde încă multe secrete în arhivele sovietice care se găsesc în Rusia, Ucraina, dar și în alte state foste sovietice unde au ajuns prizonieri români sau au fost lupte. În 1991,  când urmau a se împlini 50 de ani de la declanșarea operațiunii Barbarossa, sovieticii au decis să lovească preventiv. În România, începuse o acțiune de reabilitare a mareșalului Antonescu.

În plus, reîncepuse promovarea războiului de eliberare de pe Frontul de Est. Atunci, ziarul oficial al PCUS, „Pravda” a publicat din arhivele sovietice un set de hărți. Acest set fusese desenat de chiar Gauleiterul nazist pentru Teritoriile Ocupate din Răsărit, Alfred Rosenberg. El era ideologul de serviciu al lui Hitler. A sfârșit executat în calitate de criminal de război nazist după Procesele de la Nurnberg. Aceste hărți vizau organizarea postbelică a teritoriilor sovietice dacă Germania câștiga războiul mondial. Rusia ar fi fost redusă undeva la zona Moscovei, re...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/05/chisinau-1024x663.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Comuniștii olteni despre Beatles: Boala, care se pare dăunează sistemului nervos, se numește beatlemanie]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/comunistii-olteni-despre-beatles-boala-care-se-pare-dauneaza-sistemului-nervos-se-numeste-beatlemanie.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/comunistii-olteni-despre-beatles-boala-care-se-pare-dauneaza-sistemului-nervos-se-numeste-beatlemanie.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Interesantă savoare are limba de lemn când e mânuită cu măiestrie locală (era să zic provincială) într-o manieră critică. Savoarea stă în amestecul de bârfă de masă centrală la bufetul gării cu iluzia participării la o strategie de comunicare ce vine de undeva de sus. 
Astăzi, când așteptăm să vedem dacă mai pe seară avem sau nu un Guvern și când afară e o căldură care anunță că e vreme de o vacanță prin fiecare grad de peste cele 22 ale confortului termic, vă propunem o incursiune rapidă în lumea propagandei facile, prin intermediul unor texte scurte din publicația craioveană Înainte, din martie 1964.

În acea perioadă cei patru Beatles erau în turneul american care avea să schimbe percepția despre pop, 12 piese diferite simultan în Bilboard Hot 100 Singles și 73 de milioane de spectatori la apariția lor la ed Sullivan Show!
Cronicarul nostru, însă, avea o singură direcție, dacă e din occidentul decadent e rău, poa' să fie muzică, băutură răcoritoare sau doctrină. Sau poate era doar deranjat de puștii din vecini care începuseră să asculte muzica celor din Liverpool și, nu-i așa, beat-ul nu îl asculți în surdină și doar când oamenii muncii nu sunt acasă!
Dar Beatles nu avea să fie mult timp un ”dușman al poporului”. În scurt timp, comuniștii aveau să descopere două lucruri simple, primul era că nu puteau stăvili pătrunderea acestei muzici în rândurile tineretului socialist și, al doilea, că autoritățile cu care se aflau într-un Rece Război erau și ele deranjate de mesajele rockerilor! Și atunci au început să susțină aceste mișcări culturale, atât în propriile țări cât și dincolo de granițe, atât cât puteau reâelele fără a fi depistate de FBI, MI5 sau BSD.
Curând după astfel de cronici mărunte, mișcarea rock, folk sau beat avea să cunoască în România o înflorire care a lăsat urme până astăzi în muzica românească și în formarea a multe generații de ascultători avizați.

Ambele mini-materiale/pastile de presă care urmează sunt parte din rubrica, permanentă în acea perioadă ”Aspecte ale modului de viață capitalist”.
Publicația craioveană Înainte, din 5 martie 1964
Beatlemania 
O nouă epidemie originară din Anglia face ravagii în rîndul unei însemnate părți a tineretului din Occident. 
Boala, care se pare dăunează sistemului nervos, se numește beatlemanie și are simptome și manifestări foarte ciudate. La origina acestei maladii stă... o formație engleză de „muzică ușoară" compusă din patru tineri care n-au împlinit încă 20 de ani și care și-au zis Beatles, ceea ce vrea să însemne „pletoșii". 
De unde această denumire ? Cei patru Beatles nu se mulțumesc numai să dea „concerte", în care plini de furie se dezlănțuie într-un stil inaugurat probabil de strămoșii lor din Neanderthal, dar, invidioși pe aceștia, au lansat și o pieptănătură care ar face să pălească de necaz pe orice „dandy" din cuaternarul inferior.

Apelînd la pornirile primare ale auditorilor, cei patru năstrușnici cîntăreți sînt — ca preț al gloriei — asaltați de mii de admiratori și mai ales admiratoare, ceea ce dă naștere la tot felul de accidente — picioare rupte sau scrîntite, zgîrieturi, traumatisme și alte asemenea manifestări ale acestei boli. 
Un caz cît se poate de curios de beatlemanie s-a constatat recent în orașul Miami din Florida (SUA), unde polițiștii au găsit o tînără care stînd în patru labe pe trotuar se lovea violent cu capul de asfalt... pentru că nu putuse să intre în sala unde se dădeau în spectacol cei patru Beatles, aflați în turneu în SUA. 
De pe urma manifestărilor acestei boli a avut de suferit și aeroportul din Londra. Cu o zi înainte de întoarcerea din turneu a „pietoșilor", admiratorii acestora s-au postat în hall-ul aeroportului și, în așteptarea „idolilor" lor, au distrus mobilierul, geamurile, au strîmbat barele de metal și în treacăt au distrus și cîteva automobile staționate. Noroc că era și poliția prin apropiere, altminteri sărmanii „idoli" ar fi pierit datorită bolii răspîndite de ei, striviți de adoratorii în plină criză de beatlemanie. 
La conferința de presă pe care au ținut-o după aceea, „artiștii" au declarat — încîntați — că primirea ce li s-a făcut a fost minunată.

Publicația craioveană Înainte, din 13 martie 1964
După beatlemanie, cheiromanie... 
Faimoșii „beatles“, membrii „pletoși“ ai unui cvartet de muzică ușoară din Anglia au acum niște concurenți redutabili : formația muzicală „The Pyramides“ (în traducere liberă „craniile țuguiate“) din California. 
Pe cît este de mare chica „pletoșilor“, pe atît de lucioasă este chelia celor cu „cranii țuguiate“. Recent, la New Port Beach (California) ei au stîrnit entuziasmul, scoțîndu-și perucile și lăsînd să li se admire craniile, pe care nu se putea observa nici măcar un singur fir de păr. Cîteva spectatoare au leșinat de emoție ...artistică. La Bellflower, 4.000 de admiratoare au provocat o mare învălmășeală, repezindu-se, la sfîrșitul spectacolului, să atingă cu mîna chelia „idolilor“ lor. 
Extravaganțe ? Bineînțeles. Dar, totodată,...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/960px-Beatles_with_Ed_Sullivan.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[A dispărut Ramiro Valdés, umbra fraților Castro. Era omul care a creat KGB-ul cubanez]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/a-disparut-ramiro-valdes-umbra-fratilor-castro-era-omul-care-a-creat-kgb-ul-cubanez.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/a-disparut-ramiro-valdes-umbra-fratilor-castro-era-omul-care-a-creat-kgb-ul-cubanez.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Moartea lui Ramiro Valdés, la vârsta de 94 de ani, marchează sfârșitul uneia dintre ultimele verigi biologice și ideologice ale Revoluției Cubaneze. Anunțul, făcut public de președintele Miguel Díaz-Canel, încheie capitolul unuia dintre cei mai temuți și loiali oameni din cercul intim al lui Fidel și Raúl Castro.

Dincolo de retorica oficială de la Havana, care îl pictează ca pe un „erou al patriei”, istoria documentată îl reține pe Valdés într-un rol mult mai sumbru: arhitectul G2, serviciul de securitate cubanez construit după modelul KGB-ului sovietic, un instrument brutal de control, cenzură și eliminare a disidenței interne.

Un sistem de care nu puteai scăpa...
Loialitatea oarbă față de Fidel Castro
Născut în 1932, Ramiro Valdés Menéndez s-a alăturat mișcării anti-Batista încă din tinerețe, devenind rapid unul dintre oamenii de încredere ai lui Fidel Castro. Legătura sa de nezdruncinat cu familia Castro s-a sudat în momentele cheie ale insurgenței.

Atacul asupra Cazărmii Moncada (1953), este unul din ele. Valdés a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai asaltului eșuat împotriva regimului Fulgencio Batista, acțiune care a marcat actul de naștere al mitologiei revoluționare cubaneze. A fost arestat și ulterior exilat în Mexic alături de frații Castro. Prezent la debarcarea de pe iahtul Granma (1956), Ramiro a făcut parte din grupul restrâns de 82 de luptători care au debarcat în Cuba pentru a relansa insurgența armată.

Numit comandant, a luptat direct alături de Ernesto „Che” Guevara în coloana militară care a mărșăluit spre vestul insulei, ducând la prăbușirea dictaturii lui Batista în ultimele zile ale anului 1958.

[caption id="attachment_4442326" align="alignnone" width="1200"] Che Guevara, legendara figură a revoluției din Cuba. sursa: Evenimentul istoric[/caption]
Fondarea G2: Copia fidelă a KGB-ului
După victoria revoluției din 1959, în timp ce Fidel Castro își consolida puterea politică, Ramiro Valdés a primit misiunea de a proteja regimul împotriva inamicilor interni și externi.

Numit de două ori în funcția de Ministru de Interne, Valdés a fost mintea din spatele creării Direcției de Securitate a Statului (G2). Sub îndrumarea sa directă și cu asistență masivă din partea consilierilor sovietici din KGB, G2 a transformat Cuba într-un stat polițienesc ultra-eficient.

Aparatul de represiune orchestrat de Valdés s-a remarcat prin monitorizarea în masă a populației prin intermediul Comitetelor de Apărare a Revoluției (CDR). A pus la punct infiltrarea, persecutarea și întemnițarea disidenților politici, a jurnaliștilor independenți și a minorităților sexuale. Era considerat un maestru în supravegherea strictă și contracararea rețelelor de spionaj externe, în special a celor orchestrate de CIA.
Longevitatea politică și tranziția de putere
Spre deosebire de alți lideri revoluționari care au căzut în dizgrație sau au fost epurați de-a lungul deceniilor, Valdés a demonstrat o abilitate remarcabilă de supraviețuire politică. A ocupat funcții de vicepreședinte și membru de rang înalt în Biroul Politic al Partidului Comunist din Cuba.

Loialitatea sa totală față de Raúl Castro, după retragerea lui Fidel în 2006, a garantat continuitatea liniei dure a partidului. Chiar și după ascensiunea la președinție a lui Miguel Díaz-Canel, Valdés a rămas o eminență cenușie, o „figură paternă”, după cum s-a exprimat actualul președinte, menită să legitimeze prin simpla sa prezență noul regim de la Havana în fața vechii garzi

[caption id="attachment_4744447" align="alignnone" width="1260"] Ramiro Valdes, creatorul Securității cubaneze. sursa: Facebook[/caption]
Moștenirea istorică
Moartea lui Ramiro Valdés lasă o Cubă aflată într-una dintre cele mai grave crize economice și sociale din istoria sa modernă, marcată de penurie de alimente, pene masive de curent și un exod masiv al populației.

Cu toate acestea, mașinăria de securitate pe care Valdés a construit-o în anii '60 continuă să funcționeze cu o eficiență de fier, blocând orice tentativă de reformă democratică sau protest civic de amploare pe insulă.

Pentru istorici și analiști politici, Ramiro Valdés nu rămâne un eliberator, ci arhitectul principal al sistemului totalitar cubonez, cel care a transformat promisiunile de libertate ale Revoluției într-un deceniu de control absolut.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/ramiro-valdes-cuba-945x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Gogu Rădulescu, Ana Blandiana și intelectualii din comunism. Povestea Cercului de la Comana]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/gogu-radulescu-ana-blandiana-si-intelectualii-din-comunism-povestea-cercului-de-la-comana-si-a-ambiguitatilor-culturale-din-epoca-ceausescu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/gogu-radulescu-ana-blandiana-si-intelectualii-din-comunism-povestea-cercului-de-la-comana-si-a-ambiguitatilor-culturale-din-epoca-ceausescu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Gheorghe „Gogu” Rădulescu rămâne una dintre cele mai ambigue figuri ale comunismului românesc târziu. A fost, în același timp, demnitar de vârf al regimului Ceaușescu și protector informal al unor scriitori, artiști și intelectuali care nu se identificau integral cu propaganda oficială.

Această dublă ipostază explică de ce numele său revine periodic în dezbaterile despre relația dintre cultură și putere în timpul dictaturii comuniste. Rădulescu nu a fost un simplu funcționar de partid.

[caption id="attachment_4744399" align="alignnone" width="1200"] Gogu Rădulescu, dreapta imaginii, în vizită în SUA, anii 70. sursa: arhiva EVZ[/caption]
Relația cu sovieticii
Gogu Rădulescu a fost o figură marcantă și controversată a regimului comunist din România, a cărui biografie îmbină activitatea ilegalistă din perioada interbelică cu înalte funcții de stat în aparatul de conducere al lui Nicolae Ceaușescu.

În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, s-a predat autorităților sovietice odată cu avansul trupelor pe teritoriul URSS, petrecându-și anii de război în lagărele de prizonieri, unde s-a remarcat ca unul dintre principalii recrutori pentru diviziile de voluntari „Tudor Vladimirescu” și „Horea, Cloșca și Crișan”. 

Revenit la București la sfârșitul anului 1946 alături de soția sa, Dorina Rudich, Rădulescu a urcat rapid în ierarhia de partid, devenind ulterior membru al Comitetului Politic Executiv al PCR și vicepreședinte al Consiliului de Stat.

Sfârșitul vieții sale rămâne învăluit în speculații privind colaborarea sa istorică cu structurile de securitate sovietice (NKVD) și rolul real de agepcrnt al Moscovei la București, el stingându-se din viață în perioada post-decembristă într-un cămin-spital din Capitală.
Gogu Rădulescu în istoria intelectualilor din comunism
Pentru a înțelege rolul lui Gogu Rădulescu, trebuie privit contextul epocii Ceaușescu. În România comunistă, cultura era supravegheată, cenzurată și instrumentalizată politic. Scriitorii aveau nevoie de aprobări pentru publicare, pentru călătorii în străinătate, pentru burse, pentru traduceri și pentru acces la instituții.

Într-un asemenea sistem, relația cu puterea nu era niciodată neutră. Un telefon, o intervenție, o recomandare sau o protecție informală puteau schimba traseul unui autor. Nu era vorba neapărat de colaborare politică în sens strict, ci de o zonă gri în care supraviețuirea culturală depindea de acces, relații și patronaj.

Gogu Rădulescu a funcționat exact în această zonă gri. Prin poziția sa în vârful regimului, putea deschide uși. Prin relațiile sale personale cu scriitori și artiști, putea părea un intermediar între lumea dură a partidului și lumea intelectuală. Aici se află cheia ambiguității sale istorice.
Cercul de la Comana
Unul dintre cele mai discutate episoade legate de Gogu Rădulescu este așa-numitul cerc de la Comana. În jurul casei sale de la Comana s-a format, în timp, un spațiu de întâlnire pentru scriitori, artiști și intelectuali. Acolo apar, în relatările publice, nume precum Gellu Naum, Romulus Rusan, Ana Blandiana, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu și alții.

Comana a devenit un simbol al unei lumi paralele: o lume în care oameni de cultură puteau discuta mai liber decât în instituțiile oficiale, dar tot în proximitatea unui om din vârful regimului. Era libertate? Era protecție? Era dependență? Răspunsul istoric nu este simplu.

Pentru unii intelectuali, Gogu Rădulescu a fost un om care putea ajuta. Pentru criticii de după 1989, el a fost un exponent al nomenclaturii care și-a construit o rețea de influență culturală.

[caption id="attachment_4670530" align="alignnone" width="1200"] Vizita de lucru în Capitală a preşedintelui Nicolae Ceauşescu (1979). sursa: Fototeca online a comunismului românesc cota 72/1979[/caption]
Mitul „comunistului bun” și limitele lui
În jurul lui Gogu Rădulescu s-a construit, în anumite medii culturale, mitul „comunistului bun”: demnitarul cultivat, ironic, nealiniat sufletește la grotescul ceaușist, protector al scriitorilor și al artiștilor.

Problema acestui mit este că riscă să estompeze realitatea funcțiilor sale. Gogu Rădulescu nu era un marginal. Nu era un tehnocrat fără putere politică. Era membru al CPEx, adică al nucleului conducător al dictaturii. A rămas în structurile de vârf până în decembrie 1989. Faptul că putea fi amabil cu scriitorii sau critic în privat față de Ceaușescu nu îl scoate din responsabilitatea istorică a apartenenței la regim.

În același timp, demonizarea simplistă nu explică de ce atât de mulți oameni de cultură s-au apropiat de el sau au acceptat protecția sa. Răspunsul stă în natura regimului comunist: într-un sistem închis, cu cenzură și control politic, orice spațiu de respirație devenea valoros, chiar dacă venea din interiorul puterii.
Ana Blandiana - fișa de cadre PCR
Relația dintre Ana Blandiana și Gogu Rădulescu trebuie tratată cu rigoare, pentru că a fost adesea folosită polemic după 1989. Există o proximitate doc...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/fostul-ministru-gogu-radulescu-in-vizita-lucru-la-rubber-reserach-institute-fotografie-de-presa-anii-70-p358709-0.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Take Ionescu, liberalul care a făcut orice să ajungă Prim Ministru]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/take-ionescu-liberalul-care-a-facut-orice-sa-ajunga-prim-ministru.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/take-ionescu-liberalul-care-a-facut-orice-sa-ajunga-prim-ministru.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Take Ionescu este în politica românească un exemplu de oportunism. A făcut tot ce i-a stat în putință să acceadă la poziția de șef al Guvernului. Asta a inclus vicierea gravă a interesului național al României într-un moment când România își reunea teritoriile pierdute timp de secole în favoarea puterilor străine.
Take Ionescu, „Tăchiță Gură de Aur”
Take Ionescu se numea la nașterea sa, la 13 octombrie 1858, la Ploiești, Dumitru Ion.  Alintat Tache, fiul negustorului de cereale Gheorghe Ion a decis să-și românizeze numele. Și-a luat numele Take Ionescu.  Urmează școala primară, gimnaziul și parțial liceul la Ploiești. Ia Bacalaureatul la Sfântu Sava, la București. Din 1875 și până în 1881, urmează licența și doctoratul în Drept la Paris.

Face pasul în politica mare în 1884, la PNL în perioada marii guvernări liberale. Este nemulțumit de Ion C. Brătianu în ciuda faptului că ajunge deputat PNL. Discursurile sale bine ticluite îl fac de apreciat pentru electori. I se spunea „Tăchiță Gură de Aur”. Se asociază cu Nicolae Fleva și cu un alt revoltat de profesie, Constantin Arion și pun bazele unei dizidențe liberale
Take Ionescu, trecerea la conservatori
Take Ionescu alege să treacă la Partidul Conservator. Ajunge acolo în 1891. Nu va trece mult și va obține portofoliul Instrucțiunii Publice și Cultelor. Este un pas mic, dar important.

Evident, nu va sta nici aici prea mult, pentru că în 1908, va crea Partidul Conservator Democrat unde se baza pe Nicolae Titulescu și chiar pe I.L. Caragiale. Dramaturgul a încercat să fie parlamentar la Pitești în 1908, dar nu a câștigat suficiente voturi. Caragiale s-a întors la Berlin, unde trăia de câțiva ani.
Ministru al Afacerilor Străine. Trădarea intereselor României
În 1919, comite o gravă trădare. Atunci când s-a pus problema revenirii Banatului la România, Take Ionescu nu a susținut punctul de vedere al lui Brătianu ca tot Banatul să fie la România.  Prieten cu premierul Regatului Sârbo-Croato-Sloven Nikola Pasic, preferă să-i dea acestuia satisfacție și nu țării sale. Așa s-a ajuns la partajarea pe criterii etnice, iar România, Serbia și Ungaria au primit câte  o parte din Banat.

Take Ionescu intră în Guvernul Averescu în 1920, unde devine Ministru al Afacerilor Străine. În 1921, pe baza relației bune cu premierul sârb Nikola Pasic și cu premierul ceholovac  Edvard Benes, pune bazele Mici Înțelegeri, alianță defensivă între București, Belgrad și Praga contra revizionismului prezent în Bulgaria, Ungaria și chiar Polonia.

Take Ionescu a fost apoi capabil să creeze o criză internă, demisionând de la Minister și determinând demisia lui Averescu. Era o strategie a lui Ionel Brătianu aplicată prin decizia Regelui Ferdinand.  El a demisionat la 11 decembrie 1921 și la 17 decembrie 1921 a devenit șef al Guvernului. Va conduce numai o lună, demisionând în 17 ianuarie 1922. Asta pentru că Ionel Brătianu era gata să aducă PNL la Guvern. Take Ionescu a fost victima perfectă, victima orgoliului său nemăsurat și avidității pentru funcții politice dintre cele mai înalte.
Decesul subit din 21 iunie 1922
Take Ionescu pleacă în Italia pentru a încerca să treacă peste eșecul politic. Gurmand din fire, se pare că a căzut victimă pasiunilor sale culinare. A consumat mâncarea lui preferată, stridii, la un restaurant din Roma. Acestea, insuficient curățate și nefiind bine pregătite, i-au cauzat o infecție galopantă, iar inima sa a ăncetat să mai bată pe 21 iunie 1922.
Pentru Caragiale, a rămas „Agamiță Dandanache”
O scenă de folclor urban l-a avut în centrul ei pe marele dramaturg Caragiale, Acesta ar fi comentat, prin 1909-1910 alături de confrații săi eșecul din 1908. Întrebat dacă în comedia din 1884, prin Tache Farfuridi l-a imaginat cumva pe Take Ionescu, marele dramaturg ar fi spus: „Ei aș! Stimabile, Farfuridi ar fi Titulescu, Take Ionescu ar fi Dandanache!”

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/09/Take_Ionescu_1913.v1-696x1024.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ceaușescu, Papa și greco-catolicii, o afacere pierdută de Vatican]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ceausescu-papa-si-greco-catolicii-o-afacere-pierduta-de-vatican.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ceausescu-papa-si-greco-catolicii-o-afacere-pierduta-de-vatican.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ceaușescu a fost după 1968, un promotor al destinderii spre Occident. A făcut numeroase vizite în state occidentale timp de un deceniu până la defectarea lui Pacepa. Deși în 1971, a decis să se orienteze spre modelul nord-coreean, destinderea a mai ținut o vreme. Ceaușescu se mișca între limite ideologice de la care nu abdica. Asta s-a văzut în cazul relației cu Vaticanul. La 21 iunie 1963, fusese ales Papă, Papa Paul al VI-lea.
Ceaușescu și Vaticanul
Ceaușescu era adeptul păstrării fostei Biserici Greco-Catolice desființate în 1948, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Vaticanul se trezise cu relațiile rupte cu Romînia din 1948. România denunțase concordatul, adică tratatul care consfințea relațiile diplomatice. Comuniștii, indiferent că vorbim de sovietici sau de români nu erau de acord cu faptul că tot clerul catolic și romano-catolic se subordona Papei. Concepția comunistă era că Biserica făcea parte din stat.

Vaticanul începuse cu predecesorul lui Paul VI să se uite spre blocul comnist. Giovanni XXIII o primise pe fiica lui Hrușciov, lider al URSS. Paul VI îl primise pe Andrei Gromîko, ministrul de externe sovietic. Papa Paul VI a decis după 1965, să tatoneze terenul la București. Cornel Burtică fusese ambasador român la Roma. Vaticanul, stat independent care nu avea relații cu România apelase, evident, la Italia.

Așa s-a ajuns la vizita lui Ceaușescu la Vatican pe 26 mai 1973. Întâlnirea celor 2 șefi de stat, Papa și Ceaușescu a durat 55 minnute și s-a desfășurat într-una din camerele speciale de primire a înalților oaspeți din cadrul „apartamentelor pontificale”.
Ceaușescu, în fața Papei Paul VI
Ceaușescu a discutat protocolar cu Papa. A fost însoțit doar de Ministrul lui de Externe, George Macovescu. Papa Paul VI a venit alături de șeful protocolului pontifical. După schimburile de amabilități, Papa a trecut la acțiune. A înmânat un memoriu lui Ceaușescu despre chestiunea Bisericii Greco-Catolice. Apoi i-a spus direct, fără diplomație, liderului român „unde-l strângea pantoful”.

Ceaușescu a fost intransigent. România avea 14 culte recunoscute. Doctrina românească era unitatea întregului popor. A spus că nimeni în România nu aducea în discuție chestiunea greco-catolicilor, incluși cu forța de fostul Patriarh Justinian în BOR. El a spus că România considera greco-catolicii drept parte a BOR.

Soția dictatoruui, Elena a avut un program de vizite alături de restul delegației. Așadar, vizita lui Ceaușescu la Vatican a avut loc în condițiile de îngheț al relațiilor bilaterale.
Greco-catolicii și politica oficială românească
Ceaușescu știa că greco-catolicii susținuseră unirea Transilvaniei. Și mai știa că această confesiune apăruse pentru ca românii ardeleni care nu aveau recunoașterea naționalității, ortodocși fiind, se uniseră de nevoie cu Roma. Doctrinarii din jurul Patriarhului Justinian vedeau în forțarea includerii greco-catolicilor în BOR un act de reparație istorică.

Evident, pentru dictatorul român, linia era corectă și nu ar fi făcut nicio concesie Vaticanului. A fost practic singura vizită a lui Ceaușescu la Vatican. Ioan Paul I a fost papă doar 33 de zile, iar Papa Ioan Paul al II-lea a fost un anticomunist notoriu și ca atare, încercări de ase discuta nu au mai existat.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/duel-la-vatican-papa-cu-floreta-ceausescu-cu-ciomagul.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Imnul Național s-a născut literar acum 178 de ani]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/imnul-national-s-a-nascut-literar-acum-178-de-ani.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/imnul-national-s-a-nascut-literar-acum-178-de-ani.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Imnul Național al României pornește de la o poezie revoluționară care a apărut acum 178 de ani, la 21 iunie 1848. Influențat de „trendul” Marseillaisei franceze, poemul va fi adoptat de revoluționarii români ca imn. Apoi, va trece o perioadă de puțin peste 150 de ani până când să devină imn de stat.
Imnul s-a născut dintr-un poem scris de un ardelean
Imnul s-a născut ca poem în data de  21 iunie 1848. El a  apărut în publicația „Foaie pentru Inimă, Minte și Literatură”. S-a numit  „Un răsunet” și a fost  creația poetului ardelean Andrei Mureșanu (16 octombrie 1816-Bistrița - 12 octombrie 1863-Brașov).  „Deșteaptă-te române”sunt primele două cuvinte ale primului vers și ele vor da mai târziu numele cântecului.

Poezia devenită imnul național a circulat în Ardeal, în mod clandestin dar și în Moldova și Țara Românească. A devenit destul de rapid populară,  ca și Hora Unirii, compusă de Vasile Alecsandri circa 8 ani mai târziu. Evenimentele revoluționare din Țara Românească, cronologic petrecute după cele din Moldova și Transilvania (în Transilvania, revoluția a durat cel mai mult, inclusiv 8 luni din anul 1849) au făcut ca să se creeze un drapel revoluționar dar și un imn, în iunie, iulie 1848. Imnul a fost „Deșteaptă-te române”,
Imnul, adoptat de Gheorghe Magheru
Imnul a fost ales de Generalul Gheorghe Magheru, oltean, haiduc, pandur, general revoluționar. El  a dorit ca armata pe care a creat-o la Râureni-Vâlcea să aibă imnul național al ei, în stilui Marseillezei compuse la 1792 de Rouget de Lisle. Aceasta fusese scrisă inițial  pentru trupele de pe Rin. A fost asumată apoi de soldații marseillezi care au intrat în Paris. Anton Pann, românul cu origini bulgărești a cântat prima dată versurile poetului ardelean în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, cu ocazia consacrării forței militare revoluționare la 29 iulie 1848.



Așadar, imnul a fost compus de un ardelean, răspândit de moldoveni și munteni, cântat de un muntean cu origini bulgare și aprobat ca imn de un oltean. Este o simmbolistică a Unirii Românilor până la urmă.
Oficializarea din ianuarie 1990
Imnul „Deșteaptă-te române” a devenit imnul de stat al României, la 24 ianuarie 1990. Parlamentul României, cu ocazia anivesării în 1998, a 150 de ani de la Revoluția de la 1848, a votat Legea nr. 99/1998 prin care se reglementează ziua de 29 Iulie a fiecărui an, drept Ziua Imnului Național.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2016/02/imnul-national-ar-putea-fi-interpretat-inaintea-tuturor-competit.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Rădăcinile istorice ale conflictului dintre Ucraina și Polonia. Armata insurecțională ucraineană și masacrul de la Volânia]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/radacinile-istorice-ale-conflictului-dintre-ucraina-si-polonia-armata-insurectionala-ucraineana-si-masacrul-de-la-volania.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/radacinile-istorice-ale-conflictului-dintre-ucraina-si-polonia-armata-insurectionala-ucraineana-si-masacrul-de-la-volania.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Relațiile diplomatice dintre Ucraina și Polonia, considerate până de curând un pilon de neclintit al rezistenței europene în fața agresiunii ruse, traversează un moment critic.

Ceea ce presa internațională descrie drept un „scandal diplomatic de proporții” și o „ceartă la nivel înalt” a trecut dincolo de un protest. Sau de simple disensiuni economice, cum a fost criza cerealelor. A lovit direct în cea mai sensibilă zonă: memoria istorică și traumele celui de-Al Doilea Război Mondial.

Vă prezentăm o analiză ce explorează dedesubturile istorice ale disputei recente dintre președintele polonez Karol Nawrocki și omologul său ucrainean, Volodimir Zelenski, analizând contextul istoric și implicațiile geopolitice actuale.
Scânteia conflictului: Decizia lui Zelenski și replica lui Karol Nawrocki
Tensiunile au explodat recent, după ce președintele ucrainean Volodîmîr Zelenski a semnat un decret prin care a numit o unitate militară ucraineană „Armata Insurecțională Ucraineană” (UPA).

Reacția Varșoviei a fost imediată și extrem de dură. Președintele Poloniei, Karol Nawrocki, un istoric de profesie, reprezentant al dreptei conservatoare poloneze și un aliat apropiat al lui Donald Trump, a rupt orice punte de prietenie cu liderul de la Kiev.
Retragerea Ordinului Vulturului Alb
Ca măsură de retorsiune, președintele Nawrocki a anunțat retragerea celei mai înalte distincții de stat a Poloniei, Ordinul Vulturului Alb, acordată lui Zelenski în 2023.

„Pentru marea majoritate a societății poloneze, Armata Insurecțională Ucraineană rămâne o formațiune responsabilă pentru crimele crude comise împotriva cetățenilor polonezi în Al Doilea Război Mondial”, a explicat Nawrocki.

[caption id="attachment_4743913" align="alignnone" width="1598"] Președintele Poloniei, Karol Nawrocki, la comemorarea victimelor de la Volânia. sursa: ipn.gov.pl[/caption]
Cine a fost UPA și ce reprezintă Masacrul din Volânia
Pentru a înțelege înverșunarea Poloniei, este necesară o incursiune în istoria sângeroasă a secolului XX din Europa de Est.

Înainte de Primul Război Mondial, teritoriul actual al Ucrainei era divizat între Imperiul Rus și cel Austro-Ungar. Prăbușirea acestora a lăsat un vid de putere. Ucrainenii au încercat să își creeze propriul stat independent, intrând în conflict armat atât cu rușii bolșevici, cât și cu polonezii. 

A avut loc războiul polono-ucrainean din 1918-1919. Ucraina a pierdut toate acele bătălii, fiind ulterior anexată și transformată în republică sovietică în cadrul URSS, în timp ce regiuni din vestul Ucrainei de astăzi, cum ar fi Galiția și Volânia, au revenit Poloniei interbelice.
Al Doilea Război Mondial și Stepan Bandera
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a luat naștere Armata Insurecțională Ucraineană (UPA), aripa militară a Organizației Naționaliștilor Ucraineni (OUN), condusă ideologic de Stepan Bandera.

[caption id="attachment_4682040" align="alignnone" width="2046"] Stepan Bandera. sursa: Wikipedia[/caption]

Potrivit Poloniei, UPA este responsabilă direct pentru Masacrul din Volânia (1943-1944), o campanie de epurare etnică în care istoricii estimează că între 60.000 și 100.000 de civili polonezi au fost masacrați cu o cruzime greu de imaginat de către naționaliștii ucraineni. De asemenea, facțiuni naționaliste sunt acuzate de colaboraționism cu naziștii și participare la Holocaust.

Ucrainienii vorbesc de mii de morți în atacuri de răzbunare ale polonezilor. O cifră exactă este imposibil de stabilit, din cauza divergențelor istorice.

Deși Moscova folosește și astăzi numele lui Bandera pentru a-i eticheta propagandistic pe ucraineni drept „naziști”, realitatea istorică este nuanțată. Germania nazistă nu a sprijinit o Ucraină independentă, iar Bandera însuși a fost arestat de Gestapo și încarcerat în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen. 

După război, acesta a fost asasinat în exil, la München, de un agent KGB, în 1959.
Erou național vs. Criminal de război
Perspectiva Poloniei. În 2016, Parlamentul polonez a recunoscut oficial masacrele drept un „genocid comis de naționaliștii ucraineni” împotriva polonezilor, decizie ce a stârnit proteste la Kiev.
Perspectiva Ucrainei. Evenimentul este privit ca o tragedie bilaterală, oficialii folosind formula „Iertăm și cerem iertare”, scrie Kyiv Independent

Ucrainenii leagă masacrul de conflictul mai vechi polono-ucrainean.
Reacții la Kiev
Decizia președintelui polonez de a retrage decorația a provocat un efect de domino în rândul elitei politice și militare de la Kiev. Mai mulți oficiali ucraineni de rang înalt și-au returnat demonstrativ medaliile primite anterior de la statul polonez.

Kyrylo Budanov, șeful Administrației Prezidențiale din Kiev, a catalogat gestul lui Nawrocki drept un „act neprietenos față de poporul ucrainean”. Andrii Sybiha, ministrul Afacerilor Externe și Vasyl Bodnar, ambasadorul Ucrainei la Varșovia, s-au alăturat demersului.

Volodimir Zelenski a adoptat o poziție de o ironie fină...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/Zelenssi-Nawrocki-1200x675.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Podul Prieteniei și relațiile româno-bulgare]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/podul-prieteniei-si-relatiile-romano-bulgare.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/podul-prieteniei-si-relatiile-romano-bulgare.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Podul peste Dunăre a fost un vis al locuitorilor de pe ambele maluri ale fluviului. „Mulți durară, după vremuri peste Dunăre un pod” scria Mihai Eminescu în Scrisoarea III.  Conectarea malului nordic și a malului sudic al Dunării s-a realizat pe poduri în etape istorice diferite.
Podul lui Traian și Constantin cel Mare, podurile de vase
Podul lui Traian de la Drobeta din 103-105 d.Hr, și Podul lui Constantin cel Mare din 328 d.Hr. de la Sucidava au fost capodopere inginerești. Ele au avut scopuri militare dar și economice. Teritoriile nord-dunărene erau conectate cu drumurile comerciale și militare care duceau la Roma.

Perioada medievală a venit cu tradiția podurilor de vase, creații efemere în scop militar. A trebuit să treacă secole la rând până când ideea de a face un pod stabil peste Dunăre să prindă contur.
Podul peste Dunăre și Silistra
Podul a revenit în atenție după 1878. România a preluat Dobrogea și ideea podului s-a reluat. România a dorit Silistra pentru că acolo exista confornația tehnică a solului și subsolului pentru a se putea pune pilonii unui pod peste Dunăre. România va prelua Silistra abia în 1913 când a preluat Cadrilaterul.

Podul nu s-a mai făcut însă până la debutul anilor 50 ai secolului XX. Silistra și Cadrilaterul au revenit la Bulgaria prin tratatul de la Craiova din septembrie 1940. După 1950, URSS și-a propus să consolideze conexiunile terestre între România și Bulgaria.
Construcția Podului Prieteniei
În 1952, doi ingineri și un arhitect, doi  ingineri sovietici, V. Andreev, N. Rudomazin și unul bulgar, arhitectul Georgi Ovcharov au proiectat, au început construcția Podului Prieteniei. Podul urma să aibă cale rutieră și cale ferată. A fost proiectat cu o lungime de 2223 m. Podul a fost inaugurat la 20 iunie 1954.

La capetele podului, există câte o pereche de turnuri susținute pe piloni. Uniunea Sovietică a oferit ajutor financiar și de specialitate pentru ca podu să fie gata. I s-a spus Podul Prieteniei, dar în realitate, era o construcție de importanță strategică, menită să conecteze Bucureși de Ruse și de acolo, orașe importante din Bulgaria.

Unicitatea Podului Prieteniei a fost o realitate istorică până în 2013. În anul 2000, România și Bulgaria au decis să construiască podul Vidin Calafat. El trebuia să fie gata în 2010, dar a fost deschis cu trei ani mai târziu, pe 14 iunie 2013.

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/01/Podul-Prieteniei-Giurgiu-Ruse-1200x904.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ultimul mare trubadur român își aștepta moartea într-un bloc comunist din Piatra Neamț. Nebune dorinți stinse într-un apartament din Pietricica]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ultimul-mare-trubadur-roman-isi-astepta-moartea-intr-un-bloc-comunist-din-piatra-neamt-nebune-dorinti-stinse-intr-un-apartament-din-pietricica.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ultimul-mare-trubadur-roman-isi-astepta-moartea-intr-un-bloc-comunist-din-piatra-neamt-nebune-dorinti-stinse-intr-un-apartament-din-pietricica.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Praful și pulberea se alesese de frumoasa Zaraza și de lumea care îi zămislise incitanta legendă! În anii '50 în locul petalelor de crin în juru-i curgeau manifeste care îndemnau la lupta de clasă, gura-i nu mai era un poem de nebune dorinți, ci de ode pentru ”ai popoarelor părinți”, iar tezaurul sublim al sânilor era încotoșmănat într-o salopetă de tovarășă de muncă și viață.
Ultimul trubadur și lipsa sa de noroc
Oamenii care alimentau boema bucureșteană erau care la închisoare, care pe goană prin lume sau zgribuliți de frig în vreun vestibul al caselor confiscate.
Acestei lumi în schimbare, Cristian Vasile avusese nenorocul să îi supraviețuiască, fără a fugi peste hotare, fără a fi arestat sau bătut, dar plătind fizic prețul deznădejdii și depresiei prin care trecea. Tangoul uruguayan tradus de Ion Pribeagu – transformând într-o regină a Micului Paris cârpa brodată numită Zaraza, folosită de un vaquero să își acopere vaca – nu mai răsuna niciunde.

Gloria muzicii românești interbelice se întorsese din Război – unde a servit ca personal artistic atât pe frontul de Est, cât și pe cel spre Berlin – și nu a mai găsit nimic din strălucirea Bucureștiului care îl adula cu numai câțiva ani înainte. Casele de discuri unde înregistrase piese nemuritoare fuseseră naționalizate și aveau oricum alte preocupări decât ”frivolele și decadentele melodii burgheze”.

Cristian Vasile a fost la un pas de moarte imediat după schimbarea regimului, lovit de tuberculoză și l-a salvat doar iubirea mamei și fratelui său, îngrijindu-l la Sinaia. Dar și scăpat de moarte, ultimul mare trubadur nu își găsea liniștea. Muncește sporadic, ca administrator de cămin cultural, muncitor la Gaz Metan Mediaș, prezentator la Circul București și apoi ajunge regizor secund la teatrul din Piatra Neamț.
Aici era însoțit de Rada, ultima dintre ”femeile multe din lumea asta mare” care a rămas alături de el.
Într-un apartament de loc comunist, după ce amândoi se pensionaseră, îi găsesc, în 1967, reporterii de la ziarul local Steagul Roșu. Lucrurile se schimbaseră față de anii '50, Electrecord reîncepuse să publice discurile interbelice, melodii încântătoare precum ”botina fină” a demoazelelor erau scoase de la naftalină și redifuzate la radio.

Reportajul scris atunci aveți acum ocazia să îl citiți, așa cum probabil au făcut-o bunicii voștri și poate au lăsat deoparte ziarul de 25 de bani și au fredonat un refren ”în fumul de țigare ce se pierde în van”.

Notă, înainte de a citi rândurile din 1967: Sfârșitul poveștii e trist. Starea de sănătate a lui Cristian Vasile s-a deteriorat din nou și zadarnic e tratat la Predeal sau Sibiu. Pe 15 iunie – adică e cam acum parastasul de 52 de ani – 1974 moare la Sibiu. Cere ca mormântul să nu îi fie marcat în niciun fel!

În text am folosit versuri sau aluzii la versuri din ”Zaraza”, ”Iubesc femeia” și ”Aprinde o țigare”. Reascultați-le când aveți timp sau chef. Este cea mai frumoasă candelă pe care o aprindeți nu pentru sufletele lor, ci pentru o perioadă care însuflețit România într-un fel aparte. Irepetabil.

Ediția de duminică, 16 aprilie 1967, a publicației Steagul Roșu, ”organ al Comitetului Regional al Partidului Comunist Român și al Sfatului Popular Regional Bacău”. Ironie a sorții, chiar preț de fapt divers: 4 pagini/25 de bani!


Un trubadur de altă dată
Articol de Tiberiu Uță și Nichita Bistriceanu

Numele lui Cristian Vasile îl întîlnim astăzi pe discurile editate de „Electrecord“, expuse în vitrinele librăriilor sau în magazinele cu articole muzicale, îl auzim adesea la posturile de radio.

Buchetul de melodii „Zaraza", „Pe cer s-a stins o singură stea“, „Ce vrei să-ți scriu” și „Aprinde o țigare” care odinioară au încîntat inimile tuturor celor ce le-au auzit, sînt și astăzi apreciate și îndrăgite de melomani. Puțini însă dintre cititorii ziarului nostru știu că acest „ultim trubadur", cum l-a numit cîndva compozitorul Ion Vasilescu, trăiește in Piatra Neamț.

Noi l-am găsit într-un apartament din blocul 5 de pe bulevardul Pietricica, în pragul celui de-al 60-lea an al vieții sale. Omul acesta de statură mărunțică, cu privire vioaie, emană atîta căldură sufletească, atîta pasiune, e atît de comunicativ, încît ușor te cucerește.

Discuția pornește pe firul amintirilor.
Parcă s-a tras o cortină deoparte.
Cristian Vasile capătă înfățișarea de acum cîteva decenii , un bărbat frumos, atrăgător, cu o voce caldă, catifelată, cîntînd cu patos melodia „Inimă pribeagă" (muzica Robert Stoltz, text Nicu Chiricescu).

Aplauze, flori, îmbrățișări, zîmbete. Suntem în 1928. Cristian Vasile și-a făcut debutul, cîntînd în grădina „Răcaru" din Calea Griviței-București.
Venise din Brăila lui Panait Istrati. Fusese coleg de liceu cu dramaturgul Mihail Sebastian. Cîntase în vechiul și vestitul cor bărbătesc „Armonia“.
Dragostea de muzică o avea de la iubita sa mamă — azi o venerabilă bătrînă în vîrstă de 81 de ani — pe care în copilărie, după cum ne mărturisește, o trăgea de rochie sp...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/Cristian_Vasile_si_orch._Dajos_Bela.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Secretele din Parcul Carol. Locul unde Ceaușescu a copiat serbările regalității din 1906]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/jubileul-lui-carol-i-din-1906-imitat-de-ceausescu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/jubileul-lui-carol-i-din-1906-imitat-de-ceausescu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Carol I a avut cea mai lungă domnie din întreaga istorie a românilor, din cele mai vechi timpuri și până astăzi.  A domnit  exact 48 ani și 5 luni. Nici Burebista nu l-a întrecut dacă e să credem că a domnit între 82 î.Hr. și 44 d.Hr. Ștefan cel Mare a domnit 47 ani, Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun câte 32 de ani fiecare. Domnii mai mari de 10-15 ani au avut Matei Basarab, Vasile Lupu și Constantin Brâncoveanu.
Jubileul lui Carol I, la 40 de ani de domnie
De regulă, jubileul se celebrează la 50 de ani de domnie ai unui suveran. Cum sănătatea Regelui Carol I se deteriora, încă din 1905, s-a decis ca anul 1906 să fie anul Jubileului. Corpurile legiuitoare au alocat fonduri, arhitecții au decis că va trebui să se organizeze ceva grandios. Asta însemna că se dorea o expoziție cu mari pavilioane. Se dorea să se inaugureze clădiri mari.

Expoziția urma să reunească producători atât din Vechiul Regat cât și din teritoriile românești aflate sub control rusesc sau austro-ungar. S-a ales o zonă simbolică a Capitalei. Dealul și Câmpia Filaret. La 1848, aici fusese o mare adunare populară, motiv pentru care i se spusese Câmpia Libertății.



În această zonă, astăzi Parcul Carol I, s-a inaugurat la 19 iunie 1906, Expoziția Generală Română.  În stil antic, roman, s-au construit Arenele Romane. S-au mai construit Institutul Geologic Român, Castelul Artelor și Castelul de Apă. Pe o insulă din mijlocul lacului s-a ridicat moscheea „Măria Sa Carol”, în turcește Carol Hunkiar.

Pentru că Filaret fusese prima Gară a Capitalei, simbolic, pe aici au circulat primele „omnibus-uri”, predecesoarele autobuzelor de astăzi.
Jubileul lui Carol I ironizat de Caragiale
I.L. Caragiale nu îl agrea pe Carol I. Nu primise onorurile la care visa. Cu ocazia Jubileului a scris o poezie, „Mare farsor, mari gogomani”, din care am ales ultima strofă:

„Acuma-mbătrînit în slavă,
Sub casca lui de caraghioz
Și cam zaharisit la glavă,
Vrea chiar triumful grandioz.”

În 1919,  în Palatul Artelor, a funcționat Muzeul Militar, pentru că încă din 1878, în această zonă au fost expuse tunuri capturate la Plevna, Două dintre ele vor onora Statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate, pe care turcii le vor lua în 1916. Antonescu visase să facă acolo un monument al eroilor de la Stalingrad. Cum războiul de pe Frontul de Est a fost pierdut, comuniștii au preluat ei ideea și așa a apărut Mausoleul Eroilor Comuniști.



Carol I ctitorise și Biserica de pe Strada Cuțitul de Argint din Capitală, de lângă Arenele Romane.

El s-a ridicat pe locul unde a fost moscheea. Moscheea a fost reconstruită nu departe de zona Piața Eroii Revoluției pentru că în anii 60, comuniștii români doreau să aibă relații bune cu Orientul Mijlociu.
Ceaușescu-președintele „rege”
Carol I a beneficiat în timpul lui Ceaușescu de o oarecare memorie. Sergiu Nicolaescu a făcut filmul „Pentru Patrie” cu el, în rolul principal. Cooperarea româno-rusă apărea în film, dar Carol fusese proiectat ca rol, pentru a fi un fel de Ceaușescu, impunându-se în fața rușilor. La 28 martie 1974, Ceaușescu primise sceptrul prezidențial, într-o ceremonie, amintind cumva de ceremonia de încoronare a lui Carol I. Jurnalistul Virgi Tănase chiar a scris un articol în „Paris Match” intitulat ironic ”Ceausescu I, rege comunist”, în limba franceză. Ceaușescu a ordonat uciderea lui Tănase, dar spionul trimis să execute misiunea a defectat și a alertat autoritățile franceze, asasinatul fiind evitat iar Tănase tinut de serviciile franceze într-o casă conspirativă până când Franța a făcut publică încercarea de asasinare a jurnalistului.

[caption id="attachment_4269151" align="alignnone" width="768"] nicolae_ceausescu_coperta_revista_cinema_aprilie_1980[/caption]

Congresul XIV al PCR din noiembrie 1989 a fost făcut ca un fel de Jubileu inspirat de ceea ce se făcuse pentru Carol I. Defilarea de 23 august 1989, când se împlineau 45 ani de la momentul istoric al întoarcerii armelor, s-a făcut pe bulevardul care trece prin fața Casei Radio, un mamut ruinat de beton care agonizează și astăzi. Au defilat producătorii români din toate județele cu realizările lor.

Poate că privind la jubileul lui Ceaușescu, versurile lui Caragiale s-ar fi potrivit și la 23 august 1989.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2008/10/s-a-furat-calul-lui-carol-i.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Republica fictivă Poyais. Mecanismele celei mai ample fraude geopolitice din secolul al XIX-lea]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/republica-fictiva-poyais-mecanismele-celei-mai-ample-fraude.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/republica-fictiva-poyais-mecanismele-celei-mai-ample-fraude.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În toamna anului 1822, portul Londrei a fost martorul îmbarcării unui contingent de coloniști britanici către un teritoriu din America Centrală.

Un ținut prezentat drept o oportunitate economică și socială ideală. Coloniștii dețineau titluri de proprietate, valută convertibilă și documente informative detaliate. Însă entitatea statală de destinație era complet fictivă.
Republica inventată a unui scoțian
Istoria economică și politică universală înregistrează numeroase episoade de speculație colectivă, de la Criza Lalelelor (tulipomania) din Provinciile Unite (secolul al XVII-lea) până la prăbușirea Companiei Mărilor Sudului (Marea Britanie, secolul al XVIII-lea).

Totuși, nicio fraudă nu se compară, prin complexitate structurală și consecințe umanitare, cu operațiunea coordonată de scoțianul Gregor MacGregor.

În deceniul 1820, acest fost combatant a realizat o acțiune fără precedent: a conceptualizat o națiune suverană artificială, numită Poyais.

MacGregor i-a proiectat o geografie, o constituție și un sistem economic, tranzacționând ulterior active și titluri financiare pe bursa din Londra.

[caption id="attachment_4684059" align="alignnone" width="1920"] Londra. Sursă foto: Pixabay[/caption]
Profilul biografic al lui Gregor MacGregor
Născut în Scoția în anul 1786, într-o familie cu un istoric militar semnificativ, MacGregor a demonstrat o abilitate remarcabilă de persuasiune și o personalitate egocentrică.

După o carieră modestă în armata britanică, unde a obținut gradul de căpitan prin intermediul sistemului de achiziție a brevetelor (o practică legală în epocă), MacGregor s-a orientat către conflictele din America de Sud.

Integrat în mișcările de emancipare din Venezuela, a activat sub comanda generalului Simón Bolívar. Deși performanțele sale pe câmpul de luptă au fost controversate, fiind marcate de retrageri premature în momente strategice, căsătoria sa cu nepoata lui Bolívar i-a asigurat o poziție influentă în rândul elitei revoluționare sud-americane.

[caption id="attachment_4743108" align="alignnone" width="1412"] Simon Bolivar, eroul Americii de Sud. sursa: Wikipedia[/caption]

În anul 1820, în cadrul unei expediții pe „Coasta Țânțarilor” (teritoriu situat astăzi în estul statelor Honduras și Nicaragua), MacGregor a obținut de la un lider indigen local, George Frederic Augustus, concesionarea unei vaste suprafețe de teren mlăștinos și forestier, în schimbul unor bunuri de consum și al unor podoabe. Acest teritoriu insalubru și inaccesibil a constituit baza materială utilizată ulterior pentru a legitima proiectul său fraudulos.
Strategia de marketing și construcția statală fictivă
La revenirea sa în Marea Britanie, în anul 1821, MacGregor s-a prezentat sub titlul oficial de Cacique (Prinț Suveran) de Poyais. Contextul economic al Londrei din acea perioadă era caracterizat de o activitate speculativă intensă.

Proclamarea independenței statelor latino-americane generase un aflux masiv de obligațiuni guvernamentale pe piața financiară londoneză (Columbia, Chile, Peru), investitorii fiind atrași de randamentele ridicate din Lumea Nouă. MacGregor a exploatat acest climat prin intermediul unei campanii riguroase de relații publice:
Documentația oficială
Sub pseudonimul „Căpitanul Thomas Strangeways”, MacGregor a publicat un volum de 350 de pagini, intitulat “O schiță a Coastei Țânțarilor, inclusiv a Teritoriului Poyais”. Lucrarea descria o regiune cu resurse naturale excepționale, un climat temperat optim pentru europeni, soluri de o fertilitate înaltă, zăcăminte aurifere și masive forestiere de mahon destinate exportului.

Pentru a conferi credibilitate demersului, au fost înființate birouri diplomatice și oficii de colonizare în centre urbane majore precum Londra, Edinburgh și Glasgow.

Instituția emitea pașapoarte, deținea o stemă oficială, proiectase uniforme militare și comercializa titluri nobiliare sau funcții administrative în viitoarea structură de stat.
Sistemul monetar și financiar
A fost instituită o monedă proprie, „Dolarul de Poyais”, emis de o bancă centrală ipotetică. Prin acest mecanism, numeroși cetățeni britanici au fost convinși să își convertească economiile în bancnote Poyais lipsite de valoare reală.

Apogeul operațiunii a fost atins atunci când MacGregor a contractat un împrumut guvernamental în valoare de 200.000 de lire sterline de la consorțiul bancar Perring & Co.

Împrumutul era garantat de veniturile fiscale viitoare ale statului Poyais, iar obligațiunile emise au fost subscrise rapid pe piața liberă.

[caption id="attachment_4743098" align="alignnone" width="1605"] George MacGregor, un speculator de speranțe. sursa: wikipedia[/caption]
Expediția și criza umanitară din Honduras
Consecințele acestei manipulări financiare s-au materializat atunci când proiectul a implicat resurse umane.

Între septembrie 1822 și ianuarie 1823, navele Honduras Packet și Kennersley Castle au transportat aproximativ 250 de coloniști britan...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/George_Watson_Gregor_MacGregor-1003x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Petre Borilă, ilegalistul cominternist dintre Dej și Ceaușescu. Fiica lui a fost căsătorită cu Valentin, fiul lui Nicolae Ceaușescu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/petre-borila-ilegalistul-cominternist-dintre-dej-si-ceausescu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/petre-borila-ilegalistul-cominternist-dintre-dej-si-ceausescu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Petre Borilă rămâne unul dintre personajele dure, dar mai puțin cunoscute ale elitei comuniste românești.

În imaginarul public, numele său apare mai ales prin legătura de familie cu Ceaușeștii: fiica lui, Iordana Borilă, a fost căsătorită cu Valentin Ceaușescu, fiul cel mare al lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu.

[caption id="attachment_4742956" align="alignnone" width="1099"] Valentin Ceaușescu, în tinerețe. sursa: EVZ[/caption]

Dar înainte de această alianță familială tensionată, Borilă fusese un comunist de carieră, format în clandestinitate, în Brigăzile Internaționale din Spania și în aparatul Cominternului de la Moscova.

Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste îl identifică pe Petre Borilă, născut la Silistra în 1906, cu numele real Iordan Dragan Rusev, membru al PCR din 1924 și comisar politic în Războiul Civil din Spania.
Cine a fost Petre Borilă
Borilă a aparținut acelei generații de comuniști pentru care „ilegalitatea” nu a fost doar o etapă biografică, ci un capital politic. Partidul Comunist din România a funcționat în ilegalitate între 1924 și 1944, iar după instalarea regimului comunist această perioadă a fost transformată într-un mit fondator: foștii militanți interziși au devenit „ilegaliști”, adică veterani ai cauzei comuniste, recompensați cu funcții și prestigiu politic.

În perioada interbelică, extrema stângă comunistă a rămas interzisă până în 1944, iar după ocuparea României de către Uniunea Sovietică și aducerea PCR la putere, statutul de fost membru al organizației clandestine a devenit un titlu de glorie.

În cazul lui Borilă, această legitimitate a fost dublată de două „certificate” importante în lumea comunistă: experiența din Spania și cea de la Moscova.

Raportul Final notează că Borilă a făcut parte din Comitetul Executiv al Internaționalei Comuniste a Tineretului, a fost ofițer politic de rang superior în Războiul Civil din Spania, a lucrat pentru Comintern la Moscova și s-a întors în România cu Divizia „Tudor Vladimirescu”.

[caption id="attachment_4498259" align="alignnone" width="1280"] Intrarea ostașilor sovietici în București, 1944. sursa: Arhiva Evenimentul istoric[/caption]
Perioada de ilegalitate: de la militantism la rețea conspirativă
Pentru comuniștii români interbelici, ilegalitatea a însemnat organizare conspirativă, pseudonime, case sigure, legături cu Cominternul și o dependență structurală de Moscova. Partidul Comunist din România din perioada interbelică era o formațiune organizată după principii conspirative, fără sprijin politic real în societatea românească și percepută ca interfață a pericolului sovietic.

Borilă intră în această lume în 1924, exact anul în care mișcarea comunistă românească trece în clandestinitate. Numele său conspirativ, „Borilă”, adoptat în anii 1930, a devenit numele sub care a intrat în istoria comunismului românesc.

În epocă, clandestinitatea nu însemna doar ascundere, ci și disciplină de partid, verificare ideologică, suspiciune permanentă și subordonare față de centrele comuniste internaționale. Tocmai această cultură politică explică mai târziu stilul său: rigid, suspicios, loial dogmei staliniste și util în epurările interne.
Spania și Moscova: formarea unui cominternist
Războiul Civil din Spania a fost pentru mulți comuniști est-europeni o școală a militantismului armat și a controlului politic. Borilă a luptat în Brigăzile Internaționale, iar istoric îl găsim printre comuniștii români care au trecut prin Spania, apoi prin Moscova, pentru ca după 23 august 1944 să revină în România și să contribuie la consolidarea dictaturii comuniste.

La Moscova, Borilă a intrat în nucleul comuniștilor români din exil, alături de Ana Pauker, Vasile Luca, Leonte Răutu și Valter Roman. Raportul Final arată că Ana Pauker elabora strategia de preluare a puterii în România împreună cu Vasile Luca, Petre Borilă, Valter Roman, Dumitru Petrescu, Gheorghe Stoica și Leonte Răutu, grupul „moscoviților” care va conta decisiv după 1944.

Această biografie îl plasa pe Borilă într-o poziție paradoxală. Pe de o parte, era un produs al internaționalismului comunist și al aparatului sovietic. Pe de altă parte, după 1945, va supraviețui politic nu prin fidelitate exclusivă față de grupul Pauker-Luca, ci prin apropierea de Gheorghe Gheorghiu-Dej.
După 1945: ascensiunea în aparatul de partid
Instalarea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, marchează începutul regimului comunist în România, potrivit Memorialului Sighet, chiar dacă guvernul era prezentat oficial ca unul de „largă concentrare democratică”. În acest context, comuniștii reveniți din URSS și veteranii ilegaliști au devenit o resursă de cadre pentru noul regim.

Petre Borilă s-a întors în țară cu Divizia „Tudor Vladimirescu”, ca locțiitor politic, și a intrat rapid în mecanismele de control ale partidului. După reintegrarea militarilor diviziei în Armata Română, Borilă a primit gradul de locotenent-colonel și a ajuns dir...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/petre-borila-1024x1200.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Premierul care a traversat toate regimurile și a sfârșit în închisoare]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/premierul-care-a-traversat-toate-regimurile-si-a-sfarsit-in-inchisoare.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/premierul-care-a-traversat-toate-regimurile-si-a-sfarsit-in-inchisoare.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Gheorghe Tătărescu a rămas în istorie drept „Guță”. Deși, la câte funcții a avut, ar trece drept un politician cu experiență, istoricii nu sunt deloc prea blânzi cu el. A fost văzut drept omul de serviciu în două dictaturi, carlistă și comunistă.
Gheorghe Tătărescu, ascensiunea interbelică
Gheorghe Tătărescu, „Guță” a văzut lumina zilei la 28 decembrie 1886 la Craiova. Aici, a urmat inclusiv liceul. A studiat Dreptul la București pentru ca apoi în 1912 să devină Doctor la Paris. Teza lui era chiar despre regimul electoral și parlamentar din România. A fost un adept al votului universal.

Anul 1912 este anul când vine în PNL, unde începuse deja să urce steaua lui Ionel Brătianu. Urmează o carieră juridică scurtă, apoi serviciul militar ca ofițer rezervist în 1913 și 1916. În noiembrie 1919, devine deputat de Gorj, Votul universal (femeile nu votau însă) este un vis împlinit.

Gheorghe Tătărescu, alături de I,G.Duca era un „lup tânăr” liberal. Dinu Brătianu sau Constantin Angelescu vor deveni „seniorii” de după moartea lui Ionel Brătianu. În 1930, vine la putere, Carol al II-lea printr-o lovitură de palat. Gheorghe Tătărescu se va face util și după asasinarea lui IG Duca va prelua Guvernul. Asta deși liderul PNL era Dinu Brătianu. Era prima dată în istoria politică românească atunci când un lider de partid care forma Guvernul nu deținea și calitatea de Președinte al Consiliului de Miniștri.
Gheorghe Tătărescu ratează alegerile organizate de el
Gheorghe Tătărescu reușește contraperformanța de a nu câștiga alegerile pe care el le organizase. PNL nu a putut beneficia de „prima electorală” introdusă în 1926. Adică nu a avut 41% din voturi ca să primească cele 10% necesare formării majorității. Carol al II-lea i-a adus la șefia Guvernului pe Octavian Goga, Patriarhul Miron Cristea, Armand Călinescu, Gheorghe Argeșeanu, Constantin Angelescu și apoi pe Guță Tătărescu. După el a venit Ioan Gigurtu.

Gheorghe Tătărescu a fost un om adaptabil. Soția sa Arethia Tătărescu (1889-1968) i-a sponsorizat lui Brâncuși Ansamblul Calea Eroilor de la Târgu Jiu. Tătărescu s-a ocupat să fie amenajat drumul montan numit azi Transalpina între Oltenia și Ardeal, prin Carpații Gorjului. A deținut portofolii ca Ministru la Industrie și Comerț,  Interne, Afaceri Străine, Apărare, Armament, Aer și Marină,

[caption id="attachment_4742315" align="alignnone" width="734"] Credit foto: Wikipedia[/caption]
„Guță”, om de înțeles
Nimeni nu-și imagina că Gheorghe Tătărescu va mai însemna ceva în epoca antonesciano-legionară sau legionară.  A fost pe punctul de a fi lichidat de legionari, care-l arestaseră la 27 noiembrie 1940, însă a fost salvat de Ion Antonescu prin telefon direct.  Ori că va ajunge în plină ascensiune comunistă la un rol cheie. Își fondase propriul partid, numit Partidul Libera-Tătărescu după 1944. Va avea cu totul alt parcurs decât tovarășul său de idei și de origine oltenească, faimosul Constantin Argetoianu.   „Guță” a fost Ministru de Externe din 6 martie 1945 până în 5 noiembrie 1947. Refuzul Planului Marshall și atitudinea de la Conferința Păcii de la Paris îi poartă semnătura. Titulatura de „om de înțeles” i-a dat-o spre finalul ui 1944, Lucrețiu Pătrășcanu.
Destăinuirile unui om politic
Peste ani, Sanda Tătărescu-Negropontes (1919-2009) își va aminti drama tatălui ei.  Tătărescu va fi marginalizat după 30 decembrie 1947. În „Noaptea Demnitarilor”, adică 5/6 mai 1950, a fost arestat. După 5 ani la Sighet, a fost eliberat, fiind angajat la Comitetul Repatrierii. S-a stins în data de  28 martie 1957, în București. Tătărescu avea un conac la Târgu Jiu și o vilă în București, pe Strada Polonă la numărul 19. Argetoianu, omul care în 1921 ordonase arestarea comuniștilor va muri în închisoare. Asta după ce fugise din țară și revenise în 1946, tocmai cu speranța că îi va succeda lui Tătărescu la Afaceri Străine. Locul era rezervat pentru Ana Pauker însă.

Sandra Tătărescu Negropontes nu a plecat în exil.  A fost închisă până în 1953. A fost reabilitată după ce a lucrat la deratizare, în 1957. A urmat o carieră de funcționar la fisc. Și-a recăpătat moștenirea după 1990, iar în 1992, ea a fost senator de Gorj. Înainte să moară, tatăl ei i-a spus, cumva ca o încercare de a se reconcilia cu sine însuși: „greu de înțeles ce vremuri am trăit noi, copile”...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2017/05/gheorghe-tatarescu-tovaras-de-drum-al-comunistilor.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Detaliul istoric neștiut din viața marelui cântăreț Gică Petrescu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/detaliul-istoric-nestiut-din-viata-marelui-cantaret-gica-petrescu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/detaliul-istoric-nestiut-din-viata-marelui-cantaret-gica-petrescu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Gică Petrescu a fost sinonim cu Bucureștiul și cu viața locuitorilor săi prin muzica de petrecere. În comunism, deși discret cu viața personală și cu afișările publice, nu exista petrecere fără „Uite-așa aș vrea să mor” sau „Dă-i cu șprițul pân la ziuă”. Și totuși, un detaliu putea să-l scoată pe marele artist din circuitul public. Asta nu s-a întâmplat, fie datorită popularității, fie datorită faptului că muzica lui le plăecea activiștilor de partid.
Gică Petrescu, trubadurul
Prea puțini bucureșteni erau și sunt „la a treia generație depărtare de opinici” cum se zice. Primele zone ale Capitalei erau periferiile: Obor, Giurgiului, Cotroceni, Matache-Gara de Nord ori Băneasa. Tocmai periferiile Capitalei au fost cântate de marele Gică Petrescu.

Gică Petrescu, născut la 2 aprilie 1915, la București, își trăise copilăria nu departe de Hala Matache, piață fondată de legendarul Matache Loloescu, un punct nodal pentru cei ce tranzitau Bucureștiul dintr-o parte în alta.  Atât în Centru cât și în periferii, erau cârciumi și localuri de bon-ton: Cireșica, Alhambra, Savoy pe Centru, crâșmele Oborului, Cimitirului Șerban Vodă - Bellu-Giurgiului (Mandravela) și Gării de Nord în periferii.

Gică Petrescu începuse studiile juridice la începutul anilor 30, ani de criză mondială, când oamenii uneori când aveau un ban, îl dădeau pe băutură, iar lăutarii și „diseurii” făceau carieră: Zavaidoc, Cristian Vasile și alții.  Evident, Gică Petrescu cocheta deja cu muzica, mai ales, genul de petrecere.
Gică Petrescu, oamenii care i-au modelat cariera și viața
Gică Petrescu a iubit o singură femeie, pe Cezarina Moldoveanu. Multă vreme, despre ea s-a știut că a fost de profesie medic. A abandonat cariera medicală, alegând să fie confidenta, textiera și medicul unui singur on: soțul ei, Gică Petrescu.

În interviurile sale, Gică Petrescu spunea că Ion Vasilescu, Gherase Dendrino, Ionel Fernic, Vasile Vasilache au fost compozitorii pe care el i-a respectat cel mai mult, deși, evident, dacă ar fi fost să realizeze un podium, Ion Vasilescu ar fi ocupat toate cele trei poziții. Gică Petrescu a cântat în Europa dar și peste Ocean, în Canada, apoi a ajuns și în Israel.

În filmul „biografic”numit „Muzica e viața mea”, Gică Petrescu a acceptat să cânte la Metrou, apoi la volanul unui „Oltcit”. Scenele filmate în apartamentul său de pe Bulevardul Elisabeta, fost 6 Martie arătau un interior standard comunist. Erau, evident, „concesiile” ideologice care trebuiau făcute de omul care a cântat despre Bucureștiul boem, al cârciumioarelor, al tramvaiului care mergea spre mahalale.
Și totuși, cine a fost Cezarina Moldoveanu?
Gică Petrescu a cunoscut-o în 1950 pe Cezarina Moldoveanu. Era la Teatrul de Revistă în București. Gică Petrescu era un holtei deja la 35 ani. Cezarina studiase Medicina. A fost soția lui Piki Vasiliu. Pe numele său, Constantin Z. Vasiliu, acesta a fost ca și tatăl său, general, A fost și Primar al Craiovei în 1939-1940. A fost subsecretar de stat în Guvernul Antonescu. A fost comandant al Jandarmeriei. A urmat ordinele de înfăptuire a Holocaustului, fapt care i-a adus condamnarea la moarte alături de Ion Antonescu în procesul din 1946, fiind executat.

Cezarina Moldoveanu se despărțise de Piki Vasiliu cu mult înainte ca el să fie executat. Totuși, în anii 50, nu era „sănătos” să ai nevastă cu „trecut”. Cum Gică Petrescu cântase în București, dar și pe front ani de zile, era iubit și de carliști, apoi de legionari dar și de ilegaliștii comuniști, apoi de liderii comuniști.

Așa se face că detaliul legat de fostul soț al Cezarinei Moldoveanu a fost lăsat în planul 2. Pe 18 iunie 2026, se împlinesc 20 de ani de când Gică Petrescu nu mai este printre noi. Cezarina Moldoveanu decedase pe 2 septembrie 1989. Fără ea, aparițiile marelui artist au fost tot mai rare.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2008/04/gica-petrescu-in-memoriam.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Franța, 18 iunie, două secole diferite]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/franta-18-iunie-doua-secole-diferite.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/franta-18-iunie-doua-secole-diferite.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Franța are o istorie în care înfrângerile au alternat cu victoriile. Uneori, înfrângerile dezastruoase au avut ca punct comun aceeași zi. Așa este și cazul zilei de 18 iunie. Vorbim de aceeași zi, la 125 ani diferență una de alta.
Franța, 18 iunie 1815
Franța anului 1815 cunoscuse „cele 100 de zile” ale lui Napoleon. A doua domnie a sa a fost oprită de înfrângerea de la Waterloo, din 18 iunie 1815. Franța, atunci a fost învinsă de regele George III și de către ducele de Wellington. Napoleon dădea piept și cu prusienii feldmareșaului von Blucher.

[caption id="attachment_4438340" align="alignnone" width="753"] Portretul lui Napoleon I după ce și-a luat rămas bun de la Fontainebleau , pictură de Paul Delaroche pictat în 1840, Sursa Foto: Dreamstime[/caption]

Napoleon și-a poziționat La Grande Armee pe o înălțime naturală. Spera să spargă liniile inamice prin lovituri de artilerie și prin șarje de hărțuire. Trupele britanice au rezistat. Prusienii și-au făcut și ei datoria. Rezervele lui Napoleon au avut probleme în a face joncțiunea cu trupele din linia frontului.

Napoleon a decis atunci că Franța nu mai avea nevoie de el. Soldații săi luptaseră pe trei continente, din Europa, în Africa și chiar la Accra în Asia. timp de mai bine și un deceniu și jumătate. A ales să se predea Angliei și să fie trimis în temnița de pe Sfânta Elena.

[caption id="attachment_4409575" align="alignnone" width="914"] Charles de Gaulle / Sursa foto: Wikipedia[/caption]
Franța, 18 iunie 1940
La 18 iunie 1940, Franța, din punct de vedere militar era înfrântă. La 18 iunie 1940, un singur francez a spus  contrariul. Era generalul francez Charles de Gaulle. Apelul său era unul la Radio BBC din Londra. „Franța a pierdut o bătălie, Franța nu a pierdut războiul” au sunat vorbele lui de Gaulle.

Capitularea Franței la 22 iunie 1940 a însemnat colaboraționismul dintre mareșalul Petain și Hitler. Generalii de Gaulle, de Lattre de Tassigny au ales să lupte. De Lattre de Tassigny chiar va reuși să evadeze din închisoarea unde fusese arucnat de Petain. Apelul din 18 iunie 1940 este considerat drept actul de naștere al Rezistenței Franceze.
Omagiul Franței pentru cele două momente
Anual, la Waterloo, îndrăgostiții de istorie aleg să reconstituie bătălia celebră de acum 211 ani. Waterloo, localitate belgiană este astăzi un muzeu în aer liber. Etapele bătăliei, locurile preliminiare sau cu rol după bătălie au fost reconstruite și valorificate istoric și turistic. Vorbim de colina ducelui de Orania, acolo unde acesta a fost rănit.

Vorbim de ferma unde Napoleon s-a stablit după bătălie, de drumul pe care trăsura sa a pornit spre Paris pentru a gestiona politic lupta. Napoleon a înțeles că nu mai avea rost să continue lupta folosind trupele lui Davout. Militar, totul era pierdut. În curând și politic totul se va sfârși pentru Napoleon.

În 1990, la 50 de ani de la apeul lui de Gaulle, Franța și-a omagiat omul care a făcut-o să nu renunțe. Un radio monumental a fost instalat, iar din el se auzeau vorbele Generalului: „Franța a pierdut o bătălie! Franța nu a pierdut războiul!”]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/01/Steag-Franta-1200x800.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item></channel></rss><!-- end of xml string -->