<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?>
	<rss version="2.0"
		xmlns:content="http://purl.org/rss/1.0/modules/content/"
		xmlns:wfw="http://wellformedweb.org/CommentAPI/"
		xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/"
		xmlns:atom="http://www.w3.org/2005/Atom"
		xmlns:sy="http://purl.org/rss/1.0/modules/syndication/"
		xmlns:slash="http://purl.org/rss/1.0/modules/slash/"
        xmlns:media="http://search.yahoo.com/mrss/" >
		<channel>
		<atom:link href="https://evz.ro/feeds/17" rel="self" type="application/rss+xml" />
		<title>Evenimentul Zilei</title>
        <description>Evenimentul Zilei este o publicatie multimedia, dedicata celor care apreciaza stirile corecte, obiective si relevante din toate domenile de activitate</description>
        <link>https://evz.ro</link>
		<lastBuildDate>Tue, 21 Jul 2026 20:56:59 +0000</lastBuildDate>
					<item>
							<title><![CDATA[Lăsați AUR să guverneze! Democrația nu funcționează doar când ne convin rezultatele]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/lasati-aur-sa-guverneze-democratia-nu-functioneaza-doar-cand-ne-convin-rezultatele.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/lasati-aur-sa-guverneze-democratia-nu-functioneaza-doar-cand-ne-convin-rezultatele.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Există un lucru pe care aproape că nu îl mai înțeleg în politica românească. Toți vorbesc despre democrație, despre respectarea votului românilor, despre voința populară. Dar când vine momentul să respecte exact acest principiu, încep excluderile, veto-urile și calculele strategice de la partid.

Ca să nu vorbim abstract, azi avem următoarea situație: PNL nu vrea cu PSD. PSD nu prea vrea cu USR. USR spune răspicat că nu vrea cu PSD. Între timp, România stă blocată, iar românii suportă nota de plată uriașă.

Însă cea mai mare contradicție este alta. AUR este al doilea partid din Parlament și, potrivit tuturor, dar absolut tuturor sondajelor, continuă să crească. Cu toate acestea, este tratat ca și cum milioane de români care l-au votat n-ar exista.

Întrebarea este simplă: de ce? De ce nu este lăsat să guverneze?
Cea mai mare greșeală este să transformi AUR într-o victimă
Cu fiecare lună în care AUR este ținut în afara guvernării, partidul mai câștigă câteva procente.

De ce? Pentru că oamenii văd același lucru: indiferent cum votează, există un zid pe care sistemul îl ridică împotriva unor rezultate electorale care nu-i convin.

Asta produce revoltă. Produce frustrare. Produce și mai multe voturi pentru AUR. Nu excluderea îi slăbește. Excluderea îi hrănește.
Lăsați-i să arate ce pot
Aud permanent argumentul că AUR nu trebuie lăsat la guvernare.

Eu, fără să susțin niciunul dintre partide, întreb altceva: cum poți demonstra că un partid nu este capabil să guverneze dacă nu îl lași niciodată să guverneze?

Guvernarea nu este un platou de televiziune și nici o campanie electorală. Nu merge cu sloganuri. Nu merge cu postări pe Facebook. Nu merge cu promisiuni.

Guvernarea înseamnă decizii, responsabilitate și asumare.

Dacă AUR spune că are soluții și spune, că asta spune fiecare partid, atunci să le pună în practică. Iar dacă nu le are, românii vor vedea singuri acest lucru la următoarele alegeri.

Aceasta este logica unei democrații mature.
Argumentul Rusiei nu poate justifica orice
Am auzit declarațiile liderului PSD Sorin Grindeanu legate de președintele AUR, am auzit declarațiile președintelui Nicușor Dan privind riscul ca un partid ca AUR, aflat la guvernare, să pună sub semnul întrebării politica României față de Rusia sau regimul sancțiunilor. Înțeleg această preocupare.

Dar dacă aceasta este într-adevăr problema, atunci ea poate deveni una dintre condițiile obligatorii ale unui protocol de guvernare. România are Constituție, are Președinte, are obligații internaționale și are suficiente mecanisme instituționale pentru ca direcția strategică a țării să fie respectată.

De aceea, cred că adevărata teamă este alta.

Teama că, odată ajuns la guvernare, AUR ar putea confirma sau infirma multe dintre acuzațiile care i se aduc. Iar dacă ar performa peste așteptări, întregul discurs construit împotriva lui s-ar clătina.
Bolojan nu mai poate rămâne la Palatul Victoria
România traversează una dintre cele mai dificile perioade economice din ultimii ani. Oamenii suportă taxe mai mari, măsuri dure și un nivel tot mai ridicat de incertitudine. Avem un govern demis de peste doua luni care stă într-un interimat periculos și nelegal. Lor le convine, românii plătesc.

În aceste condiții, este firesc ca tot mai mulți să se întrebe dacă nu cumva există și alte variante.

Nicio democrație nu poate funcționa sănătos atunci când aceeași formulă de putere este prezentată drept singura posibilă.

Alternanța la guvernare este esența democrației.
PSD trebuie să ia o decizie curajoasă privind AUR
Cred că a venit momentul ca PSD, partidul care a câștigat alegerile și are în prezent cele mai multe mandate de parlamentari, să aibă curajul unei discuții reale cu AUR.

Nu trebuie să facă o alianță din interese de moment, ci una bazată pe un protocol public, transparent, cu obiective clare și cu respectarea fără echivoc a apartenenței României la Uniunea Europeană și NATO.

Dacă un astfel de guvern nu livrează rezultate, românii îl vor sancționa.

Dar dacă nici măcar nu este lăsat să existe, atunci sentimentul că voința alegătorilor este ignorată nu va face decât să crească.
Democrația nu înseamnă să alegi doar rezultatele care îți convin
Poate că AUR va guverna într-o zi sau poate că nu. Dar dacă va ajunge acolo, trebuie să fie pentru că a câștigat încrederea românilor, nu pentru că ceilalți au refuzat ani la rând să accepte realitatea politică și au alimentat sentimentul că votul lor este ignorat.

În democrație nu poți combate un partid ținându-l permanent în afara puterii. Dimpotrivă, riști să-l transformi în victimă și să-i mărești forța electorală. Un partid este validat sau infirmat prin guvernare, nu prin etichete și cordoane sanitare.

Dacă AUR nu este pregătit să guverneze, românii vor vedea acest lucru și îl vor sancționa la urne la următoarele alegeri. Dacă este însă capabil, tot românii vor decide să-i acorde sau nu un nou mandat. Acesta este mecanismul firesc al un...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/doina-gradea.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România în junk și „modernizarea cu rădăcini” a liderilor anti-Bolojan. Discursul de clarificare ideologică, acoperit de economie]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-in-junk-si-modernizarea-cu-radacini-a-liderilor-anti-bolojan-discursul-de-clarificare-ideologica-acoperit-de-economie.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-in-junk-si-modernizarea-cu-radacini-a-liderilor-anti-bolojan-discursul-de-clarificare-ideologica-acoperit-de-economie.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Din 2016, de la apariția USR, PNL se învârte la nesfârșit, în cerc, când vine vorba de clarificări interne politico-ideologice și de strategia de evitare-asumare a așteptării publice pentru „înnoire” și „reforme”. În cel mai bun moment recent al său, la parlamentarele în 2020, după guvernarea Dragnea, PNL era aceeași birocrație partinică ca și azi. 
Scindat între înnoire și protejarea status quo-ului; amestec de activ de partid ce trebuie susținut, pentru că face legătura cu oamenii, și clientelă care trebuie satisfăcută, pentru că dă greutate: de amintit scandalul din 2020, cu chelnerița angajată la Apele Române. Platforma liberal-conservatoare a lui Alin Tișe reia această discuție. Problema este că ceea ce contează acum pentru electoratul PNL este economia. Și parțial, și înnoirea partidelor.

Spiritul moralizator „anti-curcubeu” și riscul ca România să ajunge în junk
Discursul moral și ideologic contează puțin. Cum nu a contat nici la congresul din 2025, care l-a adus pe Ilie Bolojan la conducerea PNL. Și atunci PNL a avut tentativa unei clarificări doctrinare, care era de puțin interes public, în condițiile în care, și atunci, esențiale erau măsurile economice așteptate pentru a reduce deficitul. La fel și acum, esențială este tot economia. 
Agenția Fitch își va prezenta evaluarea la finalul acestei luni și va fi un semnal important, iar Moody’s, în prima parte a lunii septembrie. Posibil ca agențiile să nu caute motive pentru o retrogradare, după cum indică ultimul raport Unicredit. Mai ales că situația financiară a României rămâne, în linii mari, stabilă, deși anul ăsta, CE prognozează o creștere de 0.1%, adică în limbaj real, o recesiune ușoară. 
Prioritățile economice domină deci conversația și, atât timp cât Ilie Bolojan nu este asociat clar, la nivel de percepție publică, cu scandaluri care să îl lege, ca imagine, de „politica veche” (ex.: corupție, lipsă de onestitate etc.), atunci simplul mesaj despre reducerea cheltuielilor statului este suficient pentru publicul care îl susține. Chiar dacă măsurile economice sunt contestabile pe fond și este evident că România plătește economic un cost mare al creșterii taxelor.

Acesta este, deci, contextul discuției despre platforma liberal-conservatoare. 
Și există două limite. Prima, că discuția despre un model economic alternativ nu se conturează suficient de clar încât să producă și suport public pentru liderii liberali care îl critică pe Ilie Bolojan. A existat un început de discuție despre un model economic viabil pe care România să-l urmeze în acast context, bazat pe atragere de investiții, însă și aici problema de fond este alta. 
România își pierde treptat atuurile care au stat la baza creșterii economice din ultimii 25 de ani: forță de muncă calificată și ieftină; prețurile mari la energie cresc costurile și reduc posibilitatea de creștere; rolul IT-ului ca atu de diferențiere scade față de cum era la începutul anilor 2000, când guvernul Năstase a inițiat măsuri care au ajutat expansiunea industriei. 
A doua, că, în acest context, sunt evidente limitele mesajului moralizator despre valorile pe care să le urmeze PNL. În plus: sunt acei lideri din gruparea care îl contestă deschis pe președintele PNL cei mai reprezentativi pentru acest mesaj conservator? Atrag ei electorat către PNL? În mod sigur se pot testa.

Va reuși platforma lui Alin Tișe mai mult pe fond decât zgomot politic?
Discuția are două planuri: cât va reuși să miște din birocrația partinică, care contează în decizia internă din PNL, și cât va reuși să miște la nivel de dezbatere publică? În ultimul sondaj al Agenției de Rating Politic, 77% din votanții PNL au încredere în Bolojan. Teoretic, cel puțin, baza de la care pleacă discuția deschisă intern de Alin Tișe se adresează unui procent de 20-25% din votanții PNL. 
Este un punct de plecare realist, de la o premisă practică: sentimentele anti-USR sunt vechi și puternice, inclusiv în tabăra susținătorilor actuali ai lui Ilie Bolojan, iar liderul PNL, pentru a răspunde la cerința majoră a segmentului de electorat care îl susține, a venit cu oameni noi din afara PNL și care sunt mai degrabă asociați cu USR. Chiar dacă, împărțiți între nevoia de înnoire și nevoia de a păstra status quo-ul, liberalii sunt însă dependenți de rezultate electorale imediate. 
Mare parte din dominația liderului PNL asupra partidului se bazează acum, pe acest argument greu de combătut, că, dintre liderii liberali, și cei care îl susțin, și cei care nu-l susțin, are capacitatea de a tracta PNL în alegeri. Chiar dacă nu pare, platforma liberal-conservatoare a câștigat câteva meciuri politice interne. Dar este important și câtă tracțiune electorală are la nivel național.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Blanqueamiento. De ce voi ține cu Argentina]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/blanqueamiento-de-ce-voi-tine-cu-argentina.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/blanqueamiento-de-ce-voi-tine-cu-argentina.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Analiza publicată de profesoara de istorie Erika Denise Edwards, de la Universitatea din Texas, în cotidianul “The Washington Post”, la ultimul Campionat Mondial (2022), valabilă, bineînțeles, și în 2026, se intitula: „De ce nu are Argentina jucători negri la Cupa Mondială?”

Întrebarea a stârnit un amplu scandal internațional, iar răspunsul presei din țara tangoului – dar nu numai – scandalizate de „progresismul” autoarei a venit prompt și fără drept de apel: „Din același motiv pentru care Senegalul nu are niciun fotbalist alb în echipa națională. Argentina este o țară «albă» și este absolut normal să nu aibă negri într-o echipă reprezentativă de fotbal.”
Argentina si datele statistice
Explicația situației indicate de istoricul american este una de natură pur demografică, fiind sugerată chiar de datele pe care le invoca acesta. Potrivit recensământului din 2010, aproximativ 150.000 de argentinieni erau negri, dintr-o populație totală de peste 45 de milioane de locuitori, adică mai puțin de 1% din populație.

De aici rezultă că este perfect plauzibil ca naționala Argentinei să nu aibă jucători negri, pur și simplu din motive statistice. Dacă un grup reprezintă sub 1% din populație, probabilitatea ca el să fie reprezentat într-un lot de 26 de jucători este extrem de redusă, fără ca acest lucru să demonstreze automat existența unei discriminări.

Există meciuri care se câștigă prin tactică, există meciuri care se decid prin inspirație, iar apoi există confruntări în care voința învinge orice alt argument. Victoria Argentinei în fața Angliei în cea de-a doua semifinală a Campionatului Mondial de fotbal 2026 a fost una dintre acestea: un succes construit înainte de toate pe spiritul de luptă al unei echipe care a refuzat să cedeze și pe influența extraordinară a lui Lionel Messi.
O echipă vie
Diferența dintre cele două formații putea fi observată încă de la intonarea imnurilor naționale. De o parte se afla o echipă vie, conectată la importanța momentului, cu jucători care cântau, trăiau și simțeau fiecare secundă: Argentina. De cealaltă parte, Anglia părea lipsită de vlagă și de convingerea profundă că poate câștiga.

Nu era vorba doar despre câteva gesturi sau despre expresiile surprinse pentru câteva clipe de camerele de televiziune, era vorba despre energia transmisă de întregul grup. În tabăra argentiniană se simțeau intensitatea, unitatea și disponibilitatea pentru sacrificiu, în timp ce în cea engleză domina o răceală care nu inspira calm și siguranță, ci mai degrabă apatie și îndoială.

Această diferență era vizibilă de la jucători până la banca tehnică. Argentina părea un singur organism, animat de același scop. Fotbaliștii, antrenorii și oamenii de pe margine trăiau împreună fiecare fază. În cazul Angliei, nici măcar antrenorul nu părea capabil să transmită acea energie care poate trezi o echipă într-un meci de asemenea importanță.

Din primul până în ultimul minut, Argentina a tratat fiecare duel ca și cum de el ar fi depins rezultatul final. Fiecare minge pierdută era urmărită imediat, fiecare spațiu era apărat cu îndârjire, iar fiecare moment dificil era întâmpinat cu și mai multă determinare. Argentinienii nu au acceptat nicio secundă ideea că ar putea pierde.
Stilul românesc
Argentina nu a fost doar o formație talentată, ci o echipă convinsă că luptă pentru ceva mai important decât un simplu rezultat. Contrastul s-a văzut din nou la pauză. La revenirea de la vestiare, chipurile jucătorilor englezi spuneau aproape totul; păreau apatici, moleșiți și lipsiți de acea tensiune pozitivă care îi caracterizează pe cei convinși că pot câștiga un meci.

Nu se citeau pe fețele lor nici furie, nici ambiție, nici nerăbdarea de a reveni pe teren și de a schimba cursul partidei. În asemenea confruntări, atitudinea nu este un simplu detaliu; ea poate deveni diferența dintre calificare și eliminare.

Peste această lipsă de energie s-a suprapus și greșeala impardonabilă a antrenorului englez, Thomas Tuchel. Schimbările efectuate și decizia de a retrage întreaga echipă în apropierea propriei porți – în cel mai pur stil românesc – au avut consecințe uriașe. În loc să păstreze inițiativa și să încerce să lovească din nou, după golul din minutul 57 înscris de Anthony Gordon (schimbat ulterior de antrenor!!!), Anglia a ales să se apere tot mai jos, invitând Argentina să atace.
Eroare tactică
A fost o eroare tactică majoră; antrenorul englez a renunțat practic la curaj, dând dovadă de o lașitate impardonabilă în urma căreia o echipă care putea lupta pentru victorie a fost transformată subit într-una preocupată exclusiv să supraviețuiască.

Atunci când unei echipe deja lipsită de energie i se cere să se retragă și mai mult, efectul nu poate fi decât unul distructiv. Anglia s-a înghesuit în apropierea propriei porți, a cedat terenul și inițiativa și a permis Argentinei să simtă că adversarul se teme. Pentru o echipă sud-americană animată de un asemenea spirit războinic, această teamă a adversar...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România obosită de politică]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-obosita-de-politica.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-obosita-de-politica.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Este evident că românii nu mai urmăresc politica așa cum o făceau în urmă cu zece sau douăzeci de ani. Nu mai știu exact cine este ministrul Economiei, cine conduce un alt minister sau cine a fost schimbat săptămâna trecută. Și, sincer, nici nu-i mai interesează.

Înainte îi știau pe toți, e drept că nu erau așa mulți miniștri și secretari de stat, ca să nu mai zicem de viceprim-miniștri.

Cum să-i intereseze?

În ultimii ani s-au schimbat atâtea guverne, atâția miniștri și atâția secretari de stat încât funcțiile au ajuns mai importante decât oamenii care le ocupă. Cu foarte puține excepții, miniștrii au trecut prin guvern fără să lase ceva memorabil în urmă. N-au devenit personalități, n-au inspirat încredere și nici n-au rămas în memoria colectivă prin rezultate.

Între timp, oamenii și-au văzut de viață. Au mers la serviciu, au plătit taxe din ce în ce mai mari, rate, facturi care au crescut permanent și au constatat că, indiferent cine guvernează, tot ei suportă greul.

Politicienii, în schimb, par să trăiască într-o altă lume. Una în care adversarul trebuie învins cu orice preț, în care declarațiile de presă sunt mai importante decât soluțiile, iar războiul politic nu ia niciodată pauză. Se ceartă permanent, își reproșează greșelile reciproc, își cer demisiile și își contestă legitimitatea. Unii spun aceleași fraze luni de zile fără să realizeze cât de plictisitori și falși sunt.

Alții spun neadevăruri și nici măcar nu se obosesc să verifice informațiile înainte. La acest capitol și nu numai, campionii sunt cei de la USR. Pentru cetățeanul obișnuit, toate acestea au devenit un zgomot de fond care supără.

Adevărata problemă nu mai este furia oamenilor. Este oboseala lor. Când oamenii obosesc, nu mai protestează. Nu mai urmăresc. Nu mai speră. Își spun doar: “Toți sunt la fel” și închid televizorul sau schimbă pagina pe telefon.

De ani întregi auzim aceeași formulă: “Facem asta pentru români.” Fiecare guvern spune același lucru. Fiecare premier promite că sacrificiile de astăzi vor aduce prosperitatea de mâine. Numai că mâine pare să nu mai vină niciodată. Și nu, nu cred că simpla repetare a cuvântului “trebuie” poate ține loc de leadership.

În ultimele luni, premierul deja demis Ilie Bolojan și-a construit aproape întreaga comunicare în jurul acestei idei: România trebuie. Trebuie să reducem deficitul. Trebuie să facem reforme. Trebuie să strângem cureaua. Trebuie să acceptăm sacrificii. Trebuie, trebuie, trebuie.

Mesajul este consecvent și reflectă viziunea lui Ilie Bolojan, care susține că taxele mărite și reducerea salariilor și a unor facilități pentru persoane defavorizate, de exemplu, sunt necesare pentru stabilizarea finanțelor publice și respectarea angajamentelor asumate.

Problema este alta. Oamenii nu mai vor să audă doar ce “trebuie”. Ei vor să știe când va fi mai bine. Vor să simtă că cineva înțelege cât de greu le este. Vor explicații care să inspire încredere, nu doar justificări tehnice. Leadershipul nu înseamnă doar să administrezi cifre. Înseamnă să conduci oameni, să fii în mijlocul lor când au nevoie. Au mers chiar Regele Felipe al Spaniei și Regina Letizia și au fost împroșcați cu noroi de mulțimea de oameni nemulțumiți, dar au stat drepți în fața lor, cu noroiul pe față și nu au fugit. Pentru că ei știu că oamenii nu sunt coloane într-un Excel și nici procente într- un buget. Oamenii sunt mai mult decât atât, domnule Bolojan.

Poți avea dreptate din punct de vedere economic, deși nu e cazul la dl. Bolojan, o spun chiar specialiștii și nu boții și, în același timp, să pierzi legătura cu societatea. Pentru că între calculele premierului Bolojan și viața unei familii care își face socotelile de la o lună la alta este o diferență pe care niciun tabel nu o poate explica.

Este evident că România nu trece doar printr-o criză bugetară sau politică. România trece și printr-o criză majoră de încredere în autorități, în statul român. Iar încrederea nu se reconstruiește prin comunicate, sloganuri și conflicte nesfârșite între partide. Se reconstruiește prin competență, prin rezultate și prin respectul autentic față de cei în numele cărora se spune, zi de zi, că se
guvernează.

În democrație, cea mai periculoasă stare nu este revolta. Revolta înseamnă că oamenilor încă le pasă. Cea mai periculoasă este indiferența. Momentul în care cetățeanul nu mai vrea să afle cine îl conduce, nu mai urmărește ce se întâmplă în Parlament, nu mai știe cine sunt miniștrii și nici nu mai crede că votul lui poate schimba ceva. Și asta se întâmplă acum în România. Lăsăm deoparte boții și fanaticii dlui Bolojan și ai apropiaților lui.

Asta este adevărata criză.

Clasa politică din România are impresia că luptă cu adversarii din celelalte partide. În realitate, cel mai mare adversar al ei este neîncrederea pe care a cultivat-o ani la rând. Și, odată instalată, neîncrederea nu mai face diferența între stânga și dreapta, între putere și opoziție, între PSD, AUR, PNL, USR și ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/doina-gradea.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Zeul profit dictează regulile Mondialului american. FIFA ... execută (Partea I)]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/zeul-profit-dicteaza-regulile-mondialului-american-fifa-executa-partea-i.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/zeul-profit-dicteaza-regulile-mondialului-american-fifa-executa-partea-i.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Cupa Mondială 2026 se anunță a fi cel mai important exercițiu financiar din istoria sportului modern, un mega-eveniment  - unii îl numesc greșit MAGA-turneu, judecând după festivismul întâlnirilor Trump-Infantino - în urma căruia FIFA anticipează venituri nete record de 14 miliarde dolari. 

În textul de mai jos - continuare a celui de săptămâna trecută, dar pe un alt registru - încerc să ofer cititorilor o radiografie critică a modului în care Federația internațională acționează ca o corporație suprastatală, privatizând spectacolul global și socializând costurile de producție pe umerii contribuabililor de pe un întreg continent. Pentru prima dată în istorie ...
Mondialul nord-american: Turnul Babel al audiențelor și pilonii profitului absolut
Prima axiomă a fotbalului contemporan ne arată că un turneu final nu mai este demult o sărbătoare a excelenței sportive, ci un algoritm de maximizare a profitului, alături de o garnitură de spectacole grandioase. Romanii spuneau: ,,panem et circenses – pâine și jocuri de circ’’. Noi gândim la fel dar citim în sens invers.

Ediția din 2026 reprezintă apogeul acestei mutații genetice. Gândit să cuprindă un continent întreg – cum spunem mai sus – de la megapolisurile americane, la înălțimile din Mexic și coasta canadiană, acest Mondial își înalță arhitectura financiară pe câțiva piloni construiți în ultimele decenii și înălțați continuu și cu grijă pentru a fi folosiți și în edițiile viitoare.
Audiența contează
Primul pilon, cel al audienței, nu se mai măsoară în spectatori, ci în miliarde de ecrane răspândite pe suprafața planetei și luminate de febra jocului. Pentru drepturile media, FIFA nu mai vinde doar un sport, ci monopolul asupra atenției globale, o resursă mai valoroasă - acum, la început de mileniu -  decât zăcămintele de hirocarburi.

Televiziunile și platformele de streaming din întraga lume au licitat sume astronomice pentru privilegiul de a livra publicului spectacolul fotbalistic, însoțit obligatoriu de calupurile publicitare ale sponsorilor din întreaga lume. Aceștia reprezintă al doilea pilon major și formează un club exclusivist de corporații care își cumpără simbolic dreptul de proprietate asupra emoțiilor noastre colective. Brandul FIFA devine astfel o religie seculară obligatorie ...
S-a terminat cu ,,Dacă e marți e Belgia’’. Acum: ,,Dacă e 2026, e America’’
Celor de mai sus li se adaugă turismul de masă și o piață a biletelor, administrată ordonat, cu precizie chirurgicală. Prețurile tichetelor de acces au fost propulsate în stratosfera accesibilității, transformând arenele în adevărate sanctuare  rezervate ,,celor aleși’’, iar fanii tradiționali - cei care oferă substanță ,,culturii de peluză’’ - și … nu au intrat încă în politică -  sunt înlocuiți sistematic cu noii clienți corporate, a căror putere de cumpărare este sigură.

Acest tip de turism promite să satureze hotelurile și rețelele de transport, generând o prosperitate locală de scură durată, mai degrabă iluzorie. Investițiile publice masive în infrastructura de primire sunt prezentate publicului ca „motoare de dezvoltare economică”. În realitate, acest gigant economic nord-american nu este altceva decât o imensă mașinărie de tocat resurse locale pentru a produce dividende globale.
Împărțirea asimetrică a câștigului: Cine achită nota de plată și cine adună încasările?
Pentru a țnțelege ,,modelul’’ de afaceri dezvoltat de FIFA, trebuie să privim dincolo de strălucirea reflectoarelor și să analizăm contabilitatea din culisele competiției. Descoperim o realitate mai puțin cunoscută sau popularizată: o disociere completă între entitatea care își expune capitalul și cea care încasează marea parte a profitului.

Regulile jocului sunt simple, ca în orânduirea feudală: drepturile de difuzare TV, contractele globale de licențiere, pachetele de sponsorizare de top și desigur, totalitatea încasărilor din vânzarea biletelor și a lojelor de lux, toți acești bani curg direct și nestingheriți către conturile din Zurich. Bineînțeles, sub protecția unor scutiri fiscale masive, impuse guvernelor gazdă ca o condiție non-negociabilă de organizare.

Cum se spetesc organizatorii ...

În contrapartidă, cele trei guverne organizatoare - SUA, Mexic, Canada - își asumă, în proprții diferite, dar uniform de împovărătoare, acperirea ,,costurilor de producție’’. Ce înseamnă acest lucru în limbaj administrativ? Înseamnă că statul, adică cetățeanul plătitor de taxe, finanțează modernizarea rețelelor de transport, ridicarea sau adaptarea stadioanelor la standardele de lux ale FIFA, logistica telecomunicațiilor și mai presus de toate, aparatul gigantic de securitate. De la operațiuni de supraveghere electronică până la desfășurări masive de forțe de ordine militarizate, totul este achitat din fonduri publice.
... și cum moștenesc ce au construit
Marea ironie academică constă în conceptul de ,,moștenire a infrastructurii’’: marile construcții și modernizări vor servi comunității în viitor. În mare ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Fenomene]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/fenomene.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/fenomene.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Acum aproape două mii de ani, cea mai puternică administrație pe care o cunoscuse lumea până atunci, sprijinită de cea mai influentă autoritate religioasă a vremii, a judecat un om, l-a condamnat și l-a executat, fiind convinsă că, odată cu moartea lui, problema dispăruse pentru totdeauna.

Sentința fusese pronunțată, ordinea fusese restabilită, iar instituțiile își făcuseră datoria. Două milenii mai târziu, Imperiul Roman există doar în tratatele de istorie, numele lui Ponțiu Pilat este reținut aproape exclusiv pentru că apare în povestea celui pe care l-a condamnat, iar omul asupra căruia s-a pronunțat sentința continuă să modeleze conștiința a miliarde de oameni.

Dincolo de semnificația religioasă a acestui episod, există o lecție pe care istoria o repetă cu o regularitate aproape obsedantă: instituțiile pot condamna un om, însă nu pot hotărî niciodată dacă au avut în față doar un om sau un fenomen.
Fenomene și fenomen
Această confuzie însoțește civilizația de când omul a descoperit puterea legii și confortul organizării sociale. De fiecare dată când a ridicat un tribunal, a redactat un cod sau a învestit o autoritate cu dreptul de a decide în numele tuturor, omul a fost tentat să creadă că a găsit și instrumentul prin care poate controla orice formă de realitate.

Din această credință s-au născut instituțiile moderne, iar fără ele nici libertatea, nici ordinea și nici democrația nu ar putea exista. Numai că aceeași credință ascunde și una dintre cele mai mari iluzii ale civilizației: aceea că orice lucru care apare în lume poate fi, la nevoie, oprit prin voința unei instituții.

Natura este primul și cel mai sever profesor al acestei lecții. Niciun uragan nu și-a schimbat vreodată direcția pentru că un guvern a decretat stare de urgență, după cum niciun cutremur nu a cerut aprobarea unui parlament înainte de a zgudui un continent și niciun tsunami nu a renunțat la forța lui pentru că o curte constituțională ar fi considerat că produce prea multe victime.

Omul poate construi diguri, poate inventa sisteme de avertizare, poate evacua orașe și poate limita pagubele, însă nu poate emite o hotărâre prin care să interzică existența unui fenomen natural, fiindcă natura nu recunoaște jurisdicția niciunei instituții create de om.
Definiția termenului
Termenul „fenomen” definește orice manifestare, eveniment sau proces observabil care poate fi perceput în mod direct sau indirect. Acesta provine din limba greacă (phainómenon), însemnând „ceea ce apare” sau „ceea ce se poate observa”.

Ar fi însă o eroare să asociem fenomenul exclusiv cu distrugerea. Există fenomene care ucid și fenomene care salvează. Dacă un uragan poate șterge de pe hartă un oraș întreg, descoperirea penicilinei de către Alexander Fleming a schimbat pentru totdeauna istoria medicinei și a prelungit viața a sute de milioane de oameni. 

Nici uraganul, nici penicilina nu au fost rezultatul unei decizii administrative. Unul a venit împotriva voinței oamenilor, celălalt în folosul lor. Dar amândouă au avut aceeași proprietate fundamentală: nu au putut fi comandate, nici oprite, de instituțiile omenești.
Excepția care confirmă regula
Poate că tocmai de aceea folosim cuvântul „fenomen” atât de rar. Nu-l rezervăm pentru ceea ce este doar valoros și nici pentru ceea ce este doar periculos, ci pentru acele împrejurări în care realitatea pare să depășească măsura obișnuită a lucrurilor. Un fenomen nu este definit prin moralitate, ci prin intensitate. El poate fi o binecuvântare sau o catastrofă, însă întotdeauna reprezintă ceva care obligă lumea să se adapteze lui, nu invers.

Aceeași regulă se verifică, uneori, și în cazul oamenilor.

De cele mai multe ori, oamenii sunt exact ceea ce dreptul presupune că sunt: indivizi care răspund pentru propriile fapte, care pot fi recompensați sau pedepsiți și ale căror acțiuni se desfășoară în cadrul regulilor stabilite de societate.

Din când în când, însă, apare câte cineva care încetează să mai fie doar suma biografiei sale și devine expresia unei energii colective pe care nimeni nu o poate explica prin simpla analiză a persoanei respective; în acel moment nu mai avem în față doar un individ, ci un fenomen.
Il Fenomeno
Fotbalul, poate mai bine decât orice alt domeniu al vieții publice, are talentul de a găsi numele potrivite pentru asemenea apariții. Nu întâmplător, italienii – poporul care a ridicat arta apărării la rang de știință și care a produs generații întregi de fundași considerați imposibil de depășit – i-au dat brazilianului Ronaldo Nazário da Lima numele sub care avea să rămână în istorie: „Il Fenomeno”. Nu i-au spus „campionul”, fiindcă asemenea campioni au existat înaintea lui și au existat și după el; nu i-au spus „geniul”, fiindcă fotbalul a cunoscut și alte genii; ci i-au spus, pur și simplu, „Fenomenul”, fiindcă în fața lui cedau tocmai acei oameni despre care se spunea că nu pot fi învinși.

Zlatan Ibrahimović, un om pe care nimeni nu l-ar putea acuza de modestie...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România celor două tabere]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-celor-doua-tabere.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-celor-doua-tabere.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[România nu este doar polarizată politic. Este o societate în care oamenii au început să se privească unii pe alții ca niște dușmani.
În urmă cu ceva ani, politica era unul dintre subiectele despre care puteai discuta în contradictoriu, cu amuzament chiar, după care mergeai mai departe. Astăzi, pentru tot mai mulți români, politica a devenit chiar un motiv de ruptură definitivă.

Se ceartă frații între ei, se ceartă părinții cu copiii, iar soții care votează diferit evită anumite subiecte pentru a nu ajunge la conflicte. 

Prieteni care au trecut împreună prin zeci de ani de viață au încetat să-și mai vorbească pentru că unul votează PSD, iar celălalt votează AUR. Unul îl admiră până la fanatism pe Ilie Bolojan, altul îl susține pe George Simion sau pe Călin Georgescu.

Fiecare este convins că doar el vede adevărul. Celălalt nu mai este doar cineva cu o altă opinie, devine “prost”, “extremist”, “hoț”, “trădător” și mai ales “spălat pe creier”.

În clipa în care folosim astfel de etichete, dialogul se încheie și începe “războiul”.
Psihologia unei societăți divizate
Paradoxul este că politica nu este adevărata cauză a acestei rupturi, este doar pretextul. Asta este opinia mea, după ce am studiat cu atenție cazuistica. Unele situații, dacă nu ești implicat direct, sunt de un amuzament teribil. Dacă ești implicat, devine dramatic.

Psihologia socială explică foarte bine acest fenomen. În perioade de criză economică, de lipsă de încredere în instituții și de stres colectiv, oamenii caută grupuri în care să se simtă protejați. Apar identitățile de grup: “noi” și “ei”. Iar odată ce intrăm într-o astfel de logică, nu mai analizăm argumentele, ci apărăm tribul din care credem că facem parte.

Nu mai votăm doar un partid, ne apărăm identitatea. De aceea, orice critică la adresa politicianului preferat este percepută ca un atac personal.

La această transformare contribuie decisiv rețelele sociale. Algoritmii nu promovează echilibrul, ci emoții puternice: furia, revolta, indignarea. Cu cât o postare produce mai multă ceartă, cu atât devine mai virală. Platformele nu recompensează dialogul, ci conflictul.
Capcana „bulei” informaționale și biasul de confirmare
În plus, fiecare dintre noi ajunge, într-un final, să consume aproape exclusiv informații care îi confirmă doar propriile convingeri. Psihologii numesc acest fenomen „bias de confirmare”, adică tendința de a căuta și a reține informații sau ipoteze prezentate într-un mod care confirmă propriile convingeri, ignorând opiniile contrare.

Vedem doar informațiile care ne convin și le respingem instinctiv pe celelalte. Sau, cum se mai spune, rămânem în bula noastră.

Astfel, doi oameni care trăiesc în aceeași țară ajung să creadă că trăiesc în două Românii complet diferite.

Sunt, desigur, și teorii care susțin că dezbinarea socială poate fi amplificată deliberat în anumite momente, pentru ca atenția publică să fie comutată de la problemele esențiale. Istoria arată că societățile profund divizate sunt mai ușor de influențat și mai greu de mobilizat în jurul unor obiective comune.

Nu înseamnă neapărat că fiecare conflict este creat intenționat, dar înseamnă că o societate dezbinată devine mai vulnerabilă și că unii pot profita de asta.
Când mediocritatea înlocuiește meritocrația
Dezbinarea apare și din acumularea unor frustrări generate de percepția că statul și politica nu recompensează competența și meritul. Mai există însă un element care întreține această stare de tensiune și care este discutat prea puțin.

Ani la rând, românii au avut impresia că meritul și competența au ajuns să conteze mai puțin decât apartenența politică, relațiile sau loialitatea față de un lider. Au văzut oameni cu o pregătire modestă sau insuficientă ajungând în funcții importante ale statului, în timp ce profesioniști autentici au ales să plece din sistem sau nu au acces.

Această percepție, indiferent de cazurile concrete, generează o frustrare profundă. Pentru că oamenii nu se compară cu politicienii, ci cu propriile vieți. Ei văd cât de greu este să promovezi prin muncă și competență, în timp ce, în spațiul public, par să existe reguli diferite.
Rădăcinile dezbinării
Și poate cea mai mare nemulțumire este că prea puțini dintre cei ajunși în astfel de funcții par dispuși să facă un pas în spate atunci când nu livrează rezultate. Funcția devine un scop în sine, nu o responsabilitate. Iar când accesul oamenilor competenți este blocat de interese de partid sau de rețele de influență, frustrările societății nu fac decât să se adâncească.

Poate că tocmai aici se află una dintre rădăcinile dezbinării de astăzi. Nu în simpatiile politice diferite, ci în sentimentul tot mai răspândit că meritocrația a fost înlocuită de mediocritate, iar interesul public a fost prea des sacrificat în favoarea interesului personal sau de partid.
Generația celor mai mari dezamăgiri
Ceea ce mă îngrijorează cel mai mult este generația din care fac și eu parte. Cei care astăzi a...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/doina-gradea.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ideea pe care a câștigat-o PSD din istovitoarea luptă cu Bolojan]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ideea-pe-care-a-castigat-o-psd-din-istovitoarea-lupta-cu-bolojan.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ideea-pe-care-a-castigat-o-psd-din-istovitoarea-lupta-cu-bolojan.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Lupta PSD-ului cu Ilie Bolojan, care a agitat la maximum spiritele, pare că decantează primele concluzii mai clare. Deci nu doar că pot constitui o bază de analiză, odată emoția consumată, dar pot fi și orientative pentru evoluții pe termen mai lung. Unul dintre slide-urile prezentării Agenției de Rating Politic notează, pe un ton grav: „Nehotărâții au intrat în joc, activați de criza politică”, sugerând un punct de inflexiune. Cifrele arată, mai degrabă, că „nehotărâții” indică plafonarea generală a liderilor, creșterile de moment fiind insule într-un context marcat de fragmentare și apatie. 

Încrederea în Bolojan și Simion, în rândul nehotărâților, seamănă cu o împotmolire pe termen lung, în ton cu epuizarea generală
Este, totuși, de remarcat că, după un conflict cu linii de demarcație atât de clare, în narațiunea confruntării dintre „cei răi” și „cei buni”, încrederea în rândul nehotărâților este atât de diferită față de încrederea generală. Pentru Ilie Bolojan, de la 29%, încredere la nivelul întregii populații (deși și aici s-a purtat o discuție legată de metoda aleasă pentru eșantionare), încrederea în rândul nehotărâților este de 21%. Iar pentru George Simion, față de 35%, încrederea la nivelul întregii populații, încrederea în rândul nehotărâților este de 22%. Este o frână în raport cu prima interpretare optimistă, privind modul în care criza a dus creșteri și pierderi de încredere pentru liderii implicați.
Intrând în analiza încrederii pe bazine electorale, vedem că evoluția încrederii pentru Ilie Bolojan se suprapune peste energizarea la maximum a bazinului USR: 91% dintre useriști au încredere în liderul PNL, față de doar 77% dintre votanții PNL. În mod normal, ar fi fost de așteptat ca liberalii să aibă un nivel de încredere de peste 91%. 
În ceea ce îl privește pe George Simion, faptul că încrederea în rândul votanților PSD este de 29%, sub nivelul de încredere în populația generală, de 35%, duce cu gândul că acesta este punctul maxim al presiunii pe care AUR o poate genera asupra PSD (contrar narațiunii pierderii continue de electorat de către PSD). Cam aceasta este imaginea după cea mai importantă criză a momentului: PNL-USR au atins un plafon, maxim de o treime din voturi, iar AUR stă pe cealaltă treime, cu un nucleu PSD solid, între 17% și 20%.

Fragmentare și neclaritate în rândul PNL. Susținerea limitată pentru anticipate arată această dispoziție generală
Acesta este, într-adevăr, un punct de inflexiune în dinamica post-criză pentru bazinul USR-PNL. De aici încolo, evoluția va merge, mai greu în sus. Nu doar că datele privind sentimentul general sunt pesimiste, dar la acest 33% (22,4% – PNL plus 10,5% – USR) s-a ajuns într-un punct de maximă tensiune. Agenda se schimbă: vorbim despre nevoia de soluții negociate, despre un acord, despre un tip de înțelegere, fie condiționată, fie necondiționată.
După hărmălaia generală care a polarizat, aducând fiecare segment electoral la un vârf de mobilizare, de acum încolo, logica nu poate fi decât de administrare. Iar asta înseamnă luptă de tranșee și erodare. În plus, perspectiva beneficiului electoral și politic prin alegeri anticipate este un argument al liderilor PNL-USR care nu se reflectă deloc în poziționarea generală a susținătorilor celor două partide. Doar 34% dintre votanții USR și doar 18% dintre votanții PNL văd alegerile anticipatele drept o soluție. Paradoxal, refacerea coaliției PSD-PNL-USR-UDMR este văzută ca soluție de mai mulți liberali - 28%, decât cei care consideră alegerile anticipate o rezolvare.

Punctul pe care PSD aproape l-a câștigat. Întrebarea este ce face cu el?
Sorin Grindeanu întreba retoric, în ultima apariție la Digi24, „Care reforme?”, referindu-se la lipsa unor măsuri de reformă în guvernul Bolojan. La capătul unei lupte politice care a consumat toate energiile în ultimul an, acesta este singurul argument pe care PSD îl poate câștiga cu adevărat. Și aici, prin cei câțiva miniștri pe care i-a avut în guvern, cea mai vizibilă figură, ministrul Sănătății (care a fost măsurat inclusiv în sondajul ARP), poate câștiga mai mult chiar decât oscilația redusă de acum din interiorul bazinului de susținători de până la 20%, asupra căruia încă deține monopolul.
Discuția despre reforme este însă complicată. Nu doar că majoritatea politicienilor au puțină tracțiune reală când vine vorba despre credibilitatea acestui discurs, dar scepticismul public general lasă fără suport orice lider care nu reușește rapid sau care nu apare clar onest. Iar aici, într-adevăr, nici guvernarea Bolojan nu a reușit. Diferența de încredere pentru principalii lideri politici, între populația generală și nehotărâți, are ca una dintre cauze și această imagine generalizată asupra tuturor politicienilor: că nu reușesc să schimbe lucrurile în bine. Inclusiv în rândul bazinului PNL-USR, dincolo de polarizarea tradițională cu PSD, există nemulțumirea că reformele nu s-au produs.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Se caută prim ministru. Dar ce fel de prim ministru ar trebui să ceară românii?]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/se-cauta-prim-ministru-dar-ce-fel-de-prim-ministru-ar-trebui-sa-ceara-romanii.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/se-cauta-prim-ministru-dar-ce-fel-de-prim-ministru-ar-trebui-sa-ceara-romanii.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Poate că nu putem schimba clasa politică peste noapte, dar putem schimba criteriile după care o alegem

În fiecare campanie electorală discutăm despre persoane, despre partide, despre alianțe, despre cine câștigă și cine pierde. Mult mai rar discutăm despre o întrebare simplă: cum ar trebui să arate, de fapt, un prim-ministru al României? Mai ales că intrăm în a treia lună și România nu are prim ministru, doar unul demis care dă semne că îi place să mai rămână.
Când spun cum ar trebui să arate un prim ministru al României nu mă refer, desigur, la înălțime, la imagine sau la talentul de a câștiga alegeri.

Mă refer la profilul profesional și uman al celui care primește cea mai importantă responsabilitate executivă într-un stat.
Din punctul meu de vedere, principala misiune a unui prim-ministru este administrarea averii statului în interesul cetățenilor. El nu este un influencer, nu este un prezentator tv și nici un lider de galerie. Este omul care conduce aparatul administrativ al României, răspunde pentru felul în care sunt cheltuiți banii publici și pentru direcția în care merge țara.

În 2026, funcția de prim ministru nu mai poate fi ocupată doar pe baza popularității sau a talentului politic. Ne ajunge ce am avut în ultima vreme…

Un prim-ministru ar trebui să aibă o educație solidă, construită la timpul potrivit, nu obținută în grabă pentru a bifa o diplomă. Ar trebui să fi studiat drept, administrație publică, economie, management sau domenii apropiate și să fi avut mai multe stagii de pregătire după absolivirea cursurilor superioare, inclusiv în străinatate, pentru a înțelege cum funcționează administrațiile performante.
Mi se pare firesc să vorbească impecabil limba română și fluent limba engleză. Dacă știe și franceză, italiană sau spaniolă, cu atât mai bine. De ce nu? Dacă românii care au plecat să muncească în străinătate au învățat limbi noi pentru a se integra și pentru a reuși, cred că pot învăța și ei.

Nu văd de ce am avea așteptări mai mici de la cei care ne reprezintă la cel mai înalt nivel executiv.
La fel de firesc mi se pare ca viitorul prim-ministru să cunoască bine istoria și geografia României. Nu poți conduce o țară pe care o cunoști doar din rapoarte și statistici. Trebuie să-i înțelegi diferențele regionale, resursele, problemele și potențialul, istoricul, obiceiurile și tradițiile.
Mi-aș dori un prim-ministru care a construit deja ceva înainte de a ajunge la Palatul Victoria. Nu contează dacă este vorba despre un proiect public, o companie, o instituție sau o reformă administrativă. Contează să existe rezultate concrete, măsurabile.

Funcția de premier nu ar trebui să fie locul unde cineva învață să administreze.

Cred și că experiența de viață are importanța ei. Personal, aș vedea potrivit un interval între aproximativ 40 și 60 de ani. O vârstă la care experiența profesională se întâlnește cu energia necesară pentru decizii dificile, majore,, pentru o țară întreagă.
Aș adăuga și alte calități care nu apar în niciun CV: caracter, echilibru, capacitatea de a comunica, disponibilitatea de a asculta și experiența de a conduce echipe numeroase.

România nu are nevoie de lideri care dezbină permanent, ci de oameni care pot construi consens atunci când interesul public o cere.
Aș mai adăuga o condiție pe care o consider la fel de importantă precum educația sau experiența profesională: un prim-ministru trebuie să fie prezent în mijlocul oamenilor. Nu doar în campanie și nici doar la evenimente festive, ci mai ales atunci când oamenii trec prin momente grele. Când au loc tragedii, calamități, accidente sau situații care afectează comunități întregi, premierul trebuie să fie acolo. Nu pentru camerele de filmat și nici pentru capital politic, ci pentru că îi pasă și pentru că aceasta este una dintre responsabilitățile funcției.

Un prim-ministru trebuie să știe să asculte. Să înțeleagă problemele oamenilor direct de la ei, nu doar din rapoarte, statistici sau prezentări pregătite de consilieri. Empatia nu este o slăbiciune în politică, ci una dintre cele mai importante forme de leadership.
La urma urmei, orice om politic ar trebui să își amintească permanent că nu reprezintă partidul înaintea cetățenilor, ci cetățenii înaintea partidului. El este ales pentru a le reprezenta interesele și pentru a face toate eforturile necesare pentru a le rezolva problemele. Dacă pierde legătura cu oamenii, pierde, de fapt, sensul funcției pe care o ocupă.

Un candidat la funcția de prim-ministru ar trebui să prezinte Parlamentului, înainte de votul de învestire, propria viziune pentru România.

Nu doar un program de guvernare scris de o echipa la partid, ci o strategie coerentă pe cel puțin 3-5 ani, cu obiective clare, priorități și indicatori prin care cetățenii să îi poată măsura performanța.
În lipsa unei astfel de viziuni, votul de învestire – nu de investire - riscă să fie doar un exercițiu politic, nu un contract între guvern și societate.
La fel de important este ș...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/01/DoinaGradea2_RzV-1024x682.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Europa obosită în pragul distrugerii. Între „oamenii de loc” și „oamenii de aeroport”]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/europa-obosita-in-pragul-distrugerii-intre-oamenii-de-loc-si-oamenii-de-aeroport.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/europa-obosita-in-pragul-distrugerii-intre-oamenii-de-loc-si-oamenii-de-aeroport.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Am rămas interzis câteva minute privind prezentarea unui volum de Peter Handke- laureat al Nobelului pentru literatură. Nu atât titlul – ”Gânduri despre oboseală” –, cât felul în care editorul rezumă cartea. Handke nu vorbește despre oboseală ca despre o simplă epuizare a trupului, ci ca despre o experiență care străbate toate formele existenței: iubirea, prietenia, cultura, politica. Există, spune el, o oboseală distructivă, dar și una renăscătoare. O oboseală care sfârșește prin a-l risipi pe om și alta care îl obligă să se întâlnească din nou cu sine. Iar eseul care deschide volumul, ”Gânduri despre ziua reușită”, pare să sugereze că o viață împlinită nu este altceva decât înlănțuirea unor zile trăite cu sens.

Citind aceste rânduri, mi-am dat seama că întrebarea lui Handke poate fi mutată, fără niciun efort, de la individ la civilizație. Dacă oamenii obosesc, nu obosesc oare și popoarele? Nu obosesc culturile? Nu obosesc imperiile? Nu obosește, în cele din urmă, chiar Europa?
La reuniunea NATO președintele Trump a spus un adevăr crunt: ”Europa nu mai este cea de acum 20 de ani!”

Vă amintiți, desigur, avertismentul lui Donald Trump privind revenirea comunismului. Mulți l-au tratat ca pe încă o exagerare electorală. Dar poate că problema nu este dacă a folosit cuvântul potrivit, ci dacă nu cumva a intuit starea de spirit a Occidentului. Ideologiile totalitare nu se întorc doar pentru că sunt bine organizate. Ele se întorc atunci când întâlnesc societăți obosite.

Nu cred că Europa traversează oboseala fertilă despre care scrie Handke, aceea din care omul renaște. Mai degrabă trăiește oboseala unei civilizații care nu mai găsește energia de a-și apăra propriile adevăruri. A obosit să vorbească despre rădăcinile ei, despre creștinism, despre libertate, despre națiuni, despre familie, despre merit. A obosit până și să creadă că acestea merită apărate. Iar când o cultură obosește astfel, apare inevitabil cineva care îi propune să renunțe la povara libertății în schimbul confortului unei noi egalități.



Comunismul de astăzi nu mai seamănă cu cel de acum cincizeci de ani. Nu mai are nevoie de gulag, nici de portretele lui Lenin în fiecare instituție. El se strecoară prin limbaj, prin universități, prin vinovăția colectivă, prin convingerea că trecutul trebuie șters și omul reinventat. Și tocmai fiindcă Europa este obosită, aproape că nu mai observă această revenire. O primește cu politețe, o declară progres și îi oferă chiar argumente morale.
Adevărata dramă nu este renașterea neomarxismului. Adevărata dramă este că el găsește o Europă prea istovită pentru a mai opune rezistență. O Europă care nu mai luptă pentru ceea ce este, fiindcă nu mai știe foarte bine ce este.

Handke vorbește despre oboseala omului. Eu mă tem de oboseala continentelor. Pentru că un om obosit poate dormi și se poate trezi dimineața. Dar o civilizație care adoarme în propria ei oboseală riscă să se trezească într-o lume pe care nu o mai recunoaște.

Pete Hegseth, șeful Pentagonului susține că Europa se confruntă cu o criză de identitate: ”Fiți inteligenți ori veți fi invadați”!, atrage el atenția…
Secretarul american al Apărării a stârnit multe comentarii și controverse după discursul susținut pe 6 iunie în Normandia, la ceremonia care a marcat 82 de ani de la Debarcarea aliaților din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Întâmplarea a făcut ca în timp ce apărea această știre eu să mă fi aflat în fața televizorului urmărind unul dintre cele mai bune seriale de pe Discovery
 ”Great Continental Railway Journeys”,  în care un domn, Portillo,  călătorește prin Europa cu o ediție din 1913 a ghidului lui George Bradshaw, comparând lumea de dinaintea Marelui Război cu cea de astăzi.

Michael Portillo nu este doar un prezentator TV. A fost una dintre figurile importante ale Partidului Conservator britanic, ministru al transporturilor și apoi, mai ales, Secretar al Apărării al Regatului Unit între 1995 și 1997, în guvernul lui John Major. După retragerea din politică a devenit comentator și realizator de documentare.

Iar Bradshaw's Continental Railway Guide nu era un simplu mers al trenurilor. Era o adevărată enciclopedie a Europei: peste o mie de pagini cu orare, hărți, hoteluri, restaurante, descrieri de orașe și recomandări pentru călători. Ediția din 1913 avea să fie ultima mare fotografie a Europei înainte ca Primul Război Mondial să spulbere acea lume.
Fost ministru al apărării al Marii Britanii, conservator elegant, cu aerul unui profesor care și-a pierdut catedra și a descoperit că lumea este mai interesantă decât politica, Portillo străbate Europa ținând în mână un volum masiv: Bradshaw's Continental Railway Guide, ediția din 1913.

La prima vedere, pare doar un artificiu de televiziune. Un englez urcă în trenuri, coboară în gări și verifică dacă mai există hotelurile, piețele și monumentele descrise acum mai bine de o sută de ani. Dar pe măsură ce episoadele se succed, înțelegi că nu este vorba despre ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[„Soluţia Paşca” - de ce statul impotent îşi trage singur un şut în fund]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/solutia-pasca-de-ce-statul-impotent-isi-trage-singur-un-sut-in-fund.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/solutia-pasca-de-ce-statul-impotent-isi-trage-singur-un-sut-in-fund.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Aşezămintele conduse de Viorel Paşca erau convenabile pentru toată lumea. Legale sau ilegale, ele erau un fel de groapă de gunoi, pentru cele mai chinuite suflete de pe pământ. Cei mai vulnerabili oameni. Părăsiţi, unii dintre ei foarte bolnavi, flămânzi, degeraţi, găsiseră la Dumbrava un pat cald şi o farfurie de mâncare.
Câştigau toţi.
În primul rând instituţiile de asistenţă socială se spălau pe mâini de răspundere. Într-un judeţ, după spitalul judeţean, DGASPC este instituţia cu cel mai mare buget din banii locali. Dar de ce să îşi bată capul asistenţii sociali şi să se cheltuiască aceşti mulţi bani pe asistenţa socială, dacă exista „rezolvarea Paşca”. Îi făceau pe năpăstuiţi pachet şi-i trimiteau la Dumbrava.

Salvarea şi spitalele erau şi ele avantajate de „soluţia Paşca”. Vă mai amintiţi de filmul „Moartea domnului Lăzărescu”, făcut după un caz real? Un om fusese purtat cu salvarea pe la mai multe spitale, care nu vruseseră să-l primească, pe motiv că nu mai aveau locuri. Până la urmă a fost abandonat, aruncat mai exact, din salvare, pe stradă. Asistenta a fost condamnată atunci. Acum, se aplică „soluţia Paşca”. Salvarea îl duce la Dumbrava şi-l basculează acolo.

La rândul lor spitalele, după ce-i tratau pe unii dintre aceşti nenorociţi ai sorţii, adică pe cei care aveau norocul să fie primiţi în spital şi scăpau cu viaţă, nu-i mai „externau” pe străzi, ci îi trimiteau la Paşca. Nici nu le mai ocupau patul, nici nu mai trebuia să-l îngrijească. Inclusiv pe cei care aveau nevoie de îngrijiri paliative.

Poliţia şi Jandarmeria scăpau şi ele de o grijă. Un vagabond găsit pe stradă, dar care nu avea nevoie neapărat de îngrijiri medicale, unde să-l duci? La spital, nu-l primea, pentru că nu era bolnav. Aşezămintele de stat numără, la nivel de ţară, 7000 de locuri şi sunt pline ochi. Nu există niciun loc. Atunci se aplica tot „soluţia Paşca”.

Astfel că salvări, maşini de la DGASPC-uri din toate judeţele, maşini de poliţie sau jandarmertie opreau în poartă la Paşca şi lăsau acolo câte un năpăstuit al sorţii. Aşadar, toată lumea mulţumită. Aşezământul, că nu-l putem numi azil, pentru că nu este acreditat, funcţioinează de mai bine de cincisprezece. O groapă de gunoi pentru suflete rătăcite, ale nimănui, de care cei plătiţi să aibă grijă scăpau fără nicio bătaie de cap.
Aşadar, existenţa aşezământului de la Dumbrava convenea tuturor.
Atunci, se naşte firesc o întrebare. De ce statul îşi trage singur un şut în fund şi desantează în acest loc de pe urma căruia toată lumea avea de câştigat. Şi nu mă refer neapărat la bani, ci la lipsa unei bătăi de cap în plus. Şi încă una extrem de sensibilă. De ce statul şi-a scormonit, şi încă făcând mare tam-tam, groapqa de gunoi care îi rezolva o problemă extrem de sensibilă, aşa cum am spus.
Oare din dragoste de intrat în legalitate, pentru că aşa cum am spus, aşezămintele lui Paşca nu erau acreditate? Trebuie să fim naivi să credem aşa ceva.

Oare din grijă pentru cei care erau adăpostiţi acolo? Trebuie să fim şi mai naivi să credem asta, de vreme ce însuşi statul era cel care deversa acolo sufletele necăjiţilor loviţi de soartă.

Oare din dorinţă de dreptate, ca nu cumva Paşca şi ai lui să se îmbogăţească ilegal? Nici vorbă. Probabil, mulţi dintre dumneavoastră aţi auzit de vulturul hoitar. Este o specie de vultur pe cale de dispariţie la noi, de talie redusă, cântăreşte cam două kilograme şi se hrăneşte cu cadavre. Cam aşa este şi Viorel Paşca. Ciugulea ce rămânea de pe urma celor pe care îi primea în aşezămintele sale. Care aveau pensie, le lua pensia. Care aveau ajutoare sociale, le lua ajutoarele. De oricare ar fi fost ele. Fie bani de lemne, de carburanţi (vă amintesc faptul că în birou i s-au găsit, pe lângă actele de identitate ale celor aflaţi acolo şi carduri de carburanţi pe numele unora dintre ei), sau banii de înmormântare, pentru cei care căpătau aceşti bani după ce se stingeau.

Ca să curmi asemenea matrapazlâcuri cu carduri de carburanţi şi ajutoare de înmormântare nu faci un veritabil desant. Din care fac parte, atenţie, şi medici legişti. Foarte mulţi medici legişti. Legiştii, se ştie, nu tratează bolnavi. Ci cercetează dacă nu cumva un deces nu a fost din alte cauze decât cele naturale.
Să vedem în continuare alte lucruri care nu se potrivesc în acest caz.
La momentul descinderii, în aşezământ erau 400 de persoane. În apropiere, a fost instalat un spital de campanie, din acela de front, dotat cu toată aparatura necesară. Inclusiv, dintre cele 700 de persoane care au descins la Dumbrava şi în celelalte locaţii, făceau parte medici şi asistente. Întrebăm. Dacă în aşezămintele lui Paşca erau condiţiile aşa de bune, cum sunt prezentate în numeroase filmări postate pe reţelele de socializare de oameni obişnuiţi, nu dintre cei care ar trage vreun folos de pe urma prezentării eronate a realităţii, de ce toţi, repet, toţi cei 400 de oameni care locuiau acolo au fost relocaţi? De ce, dacă unii dintre ei aveau nevoie de îngrijiri medical...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Circul global și zeul profit: Radiografia unui Mondial devenit mare afacere]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/circul-global-si-zeul-profit-radiografia-unui-mondial-devenit-mare-afacere.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/circul-global-si-zeul-profit-radiografia-unui-mondial-devenit-mare-afacere.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Campionatul Mondial de fotbal - acest grandios eveniment contemporan, ridicat la rangul de religie seculară - a încetat demult să mai fie o simplă competiție sportivă. Astăzi, el funcționează ca un teatru geopolitic și cultural, unde adevăratele bătălii nu se mai dau pentru teritorii, ci pentru audiențe, drepturi de televiziune și capital de imagine.
Spectacolul identitar și iluzia suveranității populare
În mod paradoxal, în epoca interconectivității totale, „identitatea națională” devine din nou cuvântul de ordine. Națiunile participă la o psihoză colectivă pendulând dramatic între un entuziasm tumultos, în caz de victorie și o dezamăgire generalizată, în caz de înfrângere, ambele orchestrate magistral de trusturile de media.

Mondialul, mai mult decât Olimpiadele, oferă acel prilej unic - aproape terapeutic - în care masele coboară în piață. Istoria ne-a învățat că piețele publice se umplu pentru a dărâma dictaturi sau pentru a schimba guverne corupte. Fotbalul, în schimb, reușește miracolul de a îmblânzi această energie revoluționară: cetățenii ies în stradă nu pentru a cere dreptate socială, ci pentru a flutura simboluri, eșarfe și culori care demonstrează apartenența, adesea fictivă sau exacerbată, la o națiune. Este o formă de catharsis controlat, unde frustrările socio-economice rămân în afara strigătului colectiv.
Cantitate și calitate, pe teren, în tribune și în ... lume
Această ediție extinsă reprezintă triumful cantității asupra calității. Având o „bază de lucru” de 48 de state, competiția cuprinde acum în faza finală aproape un sfert din națiunile recunoscute ale lumii. Extinderea este vândută publicului larg într-un ambalaj romantic, democratic: „democratizarea fotbalului”, șansa istorică ca țări considerate minuscule pe harta fotbalistică să calce pe marea scenă pentru prima dată. Aceasta ar fi, în viziunea idealiștilor naivi, partea non-afacere. În realitate, această generozitate geopolitică ascunde un calcul corporatist elementar: mai multe meciuri înseamnă mai multe minute de publicitate, piețe noi de desfacere pentru sponsori și, desigur, mai multe voturi asigurate în Congresul FIFA pentru menținerea status-quo-ului decizional. Domnul Sepp Blatter ne-ar putea explica mai bine situația reală, pentru că în timpul domniei sale s-a lansat în ,,formă modernă’’.

Extinderea la 48 de echipe nu este despre incluziune culturală, ci despre lărgirea rețelei de distribuție a unui produs de lux, pe care, cel puțin aparent, și-l permite toată lumea.
Radiografia demografică a gazonului: Multinaționalele fotbalistice și energiile imperiului
Dincolo de discursurile patriotice sforăitoare, realitatea din teren oferă o lecție brutală de demografie și sociologie politică. Echipele naționale ale marilor puteri fotbalistice nu mai sunt de mult oglinda unei dimensiuni etnice idilice, ci laboratoare în care se observă schimbările profunde din compoziția populației globale. Evoluțiile în sens multietnic ale bazei demografice sunt evidente: imigranți din prima generație și descendenți ai acestora compun astăzi coloana vertebrală a selecționatelor care aspiră la glorie.

Persoane care în urmă cu doar 50 de ani erau admise cu greu în echipele naționale – sau chiar excluse pe criterii rasiale și sociale – sunt astăzi zeii stadioanelor. Cazurile unor țări precum Franța, Anglia, Germania, Belgia sau Olanda sunt de-a dreptul elocvente. Forța lor sportivă și speranța legitimă în victoria finală nu sunt produsul vreunui miracol genetic autohton, ci consecința directă a capacității acestor state de a absorbi și de a valorifica energiile sportive imense ale comunităților formate în urma migrației.
Una vorbim și alta ... aplaudăm
Această realitate nu a apărut însă într-un vid istoric. Ea este efectul tardiv și adesea neasumat al vechiului proces colonial, combinat cu mecanismele moderne ale globalizării muncii și ale mobilității inter-europene. Marile imperii de ieri își culeg astăzi roadele sportive din fostele colonii. Fotbalul devine astfel o formă de colonialism rezidual, dar îndulcit: talentele brute descoperite în periferiile defavorizate ale lumii sunt șlefuite în academiile occidentale pentru a aduce glorie simbolică exact acelor metropole care, la nivel politic, dezbat intens închiderea granițelor și restricționarea imigrației. Este culmea sarcasmului și ipocriziei ca aceiași politicieni care își construiesc platformele pe retorici xenofobe să sară de pe scaunele din lojele oficiale celebrând golurile înscrise de fiii imigranților.
Periferia economică și capcana diasporei: Iluzia repatrierii talentului
La polul opus al acestei dinamici se află statele cu poziții net inferioare pe scena economică mondială. Aceste țări sunt, prin excență, surse de emigrație, bazine de resurse umane secătuite de exodul creierelor și, implicit, al picioarelor talentate. Conștiente de propria neputință infrastructurală, aceste federații de la periferia sistemului încearcă cu disperare să-și repatrieze simbolic valorile....]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Dacă o parte din AUR ar susține un guvern PSD, care ar efectul electoral]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/daca-o-parte-din-aur-ar-sustine-un-guvern-psd-care-ar-efectul-electoral.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/daca-o-parte-din-aur-ar-sustine-un-guvern-psd-care-ar-efectul-electoral.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Cearta de AUR dintre Călin Georgescu și Anca Alexandrescu a dus la scăderea audienței Realitatea TV. Cine urmărește rețelele sociale, chiar și cu rezerva că mare parte din informații reprezintă emoții supralicitate sau dezinformare, va da peste discuții între suveraniștii care urmăresc Realitatea TV și care acum își exprimă public dezamăgirea.

Călin Georgescu domină electoratul suveranist, însă AUR ar putea face un joc dublu în Parlament: o parte a partidului ar susține un guvern PSD, în timp ce restul formațiunii și-ar păstra discursul de opoziție.

Electoratul AUR nu stă doar pe televiziuni, dar are nevoie de o platformă media unde să-și vadă amplificate mesajele.
Prăbușirea audienței Realitatea
Paginademedia anunța că, din 28 iunie, când prezența lui Călin Georgescu a atras 260.000 de telespectatori, audiența Realitatea Tv a început să scadă, ajungând, pe 30 iunie, la doar 107.000 de telespectatori. Începutul lunii iulie a confirmat tendința de scădere, audiența fiind de doar 104.000 de telespectatori pe 2 iulie.

Prin comparație, cea mai solidă audiență din luna trecută postul a avut-o pe 22 iunie, cu 280.000 de telespectatori.

Cifrele variază și în această perioadă de vacanță, audiențele scad, în general, pentru toate televiziunile, însă fenomenul de la Realitatea merită urmărit, dată fiind legătura directă și emoțională a stației cu publicul suveranist. 

Ca argument suplimentar, discuția tensionată dintre Georgescu și Alexandrescu a fost unul dintre cele mai discutate subiecte la nivel național, iar în segmentul suveranist, în mod evident, a fost subiectul care a monopolizat conversația.

Prin urmare, efectele nu sunt lipsite de logică și există o bază pentru reacții emoționale, de moment, chiar dacă publicul mai revine asupra deciziei de a se despărți de un canal media care, momentan, l-a dezamăgit.
Jocul AUR la moțiune
Cât profit electoral a însemnat jocul AUR de la moțiune? Principala forță de atracție a AUR este acum la nivel parlamentar

Deși se vehiculează în jurul a 45% intenție de vot pentru AUR, ca efect al surprizei produse după eșecul guvernului Veștea de a strânge o majoritate parlamentară, nu există o confirmare clară încă.

Cei care măsoară în perioada aceasta vor surprinde, oricum, un efect emoțional: AUR a reușit o lovitură politică care a atras puternic atenția publică și și-a pus competitorii și adversarii în dificultate. 

Din punctul de vedere al relevanței publice a subiectelor, în contextul dezamăgirii față de politicieni și a saturației publicului față de politică, poziționările recente ale AUR au reușit să mențină partidul lui Simion într-o zonă de interes ceea ce este un câștig mare.

Dincolo de efectul în plan public, importantă este și starea de spirit la nivel parlamentar, lucru care contează, în argumentația partidelor, mai ales în condițiile în care se discută despre alegeri anticipate.
Problema parlamentarilor
Majoritatea parlamentarilor sunt puțin interesați de imaginea publică. În schimb, sunt direct interesați să-și recâștige mandatul, iar acum, în Parlament, se cam știe ce partid are dificultăți în a-și menține mandatele actuale sau, dimpotrivă, are forța de a trage o listă mai numeroasă de parlamentari.

AUR este în a doua categorie. Puțini parlamentari vor fi dispuși să se ducă la un proiect nou, care, chiar dacă oferă beneficii pe moment, poate pune în pericol reînnoirea mandatului.

Bazinul AUR are tradiția sciziunii, dar orice grup desprins din AUR nu va avea identitate proprie și nu va câștiga procente

Mulți lideri aspiră la o felie din bazinul electoral larg și eterogen al AUR. Există o tradiție a sciziunii, începând cu exemplul cel mai cunoscut, SOS a Dianei Șoșoacă.
Efectele unui sprijin acordat PSD
Dacă am specula un scenariu, o desprindere parțială din AUR, susținută mediatic și motivată de oportunitatea unei majorități parlamentare pentru un guvern PSD, întrebarea n-ar fi doar ce se întâmplă cu grupul desprins, ci și ce calcul ar face George Simion?

Pentru liderul AUR, o ruptură parțială ar putea fi și un instrument: partidul obține avantajul politic al unei majorități parlamentare oferite guvernului, fără să fie nevoit să-și asume public susținerea unui executiv PSD, o poziționare care i-ar eroda mesajul de opoziție.

Riscul ar fi de a pierde controlul asupra narativului. Un grup care pleacă, chiar temporar sau „de formă”, oferă adversarilor argumentul că AUR se fisurează. Greu de crezut însă că cei desprinși din AUR vor avea aspirația unei identități proprii; nu doar că publicul este plictisit, dar AUR este un brand prea solid acum în rândul votanților suveraniști.
Rolul lui Călin Georgescu
Miza n-ar fi, așadar, doar câți parlamentari migrează, ci dacă Simion poate gestiona simultan beneficiul tactic al unei majorități oferite discret guvernului și nevoia de a fi, în ochii electoratului suveranist, forța care nu face compromisuri cu „vechea clasă politică”.

Călin Georgescu, care rămâne elementul de coag...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Influencerii au mai multă putere decât politicienii? În România, tot mai des răspunsul este da]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/influencerii-au-mai-multa-putere-decat-politicienii-in-romania-tot-mai-des-raspunsul-este-da.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/influencerii-au-mai-multa-putere-decat-politicienii-in-romania-tot-mai-des-raspunsul-este-da.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Influencerii au mai multă putere decât politicienii? Puterea nu mai stă în funcții, ci în încrederea pe care oamenii sunt dispuși să o ofere

Am fost și sunt extrem de atenta la evoluțiă, dar și revoluția digitală pe care o trăim. Lucrând de foarte mulți ani în media, în comunicare, încerc să țin pasul cu tot ce este nou sau în trend. 

Un lucru este evident de ceva timp, astăzi, un creator de conținut poate ajunge la mai mulți oameni, poate genera mai multă atenție și poate influența mai multe decizii decât un ministru. În timp ce politicienii comunică prin mesaje atent controlate, milioane de români aleg să asculte voci pe care le consideră autentice. În era digitală, influența nu mai vine din funcție, ci din încredere.
Văd că mulți încă nu realizează că puterea s-a mutat în online. 
Alegerile din 2024 din România, locale, parlamentare si apoi prezidențiale, au fost câștigate cu multă influență în online. La fel cele din 2025. Nu intru în detalii, dar dacă nici acum oamenii politici nu au înțeles asta, vorbim degeaba pentru ei, sunt pierduți.

Nu vreau să mă refer doar la politică, dar trebuie să înțelegem că puterea este astăzi în telefonul mobil.

În fiecare dimineață, milioane de români deschid TikTok, Instagram, Facebook sau YouTube înainte să facă orice altceva. Acolo află ce se poartă, ce se cumpără, ce se discută și, uneori, chiar ce trebuie să creadă despre anumite subiecte.

Iar oamenii care influențează aceste decizii nu sunt miniștri, parlamentari sau lideri de partid. Sunt creatorii de conținut.

Noua putere nu are funcții oficiale. Dar, atenție, poate avea într-o bună zi.

În urmă cu zece, cincisprezece ani, influența era asociată cu funcția. Cu poziția ocupată într-o instituție. Cu apariția la televizor.


Astăzi, lucrurile s-au schimbat radical.


Un ministru poate organiza o conferință de presă pentru a explica o măsură importantă și poate ajunge la câteva zeci de mii de oameni.


În același timp, un influencer poate publica un videoclip de câteva minute care ajunge la milioane de persoane în aceeași zi.


Diferența este uriașă.


Mai ales că publicul nu mai consumă informația în mod tradițional. O consumă rapid, personal și emoțional.

Apropo, politicienii sunt pe rețelele sociale. Dar sunt cu adevărat acolo?

Aproape toți liderii politici importanți au astăzi conturi pe Facebook, Instagram, TikTok sau X.


La prima vedere, pare că s-au adaptat vremurilor.


În realitate însă, cu foarte puține excepții, comunicarea lor este realizată de echipe de consilieri, specialiști în marketing și, din ce în ce mai des, de instrumente de inteligență artificială.


Textele sunt atent construite. Fotografiile sunt selectate strategic. Mesajele sunt verificate de cele mai multe ori, ajustate și rescrise până când nu mai lasă loc pentru spontaneitate.

Problema este că oamenii simt acest lucru, simt lipsa autenticității.

Se vede de la o poștă când un mesaj nu aparține celui care îl semnează. Se vede în formulările perfecte, în expresiile standardizate, în postările care seamănă izbitor unele cu altele. Se vede în engleza perfectă pe X când el, de fapt, nu știe engleză. Și se vede mai ales atunci când politicianul intră într-o emisiune live.


Dintr-odată, omul care pe Facebook părea extrem de articulat, profund și inspirat întâmpină dificultăți în a exprima aceleași idei cu aceeași claritate.


Publicul observă imediat diferența. Observă că există două personaje: cel din online și cel din realitate.


Diferența imensă este că politicienii transmit mesaje, iar influencerii construiesc relații.


Aici se află cheia fenomenului.


Politicienii comunică instituțional. Influencerii comunică personal. Își arată viața de zi cu zi. Vorbesc despre succese, eșecuri, familie, vacanțe, probleme și emoții. Oamenii au senzația că îi cunosc și se atașează de ei, sunt ca într-o relație de prietenie.


Se creează astfel o legătură pe care multe instituții publice au pierdut-o de ceva timp.


Încrederea nu mai vine din funcție.Vine din apropiere.

De ce îi cred oamenii pe influenceri?

Ar fi o greșeală să credem că influencerii au succes doar pentru că algoritmii îi favorizează. În realitate, cei mai mulți dintre cei care au construit comunități mari și stabile au făcut-o pentru că au câștigat încrederea oamenilor.

Contrar unei prejudecăți răspândite, influencerii de succes nu sunt, în general, oameni falși. Dacă ar fi, și-ar pierde foarte repede urmăritorii.


În mediul online, publicul sancționează imediat lipsa de autenticitate. O recomandare făcută doar pentru bani, o promovare în care nimeni nu crede sau o atitudine artificială poate distruge în câteva zile ceea ce s-a construit în ani.


Un politician poate supraviețui ani întregi în ciuda neîncrederii publice.


Un influencer nu. El trăiește din credibilitatea sa.


Poate că acesta este motivul pentru care mulți români acordă mai multă atenție unui creator de conținut decât ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/01/DoinaGradea_RzV-e1695468633191-1024x577.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Mișcări politice haotice ale lui George Simion și spectrul unui nou pol de putere condus de Victor Ponta]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/miscari-politice-george-simion-revenire-victor-ponta.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/miscari-politice-george-simion-revenire-victor-ponta.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Spectacolul politic de la București a atins un prag critic, în care interesul public a fost complet radiat, fiind înlocuit de calcule electorale meschine și de strategii disperate de supraviețuire judiciară. Pe fondul unei slăbiciuni generalizate a sistemului se încearcă mișcări de forță disperate.

Fiecare tabără își joacă în aceste ore ultima carte pe masa puterii, într-o complicitate toxică care riscă să arunce întreaga țară într-un blocaj instituțional fără precedent.

În timp ce actul de guvernare este mimat, tensiunile din subteran amenință cu o implozie în rândul opoziției naționaliste.
George Simion, Italia și scutul imunității de la Senat
Liderul AUR a început să se miște agresiv în culise abia după ce a căutat și a obținut o formă de înaltă protecție. În ciuda discursurilor naționaliste aprinse pe care le susține periodic, viața privată a lui Simion s-a mutat deja peste granițe: sursele politice ne-au confirmat deplasări de două-trei ori pe săptămână în Italia, țară în care liderul AUR și-a evacuat deja în secret întreaga familie.

Această strategie de repliere geografică ascunde panica în fața unui dosar penal iminent și întrebările tot mai dure care vin din interiorul partidului privind dispariția suspectă a unor sume uriașe din vistieria AUR.

[caption id="attachment_4692873" align="alignnone" width="1200"] George Simion. Sursă foto: Facebook[/caption]

În acest context tensionat, insistența cu care Simion cere la masa negocierilor a doua funcție în stat, șefia Senatului, nu este o simplă ambiție politică. Este un calcul juridic de o precizie chirurgicală.

Simion are nevoie disperată de greutatea acestei funcții oficiale ca de un scut de imunitate suprem, capabil să blocheze o eventuală reținere sau saltul procurorilor. El speră că poziția de președinte al Senatului va face mult mai dificilă orice cerere de ridicare a imunității parlamentare, încercând să transforme, în mod cinic, instituția legislativă într-o fortăreață personală anti-justiție.
Victor Ponta și revolta mocnită din AUR
În timp ce liderul AUR caută imunitate, Victor Ponta își joacă tăcerea cu o precizie strategică. Această absență temporară din spațiul public ascunde o strategie de absorbție politică totală: Ponta își pregătește în secret grupul parlamentar pentru a deveni o forță reală a țării, fiind gata să colecteze, ca un magnet, facțiunile profund nemulțumite din AUR.

În interiorul partidului condus de Simion, tensiunile interne au atins deja pragul unei explozii iminente. Conștienți de problemele financiare severe ale liderului lor și de faptul cert că mulți dintre ei nu vor mai prinde listele electorale sau dețin deja interdicții juridice clare de a mai candida din cauza dosarelor din timpul mandatului, parlamentarii AUR pregătesc un puci intern de amploare.

Mesajele disperate ale lui Simion, care le cere obsesiv pe rețelele sociale să rămână uniți și să nu cadă pradă „fentelor” sistemului, dovedesc clar că acesta a pierdut complet controlul real asupra propriilor oameni. Facțiunile nemulțumite privesc acum spre Victor Ponta ca spre singura ancoră de salvare politică capabilă să le ofere protecție și continuitate legislativă.

[caption id="attachment_4588108" align="alignnone" width="1800"] Victor Ponta. Sursa foto: facebook / Victor Ponta[/caption]
Bisericuțele din AUR
În spatele discursului public unitar și al disciplinei mimate la televizor, în interiorul AUR nu mai mocnește doar un război rece, ci se pregătește o adevărată revoltă.

Foarte mulți oameni din partid au simțit jocul disperat pe care îl joacă George Simion în aceste zile și au început să se coalizeze. În culise se vorbește tot mai intens chiar despre un puci menit să îl debarce de la conducere.

Membrii de rând și parlamentarii nu mai sunt dispuși să fie sacrificați: ei știu în detaliu ce dosare grele îl pândesc pe Simion, ce probleme juridice majore are și, mai ales, pun întrebări tot mai incomode despre modul obscur în care au dispărut sume uriașe de bani din vistieria partidului.
PNL și paralizia interimatului
Pentru liderii liberali, haosul reprezintă o oportunitate. Sub bagheta premierului interimar Ilie Bolojan, aceștia amână deciziile mari pentru a evita decontul austerității fiscale. Consecințele sunt grave: fără un guvern legitim, România riscă să piardă 5 miliarde de euro până la sfârșitul lunii august 2026.

În plină vacanță parlamentară, Bolojan își consolidează controlul și își epurează adversarii, precum Adrian Veștea, îndepărtat din cursa pentru funcția de premier.

Dezastrul se reflectă și la Ministerul Mediului: instituțiile sunt blocate, directorul de la „Apele Române” stă în concediu medical pentru a evita demiterea, iar ministerul mimează neputința în fața inundațiilor violente din țară.

[caption id="attachment_4735343" align="alignnone" width="1600"] Ilie Bolojan. Sursă foto: gov.ro[/caption]
PSD: Schimbarea polului de putere
În tabăra PSD, eșecul Guvernului Veștea a impus o tăcere generaliza...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/07/adrian-homan-2026.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Omul care a scindat Partidul Republican!]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/omul-care-a-scindat-partidul-republican.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/omul-care-a-scindat-partidul-republican.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Elbridge Colby, subsecretarul Apărării pentru politică la Pentagon, a transformat un birou virtual necunoscut publicului larg în epicentrul celui mai profund conflict intern din sânul GOP în materie de politică externă. România a fost primul front.
Testul de onestitate
Toamna trecută, unul dintre cei mai influenți republicani din Congresul american a ieșit de la Pentagon cu o bănuială care îl rodea: fusese mințit. Conform Washington Post, Reprezentantul Mike D. Rogers, președintele Comisiei pentru Servicii Armate a Camerei Reprezentanților, aflase că administrația Trump plănuia să retragă mii de soldați din România — tocmai în momentul în care comisia sa cerea Pentagonului să consulte Congresul înainte de orice retragere militară majoră. Rogers a decis să îl testeze pe Elbridge Colby, șeful de politică al Pentagonului, în cadrul unei întâlniri directe în octombrie 2025.

Întrebarea era simplă: urmează reduceri de trupe? Colby a răspuns că nu știe de niciuna. Două săptămâni mai târziu, anunțul a venit: Brigada 2 de Luptă Infanterie a Diviziei 101 Aeropurtate urma să fie retrasă de la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu, de la Marea Neagră, fără a fi înlocuită. Aproximativ 800 de militari americani de pe flancul estic al NATO — brigada care consolidase prezența alianței în urma invaziei ruse din 2022 — urmau să plece acasă, în Kentucky.

Rogers, căruia România îi acordase titlul onorific de comandor în 2017 pentru sprijinul consecvent față de securitatea țării, era furios. Fac o paranteză și spun: este vorba despre Ordinul Național „Steaua României" în grad de Comandor — cea mai înaltă distincție civilă a statului român.

Klaus Iohannis a conferit-o, în iunie 2017, în a patra zi a vizitei sale în SUA, unui grup de opt membri ai Congresului american, „în semn de înaltă apreciere pentru implicarea personală avută în direcția excelentei cooperări bilaterale în plan politic, militar și economic". Printre ei s-a numărat și Mike Rogers, pe atunci președinte al Subcomitetului pentru forțe strategice din Camera Reprezentanților — ceremonia a avut loc chiar la sediul Congresului din Washington. Alături de el au fost decorați, între alții, Marco Rubio, Ron Johnson, Ben Cardin și Devin Nunes. Să nu mai ziceți că Iohanis nu știa să facă jocuri diplomatice!

Colby, în schimb, a respins acuzația de înșelătorie: la momentul întâlnirii din octombrie, ordinul final nu fusese emis, a argumentat el, iar declarațiile sale au fost atent dozate.

„Sunt foarte atent la ceea ce spun și la ceea ce nu spun”, i-a transmis Colby, ziarul The Washington Post, menționând că îi ceruse congresmenului, printr-o scrisoare oficială, să retracteze acuzația. Rogers a refuzat. Episodul nu a rămas izolat. Pe 29 octombrie 2025, președinții ambelor comisii pentru servicii armate — senatorul Roger Wicker și reprezentantul Mike Rogers — au emis o declarație comună în care calificau retragerea drept „abruptă” și „direct contrară strategiei președintelui”, avertizând că aceasta „transmite un semnal greșit Rusiei tocmai în momentul în care președintele Trump aplică presiune pentru a-l forța pe Vladimir Putin să vină la masa negocierilor”. Cei doi au subliniat că decizia părea „necoordonată” și că „este îngrijorător că Congresul nu a fost consultat în prealabil”.

https://www.youtube.com/watch?v=ceh6mO8gS4Q
Un birou „virtual necunoscut” în centrul furtunii
În afara Washingtonului, subsecretarul apărării pentru politică este o funcție practic necunoscută publicului larg. Dar în arhitectura Pentagonului, este al treilea cel mai important post din instituție — strateg-șef responsabil de dosare precum contraterorismul, descurajarea nucleară și Strategia Națională de Apărare. Elbridge Colby a preluat această funcție în aprilie 2025, după o audiere de confirmare tensionată în fața Comisiei pentru Servicii Armate a Senatului, la 4 martie 2025.

Colby vine dintr-un alt univers decât superiorii săi direcți. Spre deosebire de secretarul Apărării Pete Hegseth — fost ofițer al Gărzii Naționale și personalitate Fox News — sau de adjunctul Steve Feinberg — capitalist de risc reconvertit în funcționar public —, Colby este un produs al elitei de politică externă: diplome de la Harvard și Yale, nepot al fostului director CIA William Colby, veteran al think tank-urilor de la Washington.

Dar în anii premergători celui de-al doilea mandat Trump, Colby s-a transformat într-un critic dur al propriei clase. Teza sa centrală: America risipește resurse militare pe angajamente globale dispersate, în timp ce China construiește capacitatea de a modifica raportul de forțe în Pacific. Înarmarea Ucrainei în timp ce Pentagonul nu are suficiente stocuri pentru un eventual război cu China privind Taiwanul i se pare o eroare strategică gravă. Tocmai această filozofie l-a adus în coliziune frontală cu „șoimii” republicani din Congres. „Sunt aceiași oameni care cer atacarea Iranului și care cer totodată escaladarea războiului din Ucraina.

„A te bate cu mai mulți dușman...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Mai este România de partea României? Între umbra Catedralei și lumina ecranelor: De la Cayo Bermúdez la România ca viitor land German.]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/mai-este-romania-de-partea-romaniei-intre-umbra-catedralei-si-lumina-ecranelor-de-la-cayo-bermudez-la-romania-ca-viitor-land-german.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/mai-este-romania-de-partea-romaniei-intre-umbra-catedralei-si-lumina-ecranelor-de-la-cayo-bermudez-la-romania-ca-viitor-land-german.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[


























Mai toată lumea uită repede. Eu nu pot. Poate e un defect de memorie — memoria mea ține minte nu chipuri, ci fapte. Ține minte cum Ursula von der Leyen, cea care pozează azi în icoană a corectitudinii europene, a șters SMS-urile trimise lui Bourla de la Pfizer, acelea în care probabil se decideau nu doar dozele, ci și șpăgile. Ține minte cum aceeași Ursula plătea zeci de milioane în consultanțe fictive, încă de pe vremea când era ministru al Apărării, cu McKinsey și Accenture în rolul sfinților patroni ai birocrației. Țin minte cum Vanguard, acel zeu financiar invizibil, leagă într-un singur cordon ombilical Pfizer și Orgenesis — acolo unde lucrează soțul ei, între salariu și tăcere.

Și mai ține minte cum același model de corupție, parfumat cu idealuri europene, s-a repetat apoi în scandalul Piepergate, când Ursula și-a premiat fidelul Markus Pieper, un modest eurodeputat din partidul ei, în timp ce alții, infinit mai competenți, erau dați la o parte. Europa se umple de Pieperi și Ursule: figuri mici, fără măsură, dar cu puteri absolute.

Și parcă văd același decor când apare Boris Johnson, cu zâmbetul lui de bufet englezesc, încasând milionul de lire pentru lobby-ul care a prelungit războiul din Ucraina. În spatele lui, piticul ridicol de la Kiev, Zelenskyi, îmbrăcat în verdele khaki al unei epopei care n-a mai fost niciodată a eroismului, ci a contractelor. Boris i-a șoptit probabil ceva despre onoare și rezistență, dar dincolo de vorbe, s-a semnat doar un nou cec. Milionul de lire care a cumpărat, la pachet, câteva milioane de morți. Amârâtul de premier comunist ,demisionar al Marii Britanii nici nu mai merită amintit…



Pe ecranul televizorului, totul e ambalat impecabil: Kajsa Ollongren, fost ministru al Apărării olandeză, vorbește despre „valorile europene”, în timp ce primește în același timp o bursă de recunoștință de la oligarhul ucrainean Viktor Pinciuk. Ironia perfectă: după ce i-ai livrat Ucrainei miliardele, te regăsești răsplătit în board-ul ONG-ului său, YES-Ukraine, unde corupția devine strategie de Yalta.

Acolo, printre nume mari, defilează o întreagă aristocrație a dublului discurs: Aleksander Kwaśniewski, fostul președinte al Poloniei, convertit în purtător de cuvânt al propagandei pro-război; Kersti Kaljulaid, fosta președintă a Estoniei, care ridică tonul moral al Europei, în timp ce semnează, probabil, noi fonduri „umanitare”; Carl Bildt, fostul ministru suedez care a transformat neutralitatea într-o afacere militară; Sanna Marin, copilul de laborator al globalismului nordic, care a renunțat la liniștea Finlandei pentru aplauzele unui război străin; și Wolfgang Ischinger, învăluit în aura Conferinței de Securitate de la München, orchestrând cu calm de banker moral spectacolul războiului etern.

E greu să nu simți că trăim printre farsori. Ucraina, transformată în scenă de teatru pentru corupția mondială. Ajutoare care nu ajung la front, ci în conturi; cereale care dispar pe drum, reapar în portul Constanța sub alte nume; scheme cu nume englezești, „Black Grain”, „Rebuild Together”, ca niște mărci ale unei Europe care și-a pierdut sufletul, dar și limba.

Mă gândesc, privind aburul cafelei, că nimeni nu mai crede în nimic. Nici în pace, nici în justiție, nici în Europa însăși. Ursula, Bourla, Johnson, Ollongren, Pinciuk, Marin, Bildt — fețele aceleiași boli. O birocrație cu instinct de pradă, un continent care trăiește din propriul cinism.
Cei care vorbesc despre „valoarea vieții umane” calculează în același timp profitul per rachetă.

Pe ecran, vocile continuă, identice, ca un cor mecanic al ipocriziei. Trag aer în piept, dar și liniștea are mirosul ei rânced — o liniște contaminată de tot ce am văzut și nu mai putem uita.

Nici liniștea nu mai e curată, dar e tot ce ne-a mai rămas. Într-o lume în care puterea se măsoară în contracte, singura formă de rezistență e să rămâi treaz — chiar și atunci când nu mai există speranță.
Așa începe decadența: nu cu zgomot, ci cu o tăcere în care se aud doar respirația ta, ceasul, și scânteia care se stinge în scrumieră.

Unele personaje din politica românească au un talent pe care îl invidiez. Nu pentru că ar fi excepționale, ci pentru că apar mereu exact când trebuie. Ca iepurii din jobenul unui iluzionist. Dispar ani întregi, apoi, dintr-odată, ni se spune că au fost aduși să conducă nația, pentru că sunt indispensabili. Că fără ei România s-ar opri din mers.

Mă uit la Siegfried Mureșan și încerc să înțeleg firul poveștii. Băsescu. Udrea. Pinalti. PDL. Parlamentul German. Bruxelles.  Mă întreb de ce, în politica noastră, traseele sunt atât de previzibile, iar concluziile atât de convenabile.

În același timp aflăm despre ”înțelegeri” strategice, pe sub masă, în mare secret, despre SAFE și ”portofelul european”,  contracte despre care cetățeanul obișnuit află abia după ce au fost parafate. Ni se spune că așa trebuie. Că acestea sunt vremurile. Că interesele stra...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Anatomia unui eșec diplomatic: Germania a ratat alegerea în Consiliul de Securitate al ONU (Partea a doua)]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/anatomia-unui-esec-diplomatic-germania-a-ratat-alegerea-in-consiliul-de-securitate-al-onu-partea-a-doua.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/anatomia-unui-esec-diplomatic-germania-a-ratat-alegerea-in-consiliul-de-securitate-al-onu-partea-a-doua.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Țări mici, campanii lungi și eficiente. Atât Austria, cât și Portugalia – deși împărtășeau, în linii mari, aceeași orientare pro-ucraineană în dosarul est-european – au demonstrat o înțelegere mult mai acută a mecanismelor de micro-diplomație specifice ONU. Ele nu au permis ca poziționarea lor europeană să le blocheze canalele de comunicare globală, ci au compensat prin strategii de nișă extrem de eficiente.

Ignorând asimetria de resurse materiale, Viena și Lisabona au abordat fiecare stat membru cu mult timp înaintea Germaniei - vorbim de 7, 8 sau chiar 10 ani - obținând promisiuni de vot ferme într-un moment în care aparatul diplomatic de la Berlin încă funcționa pe coordonatele unei inerții birocratice autosuficiente.

Studiu de caz al competitorilor: Neutralitatea activă a Austriei ...

Succesul Vienei și al Lisabonei oferă o contra-pildă metodologică remarcabilă în raport cu eșecul german. Austria a capitalizat în mod magistral statutul său constituțional de neutralitate militară, transformându-l dintr-o limitare auto-impusă într-un avantaj competitiv major pe scena ONU. Ca gazdă a unuia dintre cele patru sedii centrale ale Organizației Națiunilor Unite, Viena s-a profilat istoric ca un spațiu de convergență și mediere, un „constructor de punți” credibil între blocuri geopolitice divergente. Această identitate de mediator imparțial, dublată de o campanie începută precoce și de o suită de promisiuni de asistență punctuală îndeplinite riguros de-a lungul anilor, a atras voturile multor state care căutau o voce moderată, nealiniată marilor tensiuni militare globale.

... și rețeaua geostrategică și lusofonă a Portugaliei

Pe de altă parte, Portugalia a desfășurat o strategie bazată pe valorificarea inteligentă a legăturilor sale istorice și culturale. Lisabona a activat o redutabilă rețea diplomatică în spațiul Comunității Țărilor de Limbă Portugheză (CPLP), asigurându-și un bloc inițial solid de susținere în Africa și America de Sud. Acestui fundament lusofon i s-a adăugat avantajul simbolic – deși oficial neutru – al prezenței unui Secretar General de origine portugheză la conducerea organizației, fapt care a sporit prestigiul și vizibilitatea diplomatică a țării. Prin combinarea identității transcontinentale a Portugaliei cu neutralitatea strategică a Austriei, cele două state au configurat o ofertă electorală mult mai atractivă pentru un corp electoral ONU, profund fragmentat și reticent la retorica de mare putere promovată de Berlin.

Limitele puterii structurale și imperativul coerenței în politica externă contemporană

Insuccesul electoral de la începutul lui iunie transcende simpla dinamică a unei înfrângeri procedurale în cadrul adunărilor multilaterale; el se constituie într-un diagnostic sever adus limitelor actuale ale puterii diplomatice germane și modului în care Berlinul își gestionează proiecția externă. Acest eveniment demonstrează empiric că, în cadrul sistemului internațional contemporan, dimensiunea economică hipertrofiată și statutul de pilon central al Uniunii Europene nu se traduc în mod automat în influență geopolitică globală sau în autoritate morală acceptată universal.

Principala lecție strategică ce emerge din această „înfrângere amară” – cum o numea Wadephul - este aceea că lipsa de coerență doctrinară și oscilația între imperative morale divergente penalizează sever un stat care aspiră la statutul de mare putere globală.

În loc de concluzii

Diplomația germană s-a găsit blocată într-o triadă conceptuală a cărei sumă, matematic vorbind, se apropie de zero. În primul rând, promovarea în forță și susținerea materială a ideii de solidaritate occidentală în Europa de Est, precum și ajutorul masiv pentru Ucraina agresată, au expus-o ostilității Moscovei, care și-a recalibrat acțiunile de lobby. În al doilea rând, imperativul istoric sacrosant al responsabilității istorice speciale față de Israel i-a limitat flexibilitatea în Orientul Mijlociu. Nu în ultimul rând, a contat și pretenția - să-i spunem universalistă - incomplet explicată diplomatic, de a reprezenta interesele întregii comunități internaționale, inclusiv ale Sudului Global.

Această fragmentare a priorităților a creat percepția unei politici externe lipsite de un vector unic, predictibil și coerent. Un stat care tinde să devină un actor geopolitic de prim rang nu își poate permite să proiecteze o imagine de ambiguitate strategică sau de vulnerabilitate în fața campaniilor de izolare orchestrate de rivali. Într-o eră a revenirii la logica competiției de mari puteri, sistemul ONU tinde să sancționeze actorii din Nordul bogat care nu își pot proteja interesele printr-o prezență diplomatică agilă, proactivă și adaptată sensibilităților din afara spațiului euro-atlantic.

De cealaltă parte, succesul Austriei și al Portugaliei indică faptul că pragmatismul diplomatic, gestionarea timpurie a parteneriatelor multilaterale și coerența mesajului public reprezintă monede de schimb mult mai valoroase î...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Doi frați buni: Bolojan și Petru Groza. Și un tată comun, demn de Fatherland: Karl Marx]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/doi-frati-buni-bolojan-si-petru-groza-si-un-tata-comun-demn-de-fatherland-karl-marx.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/doi-frati-buni-bolojan-si-petru-groza-si-un-tata-comun-demn-de-fatherland-karl-marx.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Dimineața îmi beau cafeaua cu cîteva ziare deschise pe telefon. Nu mai caut știri. Caut texte. Știrile îmbătrânesc până seara. Textele, dacă sunt bune, rămân.

Astăzi au fost două.

Primul era editorialul excelent al lui Dan Andronic. Un text foarte bun, care pornea de la comparația dintre Ilie Bolojan și Petru Groza. O comparație pe care mulți o vor respinge instinctiv, alții o vor îmbrățișa la fel de instinctiv. Eu am încercat s-o citesc altfel. Nu ca pe o identitate între doi oameni despărțiți de aproape un secol, ci ca pe o reflecție despre felul în care istoria își schimbă decorurile, păstrând de cele mai multe ori, aceeași recuzită.

Petru Groza n-a venit la putere vorbind despre dictatură. A vorbit despre ordine, reconstrucție și necesitate istorică. Marile rupturi nu se anunță niciodată brutal. Ele vin întotdeauna în haine respectabile și cu argumente impecabile.

Al doilea text la Digi 24 (unde altundeva?) era despre un studiu al cercetătorilor de la Oxford. Ei observaseră că experiența religioasă activează anumite mecanisme cerebrale implicate în starea de bine. O constatare științifică, dar care ascundea formal binecunoscuta butadă marxistă, cea cu religia, care ar fi ”opiul popoarelor” Altfel spus, religia este un drog, Dumnezeu este doar biochimie, credința poate fi explicată prin câțiva neurotransmițători.

Am închis telefonul șii m-am întrebat de ce cele două texte îmi lăsau aceeași senzație. Nu vorbeau despre același lucru. Și totuși vorbeau despre aceeași lume.

Thomas Mann spunea că a părăsit Germania fiindcă ajunsese să fie condusă de „cei mai puțin pregătiți dintre noi”. Nu cred că aceasta este singura tragedie care pândește o societate. Există una mai discretă. O societate poate ajunge să fie condusă și de cele mai seducătoare idei ale timpului ei, fără ca nimeni să le mai pună sub semnul întrebării.

Mă gândesc adesea la Orwell. El înțelesese că totalitarismul nu începe cu lagărul. Începe cu schimbarea limbajului. Cu mutarea sensurilor. Cu transformarea evidențelor în prejudecăți și a prejudecăților în adevăruri oficiale. La fel și astăzi.

Nu mai este nevoie să interzici religia. Este suficient să o explici complet. Dacă rugăciunea este doar un efect al neuronilor, iar speranța doar un mecanism evolutiv, transcendența devine inutilă. Nu este negată. Este pur și simplu dizolvată într-un limbaj tehnic.

Nu mai este nevoie nici să vorbești despre omul nou, ca în secolul trecut. Expresia a devenit compromițătoare. Dar ideea pare să fi supraviețuit.

Omul trebuie recalibrat, reeducat, optimizat, făcut mai incluziv, mai eficient, mai adaptat. Vocabularul s-a schimbat. Ambiția a rămas.

Când citesc asemenea texte, îmi revine în minte ”Gândirea captivă” a lui Czesław Miłosz. Nu pentru că am trăi aceeași istorie. Nu o trăim. Ci pentru că Miłosz descria un mecanism care nu îmbătrânește niciodată: fascinația intelectualilor pentru ideea că omul poate fi explicat și reorganizat până la capăt.

Aici se întâlnesc, fără să știe unul de altul, editorialul lui Dan Andronic și studiul de la Oxford. Primul vorbește despre tentația de a remodela societatea. Al doilea riscă să fie folosit pentru a remodela imaginea omului.

În ambele cazuri, misterul devine incomod. Mă gândesc și la Soljenițîn. El spunea că linia care desparte binele de rău nu trece între clase sociale, între partide sau între state, ci prin inima fiecărui om. Este una dintre acele fraze care rezistă tuturor ideologiilor. Pentru că refuză să reducă omul la economie, la biologie sau la apartenență politică.

Aici începe și adevărata neliniște. Nu în comparația dintre doi politicieni.

Nu în studiul despre religie, ci în faptul că, din direcții diferite, tot mai multe voci neomarxiste, par să spună același lucru: că omul poate fi explicat complet. Că libertatea, credința, conștiința și memoria sunt doar mecanisme mai complicate decât credeam.

Eu continui să bănuiesc că tocmai ceea ce nu poate fi explicat în întregime ne face oameni. Poate de aceea încă mai caut texte și nu știri.
Textele bune nu-mi spun ce să cred. Îmi arată, uneori, chipul aproape invizibil al epocii în care trăiesc.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra2_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[De la 1 iulie 2026 se scumpește din nou shopping-ul online din afara UE - opinie]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/de-la-1-iulie-2026-se-scumpeste-din-nou-shopping-ul-online-din-afara-ue-opinie.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/de-la-1-iulie-2026-se-scumpeste-din-nou-shopping-ul-online-din-afara-ue-opinie.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[De la 1 iulie 2026 se scumpește din nou shopping-ul online din afara UE, scriu într-un material de opinie, pe care îl redăm integral, Ana-Maria Săbiescu, director, Vladislav Dabija, senior manager, și Sorin Popa, senior consultant, la Deloitte România.

Shopping-ul online din afara UE, o nouă scumpire
Produsele cumpărate online de persoanele fizice din România din afara Uniunii Europene (UE), prin intermediul unor platforme de comerț online pe care plasează comenzi cu o valoare cumulată mai mică de 150 de euro, devin tot mai scumpe. După introducerea taxei logistice de 25 de lei/colet, la începutul anului, acestea vor fi supuse, de la 1 iulie 2026, și unei taxe vamale de trei euro, dar de data aceasta aplicată pentru fiecare articol (subpoziție tarifară) din coletul respectiv. Anterior, coletele de acest tip erau scutite de taxe vamale la nivelul UE. 
Spre deosebire de taxa logistică, adoptată doar de România și Italia (care între timp a amânat aplicarea) de la 1 ianuarie 2026, taxa vamală pentru produsele din comenzile sub 150 de euro a fost decisă de autoritățile europene, astfel că se aplică uniform în toate statele membre. Practic, este vorba de eliminarea facilității fiscale care scutea de taxe vamale coletele de mică valoare.

Totodată, în 26 martie 2026, Consiliul și Parlamentul European au convenit să introducă o nouă taxă logistică/de manipulare pentru coletele mici vândute online. Nivelul taxei va fi stabilit printr-un act delegat al Comisiei înainte de a începe să fie aplicată de statele membre ale UE, cel târziu la 1 noiembrie 2026.
În consecință, în România se vor aplica simultan taxa logistică de 25 de lei pe colet (pe bunurile achiziționate electronic din afara UE de către persoane fizice - B2C, indiferent de țara prin care intră în spațiul comunitar) și taxa vamală de trei euro pe articol din colet, în funcție de încadrarea tarifară (dacă într-un colet de sub 150 de euro sunt mai multe produse cu aceeași încadrare tarifară, taxa vamală se plătește o singură dată pentru toate produsele cu acea încadrare tarifară). După data la care Uniunea Europeană va reglementa o taxă logistică la nivel comunitar, așteptarea este ca aceea să înlocuiască taxa logistică de 25 de lei impusă mai devreme de către România.

Cine și cum plătește taxa
Taxa vamală, ca și cea logistică, se aplică pentru coletele cu valoare intrinsecă sub 150 de euro (valoarea bunurilor dintr-un colet, fără costuri adiționale, cum ar fi transportul etc.) provenite din afara UE, care intră în spațiul comunitar și pentru care se aplică sistemul IOSS (Import One-Stop Shop sau Ghișeul Unic pentru Importuri, care permite magazinelor online să colecteze, să declare și să plătească taxa pe valoarea adăugată pentru importurile de bunuri din afara UE cu valoarea sub 150 de euro), fie prin trimiteri poștale. Așadar, cel mai probabil consumatorii vor suporta, direct sau în prețul produselor comandate, aceste taxe. 
În cazul taxei logistice, obligația de plată revine furnizorului bunurilor, persoanei care expediază coletul sau entității care, printr-o platformă digitală, facilitează vânzarea la distanță a bunurilor.
În cazul taxei vamale, care se colectează la bugetul UE, obligația de plată către autoritatea vamală revine, în funcție de fluxul logistic și de modul de organizare a business-ului, declarantului vamal (platformei de vânzare online, vânzătorului, transportatorului sau agentului) care realizează importul sau, în cazuri limitate, consumatorului final care declară mărfurile la import, dacă își organizează în regim propriu importul (primește coletul prin curier și îndeplinește formalitățile vamale în nume propriu).

Care este scopul taxei vamale
Preocuparea autorităților europene pentru taxare produselor provenite din afara UE a crescut odată cu dezvoltarea comerțului electronic, devenit parte integrantă a modului în care consumatorii europeni fac cumpărături (70% dintre aceștia cumpără regulat produse online, conform studiilor UE). Numărul comenzilor de valoare redusă (sub 150 de euro) din afara Uniunii realizate de consumatorii din UE a înregistrat o creștere accelerată în ultimii ani. Astfel, în 2022 au fost importate 1,2 miliarde de astfel de colete în UE, iar în anii care au urmat acest volum a crescut exponențial de la an la an (2,4 miliarde în 2023, 4,6 miliarde în 2024 și 5,8 miliarde în 2025). Prin urmare, în 2025, în Uniunea Europeană au fost introduse zilnic circa 15,8 milioane de colete cu valoarea sub 150 de euro.
În acest context, statele membre ale UE au început să discute două direcții de acțiune pentru a tempera acest fenomen: introducerea unei taxe logistice (de manipulare/procesare) pentru acest tip de colete, menite să compenseze costurile tot mai mari pe care autoritățile vamale le au cu supravegherea și derularea fluxului semnificativ de colete și eliminarea scutirii de la plata taxelor vamale (care echivalează cu aplicarea taxei de trei euro/articol) pentru coletele aferente comerțului electronic ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/10/discount-shopping-season-with-sale-1200x800.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Europa riscă să piardă războiul înainte de prima bătălie]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/europa-risca-sa-piarda-razboiul-inainte-de-prima-batalie.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/europa-risca-sa-piarda-razboiul-inainte-de-prima-batalie.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Schengenul militar: ori îl construim acum, ori plătim prețul mai târziu. V-ați întrebat vreodată ce însemnă un Schengen militar? Poate.  E un concept cu circulație tot mai mare în dezbaterile de apărare europeană. Schengen militar = prin analogie cu Schengen-ul pentru persoane, un spațiu în care forțele armate ale statelor membre UE/NATO se pot deplasa liber și rapid peste frontiere, fără birocrație, vize de tranzit sau aprobări parlamentare individuale.

În practică înseamnă: un convoi de tancuri germane poate traversa Polonia spre frontiera estică fără să aștepte săptămâni aprobări vamale și administrative; aeronave militare pot survola și ateriza fără notificări bilaterale laborioase; infrastructura (poduri, șosele, căi ferate) pre-certificată pentru greutăți și gabarite militare. În 1999, în timpul războiului din Kosovo (bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei), un tren militar NATO (cu echipament tehnic și armament, escortat de militari americani) a fost oprit în gara Pielești (Dolj) de către șeful de gară Florin Pătrăchioiu. Motivul oficial: lipsa actelor vamale/complete pentru transport.

Trenul a stat oprit câteva ore la dus și chiar două săptămâni la întors (după unele relatări). Gestul a creat un scandal diplomatic la vremea respectivă, ajungând până la nivelul conducerii statului. Florin Pătrăchioiu, șeful gării la acea vreme, a refuzat să-l lase să plece deoarece actele de transport nu erau complete (lipseau unele documente vamale sau de autorizare pentru transportul militar). Gestul a creat un scandal diplomatic uriaș la vremea respectivă. S-au implicat: ambasada americană, Guvernul României (era premier Radu Vasile) conducerea CFR și Ministerul Transporturilor.

Autoritățile centrale i-au cerut să dea drumul trenului, dar Pătrăchioiu a refuzat inițial, spunând că respectă legea și regulile feroviare. Până la urmă trenul a plecat după ce s-au completat actele. Ce s-a întâmplat cu șeful de gară? A devenit celebru peste noapte în România. A fost criticat de o parte a presei și a politicienilor (era acuzat că blochează „ajutorul NATO”). Pe de altă parte, mulți români l-au văzut ca pe un erou al birocrației corecte și al demnității („nici americani nu trec dacă n-au acte”).

Ulterior a fost decorat de autoritățile sârbe pentru gestul său. Florin Pătrăchioiu a declarat de mai multe ori de-a lungul anilor că ar face la fel și acum, pentru că a acționat strict legal. Asta e povestea reală care a inspirat filmul California Dreamin. În film s-a exagerat mult (durata opririi, comportamentul personajelor, efectele asupra satului), dar nucleul evenimentului este adevărat.

Pe scurt evenimentul nu a schimbat cursul războiului din Kosovo (a fost un incident minor din punct de vedere militar), dar a devenit un simbol cultural și o anecdotă celebră în România despre birocrație, curaj și orgoliu național. La întoarcere (după terminarea misiunii), războiul din Kosovo se terminase deja (începutul lunii iunie 1999), trenul a luat-o pe aceiași rută. A fost oprit din nou în Pielești pentru aproximativ 14 zile (două săptămâni). Motiv principal: neplata taxelor de transport pe teritoriul României (valoare: circa 20.000 de dolari + 37 de milioane lei vechi). Trenul a fost tras pe o linie moartă, decuplat de locomotivă și a stat blocat până când americanii au plătit taxele. După ce s-au achitat toate obligațiile financiare și documentele au fost puse în regulă, trenul a plecat și și-a continuat drumul spre vest, ieșind din România.



De ce contează acum: în scenariul unui atac rapid rusesc pe flancul estic, întârzierile birocratice de tranzit pot fi la fel de periculoase ca lipsa trupelor. NATO a identificat această vulnerabilitate după 2014, iar după 2022 a devenit urgentă. Stadiul actual: UE lucrează la un „pachet de mobilitate militară" prin PESCO și EDIP. Progresele sunt reale dar lente — statele membre ezită să cedeze suveranitate asupra mișcărilor militare pe teritoriul lor.
De ce „Schengenul Militar” NU este o opțiune, ci o necesitate vitală?
Textul de mai jos nu este o simplă analiză neutră – este un semnal de alarmă strategic. „Schengenul Militar” nu reprezintă un proiect birocratic european oarecare, ci o corecție obligatorie și întârziată a unei vulnerabilități fatale: incapacitatea Europei de a-și apăra teritoriul pentru că nu se poate mișca eficient pe el. Orice ezitare, orice amânare suplimentară sau orice cedare în fața criticilor „pacifiști” echivalează cu o inconștiență strategică periculoasă în contextul actual de securitate.
Realitatea crudă a lumii de azi: viteza ucide sau salvează
Războiul din Ucraina a demonstrat cu brutalitate că războaiele moderne se decid și prin logistica rapidă. Rusia a reușit să concentreze forțe masive prin mobilitate internă, în timp ce Europa încă se chinuie cu permise de o lună, poduri prea slabe și locomotive schimbate la frontieră. Exemplele sunt concrete și umilitoare: 60 de zile pentru un convoi francez până la Cincu (România); ecartamente ferovi...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Partidul Național Liberal moare așa cum moare și România: fără spectacol, fără lăutari, fără dric]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/partidul-national-liberal-moare-asa-cum-moare-si-romania-fara-spectacol-fara-lautari-fara-dric.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/partidul-national-liberal-moare-asa-cum-moare-si-romania-fara-spectacol-fara-lautari-fara-dric.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Mă alătur dezamăgirii și scârbei prietenului Mirel Curea: actuala configurație a Partidului Național Liberal  este rezultatul unor transformări începute în urmă cu aproximativ 12 ani, după fuziunea dintre PNL și formațiunile asociate fostului președinte Traian Băsescu. PNL, ca și politica românească s-a transformat într-un partid diferit de cel pe care îl reprezenta în trecut.

A devenit, acum după lovitura dlui Bolojan, după cea a lui Băsescu, „Partidul Național Reper” , prin împingerea lui ideologică în sfera mizeriei neomarxizante a USR și REPER.” Moartea PNL și a politicii noastre, - apoate greșesc -, a îceput cu mizeria umană Traian Băsescu și se definitivează cu îngrozitorul Ilie Bolojan, acompaniați de aceeași sicofanți din partid, de la televiziuni, universitari frustrați, economiști, artiști fără glorie, etc. Pitici de grădină, avant la lettre,  acum 20 de ani, ajunși acum spre sfârșitul carierei inexistente, slugi pe vecie…
Plecarea - oriunde -, din această atmosferă puturoasă pare să fie singura scăpare.
”Plec fiindcă Germania a ajuns să fie condusă de cei mai puțin pregătiți dintre noi”, ar fi spus Thomas Mann, când Hitler s-a instaurat cîștigând alegerile, în Reichstag…

Eu unde să mai plec? Asta mă întreb, cu o oboseală aproape calmă.

Mann mai avea, poate, iluzia unui afară, a unui loc în care spiritul putea respira, în care limba, cultura, decența și discernământul nu fuseseră încă batjocorite de cei mai gălăgioși și mai nepregătiți dintre contemporani. Noi, cei de azi, nu mai avem această consolare geografică. România și Lumea ca și PNL seamănă cu o casă în care toate camerele au fost, pe rând, invadate de același miros greu, de aceeași vulgaritate satisfăcută de sine, de aceeași promovare a incompetenței transformate în merit și a agresivității neomarxiste, transformate în virtute civică.

Nu mă mai înspăimântă doar faptul că suntem conduși de cei mai puțin pregătiți dintre noi, ci faptul, mai grav și mai discret, că am început să-i privim ca pe ceva firesc. Ceea ce altădată ar fi produs ruptură morală a devenit peisaj, mobilier, climă. Ne-am obișnuit cu oamenii fără operă care țin discursuri despre destinul culturii, cu analfabeții morali care predică etica, cu politicienii care vorbesc despre sacrificiu din interiorul confortului lor obscen, cu funcționarii minții care administrează adevărul după buget, neamuri, amante, rețea de partid și interesul de moment.
Nu mai pleci, de fapt, dintr-o țară, ci dintr-o atmosferă.
Dar cum să pleci dintr-o atmosferă care s-a întins peste tot? Singurul exil rămas e unul interior, precar, aproape ridicol: să păstrezi în tine o insulă de dezgust lucid, de memorie, de ironie și de tăcere încă necontaminată. Să nu accepți că urâtul e norma, că stridența e semn de viață, că ignoranța agresivă e autenticitate populară și că grosolănia și prostia are ceva tonic, democratic, sănătos.

Și, ca să nu mă mint, trebuie să adaug că nici eu nu sunt în afara acestei lumi. Port și eu destulă mediocritate, destulă lene, destulă lașitate, destulă disponibilitate de a tăcea când ar trebui să spun ceva. Nu sunt un exilat eroic, ci doar un om care a înțeles, poate prea târziu, că nu mai există țări de refugiu, ci doar grade diferite de asfixie. Iar demnitatea, dacă mai există undeva, nu se mai găsește în pașaport, ci în refuzul zilnic, neglorios, de a te lăsa colonizat cu totul de epoca ta.

În 1936, la Sibiu, într-o vară care mirosea a praf încins și a vin vărsat pe mese, un scandal a izbucnit nu atât prin ceea ce s-a întâmplat, cât prin felul în care a fost povestit mai târziu: cu fotografii, cu detalii aproape teatrale, cu o anumită voluptate a dezvăluirii. Ilie Floașiu - un afacerist local -, nu doar că a denunțat, ci a pus în scenă o pedeapsă, ca un regizor crud al ridicolului: un dric chemat la bordel, lăutari plantați în fața ușii, dimineața transformată într-un priveghi grotesc pentru un mort care încă trăia.

Protagoniștii nu erau figuri obscure, ci oameni cu nume și funcții precise, recognoscibile în oraș: prefectul Regmann și primarul Piso, cei doi reprezentanți ai autorității locale care, după o zi de „propagandă”, au transformat noaptea într-o prelungire bahică a puterii lor, la bordel…
În contrapunct, Floașiu — om de afaceri, fost deputat, dar și adversar — a intuit momentul și l-a convertit într-o umilire publică exemplară, dând scandalului nu doar conținut, ci și formă.
E greu să nu vezi în toată această întâmplare o lume care, deși coruptă, își trăia corupția la vedere, cu o sinceritate aproape brutală. Primarul Piso, beat la ora șase dimineața, cu birjari adunați la masă, nu încerca să pară altceva. Nu își construia o imagine, nu se ascundea în spatele unor comunicate sterile sau al unei moralități de carton. Era exact ceea ce era: un om al excesului, al plăcerii imediate, al unei puteri care nu simțea nevoia să se deghizeze.
Aici apare ruptura care ne apasă astăzi
Politicienii de atunci aveau, în mod paradoxal, o anumită coerență î...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Moartea lui Ronin]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/moartea-lui-ronin.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/moartea-lui-ronin.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Medalia George Cross (Crucea lui Gheorghe) este cea mai înaltă distincție civilă a Regatului Unit și a Commonwealth-ului. Asemănătoare ca prestigiu cu Crucea Victoria (acordată militarilor în fața inamicului), această medalie recompensează civilii și militarii pentru acte de cel mai mare eroism sau curaj remarcabil în circumstanțe de pericol extrem, în afara situațiilor de luptă.

A fost instituită la 24 septembrie 1940 de către Regele George al VI-lea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (pentru a recunoaște curajul de care dădeau dovadă civilii în timpul bombardamentelor). Ea se acordă doar pentru fapte care implică un risc major și direct pentru propria viață; poate fi acordată și postum. Medalia înfățișează pe avers scena în care Sfântul Gheorghe ucide balaurul, fiind înconjurată de inscripția "FOR GALLANTRY" (Pentru Curaj).

La 17 februarie 2026, organizația APOPO a transmis un mesaj care a întristat milioane de oameni din întreaga lume: „Cu profundă tristețe, vă anunțăm că mult iubitul nostru Ronin a trecut în neființă. În urma unui blocaj intestinal apărut brusc, în pofida tuturor eforturilor depuse de medici, starea lui s-a deteriorat continuu. Cu mare regret, s-a luat decizia de a-l eutanasia pentru a-i curma suferința. Șase ani și jumătate pe această planetă, dar el va dăinui pentru totdeauna în inimile noastre.”

Cambodgia este și astăzi una dintre cele mai minate țări din lume, o consecință a deceniilor de război civil, care s-a încheiat în 1998, odată cu capitularea ultimilor lideri ai Khmerilor Roșii și dizolvarea structurilor lor militare și politice. Se estimează că între 4 și 6 milioane de astfel de dispozitive au fost abandonate, în special în zonele rurale și de frontieră, fiind foarte greu de curățat din cauza amplasării lor.

Din 1979 și până în prezent, zeci de mii de cambodgieni au fost uciși sau răniți de aceste pericole ascunse, propulsând Cambodgia pe primul loc în lume la numărul de amputări cauzate de mine antipersonal. Regimul lui Pol Pot a achiziționat și primit cantități uriașe din aceste arme, în special din Uniunea Sovietică, China și Vietnam, inclusiv mine fabricate la uzinele din România (la Zărnești).
Anul 2030 a fost stabilit de Cambodgia drept dată-țintă pentru a deveni o zonă liberă de mine antipersonal.
Un campion al adaptării
Șobolanul este un mamifer rozător omnivor, care aparține genului Rattus, din familia Muridae, subfamilia Murinae; mănâncă aceeaşi hrană ca oamenii şi are obiceiul să călătorească, la ocazie, cu orice mijloc de transport. În 1775, şobolanul obişnuit a debarcat în Boston, după o călătorie din Europa, iar pe la 1850, călătorise până în partea cealaltă a Statelor Unite, la San Francisco. Dinții lui cresc continuu (până la 12 cm pe an), forțându-l să roadă materiale dure precum lemnul, plasticul sau chiar betonul și țevile metalice pentru a-i toci și a-i menține la o lungime adecvată.

Șobolanul este foarte fertil și se înmulțește pe tot parcursul anului; o femelă poate naște de șapte ori pe an, aducând pe lume câte 6 până la 10 pui la fiecare gestație. Această rată rapidă de reproducere face ca o populație mică să devină o infestare majoră în doar câteva luni. După ultimele estimări, la fiecare om de pe Pământ revin câte doi șobolani.
Șobolanul este unul dintre cele mai inteligente animale de pe planetă: are o memorie excelentă – învață trasee complexe și nu le uită niciodată –, trăiește în comunități bine organizate, cu ierarhii și relații sociale complexe și posedă un instinct de supraviețuire atât de dezvoltat încât biologii îl consideră unul dintre marii campioni ai adaptării.

Se adaptează remarcabil chiar și celor mai ostile condiții de mediu; nişte pui de şobolan în vârstă de numai trei zile, prinşi într-un congelator al unei uzine de procesare a cărnii, au fost găsiţi complet acoperiţi cu blană. Alţi pui de aceeaşi vârstă, aflaţi într-un mediu umed şi cald, nu aveau deloc păr. Capacitatea lor de a răspunde rapid la condiţiile externe este atât de mare încât a stârnit interesul cercetătorilor din întreaga lume.
Singurătatea îi provoacă șobolanului stări asemănătoare depresiei, deoarece, prin natura lui, este un animal extrem de sociabil. Formează legături puternice cu membrii grupului, comunică permanent între ei şi îşi petrec mare parte din viaţă în comunităţi numeroase, în care cooperarea este esenţială pentru supravieţuire.

Este un înotător excelent și poate rezista sub apă până la 3 minute; de asemenea, poate supraviețui fără apă mai mult timp decât o cămilă. Își marchează teritoriul printr-o urină cu miros puternic, care acționează ca o amprentă chimică.
Contrar reputației lor, șobolanii sunt animale foarte curate; ei se spală și se îngrijesc frecvent, mai des chiar decât pisicile. Pot manifesta forme surprinzătoare de empatie; experimentele au arătat că un șobolan liber încearcă adesea să elibereze un alt șobolan captiv, rănit sau bolnav și poate chiar renunța la hrană pentru a-l ajuta.

Există însă o tr...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Anatomia unui eșec diplomatic: Germania a ratat alegerea în Consiliul de Securitate al ONU (Prima parte)]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/anatomia-unui-esec-diplomatic-germania-a-ratat-alegerea-in-consiliul-de-securitate-al-onu-prima-parte.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/anatomia-unui-esec-diplomatic-germania-a-ratat-alegerea-in-consiliul-de-securitate-al-onu-prima-parte.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[La începutul acestei luni, la New York, a avut loc alegerea membrilor nepermanenți ai Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite (CS-ONU), pentru perioada 2027-2028.

Pentru grupa ,,Europa Occidentală și alte state’’ - care are rezervate două locuri - au concurat Germania, Portugalia și Austria. Au fost alese ultimele două, cu 134 – Portugalia și 131 – Austria. Pentru prima dată în istoria CS-ONU, Berlinul a ratat alegerea obținând doar 104 voturi. Până acum, Germania a fost aleasă de câte ori a candidat, respectiv de șase ori.
Anatomia unui eșec diplomatic: Germania a ratat alegerea în Consiliul de Securitate al ONU 
CS-ONU este organul internațional responsabil cu menținerea păcii în lume. Mai bine spus, așa ar trebui să fie. Oricum, este singurul. Înstituit după Al Doilea Război Mondial, este compus din 15 membri: Cinci permanenți cu drept de veto - Federația Rusă, Statele Unite, Regatul Unit, Franța și China – și zece nepermanenți, aleși pentru doi ani.

În rândurile de mai jos și în partea a doua a acestui text, voi încerca să explic motivele – vizibile, dar mai ales, ascunse – care au determinat înfrângerea ,,istorică’’ a Germaniei la ONU și consecințele acestei bătălii pierdută de guvernul cancelarului Merz tocmai atunci când războaiele și crizele regionale redefinesc echilibrele internaționale. S-a pierdut, de fapt, singura tribună diplomatică pe care Germania nu trebuia să o piardă.
Repercursiunile geopolitice ale sprijinului pentru Ucraina și contraofensiva diplomatică a Rusiei
Prima cauză structurală a acestui insucces rezidă în poziționarea geopolitică fermă a Berlinului în contextul războiului din Ucraina, o alegere de politică externă care a atras torsionări sistematice pe scena multilaterală. Susținerea necondiționată acordată Kievului – atât prin asistență financiară substanțială, cât și prin livrări masive de tehnică militară – a transformat Germania într-o țintă prioritară a acțiunilor de lobby negativ orchestrate de Federația Rusă în cadrul Adunării Generale a ONU și în grupurile de lucru colaterale.

Moscova a instrumentalizat cu succes rețelele sale de influență, mobilizând un bloc compact de state partenere din rândul formatului BRICS și o serie de actori proxy din Sudul Global pentru a bloca ascensiunea Berlinului. Pentru multe state non-atlantice, alinierea totală a Germaniei la agenda de securitate occidentală a fost percepută – urmare a acțiunilor de lobby menționate mai sus - ca o formă de partizanat profund, incompatibilă cu rolul de mediator pe care un membru nepermanent al Consiliului de Securitate ar trebui să și-l asume.
Politica de Zeitenwende nu i-a bucurat pe toți ... europenii
Mai mult, această dinamică a fost complicată de rezervele istorice și contemporane privind reînarmarea accelerată a Germaniei (politica de Zeitenwende lansată de cancelarul Scholz în 2022).

Creșterea masivă a bugetului apărării și ambiția Berlinului de a edifica cea mai puternică armată convențională din Europa comunitară nu au fost privite cu ochi buni de toți actorii continentali, reactivând temeri latente legate de hegemonia militară germană.

Astfel, prin confluența dintre izolarea diplomatică generată de Moscova în rândul țărilor în curs de dezvoltare și reticența tacită a unor parteneri europeni, candidatura Germaniei a fost subminată de o opoziție transcontinentală difuză, dar extrem de eficientă în formatul de vot secret al ONU.
Dilema morală a „responsabilității speciale” față de statul Israel și ... 
Cea de-a doua dimensiune importantă a eșecului reflectă complexitatea nuanțată a doctrinei de stat germane, marcată profund de imperativul istoric al reconcilierii. Memoria Shoah-ului a fundamentat în mod tradițional o „responsabilitate specială” (Staatsräson) a Berlinului față de securitatea și existența statului Israel, un angajament moral și politic considerat nenegociabil în arhitectura internă și externă a politicii Republicii Federale.

Totuși, transpunerea acestei responsabilități unice în contextul escaladărilor din Gaza și Liban a plasat diplomația germană într-o postură de profundă ambiguitate conceptuală pe scena internațională. Încercând să balanseze fidelitatea față de acest principiu istoric fundamental cu respectarea normelor de drept internațional umanitar în teatrele de conflict menționate - în codițiile avansului electoral al extremei drepte în țară - Berlinul a adoptat poziții adesea percepute ca ezitante sau contradictorii de către comunitatea internațională.
 ... costurile ambiguității în Sudul Global
Această prudență diplomatică extremă și nuanțarea excesivă a pozițiilor oficiale față de criza din Orientul Mijlociu au generat neînțelegeri majore în rândul statelor majoritare din Adunarea Generală.

Pentru o mare parte a platformelor multilaterale din Sudul Global, poziția Germaniei a fost interpretată în mod eronat ca o lipsă de fermitate în apărarea universală a drepturilor omului, subminând capitalul de încredere morală de care Berlinul bene...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[PNL epuizat, între „modernizatorul cu rădăcini" al lui Bolojan și „seriozitatea și echilibrul" lui Veștea]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/pnl-epuizat-intre-modernizatorul-cu-radacini-al-lui-bolojan-si-seriozitatea-si-echilibrul-lui-vestea.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/pnl-epuizat-intre-modernizatorul-cu-radacini-al-lui-bolojan-si-seriozitatea-si-echilibrul-lui-vestea.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Congresul PNL produce iar imagini de manual: lideri zâmbind la poză și slogane sonore. Tabăra Bolojan a mers pe „modernizatorul cu rădăcini", o idee care împacă reformismul cu legitimitatea istorică și caută să sune a om serios care știe și de unde vine.
Tabăra Veștea a ales „seriozitate și echilibru", amintind de vocabularul campaniei lui Nicolae Ciucă, un slogan care spune puțin într-un joc de putere. 
Dacă fotografiile de astăzi ar fi oneste, liderii PNL ar arăta îngândurați, nu din dramă teatrală. Singurul cuvânt care ar fi putut sta real în sloganul oricărei tabere și ar arăta realitatea este „epuizare".

Echipa lui Bolojan: ideea tăierilor de cheltuieli publice și o echipă majoritar erodată
În afară de Ilie Bolojan și ideea sa clară de a „tăia cheltuielile statului", o altă idee la fel de clară și urmată consecvent PNL nu are. Iar dacă este să fie analizată pe fond, inclusiv această idee este incompletă din punct de vedere economic și a fost pusă în aplicare nu dintr-o concepție, ci ca acțiune disperată, de ultim moment.
Majoritatea liderilor din echipa Bolojan, cu foarte puțin excepții, deși sunt încă tineri ca vârstă biologică și se află în etapa de maturitate politică, sunt foarte erodați. Pentru că ne raportăm mult la politica din SUA, putem vedea că există politicieni americani cu cariere de 40 de ani, Joe Biden, de exemplu, a ajuns președinte ca moment de maxim al unei astfel de cariere. 

Liderii experimentați din echipa Bolojan, dar exact la fel și cei din echipa Veștea - au deja cariere de 15 până la 20 de ani în politică. Problema este că nu știu câți români - indiferent dacă acum sunt sincer nemulțumiți de PSD și Nicușor Dan - ar accepta încă 20 de ani cu acești lideri din PNL.
„Modernizarea cu rădăcini" este o idee interesantă despre identitatea PNL, însă PNL a făcut în ultimii ani compromisuri atât de mari cu propria identitate, încât ideea de partid liberal cu bagaj istoric, deși reală, este aproape total disociată de orice perspectivă pe care caută să o ofere liderii. 
Nimeni nu mai crede în autenticitatea idealurilor și a marilor confruntări politice, nici măcar susținătorii echipei Bolojan nu mai au energie și încredere pentru un nou conflict politic, chiar dacă narativul războiului cu PSD și, mai nou, al confruntării cu Nicușor Dan, este polarizant și mobilizează pe fond de resentiment și dezamăgire masivă. 
Echipa Veștea, raționalitate cu puțin ecou public
Erodarea este la fel de vizibilă ca în tabăra adversă. Experiența de guvernare există - și în unele cazuri chiar cu rezultate administrative concrete - dar experiența singură nu câștigă lupte politice interne. Pentru asta este nevoie de mobilizare, de un minim sentiment că urmezi pe cineva spre ceva, nu doar spre o funcție sau o confruntare de putere.
Cătălin Predoiu a formulat singura idee cu contur real din tabăra Veștea: PNL să revină la guvernare cu un termen-limită asumat public - iunie 2027, data până la care partidul își angajase inițial conducerea executivului. Este o ofertă rațională și plauzibilă, ancorată în timp și verificabilă. Exact tipul de angajament pe care un electorat dezamăgit ar putea, teoretic, să-l urmărească.

Problema este că o idee bună fără tracțiune rămâne un argument de dezbatere, nu un proiect politic. 
Iar echipa Veștea nu a demonstrat că poate genera energia necesară ca această idee să depășească conflictul intern dintre taberele liberale și să ajungă cu forță în spațiul public. Raționalitatea fără ecou nu mobilizează pe nimeni, nici în politica internă, nici în fața alegătorilor.
“Epuizare” descrie ce se întâmplă cu PNL acum, care se scindează public pentru a doua oară în câțiva ani, după confruntarea Cîțu-Orban; care intră în congres tot fără o idee de guvernare coerentă și care iese cu o majoritate fragilă construită pe excludere. Ca imagine comprimată a unui eșec acumulat, cuvântul descrie realitatea pe care sloganele taberelor din PNL o evită.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Spectrul morții: războiul invizibil care decide cine câștigă și cine dispare]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/spectru-mortii-razboiul-invizibil-care-decide-cine-castiga-si-cine-dispare.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/spectru-mortii-razboiul-invizibil-care-decide-cine-castiga-si-cine-dispare.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Există un război pe care nu îl vezi, nu îl auzi și nu îl simți — până când este prea târziu. Nu se duce cu tancuri pe câmpii sau cu avioane pe cer. Se duce în spectrul electromagnetic, în acel spațiu invizibil în care semnalele radio, radarele, sistemele de comunicații și dronele coexistă și se combat simultan, uneori, la viteza luminii.

Cine controlează acest spațiu controlează, în mare măsură, soarta oricărui conflict modern. Iar România, situată pe frontul estic al NATO, cu un conflict activ la câteva sute de kilometri distanță, a început să înțeleagă — mai bine mai târziu decât niciodată — că acest domeniu nu mai este un lux tehnologic, ci o necesitate existențială. Sau poate nu a înțeles?
Ucraina — laboratorul viu al războiului electronic
Niciun conflict din ultimele decenii nu a demonstrat mai clar importanța supremației electromagnetice ca războiul din Ucraina. De la primele zile ale invaziei rusești din februarie 2022, spectrul electromagnetic a devenit un câmp de bătălie la fel de intens disputat ca orice poziție fizică. Rusia a intrat în conflict cu unul dintre cele mai sofisticate arsenale de război electronic din lume.

Sistemul Krasukha-4 a fost capabil să orbească radarele NATO și să blocheze comunicațiile satelitare la distanțe de sute de kilometri. Murmansk-BN, un sistem de bruiaj strategic cu rază de acțiune de câteva mii de kilometri, a perturbat semnificativ comunicațiile ucrainene în primele săptămâni ale conflictului, a blocat temporar semnalele GPS și a creat un coșmar operațional pentru forțele de la Kiev.

Rusia a dezvoltat o rețea densă și stratificată de bruiaj, nu un număr fix de stații: pe lângă sistemele clasice de bruiaj GPS/comunicații, a introdus recent complexul Volna Kupol Garant, conceput special pentru a bruia sateliții Starlink — un sistem masiv, montat pe șase remorci, cu o acoperire de aproximativ 20 de kilometri pătrați și un cost de circa 1,5 milioane de dolari per unitate, dar care, fiind energointensiv și deci ușor detectabil termic, a fost deja vizat și distrus de Ucraina în cel puțin două cazuri documentate.

Ucraina a răspuns cu o creativitate remarcabilă și cu ajutor occidental masiv. Sistemele americane de bruiaj electronic, livrate discret prin canale NATO, au permis forțelor ucrainene să recupereze treptat inițiativa în spectrul electromagnetic.  Escadronul 68 de Război Electronic (68th EWS), o unitate mică de la Eglin Air Force Base, Florida, a fost însărcinat cu reprogramarea sistemelor EW de la bordul F-16-urilor donate de Danemarca și Olanda, pentru a le permite să supraviețuiască bruiajului rusesc și altor atacuri electromagnetice. Această intervenție nu a fost anunțată inițial — armata americană nu recunoscuse anterior că și-a adus expertiza în domeniul războiului electronic la F-16-urile Ucrainei.

Dronele V-BAT fabricate de Shield AI, construite să reziste interferențelor electromagnetice masive, au fost folosite de operatori speciali ucraineni lângă Dnipro: lansate de la 40 km de front, au zburat 100 km dincolo de linia frontului, au localizat sisteme Buk SA-11 și au transmis date de țintire pentru HIMARS. Sintagma „livrate discret prin canale NATO" reflectă o realitate generală — SUA a preferat adesea să livreze capabilități EW fără anunțuri publice — dar nu există dovezi că a existat un mecanism NATO instituțional specific pentru transferul secret al acestor sisteme. Transferurile s-au făcut preponderent bilateral, prin mecanisme precum Ukraine Security Assistance Initiative (USAI).

Ce este inexact sau neconfirmat: Afirmația că Ucraina ar fi „recuperat inițiativa în spectrul electromagnetic" față de Rusia este prea optimistă față de sursele deschise disponibile. Eforturile EW rusești au reușit să degradeze performanța receptoarelor satelitare din arme precum JDAM și HIMARS, reducând precizia acestora — inclusiv prin depășirea semnalelor M-Code criptate din constelația GPS americană. Războiul electromagnetic rămâne o competiție continuă, nu o victorie ucraineană clară.

Concluzie: Fraza este acceptabilă că descriere literară a unui proces real, dar nu trebuie prezentată ca fapt militar stabilit. Livrările americane de capabilități EW sunt reale și documentate, dar „recuperarea inițiativei în spectrul electromagnetic" este o apreciere dezbătută, nu o concluzie unanimă a surselor de specialitate.

Mai mult, Ucraina a dezvoltat rapid capacități proprii de război electronic asimetric — folosind drone comerciale modificate, sisteme improvizate de interceptare a comunicațiilor rusești și tehnici inovatoare de localizare a surselor de emisie electromagnetică, urmate de lovituri de artilerie sau drone de atac. Producția de echipamente EW în Ucraina a crescut de 340 de ori față de anii anteriori, conform ministrului Industriilor Strategice Herman Smetanin.

Când platforma Brave1 a început să lucreze în acest domeniu, existau aproximativ zece soluții EW în Ucraina; în prezent, peste 140 de companii sunt implicate în producția lor. Au...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Avertismentul „cuplului Trump-Hegseth”: Europa, trezește-te!(Partea a II-a)]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/avertismentul-cuplului-trump-hegseth-europa-trezeste-tepartea-a-ii-a.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/avertismentul-cuplului-trump-hegseth-europa-trezeste-tepartea-a-ii-a.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Unul dintre cele mai importante semnale transmise de Hegseth la IISS Shangri-La Dialogue a fost recalibrarea relației cu Beijingul. Competiția cu China nu mai este prezentată ca o ciocnire apocaliptică între democrație și autoritarism. Washingtonul a abandonat această narațiune care pare să fi obosit ambele capitale. Astăzi, problema este abordată strict în termenii realismului clasic: echilibru strategic, descurajare eficientă și o distribuție stabilă a puterii militare în Indo-Pacific.

Competiția cu China: Echilibru de putere, nu război 

Relațiile directe dintre SUA și China sunt descrise ca fiind mai bune și mai stabile decât în trecut, o aluzie transparentă la abordarea directă, de tip business, promovată de Donald Trump, în timpul vizitei la Beijing. Totuși, această destindere controlată la nivel înalt vine cu o condiție dură pentru aliații regionali: obligația de a-și consolida masiv propriile capacități militare. America nu va lupta în locul nimănui doar pentru a menține un status-quo pe care aliații săi refuză să-l finanțeze.

Logica forței și nota de plată geopolitică

Diplomația fără forță militară este ca o fanfară fără instrumente. Hegseth a fost extrem de clar: diplomația americană va fi susținută de o forță militară formidabilă - cea mai importantă din lume, cum o califică adeseori ,,șeful’’ Trump - însă această forță trebuie distribuită, inclusiv din punct de vedere financiar, între toți membrii rețelei de securitate. În mod specific, s-a vehiculat așteptarea ca aliații din Asia să țintească pragul de 3,5% din PIB pentru apărare.

Asiaticii înțeleg: State precum Japonia, Coreea de Sud sau Australia accelerează înarmarea și își asumă costurile, conștiente că securitatea costă.

Europenii încă speră la o minune: În timp ce în Pacific se vorbește serios despre 3,5% din PIB, în Europa multe state încă se chinuie, prin artificii contabile, să depășească pragul istoric de 2%, deși la Haga au fost de acord cu cererea - amenințătoare, este drept -  a lui Trump.

Adolescentul leneș european

În realitate, pe fondul seriei de crize generată de cele două conflicte majore, europenii privesc bugetul apărării ca pe o pedeapsă administrativă, nu ca pe o investiție în propria supraviețuire. Rezistența lor la sugestiile repetate și din ce în ce mai iritate ale Washingtonului seamănă cu cea a unui adolescent leneș care refuză să se angajeze, deși statul i-a tăiat deja alocația iar părinții nu-l mai pot finanța. Între timp, a făcut și niște datorii. Fără nicio aluzie ... dâmbovițeană.

 Absența Taiwanului și misterul „primului lanț de insule”

Un detaliu extrem de sofisticat din discursul lui Hegseth a fost omisiunea completă a Taiwanului din textul pregătit, dublată însă de menționarea explicită a „primului lanț de insule”, despre care am mai scris la începutul acestui an. În Strategia de Securitate Națională (NSS), lansată la sfârșitul lui 2025 de administrația Donald Trump, expresia „primul lanț de insule” (First Island Chain) reprezintă o barieră geografică și geopolitică fundamentală pentru îndiguirea și descurajarea expansiunii militare a Chinei în Oceanul Pacific. Acest lanț pornește din insulele Japoniei, trece prin Taiwan și Filipine, ajungând până în Borneo (Indonezia), în apropierea Strâmtorii Malacca. Semnificația sa politică în doctrina actuală reflectă o redefinire tranzacțională și strategică a modului în care SUA își proiectează puterea în regiune. Să nu uităm că strâmtoarea menționată este o rută maritimă crucială pentru comerțul global, mai ales pentru schimburile comerciale externe ale Chinei.

Și asiaticii sunt sub presiune ...

Spre deosebire de fostele administrații - să le spunem ,,globale’’  - Strategia Trump folosește „primul lanț de insule” ca pe un argument pentru aplicarea principiului America First. Documentul din decembrie 2025 stipulează clar că armata SUA nu va securiza singură această linie. Statele din zonă - în principal Japonia, Coreea de Sud, Taiwan și Filipine - sunt presate politic pe trei direcții:

 	Să-și majoreze masiv bugetele de apărare.
 	Să ofere armatei americane un acces extins la porturi și facilități militare
 	Să își asume roluri operaționale de prim-plan în cadrul unei apărări colective regionale.

Un detaliu semnificativ: Întrebat ulterior de jurnaliști despre viitoarele vânzări de arme către Taipei, Secretarul de război a pasat elegant decizia finală către președintele Trump. Misiunea lui de ,,buzdugan’’ - vestitor de necazuri pentru unii și speranțe pentru alții - se încheiase ...

Din punct de vedere politic, noua viziune este extrem de pragmatică. În loc să se axeze strict pe protejarea democratică sau ideologică a Taiwanului ca entitate izolată, strategia încadrează insula ca fiind centrul vital al primului lanț de insule. Argumentul este strict economic și de securitate națională: dacă o putere ostilă (China) preia Taiwanul, va dobândi acces la al doilea lanț de insule – în realitate, sunt trei lanțuri, al treilea o...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Leonardo Badea, Prim-viceguvernator BNR: Dinamica datoriei publice în România și nevoia de consolidare fiscală]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/leonardo-badea-prim-viceguvernator-bnr-dinamica-datoriei-publice-in-romania-si-nevoia-de-consolidare-fiscala.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/leonardo-badea-prim-viceguvernator-bnr-dinamica-datoriei-publice-in-romania-si-nevoia-de-consolidare-fiscala.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Stabilitatea pe termen lung a unei economii nu depinde doar de volumul brut al datoriei publice, ci mai ales de dinamica subtilă a diferențialului „r-g”, reprezentând diferența dintre costul real al finanțării r și rata de creștere economică g. Acest indicator funcționează ca un multiplicator tăcut al poverii fiscale: când economia crește mai rapid decât costul împrumuturilor, datoria se poate dilua natural în PIB. 
Totuși, acest avantaj nu este un dat imuabil, ci un echilibru fragil care poate fi rapid erodat de inflație, volatilitatea piețelor financiare sau de schimbările în percepția riscului de țară. 

Piețele financiare au devenit mult mai sensibile
Experiența recentă din Europa Centrală demonstrează că un diferențial favorabil nu poate substitui la infinit disciplina fiscală. Fără o ancorare solidă în prudența bugetară, beneficiile matematice ale lui „r-g” rămân doar un paravan temporar în fața unor vulnerabilități structurale.
În noul context global, marcat de fragmentare economică și costuri de finanțare mai ridicate, piețele financiare au devenit mult mai sensibile, penalizând rapid orice incertitudine legată de traiectoria deficitului public. De aceea, disciplina fiscală se transformă dintr-o simplă opțiune într-o condiție de supraviețuire. 
Nu mai este suficient să ne bazăm pe ritmul de creștere al generațiilor trecute pentru a plăti datoriile prezentului; devine imperativ un model în care eficiența cheltuielilor publice și investițiile cu valoare adăugată mare să mențină diferențialul „r-g” în teritoriu negativ. Atingerea obiectivelor de guvernare depinde de capacitatea de a implementa o strategie fiscal-bugetară credibilă, care să convingă investitorii că sustenabilitatea datoriei este rezultatul unor politici publice responsabile, reducând componenta de risc din „r” și securizând un ritm de creștere „g” adecvat.
Reperele numerice sunt esențiale pentru a înțelege proporțiile dintre variabilele de flux (tranzacțiile nete anuale) și cele privind stocul acumulat. Datele indică o traiectorie de expansiune rapidă: datoria publică guvernamentală a crescut de la 413 miliarde lei în anul 2019 la un nivel prognozat de 1.220 miliarde lei la sfârșitul anului 2025, altfel spus, datoria s-a triplat în șase ani.

Dinamica datoriei publice reflectă în principal deficitele bugetare succesive dintre 2019 și 2025
 Această dinamică reflectă în principal deficitele bugetare succesive înregistrate în această perioadă, ilustrând o creștere nominală netă anuală care a accelerat de la 112 miliarde lei în 2020 față de anul precedent până la un ritm de 177 miliarde lei anual în 2024 și aceeași valoare în anul 2025.
Pe măsură ce nevoile brute de finanțare anuale, determinate de suma dintre deficitul curent și refinanțarea datoriei scadente, au urcat spre praguri critice de aproximativ 14% din PIB, în creștere semnificativă de la mai puțin de 10% din PIB înainte de pandemie, capacitatea de absorbție a pieței financiare interne a devenit insuficientă. 
În acest peisaj, titlurile de stat destinate populației au avut o contribuție vizibilă și în continuă creștere, însă stocul total atras prin aceste instrumente, estimat la 72 miliarde lei în 2025, rămâne modest, reprezentând doar 6% din total.
Deși instituțiile financiare locale și-au menținut rolul de finanțator semnificativ al necesarului anual net suplimentar generat de deficite, fenomenul de saturare a băncilor locale a obligat statul să acorde atenție sporită piețelor internaționale prin emisiuni de Eurobonduri. Sursele externe au devenit motorul principal de finanțare a deficitului, cu emisiuni nete care ating un nivel de 82 miliarde lei anual. 
Din punct de vedere al managementului datoriei, acest canal oferit de piețele externe prezintă avantajul unor scadențe mai lungi, factor care temperează considerabil riscul de refinanțare pe termen scurt, deși crește concomitent dependența economiei de apetitul și starea de spirit a investitorilor globali precum și importanța riscului valutar.


Evoluția datoriei publice și nevoia de finanțare
Pivotarea către piețele externe este determinată în mod direct de limitările structurale ale procesului de economisire internă, manifestate prin intensificarea canalului de interdependență dintre datoria suverană și bilanțurile băncilor locale. În condițiile în care nevoile brute de finanțare ating praguri record raportate la PIB, menținerea unei prezențe active pe piețele externe rămâne vitală pentru a preveni absorbția excesivă a lichidității de pe plan local. 
Deși necesarul de finanțare externă înregistrează o ușoară tendință de scădere în 2026 comparativ cu anii precedenți, el rămâne un pilon de sprijin critic într-un context marcat de deficite încă ridicate și de costuri mari ale creditului în monedă națională. Această abordare evită exercitarea unei presiuni suplimentare pe piața internă, transformând finanțarea externă într-o supapă macroeconomică obligatorie. 
Ea limitează riscul de scumpire a finanțărilor...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/04/Leonardo-Badea-1200x1111.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Pe ce se bazează rezistența lui Bolojan și cât va ține? Zero șanse pentru guvern minoritar PNL-USR-UDMR]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/pe-ce-se-bazeaza-rezistenta-lui-bolojan-si-cat-va-tine-zero-sanse-pentru-guvern-minoritar-pnl-usr-udmr.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/pe-ce-se-bazeaza-rezistenta-lui-bolojan-si-cat-va-tine-zero-sanse-pentru-guvern-minoritar-pnl-usr-udmr.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[La baza deciziilor categorice ale PNL și USR privind nesusținerea guvernului Tomac este perspectiva oferită de Ilie Bolojan. Pe termen mai lung, că îi poate ridica electoral. Pe termen imediat, că îi poate chiar readuce la guvern. Ambele au de-a face cu mirajul avantajelor puterii și cu optimismul că adversarii sunt mai puțin credibili și rămân fără energie. Acestea sunt însă presupuneri.

Așa cum arată politica, și nu doar în România, cu perioade tot mai scurte de calm, mișcări radicale și erodare rapidă, greu de crezut că datele actuale se vor menține. Iar șanse pentru guvern USR-PNL sunt ZERO.

Un semnal că lucrurile nu merg pentru bine pentru Eugen Tomac: vizibilitatea scrisorii lui Ciprian Ciucu

Deși media contează mult mai puțin în deciziile politice, sunt încă momente importante în care, felul în care presa încadreaza un subiect și îl ridică în atenție, devine și un indicator al unei evoluții politice. Un astfel de indicator a fost și mediatizarea scrisorii lui Ciprian Ciucu către Eugen Tomac.

La cât de largă a fost prezența subiectului în media, inclusiv pe canalele media care acum nu susțin PNL și USR; și la cât clar s-au văzut mesajele din scrisoare legate de aplecarea guvernului Tomac spre PSD – se poate spune că narativul promovat de PNL a fost autentic și cu ecou public mare.

Într-adevăr, numele propunerilor de miniștri din lista lui Eugen Tomac răspundeau destul de bine așteptării publice uriașe pentru decență profesională și onestitate în politică – și asta poate fi spus privind chiar critic la cei vehiculați ca miniștri. Problema este că publicul a devenit mult mai sceptic, prinde mult ușor substratul unei acțiuni politice și s-a impus rapid ideea că PSD are o influență mare asupra unui guvern care se dorea neutru.

Strategia PSD de a-și exercita influența din Parlament, așa cum a făcut-o în cazul Guvernului Tăriceanu nu mai ține deloc. Așteptarea este pentru claritate, iar narativul PSD are puțină susținere. Din nou, ca indicator, asta s-a reflectat în media, și după conferința de presă a liderilor PSD, în poza foarte mediatizată a fețelor îngândurate ale lui Grindeanu-Manda-Neacșu.

Zero șanse pentru un guvern minoritar USR-PNL-UDMR.

Pe termen lung, Opoziția nu înseamnă decât pierderi de oportunități și avantaje

În plan public, PNL continuă să se poziționeze alături de Bolojan, profitând de capitalul de încredere și de vizibilitatea pe care acesta le generează. Totuși, între logica electorală și logica exercitării puterii tensiunea este clară. Pe termen scurt, înseamnă doar pierderea accesului la resursele guvernării.

Politica acum a devenit mult mai tranzacțională, deciziile politicienilor acum sunt influențate mult mai mult de avantajele imediate - funcții, rețele administrative și resurse pentru primari - chiar și când asta intră în contradicție cu strategii care ar putea aduce beneficii electorale mai consistente în viitor.

Și pentru PNL, și pentru USR, este dificil să transforme într-un argument mobilizator promisiunea unor câștiguri electorale peste doi ani. Degeaba se încurajează liberalii între ei că pot sta și în afara guvernării. Iar USR au o experiență traumatizantă cu Opoziția, unde nu au reușit să crească deloc, deși argumente pentru a critica guvernarea Ciucă-Ciolacu au fost multe.

De aceea, în spatele discursurilor despre consolidare electorală, presiunea pentru revenirea la guvernare rămâne puternică. Ideea unui guvern PNL-USR-UDMR cu sprijin de la minorități și parlamentari de strânsură este o iluzie.

În plus, problema nu este doar că ar fi foarte greu de găsit sprijinul parlamentar și ar însemnna compromisuri mari ce ar anula chiar obiectivele guvernului, dar ar fi chiar și contraintuitiv în raport cu obiectivele de a beneficia electoral peste 2 ani.

Nici măcar votanții PNL-USR și suporterii lui Bolojan nu sunt încântanți de anticipate: nimeni nu mai crede real în „the greater good”

În narativul PNL-USR, anticipatele sunt văzute ca un fel de “izbăvire”. Dar nu pentru că ar rezolva real ceva, ci pentru că, pe moment, PNL și USR beneficiază de un vârf electoral pe baza susținerii pentru Ilie Bolojan. Real însă, nici măcar toți votanții PNL-USR nu sunt încântanți de anticipate.

Polarizarea Bolojan-PSD este într-adevăr mare și mulți din suporterii președintelui PNL sunt enervați de PSD și inerțiali după moțiune, dar asta nu înseamnă că oamenii chiar mai cred „în the greater good”, chiar au energie pentru politică și chef de vot. Anticipate, la nici doi ani după anularea alegerilor prezidențiale, încă nelămurite de instituțiile statului, pe fundalul de lipsă de încredere și nemulțumire adâncă față de politică, ar orienta votul multora care acum declară că votează într-un fel, într-o direcție radicală.

AUR ar avea de câștigat, PSD ar pierde, și tot echilibrul politic și așa precar de acum, în care PSD există ca și cale de mijloc față de cei care chiar vor să dărâme tot, din temelii, s-ar strica.

În primul rând, forța de atrac...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Despre ciori...De la vulturii lui Petre Țuțea la realitatea administrativă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/despre-ciori-de-la-vulturii-lui-petre-tutea-la-euro.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/despre-ciori-de-la-vulturii-lui-petre-tutea-la-euro.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Puțini intelectuali români ai secolului XX au avut darul de a comprima în câteva cuvinte adevăruri pe care alții au încercat să le explice în biblioteci întregi de tratate.

Unul dintre aceștia a fost Petre Țuțea (1902-1991) – filosof, eseist, economist, jurist, publicist și martir al temnițelor comuniste; el a petrecut treisprezece ani în închisorile regimului pentru convingerile sale. A ieșit din detenție sărac, marginalizat și lipsit de orice putere materială, dar cu o libertate intelectuală pe care puțini au avut-o.

Petre Țuțea a lăsat în urmă zeci de aforisme devenite celebre, formule scurte și tăioase care surprind esențe politice și umane imposibil de ignorat. Unul dintre acestea suna astfel:

„Politicianul este ca vulturul de sus, afaceristul este ca rața de jos care se uită la el.”

Formula poate părea brutală, dar ascunde o observație profundă despre diferența dintre perspectiva politică și cea strict economică.
România în context euro: Între orgoliu național și realitate economică
Există popoare care au dreptul să fie orgolioase, care au construit imperii, au dat lumii civilizații, au schimbat cursul istoriei și au impus modele urmate de alții. Există națiuni care pot privi cu o anumită superioritate în jurul lor pentru că au în spate secole de putere, prestigiu și, mai ales, cultură - o mare cultură.

România nu este una dintre ele, iar aceasta nu este o insultă, ci o constatare. Țara noastră nu este o mare putere economică, militară, tehnologică sau diplomatică, nu stabilește regulile jocului european, nu influențează decisiv marile decizii ale continentului; nu produce curente intelectuale globale, nu are companii care domină piețe mondiale, nu este un stat de care depinde echilibrul Europei.

România este, în cel mai bun caz, o țară de pluton; nu una dintre locomotivele continentului, ci unul dintre vagoanele care încearcă să țină pasul cu ele. O țară care, de cele mai multe ori, este mulțumită atunci când nimeni nu o observă, care rareori apare în presa internațională din motive pozitive și care, în marile dosare ale lumii, este de regulă spectator, nu actor principal.
Paradoxul adoptării monedei euro și mitul „patrioților monetari”
Și tocmai aici începe paradoxul. Atunci când trebuie să concurăm cu statele performante, explicăm doct că suntem prea mici, prea săraci și prea puțin dezvoltați. Când vine vorba despre autostrăzi, spitale, educație, productivitate sau inovare, găsim imediat o mie de motive pentru care nu putem fi comparați cu Germania, Franța sau Belgia – țară în care ne trimitem arșii, chiar și atunci când este vorba de un singur pacient – spre disprețul tacit al celor care ne privesc.

Dar când vine vorba despre moneda euro, descoperim brusc o mândrie națională aproape mistică. Dintr-odată, leul devine un simbol sacru. Dintr-odată, apar patrioți monetari care vorbesc despre identitate, demnitate și suveranitate de parcă România ar fi Elveția, Statele Unite sau Japonia.

Aceasta însă nu este mândrie, este orgoliu; iar diferența dintre cele două este fundamentală. Mândria reprezintă satisfacția legitimă pe care o simți atunci când ai realizat ceva valoros, este bucuria unei reușite reale, a unui merit autentic sau măcar a participării la o operă demnă de respect. Orgoliul, în schimb, este o părere exagerată și nejustificată despre propria importanță. Dacă mândria se sprijină pe realitate, orgoliul se hrănește din iluzii. Dacă mândria este o virtute, orgoliul este o caricatură.
Refuzul euro
În cazul României, refuzul monedei euro de către unii politicieni, atât de la putere, cât și din opoziție, pe motiv că trebuie să fim „mândri de leul românesc”, seamănă izbitor cu orgoliul omului care locuiește într-o garsonieră insalubră, dar refuză să se mute într-un apartament modern pentru că este atașat sentimental de igrasie.

Leul nu este o valoare în sine, ci un instrument. Nimeni nu devine mai patriot pentru că își măsoară distanțele în kilometri și nu în mile, după cum nicio națiune nu devine mai demnă pentru că folosește o anumită monedă.

În schimb, apartenența la zona euro reprezintă un semnal de credibilitate, stabilitate și maturitate economică. Nu întâmplător statele din Europa Centrală și de Est tratează aderarea la zona euro ca pe un obiectiv strategic.
Studiul de caz: Trecerea Bulgariei la Euro în 2026
Cel mai bun exemplu este vecinul nostru de la sud, Bulgaria, care a renunțat la 1 ianuarie 2026 la propria monedă națională, leva (cuvânt care înseamnă, de altfel, tot „leu”), și a aderat la zona euro. În timp ce la București se organizau dezbateri solemne despre „apărarea leului românesc” și despre pretinsa obligație patriotică de a păstra moneda națională cu orice preț, la Sofia clasa politică urmărea un obiectiv mult mai concret: creșterea prestigiului internațional al statului bulgar și integrarea deplină în nucleul dur al Uniunii Europene.

Bulgarii au înțeles ceva ce mulți comentatori români refuză să accepte: într o lume competitivă și i...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Fenomenul „Clanul Cămătarilor”. Codine, ești cel mai mare șmecher pitic din tot spațiul public]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/fenomenul-clanul-camatarilor-codine-esti-cel-mai-mare-smecher.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/fenomenul-clanul-camatarilor-codine-esti-cel-mai-mare-smecher.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Apropos de marea controversă din jurul marelui documentar realizat despre clanul Cămătaru la Pro TV de către amicul Anghel Damian, pe care îl invit să citească asta, și despre marea carte a lui Codin Maticiuc, marele creator al eroului Nuțu în marele nostru spațiu public. Practic, cel mai acultural din UE, cu cele mai mari festivaluri de manele din lume, cu cel mai mic consum de carte din Europa și cu cel mai mare consum de jocuri de noroc și camătă pe cap de locuitor. Altfel, felicitări, foarte bun! Mai bun decât ăla cu Recorderul anti-Lia.

Codine, vorba lui Naumo, ai redevenit Poponeț cu cartea asta a ta de juma de milion de coco. Hai să-ți zic și #dece. Băi băiatule, erai, după cum bine știi, pe lista mea de invitați la radio Guerrilla. Nu mai ești. Știu, ți se rupe: ai scris o carte care va face juma de milion de euro net, pe puțin; ești și mai influencer cu cei peste 600k de falăuărși; te invită toți DJ-ii pe la podcasturile lor de jurnaliști pirați. Știu, ai semnat cu Netflix pentru „Miami Bici”. Ești, ca între pitici ți-o zic, cel mai mare șmecher pitic din tot spațiul public.

Te-am cunoscut la fostul nostru prieten comun și cineast, Dan Chișu, ultimul golan povestaș mai pe gustul meu, și mi-ai fost simpatic că ești asumat pe ce faci sau pe ce nu vrei să faci.

[caption id="attachment_4251817" align="alignnone" width="1078"] Codin Maticiuc. sursa: EVZ[/caption]

Bun, hai acuma să-ți explic de ce „cover-up-ul” tău justificativ-explicativ și „mash-up-ul” tău comparativ cu Escobar, Narcos și Sean Penn nu va sta niciodată în picioare la coadă la cartea ta și nici în genunchi la „domnul Nuțu”. Eu fac jurnalism din 1990. Primul articol din Cațavencu se numea: „Cu cât suntem mai mulți, cu-atât suntem mai culți”. Băi, nu mai e așa! Jur pe bufanții mei de proto-hipster și pe fostul meu cercel din ureche, de băiat care o ardea prin discotecile pe valută pe vremea lui Ceaușescu: nu, e invers. Cu cât suntem mai mulți, cu-atât suntem mai proști. Deci, ratingul pe mine mă lasă suficient de rece.

Păi nu-i așa, nu pentru că tu nu ești Sean Penn. Și nici pentru că nu ești nici Cărtărescu, nici Teleșpan, și nici pentru că nu ai inventat tu p...a sau banii de la tata. Nu-i așa pentru că, atunci când faci un film despre Escobar sau Toto Rina sau alți mari mafioți ai lumii, faci un film despre un fenomen de terorism mafiot anti-judiciar sau narco-terorism, care a dominat Italia, Mexicul sau Columbia aruncând în aer șosele cu judecători, sau au executat amantele miniștrilor de justiție, sau au îngropat banii și oamenii într-atât de multe locuri pe pământ, încât nici CIA-ul nu le-a dat nici azi de cap.

„Domnu Nuțu” nu s-a bătut nici cu CIA-ul, nici cu carabinierii și nici cu judecătorii cei mai tari ai României. Și nici nu a adus statul român în asemenea „hal de nervi” încât să intre pe proprietățile private ale mafioților cu TAB-uri sau tancuri, „montându-le” probele prin curte, ca italienii pe vremea judecătorilor asasinați, Falcone, Borsellino, sau a procurorului Di Pietro. Așa că, lasă-mă cu comparația pe care ai scuipat-o repede și ușor nervos pe podcasturile de marketing la fraieri. Jurnalismul este una, șmecheria cu simț mereu acut al oportunității e altceva. E biznis. La care tu ai nas. Și spate.

Și nici domnu' Nuțu nu e vreun fenomen. Că altfel prefera să moară în „luptă dreaptă” cu organele, pe acoperișul închisorii. Gen. „Dresorul tău de fraieri și de lei” – numele cărții tale epuizate instant – este un interlop de top care, alături de fratele său, Sile, au încasat peste 30 de ani de închisoare (în SUA ar fi luat peste 250 de ani).

Fac parte din acea Românie în care Poliția e atât de coruptă, încât șefii de la „doi și-un sfert” (afacerile interne române) mai luau și ei câte o valiză „dă cheș”, de le spuneau băieților de tip Nuțu, Fane Spoitoru (domnul Ion Titișor) sau Nicu Gheară când s-o taie din fața statului de drept. Sub acoperirea că șmecherii ăștia sunt informatori speciali împotriva marilor rețele internaționale de infractori. Așa că, dacă e s-o luăm la categoria „cel mai mare șmecher român”, Nicu Gheară este cel mai tare dintre toți, că e și acționar la o televiziune care bagă „marfă vie” din fashionul mondial.

[caption id="attachment_4683675" align="alignnone" width="1609"] Nuțu Cămătaru. Sursă foto: Captură video[/caption]

Fraierii lui Cămătaru sunt niște victime și victimele suntem cam toți, în țara în care exemplele proaste domină spațiul public. Ba mai mult, pe Google apare în front-line-ul căutărilor „nuțu cămătaru carte”. În același timp în care statul este declarat oficial „eșuat” de cel care ar trebui să bage vaporul în port, nu în gard. Băiatul ăla cu „România Educată”.

Uite, și eu l-am cunoscut pe Fane Spoitoru și l-am intervievat pe Miron Cozma, sau pe Costel Bobic. Dar admirația mea omenească și jurnalistică s-a îndreptat spre altcineva, un alt tip de șmecher, ceva mai eroic: maiorul Florea, căruia „domnu' Spoitoru” i-a tăiat mâna cu spada, dar care a băgat ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/03/Liviu-Mihaiu-1200x659.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[De ce nu-şi cere măcar scuze Ucraina de la noi]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/de-ce-nu-si-cere-macar-scuze-ucraina-de-la-noi.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/de-ce-nu-si-cere-macar-scuze-ucraina-de-la-noi.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Despre drona care era să facă praf Constanţa s-a analizat şi s-a răsanalizat. Pe lângă tâmpiţii de serviciu, care sar la orice eveniment cântând aceleaşi şlagăre pe care le cunoşteţi, au fost şi oameni pregătiţi, care ştiau foarte bine despre ce vorbesc.

Deci, drona era ucraineană, nu aşa cum s-a spus la început, rusească. Deci, drona nu a fost scăpată nicio clipă de sub control. Avea ţintă cel mai sensibil punct al Portului Constanţa. Au explicat specialiştii, făcând inclusiv comparaţie cu Beirutul, ce s-ar fi putut întâmpla şi la noi. Drona nu şi-a atins obiectivul, adică de a arunca în aer Constanţa, pentru că am avut un mare noroc, pe care cei care au plănuit acţiunea nu l-au luat în calcul.
De ce nu-şi cere măcar scuze Ucraina de la noi
Flotoarele acelea prăpădite, baraj împotriva unei eventuale deversări poluante, în care maşinăria infernală s-a împotmolit. Traseul dronei se ştie la milimetru, pentru că ea a fost dirijată prin Starlink, sistem care, după cum se ştie, aparţine partenerului nostru strategic, SUA. Despre al cărui vicepreşedinte, doamna ministru de extrene cu nume de măsură în care se vinde rachiul în bodegile de prin gări a spus că este un necioplit şi un  bătăuş.

Deci, drona a mai demonstrat că în fruntea ţării avem nişte incapabili. Şi nu mă refer doar la premierul demis, care se uită în continuare crunt la noi, că nu a mai apucat să ne mai belească de ceva bani cu birurile lui numite pompos reformă, sau cel desemnat, care lăcrimează în colţul ochilor, aducându-şi aminte de „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”.

Şi, ca să încheiem cu toate aceste analize, să spunem că există un raport, clasificat drept secret, în care este analizat la sânge acest eveniment, dovadă că, totuşi, avem şi specialişti, dar nu sunt membri de partide. Este menţionat inclusiv impactul pe termen lung. Pentru că pe lângă dezastrul pe care l-ar fi produs pe moment explozia obiectivelor vizate, ar fi fost şi un impact pe termen lung. Spre exemplu asupra agriculturii noastre.

Se ştie că România este unul dintre cei mai mari exportatori de cereale din UE. Se ştie şi că fermierii români sunt în pragul falimentului, pentru că vara trecută grânele venite din Ucraina, mult mai ieftine pentru că nu respectă nicio normă europeană, le-au făcut o crâncenă concurenţă neloială, deşi, teoretic, nu li s-a dat voie decât să tranziteze pe aici, ca să nu moară de foame Africa. Africa nu a murit de foame, dar grânele ucrainene au rămas aici, la noi, dar şi în Polonia sau Bulgaria. Fermierii de acolo au fost apăraţi de statele respective, după ce au iniţiat proteste. Ai noştri au rămas doar cu protestele.

Şi ca să încheiem cu argumentele împotriva minciunilor oficialităţilor noastre, în spitalele din Constanţa s-a dat cod alb, adică tot personalul care era în serviciu a rămas pe loc, înştiinţat că nu mai pleacă la încheierea programului, iar cei liberi au fost chemaţi de acasă, cu mult înainte ca Nicuşor Dan să ne spună ora la care ucrainenii l-au anunţat că are o bombă în izmene şi în curând va exploda. Deci, ştiau că va fi un dezastru, încercau să se pregătească, cu mult înainte să ne mintă pe noi că au aflat de dronă.

Şi acum, să vedem de ce Ucrainei nu-i pasă de România. Nici măcar pentru a-şi cere scuze, cu toate că, datele care ies la iveală cu fiecare zi dovedesc un atac sub steag fals asupra statului NATO România. De ce nu face Ucraina măcar ce a făcut cu Grecia, care a găsit şi ea o dronă hălăduind prin apele ei teritoriale. Care nici măcar nu a explodat, dar grecii au fost extrem de fermi cerând explicaţii şi scuze. Şi le-au primit. La noi, e concurs de ascuns incompetenţa şi de dat cu stângul în dreptul.

Ca să ne răspundem la întrebare, de ce nu-şi cer scuze, trebuie să ne întoarcem puţin în timp. Pe data de 2 septembrie 1991, nava Rostok, sub pavilion ucrainean, a eşuat şi s-a pus de-a curmezişul Canalului Sulina, blocând navigaţia navelor mari mai bine de 10 ani şi aducând pierderi de sute de miliarde de dolari staului român. Am fost de mai multe ori la faţa locului, în comuna Partizani, unde zăcea nava blocând şenalul navigabil.

Am discutat cu localnicii, care, întâmplător, cunosc foarte bine limba rusă. Mi-au declarat că echipajul, după naufragiu, a sărit pe mal, foarte vesel, au deschis câteva sticle de votcă şi s-au cinstit, sporovăind până au venit să îi recupereze. Nu a rămas nimeni de pază la nava eşuată. Nici atunci Uicraina nu şi-a cerut scuze. Deşi măcar atâta lucru meritam. De ce a naufragiat nava plină cu laminate, adică foarte greu de scos sau de pus pe linia de plutire?

În octombrie 2001, au demarat lucrările la Canalul Bîstroe, care au fost accelerate începând cu 2004. Ciudat că, deşi era pusă în pericol Delta Dunării, una dintre perlelel naturale unicat ale Europei, niciun ONG îngrijorat de mediu nu a făcut niciun fel de scandal.

Nu reclamaţii pe la forurile internaţionale, nu plângeri pe la tribunale, aşa cum a făcut, spre exemplu ONG-ul Declic, care a o...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Avertismentul „cuplului Trump-Hegseth”: Europa, trezește-te!(I)]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/avertismentul-cuplului-trump-hegseth-europa-trezeste-tei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/avertismentul-cuplului-trump-hegseth-europa-trezeste-tei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Avertismentul „cuplului Trump-Hegseth”. În timp ce Asia decodează rapid noul realism de la Washington și se adaptează din mers, Europa rămâne blocată într-o matrice ideologică expirată. Vremea diplomației de catifea a apus.

Un mesaj rostit în Asia, dar adresat în bună parte unei Europe adormite în propriile iluzii, pune aliații de pe vechiul continent în fața unui test de supraviețuire geopolitică: fie își reformează radical gândirea strategică, fie își asumă abandonul total din partea Washingtonului.

Mesajul a fost transmis recent de către Pete Hegseth – Secretarul de război al SUA -  la summit-ul anual de securitate Shangri-La Dialogue de la Singapore. Duritatea reprezentantului administrației de la Washington este extremă. Autorul moral este Donald Trump, iar cel material, Elbridge Colby, subsecretarul – a se citi ,,comisarul’’ – politic al Pentagonului.

Parteneri, nu protectorate și proconsuli

În discursul său, Pete Hegseth, a trasat o linie de demarcație brutală între trecutul idealist și prezentul tranzacțional al geopoliticii globale din ,,era Trump’’. Mesajul, livrat sub deviza „parteneri, nu protectorate”, redefinește complet termenii alianțelor americane, prioritizând pragmatismul militar în detrimentul retoricii clasice,  aparținând vechii matrici democratice crescută pe ruinele Războiului Rece.

În timp ce aliații asiatici - cărora li se adresa șeful Pentagonului - dau semne că înțeleg noua ecuație bazată pe contribuții financiare și descurajare strategică, cancelariile europene par blocate într-un anacronism moralist, riscând degradarea din statutul de parteneri strategici în cel de simple „piese de decor” geopolitic.

Sfârșitul mesianismului global: Interesul bate doctrina

Multă vreme, diplomația de la Washington a funcționat ca o firmă de caritate geopolitică. Se împărțeau garanții de securitate în schimbul unor promisiuni vagi privind democrația liberală, drepturile omului și „ordinea internațională bazată pe reguli”. O viziune romantică, extrem de costisitoare pentru contribuabilul de peste Atlantic, dar extrem de confortabilă pentru aliații europeni, obișnuiți să-și finanțeze sistemele sociale generoase din banii economisiți de la apărare.

La Singapore, Pete Hegseth a coborât cortina peste această piesă de teatru, sub textul căreia, Donald Trump a refuzat să-și pună semnătura. Noua logică a Washingtonului pune pe primul loc primordialitatea intereselor naționale naturale.

Realism strategic versus cruciade ideologice

Acum, nu mai vorbim despre cruciade ideologice sau pornite din rațiuni ideologice - de pe pământ american - ci despre realism strategic. Statele Unite își reorganizează alianțele pe criterii de utilitate, nu de afinitate doctrinară. În tot acest timp, europenii par să fi rămas blocați în anticamera istoriei.

De la Bruxelles la Paris, Roma și Madrid, elitele politice încă mai cred că recitarea din tratatele privind drepturile omului poate opri o rachetă hipersonică lansată de Moscova. Berlinul a înțeles câte ceva, Varșovia puțin mai mult.

Incapacitatea cronică a unei mari părți din vechiul continent de a se adecva acestei realități tranzacționale frizează ridicolul. În timp ce lumea se reîmparte pe bază de bilanțuri contabile și capacități de producție militară, Bruxelles-ul organizează simpozioane despre standarde etice în politica externă și diplomație.

Programul SAFE, de exemplu  - un lucru bun, în esență – a generat mai multă polemică decât arme, iar acestea din urmă vor fi cu o generație în urma celor americane.

Modelul asiatic versus iluzia europeană

Hegseth a validat, implicit, tradiția strategică asiatică: în Extremul Orient, valoarea unui aliat se măsoară în utilitate strategică, nu în puritate ideologică. Asia nu a avut niciodată luxul moralismului european; acolo, securitatea este o chestiune de supraviețuire matematică, nu de corectitudine politică. Această viziune pragmatică americană lovește direct în dogma europeană a „convergenței valorilor”.

Washingtonul a înțeles că un numitor comun politic este irelevant dacă partenerul nu poate alinia pe front două divizii funcționale. Convergența intereselor concrete a devenit noul standard de aur.

Ironia face ca europenii să privească încă de sus această abordare, considerând-o „cinică” sau „tranzacțională”. Ei preferă să rămână o comunitate de valori – o formulă elegantă pentru a descrie un club de state care vorbesc frumos, dar nu pot produce suficiente muniții nici pentru un conflict regional de uzură. Critica adusă de Hegseth este subtilă, dar devastatoare: America nu mai are timp de pierdut cu aliați care oferă doar sprijin moral și comunicate de presă îngrijorate.

Moartea asistată a retoricii: Securitatea se măsoară în rezultate

Pentru noua administrație de la Casa Albă, retorica politică a devenit zgomot de fond. Uneori asurzitor, alteori inexistent. Epoca discursurilor kilometrice despre „solidaritate transatlantică” s-a încheiat. Singurul indicator de perfor...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România, țara fără lideri. Funcțiile există. Liderii au dispărut. Vedem cifrele, dar ignorăm esențialul]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-tara-fara-lideri-functiile-exista-liderii-au-disparut-vedem-cifrele-dar-ignoram-esentialul.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-tara-fara-lideri-functiile-exista-liderii-au-disparut-vedem-cifrele-dar-ignoram-esentialul.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Am avut zilele trecute ocazia să văd anumite date aflate în evoluție despre scena politică românească. Nu le voi pe fiecare partid sau persoană în parte, voi comenta însă alte aspecte. Unele schimbări în clasament erau previzibile, altele sunt mult mai ample decât s-ar aștepta unii.

Dar ce mi-a atras atenția nu a fost poziția unui partid sau a altuia. A fost absența liderilor. Și, de fapt, nici nu aveam nevoie de sondaje pentru a constata asta. O vedem în fiecare zi. O simțim în discursul public. O observăm în felul în care funcționează instituțiile, companiile, organizațiile și chiar comunitățile locale.

România pare să fi intrat într-o epocă în care funcțiile există, dar liderii lipsesc.
Liderii nu sunt cei care ocupă funcții
Spun acest lucru după aproape trei decenii de experiență profesională îndeosebi în management. Am întâlnit politicieni, oameni de afaceri, manageri, artiști, lideri de opinie și oameni care au condus organizații mari. Am văzut oameni care ocupau funcții importante fără să fie lideri și am văzut lideri autentici care nu aveau nicio funcție oficială.

Pentru că leadershipul nu vine din titulatură.

Un lider nu este cel care semnează documente și nici cel care vorbește cel mai mult. Un lider este omul care reușește să construiască încredere, este cel care îi face pe ceilalți să creadă într-un proiect. Cel care vede mai departe decât prezentul și care are curajul să spună lucruri nepopulare atunci când interesul pe termen lung o cere. Un lider adună oameni și îi ține.

Astăzi vedem foarte mulți oameni care împart societatea în tabere, dar foarte puțini care o unesc.
De la construcție la marketing
În politica românească, aproape fiecare actor important vorbește exclusiv pentru propriul electorat, câteodată nici pentru acela. Fiecare își consolidează bula. Fiecare încearcă să mobilizeze nucleul dur de susținători. Din punct de vedere electoral poate fi eficient, dar din punct de vedere al leadershipului este insuficient.

Liderul nu vorbește doar cu cei care îl plac, el încearcă să îi convingă și pe cei care nu sunt de acord cu el.

Poate tocmai de aceea nu mai avem lideri. Pentru că am înlocuit construcția cu marketingul.

Trăim într-o perioadă în care imaginea a devenit mai importantă decât conținutul. Politicienii sunt evaluați după prestația dintr-un clip de 15-20 secunde, managerii sunt judecați după prezentări. Influencerii au devenit repere pentru milioane de oameni. Algoritmii recompensează emoția, conflictul și reacția rapidă. Uitați-vă la surorile Kardashian din Statele Unite, au devenit miliardare, fiecare în parte, prin imagine și emoție.

Leadershipul, în schimb, se construiește greu. Uneori în ani. Alteori în decenii.
Popularitatea nu înseamnă leadership
Un lider nu poate fi creat printr-o campanie de comunicare. Poți crea notorietate. Poți crea vizibilitate. Poți crea popularitate. Dar leadershipul apare doar atunci când oamenii au încredere că cel din fața lor este dispus să își asume riscuri și să suporte consecințele propriilor decizii.

Din păcate, astăzi confundăm adesea notorietatea cu autoritatea și vizibilitatea cu influența reală.

Un milion de urmăritori nu înseamnă automat un lider. După cum nici o funcție importantă nu garantează leadershipul.
De ce oamenii valoroși evită spațiul public
Există însă și o altă explicație. Poate că liderii încă mai există, dar nu mai sunt interesați să intre în spațiul public.

Dacă privim cu atenție, observăm că foarte mulți profesioniști valoroși aleg să stea departe de politică, de administrație sau de funcțiile publice. Uneori constatăm că despre unii lideri nu știm aproape nimic din ce ne obinuiesc influencerii care ne arată totul din viața lor. Asta pentru că prezența în spațiul public costă enorm. Critica, hate-ul, sunt instantanee. În schimb, satisfacțiile sunt tot mai mici.

De ce ar intra un profesionist respectat într-un sistem care îi poate distruge reputația în câteva luni? Este o întrebare legitimă.
Criza de încredere
În ultimii ani, noi românii, am dezvoltat o cultură a suspiciunii permanente. Contestăm orice, punem la îndoială orice intenție. Uneori avem motive. Alteori nu. Toată lumea știe cel mai bine despre absolut oricine deși nu au întălnit persoanele pe care le critic și nu le cunosc. Am simtit-o pe propria mea piele. Daca am comentat ceva pe o pagină și am criticat o persoana, fanii lui au venit și au năpustit pe mine la propriu, folosind chiar injurii de multe ori, de cele mai multe ori insă știind ei mai bine că eu sunt cea care m făcut xxx sau yyyy, ceva rău, evident. Îi contrazic, dându-le date publice despre mine, ușor de verificat și tot nu acceptă. Și atunci, între eu, mai vrem să fim expuși public? Să fii lider presupune de multe ori să fii expus permanent public.

Problema este că într-o societate care nu mai acordă încredere nimănui devine aproape imposibil să apară lideri autentici.

Nimeni nu poate conduce dacă fiecare pas este interpretat exclusiv prin ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/doina-gradea.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Războiul din umbră: spionaj, sabotaj și jocuri cibernetice între Moscova și Washington]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/razboiul-din-umbra-spionaj-sabotaj-si-jocuri-cibernetice-intre-moscova-si-washington.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/razboiul-din-umbra-spionaj-sabotaj-si-jocuri-cibernetice-intre-moscova-si-washington.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Pe 2 iunie 2026, Serviciul Federal de Securitate al Rusiei (FSB) a făcut o dezvăluire spectaculoasă: agenții de informații străine ar fi compromis iPhone-urile unor oficiali ruși de rang înalt, transformându-le practic în dispozitive de supraveghere. Operațiunea, pusă pe seama Agenției Naționale de Securitate Americane (NSA), ar fi permis interceptarea apelurilor, citirea e-mailurilor și activarea discretă a camerelor și microfoanelor. Acuzația a revoltat Moscova.

Dar, dincolo de dramatismul anunțului oficial, ea nu este decât cel mai recent episod dintr-un război al umbrelor cu rădăcini adânci și ramificații globale — un război în care Rusia și Occidentul se înfruntă zi de zi, nu pe câmpuri de bătălie convenționale, ci în spațiul cibernetic, pe coridoarele serviciilor secrete și pe străzile Moscovei.
iPhone-urile Kremlinului, în mâini străine?
FSB a susținut că a descoperit o operațiune de spionaj de amploare care ar fi transformat smartphone-urile unor oficiali ruși de rang înalt în dispozitive de supraveghere portabile, deși până acum nu a oferit dovezi tehnice concrete în sprijinul acestor afirmații. Potrivit comunicatului oficial, dispozitivele aparținând unor diplomați, politicieni, ofițeri de rang înalt și jurnaliști ruși ar fi fost compromise, permițând agenților străini să înregistreze tot ceea ce se petrecea în jurul lor și să colecteze volume masive de date.

Accesul la dispozitive ar fi fost obținut printr-o vulnerabilitate de tip „zero-day", adică o breșă de securitate necunoscută chiar și dezvoltatorilor software-ului vizat. Un detaliu care iese din tiparul acuzațiilor obișnuite este rolul inteligenței artificiale: volumul enorm de informații colectate de agențiile de spionaj occidentale ar fi fost imposibil de procesat de oameni cu câțiva ani în urmă, dar acum AI este folosit pentru a le analiza în câteva minute. Cu alte cuvinte, nu doar capacitatea de a colecta date s-a schimbat radical, ci și capacitatea de a le transforma rapid în informații exploatabile.

https://www.youtube.com/watch?v=iSHOs2VhzoI

Acuzațiile nu sunt complet noi. În 2023, FSB a afirmat că mii de iPhone-uri fuseseră compromise într-o operațiune de spionaj a NSA. Atunci, compania rusă de securitate cibernetică Kaspersky a dezvăluit ceea ce a devenit cunoscut drept „Operațiunea Triangulation" — o campanie de supraveghere pe iPhone infectând dispozitivele prin iMessage, folosind un lanț de patru vulnerabilități zero-day. Apple a negat orice cooperare cu guverne, iar Kaspersky s-a abținut de la a atribui oficial operațiunea NSA.

Dar sofisticarea tehnică a acelei campanii — fără precedent la momentul respectiv — a lăsat puține îndoieli în mediile de specialitate cu privire la originea sa. De data aceasta, FSB merge mai departe și nominalizează direct companiile implicate: Serviciul Federal de Securitate al Rusiei a susținut că a descoperit o operațiune cibernetică majoră orchestrată de agențiile de informații occidentale și marile companii tech Cloudflare și Fastly, pentru a pirata și spiona secret smartphone-urile oficialilor ruși de rang înalt. Niciuna dintre companii nu a comentat până acum acuzațiile.
Operațiunea Triangulation: atacul care a demonstrat că nici iPhone-ul nu este invulnerabil
Timp de aproape patru ani, una dintre cele mai sofisticate operațiuni de spionaj cibernetic din lume a funcționat nestingherită în umbra internetului. Fără clicuri, fără fișiere descărcate și fără vreun semn vizibil pentru utilizatori, atacatorii au reușit să compromită complet telefoane iPhone considerate printre cele mai sigure dispozitive de pe piață. Abia în vara anului 2023, specialiștii Kaspersky au descoperit ceea ce avea să fie cunoscut sub numele de Operațiunea Triangulation.
Un atac invizibil
Ceea ce diferențiază Triangulation de majoritatea campaniilor cibernetice este faptul că victimele nu trebuiau să facă absolut nimic. Infectarea începea printr-un mesaj iMessage invizibil, procesat automat de sistemul de operare. Niciun link, niciun atașament deschis, nicio eroare umană. Simplul fapt că mesajul ajungea pe telefon era suficient pentru declanșarea atacului.

Pentru a obține controlul complet asupra dispozitivului, atacatorii au utilizat un lanț de patru vulnerabilități zero-day, necunoscute anterior producătorului și comunității de securitate. Fiecare vulnerabilitate elimina o nouă barieră de protecție, până când telefonul devenea complet compromis.
Descoperirea care a șocat industria
Cel mai surprinzător element identificat de cercetătorii Kaspersky nu a fost însă utilizarea vulnerabilităților software, ci exploatarea unei funcționalități hardware nedocumentate din cipurile Apple A12–A16 Bionic. Existența acestei capabilități, probabil destinată testării și depanării în fabrică, nu fusese niciodată făcută publică. Prin exploatarea acestei funcționalități, atacatorii au reușit să ocolească mecanisme fundamentale de protecție ale memoriei și să obțină acces complet la sistem. Pentru comunitatea de se...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Un centenar și ceva în căutarea lui Mesia, „rezolvatorul”. Mesaj de la un prieten]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/un-centenar-si-ceva-in-cautarea-lui-mesia-rezolvatorul-mesaj-de-la-un-prieten.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/un-centenar-si-ceva-in-cautarea-lui-mesia-rezolvatorul-mesaj-de-la-un-prieten.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Într-o seară, am primit câteva mesaje pe WhatsApp de la un prieten mai tânăr decât mine. Îl cunosc de aproape treizeci de ani. Pe atunci era student, unul dintre acei tineri străluciți care îți dădeau impresia că istoria, după atâtea improvizații și imposturi, va încăpea în sfârșit pe mâini competente.

Citea cu entuziasm pe Tocqueville și vorbea despre libertate cu o seriozitate aproape solemnă. În el vedeam, într-un fel, imaginea a ceea ce generația mea sperase să producă: oameni educați, inteligenți, capabili să înțeleagă mecanismele lumii libere și să le folosească pentru a construi o societate normală.

Între timp, a devenit o figură importantă a politicii. A ocupat chiar un post important în arhitectura statului și a făcut lucruri bune, cu un curaj pe care puțini l-ar fi avut. Sunt sigur că destinul lui politic va continua, fiindcă merită din plin…A intrat acolo unde noi, cei din redacții și cafenele, credeam cândva că se decide destinul țării. Tocmai de aceea, cuvintele lui au avut asupra mea un efect neașteptat. Nu erau triumfale.

Nu vorbeau despre victorii, despre influență sau despre putere. În spatele lor am simțit mai degrabă o oboseală și o dezamăgire greu de ascuns. După trei decenii, privea în urmă cu o anumită mânie, nu împotriva altora, ci împotriva acelei iluzii în care crezuse și el.
Mi-am dat seama atunci că revelația cea mai dureroasă nu este aceea că am fost împiedicați de forțe exterioare, ci că noi înșine, „expirații” formați în comunism, nu eram pregătiți să ne administrăm propria libertate. O simțeam latent în noi, ca pe o posibilitate reală, ca pe o energie reținută ani la rând.

Eram convinși că, odată eliberată, va produce aproape spontan o lume mai bună. Dar libertatea nu funcționează ca un instinct care se activează automat. Ea cere disciplină interioară, răspundere, răbdare și o anumită maturitate morală.

Poate că generația mea a confundat dorința de libertate cu capacitatea de a trăi liber. Am crezut că simpla dispariție a constrângerii va produce, de la sine, oameni autonomi și instituții solide. În realitate, am descoperit că reflexele dependenței și ale delegării responsabilității erau mult mai adânci decât bănuiam.

Iar faptul că această constatare mi-a fost confirmată tocmai de cineva care, la un moment dat, întruchipa speranța noastră cea mai coerentă, m-a tulburat mai mult decât orice analiză politică. Dacă și el, care a pornit cu Tocqueville în mână și a ajuns în miezul puterii, privește în urmă cu sentimentul că a fost, într-un fel, învins, atunci poate că înfrângerea noastră este mai subtilă și mai profundă decât ne-am imaginat.

Nu este doar înfrângerea unor proiecte politice. Este înfrângerea unei generații care a simțit libertatea în sine, dar nu a reușit pe deplin să o transforme într-o practică durabilă a vieții publice.

https://www.youtube.com/watch?v=9k21RCb6DFM

Pentru câteva clipe, am avut sentimentul ciudat că acele mesaje nu veneau de la un om mai tânăr, ci de la o versiune întârziată a propriilor noastre speranțe. Ca și cum viitorul, după ce și-a consumat elanul, s-ar fi întors să ne spună, cu o sinceritate fără menajamente, că nici el nu a reușit să câștige partida.

Am fost pus în situația de a-i da dreptate mai tînărului meu prieten: oamenii nu își aleg, de fapt, liderii politici, ci își caută depozitarii propriilor neputințe. Îmi e extrem de limpede că puțini sunt cei care votează sau susțin un om concret. Cei mai mulți mută într-un personaj public toate lucrurile pe care nu au reușit să le rezolve singuri: cariere ratate, ambiții neîmplinite, umilințe vechi, frustrări cotidiene, sentimentul difuz că viața le-a rămas datoare.

În loc să privească, cu luciditate, partea de responsabilitate care le aparține, este mai comod să construiască un mecanism exterior al vinovăției. Eșecul nu mai vine din propriile limite, din ezitări sau din decizii greșite, ci din ”statul paralel”, din ”servicii”, din partide, din corupție, vînzarea propriei țări, din forțe obscure care lucrează împotriva lor. Așa se naște nevoia unui personaj providențial, pe care îl numesc, și eu, în sinea mea, așa cum îl numea în comentariul său prietenul despre care vorbeam, ”Rezolvatorul”.

Acest Rezolvator nu este un simplu om politic. El devine recipientul în care fiecare își varsă speranțele, resentimentele și neputințele. I se atribuie puteri aproape supranaturale. Trebuie să repare în câteva luni ceea ce viața nu a reușit să repare în zeci de ani. Trebuie să răzbune umilințele, să pedepsească dușmanii, să restabilească ordinea morală și să ofere, în sfârșit, recunoașterea mult așteptată.

Dar această construcție este imposibilă. Matematic, nici un om real nu poate satisface cerințele unei imaginații colective care cere miracole. În clipa în care personajul investit cu asemenea așteptări se dovedește muritor, limitat, contradictoriu, este demolat cu aceeași pasiune cu care fusese adorat. Și, imediat, începe căutarea altuia.

Pentru cei care au trăi...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra2_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Umbra Brătienilor. Între orgoliu politic și onoare în criza guvernamentală din 2026]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/umbra-bratienilor-orgoliu-politic-onoare-criza-guvernamentala-2026.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/umbra-bratienilor-orgoliu-politic-onoare-criza-guvernamentala-2026.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Orgoliul și mândria sunt două sentimente profund umane, născute din conștiința de sine, din nevoia de demnitate și din dorința firească a individului de a-și găsi un loc și un sens în lume.

Originea lor comună - familia de trăiri sufletești legate de imaginea pe care omul o are despre propria valoare și despre raportarea sa la ceilalți - face ca ele să fie ușor de confundat; însă, deși seamănă la suprafață, între orgoliu și mândrie există o deosebire fundamentală.
Diferența dintre mândrie și orgoliu
Mândria se întemeiază pe realitate: pe merit, pe fapte, pe efort și pe conștiința liniștită a unei valori autentice. Ea apare atunci când omul a construit ceva, a înfăptuit ceva sau a rămas fidel unui principiu care îi justifică respectul de sine; mândria reprezintă satisfacția legitimă de a fi făcut ceva bine sau măcar de a fi participat la ceva demn și pozitiv. Poți fi mândru de părinții tăi, de țara ta, de un sacrificiu, de o victorie, de o construcție, de o idee sau chiar de faptul că ai rămas vertical într-o lume a compromisurilor.

Mândria autentică este un sentiment de bucurie, de plăcere, de demnitate și de încredere firească în propriile calități; ea este tăcută, sobră și demnă, nu cere aplauze. Un om mândru nu are nevoie să demonstreze nimic, nu are nevoie să umilească pe nimeni, pentru că faptele vorbesc în locul lui.

Orgoliul este cu totul altceva; el se hrănește din exagerare, din iluzia propriei superiorități și din nevoia obsesivă de confirmare din partea celorlalți. Orgoliul nu se bazează neapărat pe ceea ce omul este cu adevărat, ci mai ales pe imaginea grandioasă, nejustificată pe care și-o construiește despre sine și pe care încearcă să o impună lumii; el nu are nevoie de fapte, ci de o permanentă admirație, de validare și de supunerea celorlalți pentru a supraviețui.
O fragilitate zgomotoasă
De aceea, omul orgolios devine adesea fragil și agresiv și sfârșește aproape în ridicol, pentru că imaginea pe care o are despre el însuși este mai mare decât ceea ce este în realitate. Dacă mândria poate coexista cu modestia, orgoliul se împacă greu cu ea, pentru că orgoliosul nu caută doar respect, ci superioritate.

Departe de a fi o calitate, orgoliul este un defect, și încă unul important. „Sunt o persoană orgolioasă!”, declară mulți, ca un fel de explicație, apărare sau scuză pentru ceea ce fac, pentru ceea ce cred și pentru felul în care se comportă în lume, ca și când a fi orgolios ar reprezenta un titlu de glorie. În realitate, însă, ei confundă orgoliul cu mândria.

Orgoliul, prin contrast cu mândria, este zgomotos; el reprezintă versiunea patologică a mândriei, o mândrie exacerbată, ieșită din făgașul unei stime de sine sănătoase, hrănită de autoadmirație nemăsurată și care produce dispreț față de ceilalți.

În fond, diferența dintre cele două sentimente este simplă: orgoliul înseamnă să te crezi mai mult decât ești, în timp ce mândria înseamnă să fii împăcat cu ceea ce ai reușit să devii.
Criza guvernamentală și propunerea lui Traian Băsescu
În urmă cu câteva zile, Traian Băsescu, fostul președinte al României, de la înălțimea celor zece ani în care a reprezentat România în lume, referindu-se la actuala criză guvernamentală, a acuzat partidele politice parlamentare de orgoliu. Astfel, în data de 2 iunie 2026, pe pagina sa de Facebook, scria: „Pentru partidele parlamentare, orgoliile, interesele de partid și ale clientelei politice sunt mai presus de interesele legitime ale țării.”

El a prezentat totodată și propunerea sa pentru ieșirea țării din această situație dezastruoasă: „Singura soluție credibilă și utilă pentru țară este menținerea Protocolului Alianței și desemnarea unui premier din partea PNL, altul decât Bolojan.”

Fostul președinte al României propune deci ca Partidul Național Liberal să dea în continuare premierul, conform protocolului, dar să renunțe la propriul său președinte, Ilie Bolojan, deoarece acesta nu este acceptat de Partidul Social Democrat, membru al Alianței celor patru formațiuni politice. Cu alte cuvinte, un partid istoric ar trebui să-și sacrifice propriul președinte pentru a corespunde exigențelor adversarului politic, pentru confortul psihologic și aritmetica altui partid.
Istoria Partidului Național Liberal și deviza „Prin noi înșine!”
Partidul Național Liberal nu este însă, un partid oarecare; el nu s-a născut într-un laborator electoral și nici într-un studio de televiziune. Înființat oficial la 24 mai 1875, PNL a fost primul mare partid politic modern din România, care avea să domine viața politică românească timp de decenii. Sub deviza „Prin noi înșine!”, liberalii au pus bazele dezvoltării economice a țării, promovând industrializarea, capitalul autohton și instituțiile bancare românești, prin care s-a redus dependența de capitalul străin.

Numele Partidului Național Liberal este legat direct de legislația prin care s-a realizat edificarea statului român modern, de obținerea Independenței de Stat și de realizarea Marii Uniri ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Gaura din ligheanul ministrului Miruţă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/gaura-din-ligheanul-ministrului-miruta.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/gaura-din-ligheanul-ministrului-miruta.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[ Nu am să-mi dau şi eu cu părerea despre drona de la Galaţi, pentru că nu mă pricep. La Casa Pionierilor, nu am fost la cercul de aeromodele, aşa cum se pare că au fost foarte mulţi comentatori din spaţiul public.

 Nici nu vom investiga dacă cetăţenii care se aflau fix pe balconul care dădea spre blocul unde a căzut târlia zburătoare, cu telefoanele pornite pe filmare şi îndreptate fix spre locul de impact, au fost, sau nu, la concertul artistului care a umplut Arena Naţională, şi de care, deşi este atât de popular, nu auzisem până la eveniment şi, sunt sigur, nici nu vom mai auzi de-acum încolo.
Vom lucra însă cu materialul clientului. Sau clienţilor, că sunt mai mulţi.
Primul client este MApN. Care, în legătură cu un eveniment atât de grav cum a fost cel de la Galaţi, nu a comunicat nimic mai mult de opt ore. I-o fi asurzit explozia. Grav este că lipsa de comunicare oficială într-o situaţie critică de conflict, poate avea urmări catastrofale pentru noi toţi. De altfel, şi în cazul de la Galaţi, cele opt ore de tăcere au lăsat loc speculanţilor de tot felul ca să-şi dea cu părerea. Acum, că avem mulţi părerişti-habarnişti care abia aşteaptă un moment să se remarce, nu trebuie să ne îngrijoreze. 

https://www.youtube.com/watch?v=TQ-B0UF5KMY

Îngrijorător este altceva. Într-un război, există două fronturi. Unul vizibil, cel din tranşee, unde se confruntă faţă-n faţă cele două armate. Şi unul invizibil, unde sunt altfel de luptători decât cei de pe câmp, foarte bine instruiţi pentru a produce dezinformare, manipulare şi, în cele din urmă, panică şi neîncredere în autorităţi, care de cele mai multe ori produc pagube mai mari decât un bombardament. Asta s-a întâmpălat şi acum, în cele opt ore de tăcere.

 Pe lângă pricepuţii la toate, s-au strecurat profesioniştii în diversiune informatică, amestecaţi printre guralivii de ocazie. De aceea, în primele ore de după impact, oficial, nu s-a ştiut nimic. Ci doar speculaţii şi imagini de amator, pe care fiecare le interpreta cum voia. Sau cum era determinat prin tehnici de manipulare pe care nu le vom analiza acum, să le interpreteze. Din acest punct de vedere, războiul din umbră a fost pierdut cu brio de M.Ap.N. Iar pentru amatorii de zelenskism sau putinism, desigur că implicaţi în această luptă din umbră au fost, cu siguranţă, atât ucraineni, cât şi ruşi. Nici nu mai contează cine l-a câştigat. Important este că l-am pierdut noi. Şi încă pe teren propriu.

Clienţii următori sunt Preşedintele României, domnul Nicuşor Dan şi domnul Radu Miruţă, ministrul Apărării. Mă rog, aşa se numeşte ministerul, că despre apărare, aşa cum am văzut, nu prea a fost vorba.
Gaura din ligheanul ministrului Miruţă
 Cei doi domni au participat la şedinţa CSAT, convocată de urgenţă, după ce drona mult comentată a căzut pe blocul din Galaţi. Au participat la aceeaşi şedinţă. Dar de înţeles, au înţeles separat, fiecare după posibilităţi.

 În interviul acordat BBC, preşedintele a spus clar: „Deci, a fost un roi de 43 de drone care au venit de la Est la Vest, care au vizat portul Reni și una dintre ele – lovită de armata ucraineană – și-a schimbat direcția și a trecut pe teritoriul României. Asta este sigur. Știm traiectoria tuturor celor 43 de drone.”

 La rândul său, domnul Radu Miruţă vine cu oala şi ligheanul: „Pentru altitudini mai joase, lucrurile diferă de la relief la relief. Dacă zbori între niște văi, în care radarul nu vede, nu are gâtul peste, nu vede bucata aia de pe fundul oalei, ligheanului, acolo nu este acoperire din zona în care face acoperire națională”.

 Să le luăm pe rând. Întâi, cu preşedintele, cum este normal. Spune că drona de la Galaţi făcea parte dintr-un roi de 43, lansate de ruşi către portul Reni. O astfel de dronă, identificată ca fiind de tip Geran 2, dacă nu are mult de zburat, iar la noi nu a avut, că a fost lansată din Crimeea, poate transporta cam 50 de kilograme de explozibil. 

Specialiştii noştri au evaluat din ochi că ar fi avut cam 30 de kilograme cea de la Galaţi. Firesc, ne punem întrebarea: Dacă ruşii voiau să distrugă instalaţiile portuare de la Reni, de ce nu au încărcat toate dronele la maxim cu explozibil, astfel încât pagubele produse de acestea să fie cât mai mari. Să rămânem la cele 30 de kilograme estimate. O astfel de cantitate ar fi făcut praf jumătate din bloc, nu doar casa liftului şi câteva stricăciuni la primul apartament de sub ea. Cel de la etajul zece. Apropo de geamuri. După cum se observă în imaginile de la faţa locului, cele de la etajul nouă sunt întregi. 

Cum pot rămâne întregi nişte geamuri, după ce în apartamentul de deasupra bubuie 30 de kilograme de explozibil? Răspuns: nu se poate. Am folosit inteligenţa artificială şi am primit un răspuns halucinant: „Pentru ca geamurile de la etajul 9 să nu fie sparte în cazul unui impact direct la etajul 10 sau pe acoperiș, încărcătura de TNT ar trebui să fie extrem de mică, de maximum câteva zeci de grame (echivalentul unei grenade de mână ușoare sau al u...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cum s-a mutat puterea de la televiziuni la rețelele sociale]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cum-s-a-mutat-puterea-de-la-televiziuni-la-retelele-sociale.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cum-s-a-mutat-puterea-de-la-televiziuni-la-retelele-sociale.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Am petrecut peste trei decenii în televiziune. Am prins perioada în care o știre difuzată la ora 19.00 putea schimba agenda publică pentru zile întregi. Am văzut cum televiziunea construia vedete, cum se lansau campanii, cum se câștigau și se pierdeau alegeri. În acei ani, dacă voiai să ajungi la public, aveai nevoie de televiziune. Nu exista alternativă.

Astăzi, realitatea este complet diferită.

Nu pentru că televiziunea a dispărut, dimpotrivă. Ci pentru că și-a pierdut monopolul asupra atenției. Puterea nu mai stă exclusiv în studiourile de televiziune, în redacții sau în birourile directorilor de programe. Ea s-a mutat, treptat, dar decisiv, în telefoanele mobile.
Televiziunea și lupta cu rețelele sociale
Ca om care a trăit această industrie din interior, cred că asistăm la una dintre cele mai importante schimbări de putere din ultimii 30 de ani. O revoluție care nu s-a făcut prin legi, alegeri sau decizii politice, ci prin tehnologie și prin schimbarea comportamentului publicului.

Pe scurt, puterea s-a mutat de la televiziuni către rețelele sociale și către o categorie profesională care nici măcar nu exista acum 15 ani: influencerii. Iar atenția a devenit moneda supremă. În televiziune am învățat foarte repede că cea mai importantă resursă nu sunt camerele de filmat, studiourile sau tehnologia, este atenția publicului.

În urmă cu două decenii, această atenție era relativ ușor de concentrat. Existau câteva televiziuni importante, câteva ziare și câteva radiouri relevante. Astăzi, lupta pentru atenție este aproape imposibilă.O zi are tot 24 de ore, dar oferta de conținut este practic infinită. Publicul trece într-un minut de la un videoclip pe TikTok la un podcast pe YouTube, apoi la Netflix, Facebook, Instagram sau un site de  știri.
Milioane de agende individuale
În acest nou ecosistem, televiziunile nu se mai luptă doar între ele. Se luptă cu fiecare telefon mobil conectat la internet. Iar aici s-a produs marea schimbare. Cine reușește să capteze atenția câștigă influență. Cine câștigă influență atrage publicitate, bani și putere. Exact ceea ce făceau odinioară marile televiziuni.

Algoritmul a devenit noul director de programe Ani de zile, directorii de programe stabileau ce vede publicul. Redactorii-șefi și producătorii decideau ce subiecte intră în jurnal și care este agenda zilei. Astăzi, o mare parte din această putere este exercitată de algoritmi.

Ei decid ce apare pe ecranul fiecărui utilizator, ce conținut devine viral și ce este ignorat. Pentru prima dată în istorie, fiecare persoană primește propriul jurnal de știri, construit în funcție de interesele și comportamentul său online.

Nu mai există o singură agendă publică. Există milioane de agende individuale.

Această fragmentare schimbă profund felul în care funcționează societatea și politica. Alegerile din ultimii ani au demonstrat că influența online poate genera surprize pe care televiziunea clasică nu le mai poate anticipa singură.
O profesie care nu exista
În acest nou ecosistem digital s-a născut o profesie care până nu demult nici măcar nu exista: influencerul. Pentru mulți, termenul este asociat cu fotografii exotice și promovări comerciale. În realitate, influencerul reprezintă una dintre cele mai importante transformări produse în industria media.

El este un creator de conținut care reușește să construiască o comunitate suficient de mare și suficient de fidelă încât să influențeze opinii, comportamente și decizii de cumpărare.

Cu alte cuvinte, face astăzi ceea ce făceau televiziunile în urmă cu douăzeci de ani: transformă atenția publicului în valoare economică și influență.
Mitul succesului obținut peste noapte
Aud deseori afirmația că influencerii „nu fac nimic” și câștigă bani foarte ușor. Realitatea este cu totul alta. În spatele unui creator de conținut de succes există muncă permanentă: filmare, montaj, fotografie, redactare, analiză de date, relația cu publicul, negocierea contractelor și adaptarea continuă la schimbările de algoritm. Mulți dintre cei aflați astăzi în topul audiențelor funcționează deja ca adevărate companii media. Diferența este că în locul unei redacții de sute de oameni există echipe mici și extrem de eficiente.

Nici logistica nu este deloc neglijabilă. Camere profesionale, microfoane performante, lumini, softuri de editare, studiouri, internet de mare viteză, consultanți, manageri, avocați și contabili. Pentru mulți influenceri importanți, costurile lunare sunt comparabile cu cele ale unei mici redacții.
Publicitatea urmează publicul
Modelul economic este simplu: atenția este monetizată. Veniturile provin din campanii de promovare, contracte de imagine, venituri generate de platforme, evenimente, abonamente plătite, produse proprii și afaceri dezvoltate în jurul brandului personal.

Companiile nu mai cumpără doar audiență, ci acces la comunități foarte bine definite. Pot identifica aproape milimetric publicul pe care doresc să îl atingă și aleg influencerii î...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/doina-gradea.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Un G-2 în Pacific, cu China și SUA. Xi și Trump împart lumea. Quo vadis, România?  (Partea a-II-a)  ]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/un-g-2-in-pacific-cu-china-si-sua-xi-si-trump-impart-lumea-quo-vadis-romania-partea-a-ii-a.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/un-g-2-in-pacific-cu-china-si-sua-xi-si-trump-impart-lumea-quo-vadis-romania-partea-a-ii-a.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În tot acest timp, Europa privește spectacolul de pe marginea terenului, ca un suporter care a plătit bilet la VIP dar a primit loc în spatele unui stâlp. G-7, unde europenii făceau legea (numeric vorbind), a devenit o relicvă desuetă, un club de pensionari care discută despre gloria de altădată, în timp ce tinerii – categorie care-i cupinde pe Xi și Donald, paradoxal - împart piața.
Europa de pe margine și ignoranța Kajei Kallas
Iar Kaja Kallas, într-un acces de ignoranță care frizează ridicolul, a reușit performanța de a alinia SUA, Rusia și China în aceeași categorie a celor care „nu iubesc UE”. Este materializarea supremă a expresiei ,,estonizare’’ folosită în Departamentul de Stat, la Washington, atunci când vine vorba de politica externă a Uniunii Europene.

După un an și jumătate de administrație Trump, Kallas - Inaltul Reprezentant etc. etc. -  nu a fost primită de Marco Rubio la departamentul menționat. Până și doamna Ursula o ține în anticameră. Ce credeți? Ne merităm soarta?
Grav, grav, grav ...
Să pui garantul tău de securitate (SUA) în aceeași barcă cu inamicul existențial (Rusia) este culmea strategiei de tip „sinucidere asistată”. În timp ce Kallas dă note la purtare, sferele de influență se reîmpart sub ochii ei neputincioși. Europa nu se conduce cu emoții sau reflexe, ci cu destoinicie și realism ... nedisimulat. Unde ești tu, Jacques Delors ...?

Metaforic vorbind, UE a devenit acel bunic bogat, dar senil, care se miră că nepoții nu-l mai întreabă ce să facă cu moștenirea, după ce i-au luat-o, la ... tribunal.
Taiwan: Ambiguitatea ca monedă de schimb
Taiwanul rămâne marele semn de întrebare, dar și marea monedă de schimb. „Ambiguitatea strategică” a Washingtonului continuă, însă cu o nuanță nouă. Trump nu schimbă discursul oficial, dar pare mult mai disponibil la o schimbare de abordare dacă „deal-ul” este suficient de bun.

Pentru Trump, Taiwanul nu este un „far al democrației”, ci o piesă pe tabla de șah a cipurilor și a balanței comerciale. Beijingul simte această disponibilitate tranzacțională și așteaptă momentul în care prețul oferit Americii va fi mai mare decât costul menținerii protecției asupra insulei.
Rusia, partenerul junior al lui Xi și speranța la un ,,G2-plus’’
Moscova a ajuns exact unde se temea mai tare: partenerul junior, „vagonul de dormit” atașat la locomotiva chineză. Prea slabă economic și prea izolată pentru a spera la un loc în G-2, Moscova se mulțumește cu firimiturile unui eventual „G2-plus”.

Putin a descoperit că „lumea multipolară” pe care o trâmbița s-a transformat, de fapt, într-o lume bipolară în care el nu e unul dintre poli. Rusia este acum benzinăria strategică a Chinei, o putere care are voie să stea la masa bogaților doar dacă aduce caviarul, votca și sticlele de vin - importat din Moldova și Georgia, firește - fără a face prea multă gălăgie când greii vorbesc despre afaceri serioase.
Concluzie: Masa bogaților și meniul celor de rând
Tragem linie și adunăm: pe tabla de șah a Pacificului, pionii au fost măturați, iar cei care merg în zig-zag – nu le spun pe nume ca să nu-i jignesc - de la Bruxelles încă mai caută instrucțiunile de utilizare ale jocului. Reality-show-ul „G2” ne-a arătat că lumea nu se mai conduce prin consens, ci prin contract.

În timp ce Donald Trump și Xi Jinping își dau mâna peste cadavrele diplomatice ale G-7 și ONU, Europa își exersează „autonomia strategică” scriind comunicate pe care nu le citește nimeni și punând etichete de „dușman” celor care îi plătesc facturile de securitate.

Asistăm la un „Prohod” al multilateralismului și la nașterea unei ordini bipolare crude, unde pragmatismul de mall se întâlnește cu cinismul milenar. Dacă nu ești în stare să fii al treilea jucător, măcar ai decența să nu te crezi arbitrul meciului. Rusia și-a acceptat deja rolul de vasal la curtea chineză, în timp ce restul lumii se înghesuie la ușa G-2, sperând la o firimitură de stabilitate.

Vestea proastă pentru europeni? În noua ordine mondială, dacă nu ești la masă, înseamnă că ești în meniu. Iar la dineul de gală din Pacific, Europa pare să fie felul principal, garnisit cu o doză generoasă de ignoranță și servit pe o tavă de argint, în sunet de prohod diplomatic. Rămâne de văzut cine va plăti nota la final. Un lucru e cert: nu va fi nici Trump, nici Xi.
Post-scriptum pentru București: Între frica de urs și „deal-ul” american
În tot acest balet al titanilor, România se află într-o postură pe cât de privilegiată geografic, pe atât de riscantă diplomatic. Pentru noi, acest G-2 nu este o simplă teorie de cancelarie, ci singura poliță de asigurare care ne mai ține în picioare.

În timp ce „nucleul dur” al Europei se joacă de-a suveranitatea și critică tranzacționalismul lui Trump, Bucureștiul știe un adevăr brutal: între o Rusie care își regăsește apetitul imperial și o Europă care își caută busola prin sertarele birocrației, ancora noastră de salvare rămâne brațul lung al Washingtonului. Contează și Berlinul – adică R...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România are nevoie de o doctrină de comunicare pentru războiul informațional]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-doctrina-de-comunicare-razboiul-informational.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-doctrina-de-comunicare-razboiul-informational.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Există o observație în literatura despre comunicarea de război, formulată de Philip Taylor: când începe un conflict, ambiguitatea devine una dintre primele victime. Societățile aflate sub amenințare tind să simplifice realitatea, să reducă nuanțele și să construiască rapid distincții între agresor și victimă.

Întrebarea pentru o democrație este: cum poate o societate să își păstreze capacitatea de apărare, fără să renunțe la spiritul critic?

Jürgen Habermas avertiza că o comunitate care suspendă reflecția critică în numele urgenței poate deveni vulnerabilă chiar prin pierderea mecanismelor de auto-corecție. O societate democratică are nevoie simultan de coeziune și de dezbatere, nu sunt incompatibile, deși operează la niveluri diferite.

Agresiunea externă nu este un subiect asupra căruia faptele fundamentale pot fi renegociate la infinit. Răspunsul instituțiilor, comunicarea autorităților și deciziile politice ar trebui să rămână deschise criticii publice.

Incidentul de la Galați în care o dronă a pătruns în spațiul aerian românesc, ajungând să provoace răniți, arată asta: daunele fizice limitate (pe moment); impactul informațional a fost major. În doar câteva ore, atenția publică s-a mutat din zona faptelor verificabile în zona interpretărilor, acuzațiilor și confruntărilor politice.

Analiza realizată de Funky Citizens după incident arată că spațiul informațional românesc era deja pregătit pentru exploatarea unui astfel de eveniment: rețele de pagini cu audiențe de milioane de utilizatori au distribuit sincronizat mesaje alarmiste și informații neverificate, iar monitorizarea a peste 14.000 de postări a evidențiat apariția rapidă a unor narațiuni speculative, conspiraționiste și politizate care au concurat cu informațiile factuale și au amplificat confuzia publică chiar când societatea avea mare nevoie de claritate.

Este adevărat că nu fiecare caz de informație amestecată sau prost înțeleasă este automat coordonare externă și asta nici nu transformă orice opinie controversată într-un act de propagandă. Arată însă că infrastructura necesară pentru amplificarea emoției și a confuziei există și poate fi activată la apariția unui incident major. Și asta este una dintre caracteristicile războiului hibrid contemporan. Obiectivul nu este neapărat convingerea majorității populației de o anumită teză, ci crearea unui nivel suficient de confuzie încât consensul asupra faptelor de bază să devină dificil.

Rețelele sociale nu mai pot fi privite exclusiv ca simple platforme de exprimare individuală. Sunt infrastructură strategică pentru circulația informației și, implicit, pentru influențarea percepțiilor publice și prin urmare, discuția despre responsabilitate este necesară.

Responsabilitatea există însă la mai multe niveluri: diferențele de intenție și context contează

Un cetățean care distribuie informații neverificate nu este echivalent cu un actor care participă deliberat la o campanie de manipulare. Un politician care exploatează electoral o criză de securitate nu este automat agent de influență al unei puteri străine. Un jurnalist care pune întrebări incomode nu trebuie confundat cu un propagandist.

Dar este legitim să spunem că anumite comportamente produc efecte care depășesc intențiile celor care le generează. Atunci când un incident de securitate națională este exploatat înainte ca informațiile esențiale să fie verificate, atenția publică se poate deplasa de la analiza agresiunii la conflict intern. Este unul dintre efectele pe care operațiunile informaționale încearcă frecvent să le obțină.

Reglementarea comunicării are instrumente tehnice: identificarea rețelelor coordonate de manipulare, etichetarea conținutului artificial, combaterea comportamentelor neautentice și consolidarea mecanismelor de verificare a informațiilor.

Problema este de a construi reziliență sociale prin reacție instituțională clară. Răspunsul nu este doar reactiv, ci înseamnă comunicare instituțională rapidă, în criză, dublată de capacitatea tehnică de detecție a coordonării din social-media, ca publicul să fie informat rapid despre narațiunile false care circulă în spațiul online.

Incidentul de la Galați oferă o imagine concentrată a modului în care funcționează astăzi un atac hibrid: presiune militară, competiție informațională, amplificare digitală și polarizare politică. România are nevoie de o cultură a securității informaționale suficient de matură încât să poată susține simultan și apărarea țării și păstrarea standardelor democratice. Pare doar teorie.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cursul nominal de schimb. De ce nivelul și volatilitatea nu spun același lucru]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cursul-nominal-de-schimb-de-ce-nivelul-si-volatilitatea-nu-spun-acelasi-lucru.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cursul-nominal-de-schimb-de-ce-nivelul-si-volatilitatea-nu-spun-acelasi-lucru.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Într-o perioadă caracterizată prin episoade frecvente și imprevizibile de volatilitate pe piețele internaționale, înțelegerea modului în care aceasta se propagă și influențează comportamentul participanților și ancorarea așteptărilor este tot mai necesară și relevantă pentru calibrarea adecvată a politicilor economice.

De aceea am ales să abordez un subiect care solicită o analiză atentă și, de ce nu, nuanțată, respectiv nivelul cursului de schimb și volatilitatea pieței valutare, pentru a evidenția dimensiunile diferite prin care acestea se manifestă.

Deprecierile semnificative ale leului ce au avut loc la sfârșitul anilor 2000, respectiv după criza financiară din 2008-2009, au creat un val de emoție cu privire la acest subiect.

Acest val de emoție s-a materializat sub o formă de sensibilitate a românilor față de potențiale deprecieri viitoare ale leului într-o perioadă în care, paradoxal, leul a arătat o volatilitate mai redusă decât celelalte monede din regiune (a se vedea graficul de mai jos).

Fig.1: Volatilitatea cursurilor de schimb față de euro în state din regiune care au adoptat țintirea inflației

&nbsp;

[caption id="attachment_4731962" align="alignnone" width="1200"] Volatilitatea cursurilor de schimb față de euro. sursa: BNR[/caption]

În ultimul an, în contextul tensiunilor politice, dar și al tensiunilor economice și sociale care au urmat adoptării măsurilor de consolidare fiscală s-a readus în prim-plan problematica din jurul cursului de schimb, generând din nou emoție în acest sens. Diverse dezbateri au avut loc în diferite medii sociale, unele dintre ele bazându-se pe argumente științifice, altele mai puțin.

Este important de subliniat faptul că dezbateri despre problematica cursului de schimb există și între economiști, chiar și între cei cu o experiență importantă în această zonă de interes. Multe dintre acestea s-au concentrat asupra ipotezei de supra-apreciere a leului în raport cu moneda europeană, respectiv, despre intervențiile băncii centrale în piața valutară. Din cele observate, cele două puncte menționate erau abordate de cele mai multe ori în cadrul dezbaterilor într-o formă de echivalență.

În această scurtă expunere doresc să dezbat din punct de vedere științific importanța pe care nivelul, respectiv, volatilitatea cursului nominal de schimb le au asupra echilibrelor macro-financiare. De altfel, punctul central al acestei expuneri este faptul că nivelul și volatilitatea cursului de schimb sunt două concepte total diferite, iar importanța lor pentru sectorul economic real, fiscal și cel financiar diferă semnificativ.

Subliniez faptul că problematica din jurul cursului de schimb este una extrem de complexă, întrucât acesta este un nod de interacțiuni între diverse sectoare ale economiei, zona fiscală și monetară, precum și sistemul financiar. Voi începe prin a dezbate succint cu privire la nivelul cursului de schimb.

Un concept important pentru macroeconomiști este cursul real de schimb, care arată prețul relativ al bunurilor din două țări. Mai exact, cursul real de schimb arată rata la care putem tranzacționa bunuri dintr-o anumită țară pentru bunuri din altă țară.

De exemplu, dorim să comparăm prețul relativ a două produse de panificație, să zicem un croissant, cu aceleași particularități în termeni de cantitate și calitate. Dacă un croissant costă 1,5 euro în Franța, asta înseamnă 7,8 lei în condițiile unui curs nominal de schimb de 5,2 lei pe un euro. Dacă în România un croissant cu aceleași particularități costă 6,5 lei, atunci o aproximare pentru cursul real de schimb va fi 0.833 (6,5 lei / 7,8 lei).

Rezultatul arată că prețul pentru un croissant în Franța va fi cu aproximativ 16,7 % mai mare, iar țara noastră are un avantaj comparativ în acest sens (acesta este un exemplu didactic, însă atunci când analizăm cursul real de schimb, este esențial să precizăm convenția utilizată pentru exprimarea cursului nominal de schimb: prețul monedei naționale exprimat în monedă străină sau prețul monedei străine exprimat în monedă națională).

Cursul real efectiv de schimb (Real Effective Exchange Rate – REER) reprezintă unul dintre cei mai utilizați indicatori pentru evaluarea competitivității externe a unei economii. Acesta reflectă evoluția unei monede naționale în raport cu un coș de valute ale principalilor parteneri comerciali, ajustând totodată diferențele dintre nivelurile de preț sau de inflație dintre economii. Prin urmare, REER oferă o perspectivă mai cuprinzătoare asupra competitivității externe decât simpla analiză a cursului nominal de schimb.

Un alt concept central în literatura privind cursul de schimb este cel de curs de schimb de echilibru. În acest sens, Driver și Westaway (2004) identifică un număr ridicat de metode utilizate pentru estimarea nivelului de echilibru al cursului de schimb. Printre cele mai cunoscute abordări se regăsește modelul Behavioural Equilibrium Exchange Rate (BEER), dezvoltat de Clark și MacDonald (19...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/Leonardo-Badea-Prim-viceguvernator-BNR-789x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Anca și Mareșalul]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/anca-si-maresalul.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/anca-si-maresalul.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În noaptea de 2 spre 3 octombrie 1938, în locuinţa sa din Șoseaua Kiseleff nr. 57, s-a stins din viață mareșalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a în timpul Primului Război Mondial, prim-ministru al României și membru al Academiei Române; avea 79 de ani.

A doua zi după decesul bătrânului ostaș, Nicolae Iorga scria: „Unul din marii domni de oaste pe care i-a dat poporul românesc s-a dus în lumea unde plutesc umbrele glorioşilor săi înaintaşi. Alexandru Averescu nu era numai un mare strateg, chibzuind încet, rece şi sigur planuri în a căror executare nu-l putea tulbura nimic din ce agita sufletul oamenilor slabi…lui îi datorăm singura iniţiativă din Marele Război şi acea încredere în oastea noastră, aşa de greu lovită, prin care ne-am putut reface pentru a recâştiga măcar onoarea. El nu era un pregătitor de istorie, ci însăşi garanţia ei”.

Averescu a rămas în istoria modernă ca una dintre marile figuri ale poporului român; într-un moment în care statul român părea aproape prăbuşit, cu armata retrasă în Moldova, decimată de înfrângeri, foamete şi epidemii, generalul a reuşit să redea soldaţilor încrederea că România nu era încă învinsă.
Victoria de la Mărăşti şi rezistenţa eroică de la Oituz au devenit nu doar succese militare, ci simboluri ale supravieţuirii naţionale.
Pentru milioane de români, numele lui Averescu a ajuns să însemne disciplină, onoare şi credinţa că destinul unui popor poate fi salvat de voinţa şi caracterul câtorva oameni excepţionali.

"Severitatea generalului Averescu este binecunoscută în armata sa. ... Nu există iertare pentru un laș, oricine ar fi el. Am fost de față acum câteva zile la execuția unui tânăr și bogat ofițer de rezervă de cavalerie. Și-a retras detașamentul dintr-o poziție fără motiv sau ordin; a fost judecat și împușcat patru zile mai târziu.

Dacă generalul Averescu este strict cu delincvenții, curajoșii știu că vor găsi în el cel mai bun prieten și protector. Contactul său cu subordonații este atât de strâns încât ajunge să afle cel mai mic act de vitejie și îl răsplătește, pe cât posibil personal, pe omul care l-a făcut.” (Corespondentul ziarului The Times la Cartierul General Român, 10 februarie 1917).

La 14 iunie 1930, Alexandru Averescu a fost avansat la gradul de mareșal de către regele Carol al II-lea; această înaltă demnitate militară i-a fost conferită în semn de recunoaștere a meritelor sale excepționale și a faimei câștigate în timpul Primului Război Mondial.
Originar din Basarabia istorică, mareșalul Alexandru Averescu s-a născut în comuna Babele, situată pe malul estic al lacului Ialpug, nu departe de Ismail.
În semn de omagiu pentru cel care avea să devină unul dintre cei mai importanți comandanți militari și oameni de stat ai României, localitatea i-a purtat o vreme numele: comuna General Al. Averescu.

După ocuparea Basarabiei și instaurarea dominației sovietice, autoritățile URSS au șters însă până și această legătură simbolică cu istoria română. În anul 1947, comuna a fost rebotezată Ozerne (Oziornoe), denumire pe care o poartă și astăzi, aflându-se în regiunea Odesa din Ucraina, unde, prin „grija” atentă a autorităților a continuat, sub alte forme, politica de estompare a memoriei și identității românești din sudul Basarabiei.

Babele este una dintre cele mai mari localități cu populație românească din sudul Basarabiei și, probabil, una dintre cele mai puternice vetre de identitate românească din Bugeac. Cei peste 5.300 de locuitori ai săi au păstrat cu sfințenie limba, tradițiile și conștiința apartenenței lor naționale, într-un spațiu supus timp de decenii presiunilor de deznaționalizare și rusificare. Dacă mai găsești astăzi prin sat doi-trei ruși sau bulgari, aceasta nu schimbă realitatea fundamentală: Babele a rămas o așezare profund românească, un adevărat bastion al românismului în sudul Basarabiei.
Există momente în care o afirmație spune mai mult despre cel care o rostește decât despre persoana împotriva căreia este îndreptată.
Așa s-a întâmplat și atunci când Anca Alexandrescu, excelenta moderatoare a emisiunii „Culisele statului paralel” de la Realitatea Plus, a întrebat, cu o indignare aproape teatrală: „Chiar nu mai avem români care pot să conducă țara asta?”, referindu-se la faptul că Eugen Tomac - nume vehiculat ca posibilă nominalizare pentru funcția de premier - ar fi avut, formal, cetățenie sovietică sau ucraineană.

Problema unui asemenea discurs este că, înainte de a transforma biografia unui om într-un rechizitoriu identitar, ar trebui să cunoști puțină istorie. Nu istorie de studio TV, cu breaking news și patriotism de decor, ci istoria reală a românilor din afara granițelor actuale ale statului român. Altfel, el poate trăda o formă profundă de provincialism intelectual și național: incapacitatea de a înțelege că România nu se reduce la teritoriul ei administrativ desenat astăzi pe hartă, incapacitatea de a înțelege că doar statul are granițe, nu și națiunea.
Eugen Tomac este român. Nu „a...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Un G-2 în Pacific, cu China și SUA. Xi și Trump împart lumea. Quo vadis, România? (I)]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/un-g-2-in-pacific-cu-china-si-sua-xi-si-trump-impart-lumea-quo-vadis-romania-i.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/un-g-2-in-pacific-cu-china-si-sua-xi-si-trump-impart-lumea-quo-vadis-romania-i.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Spectacolul cu casa închisă: ,,G-2 sau Arcul peste Pacific’’
În noua „stagiune Trump” de la Casa Albă, afișul diplomatic mondial a suferit o modificare brutală de distribuție. Actorii secundari au fost trimiși la cabine, iar lumina reflectoarelor s-a fixat pe singurul duet într-un tango care contează: Washington și Beijing. Acest „G-2” – a apărut în timpul lui Obama, Trump l-a relansat doar - nu este o construcție instituțională ca multe altele, ci un aranjament tranzacțional de o puritate extremă, un arc de putere întins peste Pacific care lasă restul alfabetului diplomatic – G7, G20 și alte supe reîncălzite, cum se dovedește ONU – la coada trenului. 
Dacă acest tren mai are vagoane, ele sunt oricum de clasa a treia, destinate celor care încă mai cred în comunicatele de presă de la Bruxelles, imaginându-și visători că se pot cocoța pe al treilea loc de pe podiumul mondial. 
Donald Trump a înțeles rapid că lumea nu se mai conduce prin ,,comitete și comiții’’, ci prin înțelegeri directe între grei. Restul? Muzică din fosă, sau zgomot de echipă, ca să-l parafrazez invers pe Fănuș Neagu.

Xi Strategul și Trump Negociatorul: Îmblânzirea neîncrederii
La Beijing, am asistat la un tablou care ar fi făcut deliciul unui regizor de operă: Xi Jinping, afișând acea „privire strategică” de mandarin care vede peste secole, în fața unui Trump care părea să-și fi lăsat acasă arsenalul de tweet-uri incendiare pentru a căuta un raport personal, aproape intim, cu „Împăratul”. Trump nu a făcut economie de complimente, într-o tentativă calculată – el crede că ar fi chiar câștigătoare, pe bună dreptate - de a „administra” valurile de neîncredere care inundaseră anterior relația bilaterală. 

Trump: totul prin dialog. Pardon, nu chiar totul
Dialogul instituțional a devenit, dintr-odată, un mecanism de calibrare a ego-urilor. Cei doi par să fi realizat că e mult mai profitabil să-și împartă zonele de vânătoare decât să se sfâșie în public. Totul, spre disperarea birocraților de la Washington care încă mai caută în manualele de procedură cum să gestioneze un președinte care tratează geopolitica precum un contract de leasing pentru un zgârie-nori. Uneori, prea înalt pentru statura sa, pe care a știut mereu să o depășească cu brio.

Tucidide versus Nvidia: Cosmopolitismul de partid și pragmatismul de mall
Contrastul cultural a fost de un comic absolut, dacă n-ar fi fost atât de revelator. Trump a descălecat la Beijing escortat de un cortegiu de miliardari – cu „chinezul de la Nvidia” transformat în simbol al puterii americane – vrând să arate că America este, înainte de toate, o forță a banului și a tehnologiei. În replică, Xi Jinping i-a oferit o lecție de „cosmopolitism de stat”. 
În funcție de cine-i stă în față, Xi devine un fin intelectual: îi citează lui Trump din Tucidide (capcana de rigoare!), dar dacă interlocutorul e european, scoate din chipiu citate din Platon, Socrate, Dante sau Shakespeare. Ba chiar și din Marx, pentru puriștii de la bază sau cei de serviciu. Acest exces de erudiție afișat în fața unui Trump eminamente tranzacțional este ironia supremă a Beijingului: un lider comunist care îi explică unui capitalist american rădăcinile filosofice ale puterii, în timp ce acesta din urmă calculează în gând deficitul comercial.

Canalul direct: Stabilitate în doză de ambiguitate
S-a stabilit, în sfârșit, acel canal de comunicare directă, un soi de „fir roșu” modernizat, care indică o stabilitate ciudată în relațiile bilaterale. Este o stabilitate ușor ambiguă, desigur, dar care trasează conturul clar al unui G-2 într-o perioadă de incertitudine geopolitică totală. În timp ce restul lumii se întreabă dacă mâine va mai fi pace, Washingtonul și Beijingul și-au creat propria bulă de predictibilitate. 
Acest G-2 funcționează ca un cartel al puterii: pot să se certe pe tarife vamale, dar când vine vorba de structura mare a lumii, ei sunt singurii care au telecomanda. Ambiguitatea nu este un defect, ci o unealtă: le permite să fie și parteneri, și rivali, fără a lăsa pe nimeni altcineva să se bage în discuție.

Egalitate pragmatică: China înparte prima lojă cu America
Dacă în 2017, la prima vizită a lui Trump, China era privită încă de sus, ca o „fabrică a lumii” puțin cam obraznică, astăzi lucrurile s-au schimbat radical. Americanii, prin vocea „pragmaticului” Trump, au acceptat în sfârșit China ca pe o putere egală. Nu mai este vorba despre democratizare sau drepturile omului – teme care îi provocau lui Trump alergie – ci despre recunoașterea forței brute. Trump a oferit Chinei legitimitatea de „peer-competitor” pe care Beijingul o vâna de decenii. Este sfârșitul erei în care SUA dădea lecții de la catedră; acum sunt doi directori în aceeași sală, semnând procese-verbale despre viitorul planetei.
Partea a doua a articolului, cea cu Europa doamnei Kaja Kallas, Rusia, Taiwanul, concluziile și un ,,post scriptum’’ despre România - ,,Quo vadis…din titlu’’ - va fi publicată săptămâna viitoare.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/07/george.milosan.webp" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Dosarele desecretizate ale istoriei. 60 de ani de la greva marinarilor din Marea Britanie. Generalul Mihai Caraman, asul din mâneca lui Nicolae Ceaușescu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/dosarele-desecretizate-ale-istoriei-60-de-ani-de-la-greva-marinarilor-din-marea-britanie-generalul-mihai-caraman-asul-din-maneca-lui-nicolae-ceausescu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/dosarele-desecretizate-ale-istoriei-60-de-ani-de-la-greva-marinarilor-din-marea-britanie-generalul-mihai-caraman-asul-din-maneca-lui-nicolae-ceausescu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În Marea Britanie, la finele lunii martie 1966, la nici un an și jumătate de la alegerile generale din 1964, câștigate la limită de laburiști (după 13 ani de guvernare conservatoare!), premierul în funcție – Harold Wilson a declanșat alegeri anticipate (snap election), încheiate cu victoria zdrobitoare a partidului aflat deja la butoanele puterii.

Cu o majoritate confortabilă în Parlament, prim-ministrul Harold Wilson și-a stabilit ca obiective majore reducerea ratei anuale a inflației la 3,5% și întărirea lirei sterline, pachetul de măsuri guvernamentale incluzând, printre altele, limitarea creșterilor salariale și sporirea productivității muncii.

Ca urmare, foarte curând, ”luna de miere” dintre guvernul laburist și organizațiile sindicale devenise deja o amintire.
Greva națională din 1966: Marea Britanie sub asediu
Și asta pentru că, în dimineața zilei de 16 mai 1966, la inițiativa Sindicatului Național al Marinarilor (NUS cu, peste 65.000 de marinari și lucrători portuari) a fost declanșată greva generală, protestatarii solicitând mărirea salariilor, reducerea săptămânii de lucru de la 56 la 40 de ore, renunțarea la ideea micșorării duratei concediului de odihnă, îmbunătățirea condițiilor de muncă ș.a.

A fost prima grevă națională după anul 1911, care a durat 47 de zile, a implicat peste 26.000 de marinari, docheri, funcționari portuari și aproape 1000 de nave din întreaga lume, perturbând grav transportul maritim, în special în Londra, Liverpool și Southampton.

Lira sterlină a fost supusă unei presiuni extraordinare, fiind susținută prin vânzarea masivă de dolari din rezervele visteriei Regatului.
Starea de urgență și dilema intervenției militare
Confruntat cu o asemenea situație, cu consecințe majore în plan economic și social, la 23 mai 1966, guvernul laburist a declarat Starea de Urgență, prima de la greva din transporturile feroviare (28 mai 1955), prin care structurile militare erau abilitate să intervină pentru deblocarea navelor și implicarea în diverse activități portuare legate de încărcarea/descărcarea mărfurilor.

Cu toate acestea, premierul Harold Wilson nu a apelat nici la Armată și nici la Marina Regală, pentru a menaja iritarea sindicatelor și a evita noi interpelări ale opoziției conservatoare în Camera Comunelor.
O stafie bântuie Marea Britanie: comunismul
Pentru gestionarea crizei, pe lângă Cabinetul premierului britanic a fost constituită o celulă de criză, menită să analizeze evoluția acesteia și să ofere analize sau informații punctuale prim-ministrului Harold Wilson, pentru a-l ajuta în adoptarea celor mai potrivite decizii, care să contribuie la deblocarea situației și revenirea la normalitate în Regat.
Rolul MI-5: Monitorizarea infiltrărilor ideologice
Structura organizațională creată la acea vreme era coordonată de Sir Burke Trend – Secretarul Cabinetului premierului și colonelul Richard (Dick) Thistlethwaite, fost reprezentant al Serviciului de Securitate (MI-5) acreditat la Washington, pe lângă FBI, la acea vreme Șef al Direcției F-4 (anarhiști și troțkiști) din Divizia F, care acoperea informativ probleme interne legate de Partidul Comunist din Marea Britanie (CPGB) și implicarea membrilor săi în industrie, activitatea sindicatelor, a unor contractori guvernamentali ș.a.

Folosirea Serviciului de Securitate (și a Scotland Yard) in monitorizarea acțiunilor declanșate de Sindicatul Național al Marinarilor ne îndeamnă să credem că guvernul laburist dorea să evite cu orice preț nu atât prelungirea grevei, cât ”capturarea” mișcărilor de protest de către comuniști. Exista temerea că ”impotența politică a CPGB va determina liderii comuniști să se implice mult mai agresiv în activitatea sindicatelor din industrie”, context în care premierul Harold Wilson ”părea mai preocupat de capacitatea de acțiune a Partidului decât de intențiile acestuia”.

Este, de altfel, concluzia care se desprinde din analizarea unor documente declasificate din arhivele Serviciului de Securitate, referitoare la informațiile pe care MI-5 le-a trimis structurilor guvernamentale britanice în legătură cu ”planurile Partidului Comunist din Marea Britanie de susținere a grevelor industriale”.
Principalii instigatori: Bert Ramelson și „locotenenții” săi
Într-o asemenea logică, dintr-un prim raport semnat de către Sir Martin Furnival Jones, Directorul General al MI-5, premierul Harold Wilson ”făcea cunoștință” cu principalii instigatori la declanșarea și prelungirea grevei, proveniți din rândurile CPGB, ”capul răutăților” fiind un anume Bert Ramelson (fost Baruch Rachmilievitch). Era născut în Ucraina, emigrat în Canada și stabilit în Anglia, de profesie avocat, comunist cu state vechi, ales nu de mult Organizator-șef industrial.

Acesta era secondat de doi ”locotenenți”: Gordon Norris (docher, membru al Partidului Comunist și președinte al Comitetului de Negociere al NUS), respectiv William Jones, membru în Comitetul Executiv al Sindicatului Lucrătorilor din Transporturi.

Primele ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/07/Mihai-Caraman-1200x717.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[În așteptarea guvernului, PNL își caută „spiritul anti-PSD”, iar PSD caută clasa de mijloc]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/in-asteptarea-guvernului-pnl-isi-cauta-spiritul-anti-psd-iar-psd-cauta-clasa-de-mijloc.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/in-asteptarea-guvernului-pnl-isi-cauta-spiritul-anti-psd-iar-psd-cauta-clasa-de-mijloc.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În paralel cu lunga discuție despre formarea unei noi majorități de guvernare, partidele își urmează propriile clarificări interne. PNL joacă previzibil cartea consolidării identității anti-PSD. PSD a obținut o victorie pe care caută să o fructifice, iar pentru asta are nevoie de un guvern care să aducă un proiect economic post-Bolojan. 

Sondajul care enervează PSD și tensiunea socială, în lipsa clarității post-Bolojan
Au dreptate să fie neîncrezători liderii PSD citați în media, comentând cifrele ultimului sondaj INSCOP, care prezenta un clasament post-moțiune cu PNL în fața PSD. Spunea unul dintre pesediști: „Noi am pierdut din electorat pentru că am guvernat cu domnul Bolojan în fruntea Guvernului. Nu se putea ca efectul demiterii lui să fie tot pierderea unei părți din nucleul nostru dur. Aici e o chestiune de logică.” Corect. 
Problema este că, într-un moment în care aproape 80% dintre români sunt îngrijorați de situația politică de după căderea Guvernului Bolojan, se pot întâmpla și lucruri care, la prima vedere, par mai puțin logice. Dincolo de scorul PSD, care poate varia în funcție de evenimente, sondajul confirmă un element ce îi îndreptățește pe autorii moțiunii împotriva Guvernului Bolojan: majoritatea populației — 57% — crede că Guvernul Bolojan a fost înlăturat pentru că a crescut taxele și a gestionat prost economia.
Ceea ce face lucrurile și mai puțin clare este faptul că 48,6% dintre participanții la sondaj consideră că moțiunea de cenzură depusă de PSD și AUR va înrăutăți situația din România, în timp ce 44% sunt de părere că acțiunea celor două partide va îmbunătăți situația țării. Tensiune socială, polarizare și neclaritate.

PNL joacă cartea încăpățânării. La baza partidului se discută despre un Congres care să aducă o echipă integral anti-PSD
Eliberat de constrângerile coaliției și având premierul la conducerea guvernului interimar, PNL face ceea ce era previzibil: consolidarea echipei lui Ilie Bolojan la conducerea partidului. Pe de o parte, liderul PNL face un tur al filialelor pentru a măsura disponibilitatea activului de partid pentru ceea ce se prefigurează a fi cel puțin doi ani de opoziție. Pe de altă parte, unii liberali cer deja un congres care să aducă la conducerea partidului o echipă integral aleasă de Ilie Bolojan și, bineînțeles, integral anti-PSD. Deși Crin Antonescu punea recent în discuție libertatea de exprimare din PNL, ceea ce răzbate din discursurile liderilor locali liberali nu este nemulțumirea, ci acceptarea statutului de partid de opoziție.
Există o așteptare realistă a liberalilor privind consolidarea partidului în afara guvernării? Ceea ce se vede în ultimul sondaj INSCOP este că PNL și USR împreună ajung spre 30% și că 34% dintre români cred că Guvernul Bolojan a fost înlăturat pentru că a încercat să reducă privilegiile, corupția și cheltuielile inutile din sectorul public. Acesta pare să fie bazinul electoral al unei eventuale alianțe PNL-USR. O treime din electorat reprezintă, cel puțin la prima vedere, un proiect interesant. Dar reușita unui astfel de proiect va depinde de cât de grea va fi opoziția și de modul în care PNL și USR vor reuși să treacă peste diferențe vechi, de fond. Pentru că ideea unei fuziuni nu surâde niciunuia dintre partide.

Ce face PSD? Ideea unei guvernări PSD care să consolideze clasa de mijloc
Spunea unul dintre liderii PSD care comentau cifrele recente privind poziționarea partidului în sondaje că AUR poate fi depășit doar dacă este lăsat să guverneze. Din nou, corect. Orice partid testat la guvernare dovedește că așteptările legate de ceea ce poate realiza efectiv au fost prea optimiste. Însă aceasta este o situație ideală.
Dincolo de ceea ce își dorește, PSD trebuie să se gândească la ceea ce poate obține. Lia Olguța Vasilescu, unul dintre liderii influenți ai PSD, vorbea la un moment dat despre un guvern asumat de PSD, cu un sprijin parlamentar pe care partidul îl poate obține. România nu se află însă într-o situație economică ușoară, iar fiecare zi suplimentară de instabilitate nu ajută. Evident, guvernarea erodează.
Vorbind despre situația PSD, Adrian Năstase spunea că social-democrații se confruntă cu neputința de a formula o nouă direcție ideologică de stânga. PSD nu mai știe cui să se adreseze. Baza electorală tradițională s-a schimbat, iar strategia stimulentelor financiare pentru pensionari nu mai reprezintă o soluție durabilă și ar fi utilă o gândire pentru consolidarea clasei de mijloc.
Deși este clar de ce ezită și care sunt riscurile, PSD merită să gândească o strategie de guvernare și un program care — chiar și în condițiile dificile de acum — să încerce să lărgească baza electorală dincolo de nucleul dur al pensionarilor pe care partidul încă se bazează. Problema nu este doar scorul PSD, ci și faptul că, în aproape toate sondajele, se vede că votanții PSD sunt tot mai greu de mobilizat. ]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Omul în fața viitorului - între inteligența artificială şi responsabilitate]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/omul-in-fata-viitorului-intre-inteligenta-artificiala-si-responsabilitate.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/omul-in-fata-viitorului-intre-inteligenta-artificiala-si-responsabilitate.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Discuția despre inteligența artificială traversează astăzi aproape toate disciplinele majore: informatică, drept, economie politică, filosofie morală, teologie, studii media și securitate. Motivul este simplu.

IA nu mai funcționează doar ca tehnologie specializată, ci ca strat invizibil de decizie și predicție peste activități dintre cele mai cotidiene: ce citim, ce cumpărăm, ce drum parcurgem, ce ofertă de muncă primim, ce conținut ni se recomandă și, în anumite contexte, chiar ce risc social sau medical ni se atribuie. Din această perspectivă, problema decisivă nu este dacă mașinile devin mai rapide decât oamenii la anumite sarcini, ci dacă omul ajunge să se înțeleagă pe sine doar în termenii a ceea ce poate fi calculat, anticipat
și optimizat.1
Inteligența artificială trebuie înțeleasă drept un test antropologic major
Această mutație are consecințe care depășesc cu mult registrul eficienței. Dacă tehnologia devine nu doar instrument, ci criteriu ultim de inteligibilitate a realului, atunci viața morală este tradusă în scoruri, relațiile sunt mediate de platforme care monetizează atenția, iar ima­ginea omului este redusă la perfor­manță cognitivă și comportamentală. Nu este întâmplător faptul că documentele normative contemporane insistă asupra unei IA centrate pe om, demne de încredere și compatibile cu drepturile fundamentale, în timp ce interven­țiile magisteriale recente avertizează simultan împotriva demonizării tehnologiei și împotriva idolatrizării ei.2

Teza acestui articol este că IA trebuie înțeleasă drept un test antropologic major. Dacă omul este definit exclusiv prin funcționalitate și perfor­manță, atunci IA poate deveni noul etalon implicit al valorii, iar cei vulnerabili vor fi împinși la margine. Dacă însă omul este gândit ca persoană - corporală, relațională, liberă și deschisă adevărului și binelui -, atunci IA rămâne ceea ce trebuie să fie: un artefact puternic, util, uneori admirabil, dar mereu subordonat unei ordini a scopurilor care nu poate fi produsă de algoritmi.

Una dintre cele mai persistente iluzii ale modernității digitale este ideea că algoritmul ar fi, prin definiție, mai obiectiv decât judecata umană.
Inteligența artificială și etica
A spune că algoritmul nu este neutru nu înseamnă a nega utilitatea lui analitică. Înseamnă doar a recunoaște caracterul său socio-tehnic. Un model de recrutare, de exemplu, nu operează într-un vid moral: el învață din date despre angajări trecute, adică dintr-o istorie a instituției. Dacă acea istorie conține excluderi sistematice, modelul poate transforma prejudecata trecută în normă predictivă pentru viitor. În mod similar, un sistem de evaluare a riscului sau un instrument de moderare automată a conținutului preia inevitabil ipoteze despre ceea ce contează, despre ceea ce merită protejat și despre ceea ce poate fi sacrificat pentru eficiență. Din acest motiv, opacitatea tehnică nu este niciodată doar tehnică; ea devine opacitate morală și politică.3

Literatura de specialitate a arătat că diferitele coduri de etică a IA tind să conveargă în jurul unor principii relativ stabile: binefacere, autonomie, justiție, explicabilitate și responsabilitate. Această convergență este importantă pentru că indică existența unui consens normativ minim.

Totuși, aici apare o dificultate decisivă. Principiile sunt necesare, dar nu sunt suficiente. Brent Mittelstadt a observat convingător că simplul consens asupra unor valori înalte nu produce, de la sine, o practică etică robustă. În absența unor norme profesionale stabilizate, a unor proceduri clare de implementare și a unor mecanisme de răspundere bine definite, „etica IA” riscă să devină mai degrabă un limbaj legitimant decât un regim efectiv de limitare a puterii tehnologice. Între formularea principiilor și aplicarea lor se deschide, adesea, un gol instituțional serios.4
De la opacitate la răspundere
Întrebarea etică fundamentală nu este, așadar, numai ce poate face sistemul?, ci cine răspunde când sistemul produce un prejudiciu? În sistemele complexe, răspunderea se dispersează între dezvoltatori, furnizori de date, manageri, integratori, instituții care cumpără soluția și operatori care o folosesc. Rezultatul este paradoxal: cu cât o infrastructură tehnică este mai sofisticată și mai distribuită, cu atât devine mai dificil de identificat un centru clar al deciziei și, implicit, al răspunderii.5

Santoni de Sio și Mecacci propun o analiză utilă atunci când disting între mai multe forme de goluri de responsabilitate: goluri în control, goluri epistemice, goluri normative și goluri în trasabilitatea deciziei. Cu alte cuvinte, nu știm întotdeauna cine controlează efectiv sistemul, cine înțelege suficient mecanismul intern, după ce norme evaluăm o decizie emergentă și cum reconstruim lanțul cauzal al prejudiciului. Dacă acceptăm aceste goluri ca inevitabile, ajungem fie la fatalism tehnologic - nu se poate altfel -, fie la deflația morală - nimeni nu e cu adevărat responsabil -, fie...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/03/Inteligenta-artificiala-2-1200x720.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România versus Polonia: Competiția mută din culisele Flancului Estic]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-versus-polonia-competitia-muta-din-culisele-flancului-estic.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-versus-polonia-competitia-muta-din-culisele-flancului-estic.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Imaginea oficială de la summitul București 9 (B9) este mereu impecabilă: un tablou de familie în care liderii Flancului Estic își strâng mâinile cu vigoare, se îmbrățișează cordial și afișează zâmbete largi, de un optimism aproape chirurgical. Totul se sfârșește, desigur, cu o declarație comună atotcuprinzătoare, în care abundă termeni precum „unitate de nezdruncinat”, „solidaritate transatlantică” și „coeziune strategică”.

În rândurile de mai jos, voi încerca să arăt ce s-ar putea ascunde în spatele acestei coregrafii menită să ne apere existența dincoace de limita a ceea ce Dino Buzzati numea metaforic ,,Deșertul tătarilor’’.
Toți la Cotroceni, dar cu ochii peste ... Atlantic
Momentul politico-diplomatic de la Palatul Cotroceni afișează un magnetism aparte, menit să transmită Moscovei că zidul de la Marea Baltică la Marea Neagră - așa cum odată era Marele Zid Chinezesc împotriva mongolilor sau Zidul Atlanticului al lui Erwin Rommel, împotriva debarcării Aliaților - este dintr-o singură bucată, fără fisuri, dar cu tot mai multe santinele pe metereze.

Însă, odată ce blițurile aparatelor de fotografiat se sting și ușile grele se închid pentru ședințele de lucru, parfumul unității lasă locul unui miros înțepător de competiție. Dincolo de retorica oficială, Formatul B9 pare să devină ringul unei alte competiții, cea pentru influență, resurse strategice și mai ales, pentru atenția (și trupele) unchiului Sam.
România – Polonia, competiție simetrică sau ... asimetrică
Axa Varșovia-București - inițiatoarea acestui format în 2015, ca răspuns la anexarea Crimeei și tendințele expansioniste ale Moscovei - constituie fără îndoială nucleul politico-militar al Flancului Estic. Dar, în timp ce în documentele oficiale cele două capitale vorbesc pe o singură voce, în realitate între ele au apărut germenii unei concurențe pentru  leadership-ul regional. Nu este o ruptură, ci o surdă și elegantă competiție pentru titlul de „prim-ministru” al apărării (est)europene în fața amenințării rusești. Deși pleacă de la aceleași premise de securitate, viziunile și mai ales vitezele de execuție diferă flagrant. În cele ce urmează, vom diseca cele trei falii competitive care transformă acest parteneriat strategic într-o cursă contra cronometru pentru relevanță geopolitică.
Marile atuuri ale Varșoviei
Axa Nord-Sud este prima mare scenă unde Varșovia a demonstrat cum se joacă șahul diplomatic la nivel de maeștri. În timp ce restul regiunii încă procesa șocul invaziei din Ucraina, Polonia a reușit performanța de a folosi ingenios extinderea NATO către Suedia și Finlanda pentru a-și consolida propriul flanc nordic. Pentru Varșovia, Marea Baltică pare să devină un „lac polonez”, un spațiu unde atuurile sale sunt indiscutabile: cheltuieli militare care au atins stelele (peste 4% din PIB), o modernizare a armatei făcută cu o viteză care lasă restul Europei fără suflare și o poziție geografică critică - transformată la fel de ingenios într-un instrument diplomatic ,,de lucru’’ - între enclava Kaliningrad și „poarta” Bielorusiei.
Varșovia, campioană europeană la un sport numit ,,lobby diplomatic’’
Agresivitatea diplomatică a Poloniei - în sens pozitiv, desigur - este de manual. Prezența liderilor nordici la București sau în alte capitale din format este, în realitate, rezultatul unei munci de lobby dusă de Varșovia în ultimii ani. Pentru Stockholm sau Helsinki - ca să nu mai vorbim de baltici - „centrul de greutate” al apărării estice este la Varșovia, în timp ce România este privită ca un partener respectabil, dar secundar, aflat undeva la periferia sudică a intereselor lor imediate. Polonia nu s-a mulțumit să fie un simplu membru B9, ci a devenit arhitectul care decide unde se mută reflectoarele securității europene, lăsând Bucureștiului perspectiva unui spectator, care aplaudă de pe margine succesele „fratelui mai mare” de la Nord.
Cum ar recunoaște Ankara rolul de ,,pivot’’ al României în zona Mării Negre
În acest peisaj efervescent, Bucureștiul pare adesea un actor pasiv, luat de curentul evenimentelor mai degrabă decât un navigator care își stabilește singur cursul. România deține o poziție strategică de aur la Marea Neagră, însă nu a dovedit încă o viziune diplomatică pe măsura acestui potențial. Există, desigur, scuza eternă numită Turcia – „copilul teribil” al Alianței, un lider regional cu pretenții de hegemon - ajutată de o Convenție, cea de la Montreux, veche de un aproape un secol - care privește orice inițiativă în Marea Neagră prin prisma propriilor interese.

Însă, o diplomație creativă ar fi trebuit să vadă dincolo de blocajele Ankarei. Dacă Bucureștiul ar fi avut curajul și viziunea de a atrage Grecia într-un format de cooperare consolidat, poziția României ar fi fost mult mai solidă. O axă București-Atena ar fi echilibrat balanța geopolitică, forțând chiar și Turcia să recunoască un rol de pivot pentru România.
Războiul României cu ... geografia
Marea Neagră nu ar trebui să fie doar o zonă de tranzit pen...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Rolul cadrului de rezoluția bancară pentru drumul României către zona euro]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/leonardo-badea-prim-viceguvernator-bnr-rolul-cadrului-de-rezolutia-bancara-pentru-drumul-romaniei-catre-zona-euro.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/leonardo-badea-prim-viceguvernator-bnr-rolul-cadrului-de-rezolutia-bancara-pentru-drumul-romaniei-catre-zona-euro.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Pentru economia României și pentru menținerea ritmului de convergență la nivel european, calitatea cadrului instituțional are o importanță fundamentală. 

În ultimele decenii, experiența internațională a arătat că diferențele de dezvoltare dintre state sunt influențate nu doar prin resurse naturale, poziționare geografică sau alte avantaje materiale specifice, ci și prin robustețea instituțiilor publice, capacitatea acestora de a transmite încredere și a asigura predictibilitate și modul în care reușesc să faciliteze gestionarea de către actorii economici a riscurilor, perioadelor de tensiune și incertitudine.

Una dintre ideile centrale ce se regăsesc în lucrările laureatului Premiului Nobel pentru economie Daron Acemoglu - prezent recent la București, în cadrul unei conferințe dedicate viitorului economiei - este aceea că dezvoltarea sustenabilă a unei națiuni depinde în mod esențial de calitatea instituțiilor sale. 

Cu alte cuvinte, prosperitatea pe termen lung nu este doar rezultatul acumulării de capital sau al progresului tehnologic, ci și al existenței unor mecanisme instituționale capabile să susțină stabilitatea, încrederea și buna funcționare a economiei.

În interiorul acestui ansamblu instituțional, sistemul bancar ocupă un loc aparte. El asigură circulația economiilor către investiții, finanțarea economiei reale, transmiterea politicii monetare și, nu în ultimul rând, funcționarea mecanismelor de plată pe care se bazează activitatea economică de zi cu zi. Din acest motiv, robustețea sistemului bancar este o condiție esențială pentru stabilitatea economică și socială în ansamblu.

În acest context trebuie înțeleasă și importanța pe care a dobândit-o, în ultimele două decenii, cadrul de rezoluție bancară. În arhitectura europeană de stabilitate financiară, acesta reprezintă astăzi o componentă indispensabilă a ansamblului de instrumente aflate la dispoziția autorităților responsabile de funcționarea robustă a sistemului financiar.

Pentru a înțelege însă pe deplin relevanța acestor evoluții, este important să ne amintim contextul din care ele au apărut. Marea criză financiară din 2008-2009 — care a afectat deopotrivă economii avansate, emergente și în curs de dezvoltare — a avut un impact atât de amplu și de profund încât a determinat schimbări majore de paradigmă în ceea ce privește modul în care este înțeleasă și protejată robustețea sistemului financiar. 

 	Anterior acesteia, se considera că stabilitatea prețurilor de consum, adică o inflație redusă, aduce implicit și o stabilitate a prețului activelor financiare, care asigură, ca o consecință directă, stabilitatea sistemului financiar în ansamblu. Totodată, conceptele de recesiune și criză financiară se foloseau într-o oarecare echivalență. 
 	Efectele crizei financiare din 2008-2009 au evidențiat însă că o criză în sistemul financiar poate apare fără să existe o recesiune în prealabil, și, foarte important, inclusiv într-o perioadă în care inflația se află la un nivel redus. De asemenea, a devenit evident că, pe ansamblul economiei, costul asociat crizelor financiare este mult mai ridicat decât cel al recesiunilor.

Această nouă viziune despre echilibrul macroeconomic, în care stabilitatea sectorului financiar este o componentă endogenă, a atras de la sine și modificări fără precedent cu privire la arhitectura sistemului prudențial.

Practic, criza financiară a condus la apariția a două noi componente în cadrul sistemului prudențial: politica macroprudențială și rezoluția bancară. 

Până la criza financiară, se considera faptul că supravegherea atentă la nivel microprudențial reprezintă, într-o exprimare adesea utilizată în matematică, o condiție necesară și suficientă pentru stabilitatea sectorului financiar. Realitatea acestei crize ne-a arătat însă că, așa cum spune o veche vorbă românească: poți vedea copacii, însă e posibil să scapi din vedere pădurea – adică riscurile și vulnerabilitățile care se acumulează în ansamblul sistemului. Răspunsul a fost dezvoltarea și operaționalizarea conceptul de risc sistemic,  pentru a caracteriza și adresa genul de probleme care apar într-o anumită zonă a sistemului financiar sau a economiei, și care apoi se extind și se pot chiar generaliza. 

Iar pentru că în timpul crizei numeroase instituții financiare europene și americane au fost sprijinite prin utilizarea resurselor publice, cu efecte semnificative asupra pozițiilor fiscale și asupra nivelului datoriei publice din statele implicate, noua paradigmă post-criză a urmărit dezvoltarea unor mecanisme care să permită gestionarea dificultăților unor instituții de importanță sistemică fără transferarea costurilor către contribuabili.

În acest context, cadrul de rezoluție bancară a devenit un element esențial al arhitecturii moderne de stabilitate financiară, inclusiv prin rolul său în diminuarea hazardului moral. Prin consolidarea principiului potrivit căruia acționarii și creditorii trebuie să suporte cu prioritate pierder...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/Leonardo-Badea-Prim-viceguvernator-BNR.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Mitul „salvatorului Bolojan" și vechea energie anti-PSD]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/mitul-salvatorului-bolojan-si-vechea-energie-anti-psd.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/mitul-salvatorului-bolojan-si-vechea-energie-anti-psd.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În contextul lipsei generalizate de încredere a românilor în politicieni, o narațiune surprinzătoare a ocupat discuția publică: mitul “eroului Bolojan”. 
Profilarea atât de clară a lui Ilie Bolojan pentru un segment de electorat a luat prin surprindere, având în vedere că nimeni nu părea să mai creadă în personaje pozitive - și că premierul este totuși asociat cu creșteri de taxe care au afectat toată populația. În această evoluție neașteptată, a contat mobilizarea vechii energii anti-PSD.

După anularea alegerilor, a scăzut relevanța clivajului clasic „PSD – anti-PSD" 
După șocul anulării prezidențialelor și lupta Nicușor Dan – George Simion, partidele tradiționale au ajuns la un relativ consens: pentru a-i izola pe Georgescu și mai târziu, pe Simion, au suspendat vechile conflicte. Deși PSD nu l-a susținut explicit pe Nicușor Dan în prezindențiale 2025, afilierea europeană puternică și noul clivaj suveraniști – pro-europeni l-au plasat, în percepția publică, de partea pro-europeană. Presiunea tradițională asupra PSD a scăzut semnificativ.
Intrarea la guvernare alături de PNL și USR a redus și mai mult relevanța clivajului clasic „PSD – anti-PSD". Din toamna lui 2024 și până la ieșirea de la guvernare, PSD a fost remarcabil de puțin presat — inclusiv în decembrie 2025, când protestele privind Justiția au atins partidul lui Sorin Grindeanu destul de puțin, spre deosebire de alte momente similare.
Pe acest fundal de acalmie, atacul din ultimele săptămâni — declanșat de consultarea internă în care conducerea PSD a testat ieșirea de la guvernare și urmat de ruptura efectivă din coaliție — a readus tonul anti-PSD la o duritate pe care partidul nu o mai experimentase de mult. Prin extindere și intensitate, presiunea publică a rivalizat cu cea din perioada Dragnea, chiar dacă fără imaginea distinctă a protestelor din fața Guvernului din 2017-2018.

Cum va fi testat mitul “salvatorului Bolojan”: orice asociere cu “politica veche”, privatizarea mitului de către susținătorii fervenți și trecerea timpului
Pentru cei surprinși de mobilizarea bruscă în favoarea lui Ilie Bolojan, într-un context în care publicul este sătul de politică, energizarea electoratului anti-PSD este un prim răspuns: bazinul PNL-USR este mobilizat de opoziția față de PSD. Dincolo de acest mecanism reactiv, așteptarea pentru apariția unui mit dintre personajele de pe scena publică este tot timpul acolo, latentă — cu atât mai mult în societăți cu nivel scăzut de încredere socială, ca a noastră. Ce contează este să se îndeplinească condițiile care, într-un context de tensiune publică, să ducă la activarea acestei percepții.
Există o campanie de comunicare în favoarea lui Ilie Bolojan, mai ales în mediul online? Fără îndoială — ar fi nefiresc să nu existe, pentru un prim-ministru și lider al unui partid de guvernare. Deși publicitatea pentru brandul Bolojan este sesizabilă, există un temei pentru care această comunicare funcționează: autenticitatea. În rândul publicului tradițional anti-PSD, Ilie Bolojan a reușit să resusciteze imaginea unui lider care se opune autentic PSD.


[caption id="attachment_4722618" align="alignnone" width="2560"] Ilie Bolojan. Sursă foto: gov.ro[/caption]
Cele trei elemente care pot eroda imaginea lui Bolojan
Ce poate eroda imaginea lui Ilie Bolojan, dacă nici creșterile de taxe nu au reușit să scadă încrederea în liderul PNL în rândul electoratului PNL-USR? Trei elemente: orice asociere cu politica veche, radicalismul susținătorilor săi publici și simpla trecere a timpului. 
Primul și-a găsit deja un indicator: în vara anului 2025, a scăpat știrea despre rucsacul lui Bolojan de 1.300 de euro. Imaginea de politician bogat, distant față de românul mediu, educat și urban, căruia i se adresează, a făcut o asociere negativă instinctivă: „politica veche". Aceasta este baza erodării încrederii în orice politician din bazinul anti-PSD.
În al doilea rând, lipsa de realism a suporterilor publici ai lui Ilie Bolojan. Ca în jurul oricărui „erou" din politică, se coagulează rapid o masă entuziastă de susținători fervenți. Radicalismul acestor susținători și intensitatea cu care îl apără — amplificată de dinamica mediului online, care recompensează excesul și penalizează nuanța — sunt ele însele un factor de erodare. Nu pentru că susținerea ar fi nesinceră, ci pentru că tonul ei contrazice starea de spirit reală a publicului mai larg. 

Testul esențial al mitului lui Ilie Bolojan va fi simpla trecere a timpului
Omul obișnuit care îl simpatizează pe Bolojan nu se regăsește în registrul triumfalist și agresiv al susținătorilor săi cei mai vocali. Spiritul timpului nu este de entuziasm politic — este de scepticism și așteptare prudentă. Când susținerea publică pentru un lider capătă tonalitatea unui cult, publicul moderat se distanțează: nu trece neapărat de partea adversarilor, dar își reduce angajamentul. Fără publicul moderat, mitul s-a privatizat: rămâne doar al susținătorilor fervenți. 
Testul esențial al mit...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[I-ar prinde bine lui Ilie, o mică pandemie]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/i-ar-prinde-bine-lui-ilie-o-mica-pandemie.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/i-ar-prinde-bine-lui-ilie-o-mica-pandemie.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[ Să începem cu începutul, pentru că treaba e mai veche. În perioada 15-19 ianuarie 2024, a avut locla Davos, celebra întâlnire a liderilor mondiali. Deviza sub care s-au desfăşurat lucrările a fost „Recâştigarea încrederii”. De ce avea nevoie Davosul, care s-a autointitulat „Guvernul mondial”, de recâştigarea încrederii, şi mai ales a cui? 
De-a lungul timpului, la Davos s-au spus o groază de demenţe. 
Unele, clar caz de targă. Cum ar fi modificarea dimensiunilor omului prin mutaţii genetice, pe motiv că un om de dimensiuni mai mici, ar consuma mai puţine resurse şi nici nu ar încălzi planeta aşa de tare. Doctorul Mathew Liao, profesor de bioetică la Universitatea din New York, a susţinut într-o conferinţă la Davos acest plan, care cuprindea inclusiv convingerea părinţilor de a accepta anumite tratamente pentru a naşte copii mai mici. 

Întrebat la sfârşit de jurnalişti despre cam cât de mici ar trebui să fie oamenii, a răspuns foarte serios: „Cât să nu fie atacaţi de o pisică”. Şi încă un exemplu, ca să vedeţi cu cine avem de-a face. Au constatat că vacile, pentru că râgâie şi flatulează, încălzind astfel atmosfera, ar trebui să fie redus drastic numărul lor pe planetă. 

Ce te faci însă că oamenii consumă carne de vacă. Chiar foarte multă. S-a propus şi o soluţie. Un plasture, în genul celui cu nicotină, care, aplicat pe piele, face pe consumatorul de carne de vacă să i se facă rău după ce mănâncă. Şi astfel, din vomitat în vomitat, renunţă la carnea de vacă, iar fermierii nu mai au pentru ce să le crească, pentru că nu le mai mănâncă nimeni. Şi astfel, planeta se salvează. 
Nu mai reamintesc de desele luări de poziţie ale unor personalităţi prezente la Davos, care, în luările lor de cuvânt au spus că suntem prea mulţi pe planetă. 
O planetă care are resurse limitate, deci, trebuie redusă populaţia. Un joc extrem de periculos de-a Dumnezeu. De ce avea nevoie, în 2024 Davos să recâştige încrederea? Pentru că pandemia de Coronavirus, de la jaful vaccinurilor, până la morţile subite ale unor oameni perfect sănătoşi care nu au fost explicate ştiinţific nici până în ziua de azi, a făcut-o praf.

Să mai reţinem că la reuniunea din 2024 s-a dezbătut, într-o secţine separată, tema unui viitor virus. I s-a spus „Virusul X”. Care încă nu exista la vremea aceea, dar care era foarte sigur că va veni. Şi va fi, conform directorului OMS, de 20 de ori mai mortal decât Coronavirus. Adică, nu ştim cine este, nu are nume, dar ştim sigur că o să apară, va fi foarte mortal şi se transmite, sigur, de la om la om. 
Să părăsim acum Elveţia şi să revenim acasă la noi, în România. Ce legătură are Ilie Bolojan cu Davos? 
Că nu a fost acolo la nicio întrunire. Şi, oricum, dacă se ducea, nu pricepea nimic, pentru că nu cunoaşte nicio limbă străină. Iar liderii de acolo se încăpăţânează să nu vorbească româneşte.

 Să începem, ca şi în cazul Davos, cu un mic istoric. O istorie cât se poate de recentă. În urmă cu 8 zile, Guvernul Bolojan era demis glorios de Parlament cu 187 de voturi, mult peste cele necesare ca moţiunea să treacă. În mod normal şi de bun simţ, ar fi fost ca Ilie Bolojan şi gaşca de la Palatul Victoria să-şi ia catrafusele şi să plece. 

Nu au făcut-o, prevalându-se de o prevedere a Constituţiei, că mai pot rămâne interimari 45 de zile. Cu tot votul masiv de a se duce acasă pe care şi l-au luat, au decis să mai rămână. Fie şi numai 45 de zile. Pentru bunăstarea ţării, desigur, drum la care se angajase întreg Cabinetul iar noi, inculţii şi inconştienţii l-am curmat când era în plină glorie de a mai tăia ceva de la handicapaţi, pensionari şi copii.

 De ce vrea, totuşi, Bolojan şi ai lui să mai rămână? Iată un posibil răspuns: Ordonanța de Urgență nr. 38/2026, pusă pe ordinea de zi a ședinței de Guvern din 8 mai şi care vizează, printre altele, și programul de înarmare SAFE și PNRR. Pe 8 mai, deşi Guvernul Bolojan fusese demis cu trei zile înainte, pe 5 mai şi, conform Articolului 110, alineatul (4) din Constituție, un guvern al cărui mandat a încetat, îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. Şi Legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului restrânge și mai mult atribuțiile, specificând explicit că în perioada interimatului Executivul nu poate emite ordonanțe și nu poate iniția proiecte de lege.
 Şi totuşi, Bolojan a făcut-o, încălcând nu numai Constituţia şi legea mai sus pomenită, ci făcând şi falsuri, antedatând în Monitorul Oficial actul normativ, ca să-i dea aparenţa de legalitate. 
Manevra a stârnit un scandal imens. „În acest moment, noi lucrăm la textul unei sesizări pentru Curtea Constituțională. Probabil, dacă nu mâine, poimâine o să trimitem sesizarea către Curtea Constituțională, (luni sau marţi n,r.) pentru că sunt într-adevăr, mai multe motive de neconstituționalitate și credem că e foarte grav ceea ce s-a întâmplat”, a declarat Avocatul Poporului, doamna Renate Weber.
...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Două războaie, cu o victimă colaterală sigură: Europa ]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/doua-razboaie-cu-o-victima-colaterala-sigura-europa.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/doua-razboaie-cu-o-victima-colaterala-sigura-europa.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Europa a redescoperit, cu o uimire aproape ingenuă, că istoria nu s-a sfârșit, ci doar și-a luat o scurtă pauză. Ne regăsim astăzi în postura ingrată de „spectator plătitor” în două conflicte asimetrice care funcționează ca niște menghine geostrategice. 

În Ucraina, un război de asediu clasic, de uzură, ne vede în rolul de arsenal moral și financiar – un contributor generos care speră că investiția în libertatea vecinului va ține „ursul” departe de propria sufragerie. În schimb, în conflictul cu Iranul (și sateliții săi), Europa este perdantul cert pe orice termen. Aici, asediul nu e asupra teritoriului, ci asupra fluxurilor vitale.

Suntem prinși între datoria etică de a susține democrația în Est și incapacitatea cronică de a ne proteja rutele comerciale în Sud, într-un joc în care noi primim periodic facturile pentru arme și muniție.

Să-mi fie iertat modul ușor ironic de a prezenta lucrurile, mai ales în rândurile de mai jos, dar mai cred încă, așa cum credeau vechii romani, că ,,ridendo castigat mores’’ - râzând îndrepți obiceiurile (proaste). Când n-au mai crezut, au ... dispărut.

 În Golf, câștigă ... Rusia ...

Dacă „operațiunea specială” a lui Putin a fost scânteia crizei energetice,  zgomotul blocării - fie parțială, dublă sau amenințată - a Strâmtorii Hormuz este „fanfara” care anunță un nou status quo. În mod ironic, haosul din Golf este gura de oxigen a Moscovei. Pe măsură ce tranzitul prin Hormuz devine un sport extrem, prețul barilului crește, alimentând visteria Kremlinului. Economia rusă, declarată clinic moartă la Bruxelles încă de acum doi ani, se încăpățânează să se refacă prin „transfuzii” de petro-ruso-dolari obținuți din anxietatea globală, în timp ce războiul din Ucraina devine un zgomot de fundal, costisitor pentru o Europă tot mai anemică.

... dar pierde Europa

Ne pregătim pentru un transfer de bogăție care va face ca șocul petrolier din 1973 să pară o simplă eroare de rotunjire. Odată ce praful răscolit în deșert se va așeza peste Golful Persic, factura va fi prezentată la ghișeul european. America, binecuvântată cu resurse de șist și o insularitate strategică, va privi spectacolul cu o detașare reținută. Europa, în schimb, va privi cum capitalul său se scurge către producători, finanțând luxul din deșert și reînarmarea din stepele de dincoace de Urali. Spectrul stagflației nu mai este o teorie prăfuită din manualele de economie, ci noul meniu zilnic: prețuri care urcă spre stele și o creștere economică ce refuză să părăsească subsolul.

Muzica bună a petrodolarilor, sau ,,ou sont les neiges d’antan?’’

Revenim, cu o nostalgie forțată, la estetica politică a anilor '70-'90, dar fără muzica bună de atunci, dar nu la fel de bună ca cea din anii ‘60. Deficitele comerciale bat recorduri, îndatorarea devine singura politică de coeziune, iar deficitul bugetar este noul standard de performanță. Aici, românii nu sunt singuri, dar sunt campioni, absoluți.

În timp ce Washingtonul își permite luxul de a impune soluții pentru propriile probleme, Europa rămâne „de căruță”, încercând să repare un motor complex cu unelte de acum trei decenii, sub povara unei monede care își caută utilitatea într-o lume a materiilor prime energetice și nu numai... România este pe podium la toate probele: inflație, deficite, recesiune. Ne evidențiem mereu, dar nu ieșim niciodată din pivnița continentală, în care am rămas cam singuri.

„Responsabilitate pentru Europa”: Noua față a hegemoniei germane

Imaginând un viitor peisaj de asediu, desprins parcă din cărțile lui Erich Maria Remarque, Berlinul a decis că este momentul pentru o „metamorfoză” doctrinară. Strategia militară națională, protectiv intitulată „Responsabilitate pentru Europa”, marchează sfârșitul unei ere care a durat aproape 80 de ani, cu 10 cancelari. Era perioada „diplomației prin cecuri” - românii o știu bine, pentru că așa i-a vândut Ceaușescu pe sași, cei care aduseseră civilizația occidentală în Transilvania, nu alții - și a dependenței confortabile de gazul rusesc și umbrela americană.

Astăzi, chiar și „puternica Germanie” dă semne de oboseală, în stare de cronicizare: industria sa auto, motorul continentului, aproape 10% din PIB-ul european, gâfâie fără energie ieftină, iar bugetul federal a trebuit să forțeze limitele constituționale pentru a finanța rearmarea.

Germania fură startul ... convențional

Totuși, ironia dar și rigoarea academică ne obligă să observăm oportunitatea: Berlinul folosește frica generală de Rusia pentru a-și revendica rolul de „lider militar” al continentului, definind Moscova drept ,,principalul dușman’’, de fapt singurul. Ambiția declarată de a construi cea mai puternică armată convențională din Europa până în 2039 – despre care am scris săptămâna trecută -  nu este doar un act de apărare, ci o încercare de a redefini ierarhia europeană. Germania vrea să fie „jandarmul convențional” cu acte în regulă, sperând că prestigiul militar va compensa declinul competitivității economice....]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[O nouă Ordine Mondială se naște din fumul de la Ormuz]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/o-noua-ordine-mondiala-se-naste-din-fumul-de-la-ormuz.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/o-noua-ordine-mondiala-se-naste-din-fumul-de-la-ormuz.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[O nouă Ordine Mondială se naște din fumul de la Ormuz. În plină criză a Orientului Mijlociu, marile puteri se comportă exact ca oamenii: unele se tem de laude, altele se liniștesc doar sub critică. Filozoful român Constantin Noica observa cu finețe: „Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu știu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniștit: sunt totuși mai bun decât atât.” Astăzi, Iranul pare să urmeze mai degrabă a doua cale. Cu cât este condamnat și sancționat mai aspru, cu atât devine mai încrezător și mai agresiv în urmărirea obiectivului său strategic major: controlul recunoscut asupra Strâmtorii Hormuz. Lauda pe care o caută nu vine din afară, ci din forța pe care și-o construiește singur – o forță ce amenință să schimbe pentru totdeauna echilibrul energetic global.

Trei crize energetice care au forjat alianța SUA-Europa
Strâmtoarea Ormuz nu este doar o fâșie de apă strategică. Este locul unde, în primăvara anului 2026, se încheie o epocă și începe alta. Al patrulea șoc petrolier al erei moderne – declanșat de războiul israeliano-american împotriva Iranului – nu distruge doar fluxuri de țiței. El desface ordinea economică și politică globală construită de Occident în ultimele opt decenii.
Povestea pe care o știm cu toții – Bretton Woods, Planul Marshall, integrarea europeană – este adevărată, dar incompletă. Ceea ce a cimentat cu adevărat alianța transatlantică nu au fost doar tratatele semnate la Washington și Geneva, ci trei crize energetice majore care au forțat Europa de Vest să se lipească de Statele Unite.

Primul șoc - a venit în 1956, la Suez.
Egiptul lui Nasser naționalizează canalul. Marea Britanie, Franța și Israelul atacă. Canalul este blocat cu nave scufundate. Europa tremură fără petrolul din Golf. Washingtonul refuză să-și susțină aliații europeni, iar imperiile de odinioară sunt umilite. Lecția a fost dură: suveranitatea asupra resurselor devine arma noilor state postcoloniale. Un an mai târziu, Tratatul de la Roma – fondarea Comunității Economice Europene – nu a fost doar un răspuns la fascism, ci și o încercare disperată de a lega fostele colonii de Europa printr-un sistem comercial preferențial.

Al doilea șoc - din 1973, a fost și mai dur.
Războiul de Yom Kippur OPEC (Organization of the Petroleum Exporting Countries) și OAPEC (Organization of Arab Petroleum Exporting Countries) ridică prețurile și impun embargouri. Occidentul, dependent de petrolul ieftin, intră în criză. Prețurile explodează, economiile se clatină. Răspunsul a fost coordonarea fără precedent: se naște G-7, Agenția Internațională pentru Energie, iar FMI și Banca Mondială devin instrumente ale „ajustării structurale” – un eufemism pentru impunerea austerității, devalorizării și liberalizării forțate în țările în curs de dezvoltare. Petrodolarii au fost reciclați. Suveranitatea economică a Sudului Global a fost temporar îngenuncheată.

Al treilea șoc - din 1979, a venit odată cu Revoluția Iraniană.
Teheranul promitea să pună capăt imperialismului și să dea resursele poporului. Prețurile petrolului s-au dublat din nou. Occidentul a răspuns cu sancțiuni, sprijin pentru Irak în războiul de opt ani și consolidarea doctrinei neoliberale. Toate trei crizele au avut același efect paradoxal: au slăbit temporar Occidentul, dar l-au unit și l-au întărit pe termen lung.


[caption id="attachment_4687569" align="alignnone" width="1536"] harta Iran / sursa foto: captură video[/caption]
Acum, al patrulea șoc - Ormuz - sparge acest model
După atacul din 28 februarie asupra Iranului, Teheranul a închis Ormuzul. Fluxul de petrol s-a încetinit dramatic. Lanțuri de aprovizionare globale, inclusiv cele pentru semiconductori (prin lipsa heliului), au fost perturbate. Planurile ambițioase de infrastructură digitală din Golf au intrat în stand-by. Și, spre deosebire de crizele anterioare, de această dată alianța occidentală nu se consolidează – se fracturează. Marea Britanie, Germania și Franța au refuzat să se implice direct în conflict. Liderii europeni cer negocieri, nu victorie militară. În paralel, UE semnează acorduri comerciale majore cu America Latină și India, ocolind parțial Statele Unite.
Hegemonia dolarului slăbește vizibil: ponderea sa în rezervele globale scade, comerțul în yuani, dirhami și alte monede locale explodează. Sistemul chinezesc CIPS (Cross-Border Interbank Payment System — Sistemul de Plăți Interbancare Transfrontaliere al Chinei) câștigă teren rapid. Chiar și Arabia Saudită vinde petrol în afara petrodolarului. Pentru prima dată de la al Doilea Război Mondial, Statele Unite par incapabile să garanteze securitatea rutelor energetice vitale. Aliații lor tradiționali caută alternative. Ordinea unipolară construită ca răspuns la cele trei șocuri petroliere ale secolului XX se destramă sub presiunea primului șoc major al secolului XXI. Ce va urma rămâne deschis.
O lume multipolară mai echitabilă? Sau un mercantilism autoritar condus de state puternice – China, I...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ceața de după moțiune. PSD, obligat să clarifice: guvernare cu sau fără AUR]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ceata-de-dupa-motiune-psd-obligat-sa-clarifice-guvernare-cu-sau-fara-aur.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ceata-de-dupa-motiune-psd-obligat-sa-clarifice-guvernare-cu-sau-fara-aur.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Deși moțiunea este rezultatul acțiunii comune PSD și AUR, răspunderea pentru evoluția de după moțiune apasă mult mai mult pe partidul lui Sorin Grindeanu.

Chiar dacă asocierea cu PSD nu este ușor de justificat, AUR are spațiu de a argumenta evoluția după moțiune în orice sens. Poate intra la guvernare, pentru a salva țara de o guvernare minoritară, instabilă sau, poate la fel de bine, să stea în opoziție, lăudându-se cu distrugerea guvernării Bolojan.
Greu de convins PNL să revină la guvernare cu PSD
PNL-iștii și-au făcut un renume din cât de repede înlocuiesc șefii de partid care pierd poziția de la conducerea guvernului sau alegerile. Dar acum nu există o majoritate în PNL pentru schimbarea lui Ilie Bolojan de la conducerea partidului. Tonul tot mai ridicat al PSD în disputa din ultimele luni de zile cu premierul Bolojan și dărămarea guvernului a ostilizat o bună parte din PNL.

Liberalilor le place la guvernare, dar prin acțiunea PSD au câștigat un statut de victimă pe care nu are sens să-l piardă revenind rapid la guvernare. Este mai avantajos să lase PSD să se descurce cu urmările moțiunii. În plus, presiunea publică pentru a se distanța acum de PSD este mare și orice lider liberal care ar accepta o revenirea la guvernare ar fi asociat imediat cu PSD.

Chiar și dacă în PNL se va coagula, la un moment dat, o majoritate pentru schimbarea lui Ilie Bolojan, asta nu se va întâmpla curând.
PSD trebuie să impună controlul jocului post-moțiune
Incertitudinea arată doar slăbiciune

În condițiile în care PNL nu va fi convins să revină ușor la guvernare (USR având aceeași poziționare) rămâne perspectiva unui guvern minoritar sau a unui guvern PSD-AUR. Din acel moment, începe răspunderea pentru PSD. Schimbarea guvernului Bolojan a avut o anumită bază de susținere publică, dar instabilitatea de după moțiune vine doar cu costuri.

Răspunderea guvernării va balansa spre președintele Nicușor Dan și PSD care vor trebui să decidă dacă PSD asumă sau nu conducerea viitorului guvern și unde găsește susținere parlamentară. Cel mai probabil, va urma o perioadă de guvernare incertă, interimară și mai apoi cu premier negociat, sprijin politic neclar și fragmentat.

Sau PSD se hotărește să asume până la capăt colaborarea cu AUR chiar și împotriva nemulțumirii liderilor europeni și să producă o guvernare cu sprijin parlamentar mai solid PSD-AUR.
Apropierea PSD de AUR dăunează mai mult partidului lui Simion decât PSD
Depunerea moțiunii a generat un val de atacuri la PSD și AUR, însă efectele atacurilor sunt diferite pentru cele două partide. Chiar dacă PSD este criticat puternic, asocierea cu AUR nu este pentru electoratul PSD cel mai rău lucru care se putea întâmpla. Discuțiile despre apropierea dintre cele două partide sunt de notorietate în rândul bazei locale a PSD.

La scorul de acum, PSD este, în linii mari, în nucleul său de votanți fideli pentru care PSD contează ca istorie a numelui, acceptarea față de mișcările contradictorii ale partidului fiind mare.

Pentru publicul care este deschis sa voteze AUR însă, asocierea cu PSD este mai greu de digerat. Nu doar că cei care optează pentru AUR sunt negativi față de PSD, dar inclusiv George Simion și liderii AUR, au un lung istoric de atacuri la adresa conducerii PSD și la asocierea PSD cu ”sistemul” care le-a consolidat votanților auriști neîncrederea în PSD.
Bolojan, perceput negativ de sustinatorii AUR
Premierul Bolojan este negativ perceput în rândul susținătorilor AUR și schimbarea guvernului era dorită, însă asocierea cu PSD este de asemenea negativ percepută. Rămâne de văzut cum vor judeca cei care votează AUR. Primul sondaj care va măsura efectul asocierii PSD-AUR va fi interesant pentru conducerile ambelor partide.

În toată această discuție intensă pe care a creat-o moțiunea PSD-AUR, cea mai importantă etapă începe abia după căderea guvernului, iar așteptarea pentru o soluție clară va balansa mai mult spre PSD, decât spre partidul condus de George Simion. AUR a ajutat PSD să-l dea jos pe Ilie Bolojan. De aici înainte, este treaba PSD.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/angelin-ioan.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Miza ascunsă în Golf: China transformă criza în avantaj propriu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/miza-ascunsa-in-golf-china-transforma-criza-in-avantaj-propriu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/miza-ascunsa-in-golf-china-transforma-criza-in-avantaj-propriu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Două zile după debutul conflictului din Golf, China a anulat prima tranzacție importantă în yuani cu obligațiuni emise de către o entitate de stat din Orientul Mijlociu. Era vorba de Abu Dhabi Oil Company – ADNOC, societate petrolieră de stat din EAU, iar anularea avea loc în condițiile ,,volatilității piețelor financiare’’, generată de escaladarea crizei din regiune. Cuantumul tranzacției: 14 miliarde yuani, aproximativ 2 miliarde dolari.
Miza ascunsă în Golf: China transformă criza în avantaj propriu
Aparent, decizia a aparținut companiei emirateze, însă operațiunea inițială făcea parte dintr-o strategie amplă  a Beijingului care vizează, deocamdată, consolidarea raporturilor financiare între statele din Golf și China. Obiectivul real al strategiei este mai generos: un alt pas spre promovarea yuanului ca alternativă la dolar.

În paralel, băncile chineze au manifestat mai multă prudență în acordarea de credite către entități statale și private din zona de conflict. Deși metaforele nu prea au ce căuta în lumea financiară, aici putem spune că yuanul a pierdut o bătălie în fața dolarului, David a fost învins de Goliat. Dar războiul abia începe. În cele ce urmează, voi încerca să deslușesc modul cum China – aparent, primul perdant din exteriorul conflictului – ar putea întoarce situația în folosul său.
Yuan versus petrodolar
Desigur, avem de-a face cu un paradox atunci când afirmăm că războiul din Golf ar putea ajuta yuanul să erodeze bazele așa-numitului ,,regim al petrodolarului’’. Cum s-ar putea întâmpla? Simplu: Statele din Orientul Mijlociu – în special cele afectate de conflict – vor lua în calcul diversificarea economiilor în valută străină, iar yuanul este la îndemână. Puțină istorie ne va arăta că acest lucru este posibil.

Actualmente, cea mai mare parte a țițeiului este facturată în dolari, la nivel mondial. În 1974, Arabia Saudită – urmată de alte petro-monarhii din Golf – a acceptat ,,Pactul dolarului’’, facturând petrolul exportat în dolari și investind surplusul în Statele Unite. Pentru aceasta a primit garanții de securitate din partea Washingtonului. S-a fundamantat astfel ,,era dolarizării’’ schimburilor internaționale întrucât Arabia Saudită era primul exportator al lumii, iar țițeiul avea un rol central în economia globală. Așa a rămas vreme de 40 de ani.
Despre petro-yuan la prezent și ... viitor
Primele schimbări au apărut când petrolul iranian –  apoi cel rusesc – au devenit subiect de sancțiuni. Evaluarea și facturarea s-au făcut și în alte valute: ruble, rupii, yuani. Chiar și Arabia Saudită, a lăsat ,,pactul’’ mai la urmă și a experimentat acest tip de plăți. Puterea dolarului s-a erodat puțin, chiar nesemnificativ în termani comerciali, dar conflictul actual a adus chestiunea în prim-plan propagandistic și psihologic, aș spune că fără o intenție vizibilă a Beijingului sau Teheranului. Adică, în alți termeni, ,,se poate și așa’’.

Influența post-conflict a Chinei asupra Iranului ar putea avea ca efect solicitarea iranienilor ca țițeiul exportat, inclusiv în Europa, să fie achitat în ... yuani. Deocamdată, pare o utopie, dar evoluția relațiillor europenilor cu administrația Trump și ,,cruciada’’ economico-comercială a Beijingului pe vechiul continent pot deveni catalizatori în materializarea acestei idei. Numai că, dacă o țară are rezerve în yuani - adică, petroyuani -  nu le poate folosi în exterior decât cu permisiunea Beijingului. Așa e legea...controlului.
Strategia lui Netanyahu pornește de la alți parametri ... americani
,,Chestiunea nucleară’’ iraniană nu este de dată recentă. În 2012, primul ministru israelian, Benjamin Netanyahu, a mers la Washington pentru a-l convinge pe Barak Obama să blocheze manu militari ambițiile nucleare ale Teheranului. Atunci, ca și acum, politica Iranului pe acest segment militar era o amenințare directă, existențială, pentru Israel. Reacția Casei Albe a fost mult diferită față de cea actuală, în formă și conținut. Obama a fost direct și ușor contondent în discuția cu liderul israelian. S-a temut că va declanșa o criză energetică planetară și un șoc economic pe măsură.

După 14 ani, același Netanyahu se întoarce la Washington cu aceeași rugăminte. Știe că chiriașul cel nou de la Casa Albă gândea altfel. O demonstrase în timpul primului mandat când, între altele, lansase ideea ,,Acordurilor Avraam’’, menite să protejeze Israelul. Dar mai știa ceva: America se emancipase pe deplin din punct de vedere energetic. Între 2009 și 2026, producția de petrol și gaz loco s-a triplat. În 2012, economia n-ar fi putut suporta o creștere a barilului la 120 $, fără convulsii. În 2026, da.
Conflict de lungă durată-spirală inflaționistă incontrolabilă
Acum, întrebarea este următoarea: Statele Unite își pot permite un conflict de durată în Orientul Mijlociu? Răspunsul nu poate fi pozitiv.

Producția americană de combustibili fosili poate absorbi șocul energetic pe termen scurt. În câteva luni însă, conflictul va genera o spirală inflaționistă i...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Deschiderea președintelui Nicușor Dan față de PSD îl enervează pe George Simion]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/deschiderea-presedintelui-nicusor-dan-fata-de-psd-il-enerveaza-pe-george-simion.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/deschiderea-presedintelui-nicusor-dan-fata-de-psd-il-enerveaza-pe-george-simion.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Alinierea președintelui Nicușor Dan cu PSD, este o surpriză neplăcută pentru George Simion. AUR are propriul joc cu PSD: amestec de concurență și colaborări oprtuniste. Atracția pe care AUR o exercită asupra multor membrii PSD, în special asupra bazei locale a PSD, plus influența parlamentară a AUR, au oferit lui George Simion un ascendent în discuțiile cu liderii PSD. Ajutând PSD-ul să rămână la guvernare și izolând AUR, Nicușor Dan face ca avantajul lui Simion asupra PSD să slăbească.
Opoziția europenilor la colaborarea PSD-AUR, îi oferă lui Nicușor Dan spațiu pentru a testa dezvoltarea relației cu PSD
Alinierea președintelui Nicușor Dan cu PSD a provocat reacții emoționale puternice de la o parte din cei care l-au susținut. Pentru acest public, PSD este un adversar tradițional. Iar jocul „la două capete” al PSD din aceste luni, la guvernare și în același timp, criticând guvernul, i-a ostilizat și mai mult pe cei care oricum displăceau partidul condus de Sorin Grindeanu.  

Dar nu doar suporterii președintelui îl critică. La fel de dur îl atacă pe președinte și liderul AUR. Deși tonul atacurilor îl descalifică pe George Simion, era previzibi în circumstanța asta. Nicușor Dan, prin negocierile purtate cu partidele „pro-occidentale”, a ținut AUR în izolare și s-a arătat deschis spre dialog cu PSD – ceva ce altă dată, nu foarte departe în timp – ar fi părut improbabil. Dincolo de prezervarea coaliției pro-europene, beneficiul președintelui este și politic: dușmanul dușmanului meu este prietenul meu. 

[caption id="attachment_4672726" align="alignnone" width="2048"] Nicușor Dan. Sursă foto: presidency.ro[/caption]
PSD după consultările de la Cotroceni: asigurări pentru susținerea respectării angajamentelor României 
Apropierea lui Nicușor Dan de PSD ajută și la ținerea AUR departe. Mulți vor spune că PSD nu este “dușmanul” AUR. Însă PSD și AUR sunt competitori. Și atât timp cât există o opoziție europeană clară față de apropierea PSD de AUR, atunci există și spațiu de a manevra politic pe această distanță și de a o lărgi. Și dacă Nicușor Dan reușește să țină PSD pe linia respectării unor direcții de reformă legate de angajamentele României față de partenerii externi, este un bun câștigat.

Iată ce a declarat Sorin Grindeanu după întâlnirea de la Cotroceni: “angajamentele internaționale pe care România le-a luat, indiferent cine este premier sau indiferent de perioada în care s-au luat, că vorbim de PNRR sau lucruri care țin de angajamente financiare cu Comisia Europeană sau cu toate celelalte organisme internaționale, indiferent că PSD este la putere sau în opoziție, noi susținem respectarea acestor angajamente”. În perimetrul trasat de liderii europeni și într-o relație funcțională cu președintele Dan, PSD poate fi previzibil. 
AUR va sabota colaborarea președintelui cu PSD, ținând guvernul Bolojan în funcție 
Rămași fără ascendent în negocierea cu PSD, AUR semnalează că pot susține guvernul Bolojan. Este contraponderea firească pe care o pot crea pentru a putea menține presiunea, deopotrivă pe PSD și indirect, chiar și pe Nicușor Dan. Dacă Guvernul Bolojan strânge o susținere parlamentară conjuncturală, dar care să-i permită să treacă de parlament, mai ales după cele 45 de zile de interimat, ar fi ceva ce ar reseta tot jocul politic. Și cel mai mult, ar avea de pierdut PSD. Iar pentru George Simion, un PSD slăbit, este un PSD bun. 

În ultimele zile, au fost multe declarații pozitive de la AUR față de Bolojan. Petrișor Peiu, liderul senatorilor AUR, îl laudă pe premierul Bolojan pentru faptul că este o persoană respectabilă și pentru „stilul auster”. George Simion are un atac la baionetă la adresa președintelui Dan în care menționează, cumva protector față de premier, că șeful statului vrea schimbarea lui Bolojan. Iar în ultimele declarații, Dan Dungaciu recunoaște că este posibil ca parlamentari AUR să susțină guvernul lui Ilie Bolojan. 

Tranșeele tradiționale, cele care erau atât de cunoscute suporterilor lui Nicușor Dan, nu mai există. Izolarea AUR, și prin atragerea PSD în orbita președintelui, rămâne singurul element relativ stabil în această ordine cinică, în care toată lumea negociază cu toată lumea.

 ]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/02/Nicusor-Dan-Daniel-Baluta-1200x800.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Despre șoareci și oameni]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/despre-soareci-si-oameni.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/despre-soareci-si-oameni.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Transilvania — loc de basm cu nume simfonic, „țara de peste pădure” ridicată pe sigla Romei, unde s-au cristalizat poporul și limba română — este regiunea istorică în care, de-a lungul secolelor, un obicei onomastic a funcționat ca o „barieră” invizibilă prin care românii și-au menținut identitatea etnică și lingvistică; astfel, ei au păstrat și folosit nume de botez clasice romane, dificil de tradus sau de adaptat în limba maghiară (Traian, Aurelian, Liviu, Octavian, Cornel, Marius, Ovidiu, Iulian), tocmai pentru a afirma, tăcut, dar ferm, continuitatea și latinitatea lor.
Filonul dacic nu lipsește, dar apare mai rar, în nume precum Decebal, de obicei alăturat celui roman, într-o formă de sinteză simbolică. Un exemplu sugestiv rămâne Decebal Traian Remeș, unde cele două straturi identitare coexistă într-un singur nume.
Four Seasons, cochetul restaurant libanez din Dorobanți, patronat de Alain Chami, a fost, în urmă cu câteva zile, gazda unui eveniment fericit — un bun prieten a dorit să marcheze împlinirea frumoasei și respectabilei vârste de 68 de ani, alături de cei dragi. La un moment dat, în clinchetul paharelor de șampanie, un distins domn, cu aer aristocratic, a spus povestea numelui pe care îl poartă.

„Eu sunt român, așa cum bine știți, și mă numesc Aurelian; conform documentelor istorice cercetate și publicate, păstrate în arhiva județului, sunt descendent al unei familii maramureșene desprinse din arborele genealogic al voievodului Tatomir, familie cu diplomă nobiliară și blazon, acordate de regele Sigismund de Luxemburg în 1419, la Conventul de la Lelez. Deviza familiei mele a fost: «Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?»
Tatăl meu s-a născut la Borșa — care aparținea de comitatul Maramureș din Austro-Ungaria — la 30 octombrie 1918, deci cu doar o lună înainte de înfăptuirea Marii Uniri de la Alba Iulia.
Părinții lui au dorit să-l cheme Octavian și au mers cu această solicitare, dar funcționarii primăriei au fost intransigenți și nici nu au vrut să audă de acest nume; ei i-au schimbat numele din Octavian în Otto Ferencz Iosef, fără nicio justificare și fără drept de apel. Astfel, spune distinsul invitat, în buletinul meu, prenumele tatălui, român 100%, este Otto Ferencz Iosef!”

Maghiarizarea numelor românilor din Transilvania a fost un proces istoric început în 1848 și intensificat după Ausgleich-ul din 1867 (care a adus o autonomie sporită a guvernării maghiare din Austro-Ungaria). Scopul principal al acestei politici de asimilare etnică forțată, de omogenizare masivă prin maghiarizare a guvernului de la Budapesta a fost consolidarea dominației maghiare în Transilvania, creșterea artificială a numărului maghiarilor în statisticile oficiale și o asimilare culturală a populației românești care să-i confere acesteia o conștiință națională maghiară. „Statul” maghiar a adoptat o poziție de forță prin care toți locuitorii regatului erau considerați unguri, formând o singură națiune, națiunea maghiară; la fiecare jumătate de an, autoritățile întocmeau liste pentru schimbările de nume, pe regiuni și provincii.
Schimbarea numelor de familie și a prenumelor românești, dar și a toponimelor din Transilvania, Banat și Crișana în limba maghiară s-a realizat prin presiuni administrative și instituții specializate, proces resimțit de români, cum era și firesc, ca o agresiune culturală existențială.
„Országos Névmagyarosító Társaság” (Societatea pentru Maghiarizarea Numelor) a fost un organism creat special cu scopul maghiarizării numelor cetățenilor din Ungaria care aveau nume nemaghiare; a fost înființată la 18 aprilie 1881 de avocatul, publicistul și politicianul ungur Lengyel Zoltán, originar din Crasna, județul Sălaj. În statutul societății, cu privire la tratamentul aplicat minorităților, erau exprimate obiectivele practice ale acesteia: niciun funcționar public să nu fie angajat dacă nu are nume maghiar, să nu poată fi organizate școli minoritare românești, restrângerea și suprimarea uzului limbii române în școli, educația religioasă să se facă exclusiv în limba maghiară — sunt doar câteva exemple.

În 1897, Parlamentul de la Budapesta a votat legea maghiarizării numelor orașelor și satelor românești din Transilvania. Multe localități cu sufixul „u” au rămas fără el: Albacu a devenit Albac, apoi Fehervölgy; Buciumu a devenit Bucium, apoi Bucsóny; Câmpeniu a devenit Cîmpeni, apoi Topánfalva; Ponorelu a devenit Ponarel, apoi Ponorel; Sohodolu a devenit Sohodol, apoi Aranzosszohodol; Peleșu a devenit Peleș, apoi Peles; Cărpinișiu a devenit Cărpiniș, apoi Abrudkarpenyes; Lăpușu a devenit Lăpuș (Arieșeni), apoi Lepus; Mogoșu a devenit Mogoș, apoi Mogos și așa mai departe.
Un an mai târziu, în 1898, Simon Telkes, președintele Societății Centrale de Maghiarizare a Numelui, a publicat lucrarea „Hogyan magyarosítsuk el a családi neveket” (Cum să maghiarizăm numele de familie), în baza căreia s-au găsit cele mai perfide căi de maghiarizare a numelor românești, ale căror consecinț...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Patosul campaniei PSD de pe Facebook - „Momentul adevărului” și răspunsul lui Bolojan]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/patosul-campaniei-psd-de-pe-facebook-momentul-adevarului-si-raspunsul-lui-bolojan.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/patosul-campaniei-psd-de-pe-facebook-momentul-adevarului-si-raspunsul-lui-bolojan.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[O campanie pe facebook a PSD cu mesajul “Ajunge. Până aici. Momentul adevărului” - un promo pentru întâlnirea de pe 20 aprilie care decide susținerea premierului, a provocat un val de atacuri. Semn că USR și PNL dețin încă supremația în mediul online și au puterea să transforme rapid cam orice face PSD într-o imagine negativă. Mai ales când PSD mizează pe un patos care deși reflectă o nemulțumire publică, poate suna puțin credibil, într-o dezbatere generală marcată de neîncredere și cinism față de politică.

Consultarea internă de pe 20 aprilie nu este doar „despre Bolojan”, ci este „despre PSD”. Consultarea PSD, un instrument de mobilizare internă 
În sondajul din aprilie al INSCOP, votul pentru PSD scade pe electoratul care merge singur la vot (55% din eșantion) la 17% față de votul pe întreaga populație 20%. Asta deși PSD crește ușor ca intenție de vot față de începutul anului. Ce înseamnă asta? Că PSD are o problemă de mobilizare a propriilor votanți. Deși la prima vedere cel puțin, ținând cont de proporția mare a electoratului în vârstă în rândul votanților PSD, nu s-ar spune că mobilizarea este problema esențială a PSD, există și această problemă și la PSD (ca și la toate partidele). 
Ce relevanță au datele sondajului INSCOP pentru postările promoționale ale membrilor PSD vizând promovarea consultării extinse de mâine? Că pentru PSD, această consultare este și un eveniment de mobilizare în interior; pentru a depăși blazarea și lipsa de energie care afectează acum toate partidele. 
Cei 5000 de membrii PSD care se adună luni, reprezintă eșalonul cel mai implicat politic în structura și deciziile PSD-ului ca partid. Șefi de organizații, parlamentari, aleși locali, toți sunt acolo nu doar pentru Bolojan, ci și, sau mai ales, pentru PSD. De altfel, adunarea de luni a celor 5000 de membrii PSD va fi nu doar despre decizia de a părăsi guvernarea, cât și o evaluarea internă, inclusiv o discuție despre miniștri. Chiar dacă cel mai important subiect pentru media și relevant pentru public, este votul legat de premier, pentru PSD, o prioritate este legată de activarea partidului în condițiile în care presiunea guvernării și crizele de tot felul, după înfrângerile din prezidențialele 2024-2025 au afectat PSD.

“Problema” patosului PSD: pierderea discuției publice autentice, reacția de cetate asediată și contra-campania agresivă online a USR & PNL
Fiecare partid își face comunicarea cum consideră și problema nu este comunicarea PSD sau a oricărui alt partid din coaliție. Problema este de ce persistă partidele să mizeze pe cuvinte mari și un patos care pare artificial; și de ce apare decuplarea de tonul veridic, autentic, al discuției publice pe care ar trebui să o oglindească comunicarea partidelor. 
În primul rând, sunt totuși două perspective, funcție de electoratul la care ajunge mesajul PSD de pe facebook. Pe de o parte, pentru o parte importantă a populației, mai ales pentru segmentele cu venituri reduse, în mediul urban mic, unde bate PSD, creșterea taxelor a fost o problemă resimțită dur și personal. Pentru acești oameni, faptul că un partid sugerează un reset fundamental, ca cel utilizat în promo-ul PSD de pe facebook - “ajunge. până aici”, este ceva care are minim sens și în care cel puțin parțial, se regăsesc. 
În același timp, asta însă nu are nicio legătură, ba chiar poate părea total opus, în cazul percepției unui segment de public cu venituri medii-superioare, din centrele urbane pentru care premierul pare că urmărește o agendă onestă. Dincolo de diferențele clare, există și puncte de convergență între cele două segmente? Da, există: cum ar fi părerea negativă despre toți politicienii, care este elementul central și dominant al discuției publice acum, în funcție de care orice exprimare politică trebuie cenzurată ca patos pentru a fi realistă. 

PSD a simțit mereu nevoia să fie mai sonor
În al doilea rând, PSD a avut tradițional o atitudine de cetate asediată. Deși are forță în media tradițională, în online, rare au fost momentele când comunicarea PSD nu a fost întâmpinată cu ostilitate și nu a generat anticampanii copleșitoare, multe punând serios amprenta pe partid ca negativitate și intensitate a tirului pe lideri. După cum se vede și acum. Plecând de aici, PSD a simțit mereu nevoia să fie mai sonor, pentru a compensa prin emoție și populism, barajul. 
Dincolo de considerații teoretice, atacul puternic la adresa campaniei de pe facebook a PSD este un semnal că nici premierul și cu cele două partide care îl susțin direct, PNL și USR, nu stau. Deși până acum, PSD s-a mai confruntat cu momente în care a fost în defensivă - ca protestul din noiembrie, anul trecut, pe legile Justiției, care au acoperit total comunicarea partidului - în linii mari gherila PSD la adresa guvernului a beneficiat de spațiu, fără să fie contracarată. De acum înainte, premierul, și mai ales liderii de opinie și suporterii din social-media de care beneficiară USR și secundar, și PNL vor ataca cu tot ce au. R...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Dubla blocadă în Strâmtoarea Ormuz - dublă durere? Ce însemnă în realitatea blocada?]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/dubla-blocada-in-stramtoarea-ormuz-dubla-durere-ce-insemna-in-realitatea-blocada.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/dubla-blocada-in-stramtoarea-ormuz-dubla-durere-ce-insemna-in-realitatea-blocada.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Strălucirea acestui plan a lui Donald Trump este greu de supraestimat: blocada realizează practic același lucru ca o operațiune militară de ocupare a Insulei Kharg — prin care trece aproape tot petrolul iranian — fără riscurile implicate de desfășurarea forțelor terestre americane, închizând efectiv exporturile de petrol ale Iranului și tăind veniturile sale energetice. Aceasta va pune Iranul într-o ”sugrumare economică”.
Carantina americană a porturilor iraniene ar putea genera pierderi economice de aproximativ 435 de milioane de dolari zilnic pentru Iran, conform unei analize realizate de Miad Maleki, fost responsabil în cadrul Oficiului pentru Controlul Activelor Străine al Departamentului Trezoreriei SUA. Prin această blocadă, președintele deține un instrument de presiune pentru a forța Iranul să redeschidă Strâmtoarea Hormuz. 
În plus, întrucât măsura perturbă exporturile energetice iraniene către China — stat care depinde de această strâmtoare pentru 45-50% din importurile sale de țiței și aproximativ 30% din cele de gaz natural lichefiat — Trump ar putea folosi situația ca pârghie pentru a atrage Beijingul alături de această campanie de presiune maximă. 

Există totuși o cale de ieșire parțială: calea ferată China-Iran prin Asia Centrală, care ocolește strâmtoarea. Dar capacitatea ei este limitată, iar experții sunt sceptici că poate înlocui transportul maritim la scara necesară. 
Republica Islamică, percepând taxe de trecere de milioane de dolari în Strâmtoarea Ormuz și continuând totodată să-și exporte propriul petrol, ridicase prețurile globale ale petrolului, bramburiseră piețele financiare, crescuse amenințarea unei recesiuni mondiale, mărise prețurile benzinei în SUA și stârnise îngrijorări privind prețurile alimentare, întrucât sunt blocate și transporturile de îngrășăminte din Golful Persic. 
Ca răspuns, și în condițiile în care negocierile de pace de la Islamabad nu au reușit să producă un acord de încheiere a războiului, Trump a ordonat duminică 12 aprilie Marinei SUA să suprapună o a doua blocadă peste cea a Iranului începând cu 13 aprilie ora 10. Ideea este de a se asigura că niciun petrolier iranian nu trece prin strâmtoare — și că nicio țară neutră sau armator comercial nu plătește taxa iraniană de trecere. 
Într-un editorial pentru Bloomberg, Javier Blas scrie că blocada lui Trump vizează în principal exercitarea de presiuni asupra Chinei — principalul cumpărător de petrol iranian — pentru ca aceasta să preseze Teheranul să facă concesii la masa negocierilor. Trump a sugerat că discuțiile s-ar putea relua în zilele următoare. Cât va dura blocada? Se spune în anumite cercuri din Israel ca nu va dura mult, este doar o chestiune de timp, fără un fel de aranjament, înainte de un răspuns iranian la condițiile de pace.

Ce înseamnă concret dubla blocadă?
Strâmtoarea Hormuz este un coridor de 34 de kilometri lățime la cel mai îngust punct, flancat de coasta iraniană și de Oman. Prin ea tranzitează în mod normal 20% din petrolul mondial și 20% din gazul natural lichefiat. Acum, în același spațiu coexistă: Blocada iraniană — mine submarine, drone, rachete de coastă, nave de patrulare ale Gărzilor Revoluționare, sisteme de bruiaj GPS și taxe de trecere de peste un milion de dolari per navă. 
Potrivit unui raport, Iranul a pierdut urma unor mine pe care le-a plantat și nu mai poate deschide complet strâmtoarea nici dacă ar vrea; Blocada americană — peste o duzină de nave de război poziționate în Golful Oman și Marea Arabiei, 10.000 de militari, drone și avioane de luptă și de supraveghere. 
CENTCOM a confirmat că șase nave comerciale au fost deja întoarse din drum în primele ore. Navele de război americane nu operează în interiorul strâmtorii propriu-zise — prea riscant, dat fiind câmpul de mine iranian — ci în Golful Oman, așteptând ca navele să iasă din strâmtoare înainte de a le intercepta. 

Dubla lovitură economică 
Blocada americană a porturilor iraniene, suprapusă peste blocarea iraniană a Strâmtorii Hormuz, creează o criză economică multiplă: vorbim de petrol și LNG (gaz lichefiat), benzina a ajuns la 4,13 dolari/galon, iar alimentele, îngrășămintele și heliul devin tot mai scumpe simultan. Criza agricolă — îngrășămintele. O treime din aprovizionarea globală cu îngrășăminte tranzitează anual prin Hormuz. Circa 20-25% dintre fermierii americani nu și-au asigurat îngrășămintele în avans și intră în sezonul de plantare fără aprovizionare garantată. 
Chiar dacă strâmtoarea se redeschide imediat, îngrășămintele ar ajunge în SUA abia după o lună. Fermierii din Texas plantează deja în condiții de stres, fără a putea aștepta. Consecința: recolte mai mici, prețuri mai mari la carne, lactate și produse procesate din porumb. 
Criza heliului — mai puțin vizibilă, la fel de gravă. Prețurile la heliu s-au dublat de la începutul războiului. Qatar, al doilea producător mondial cu 35% din producția globală, are facilități avariate care ar putea dura ani să revină online. Heliul este es...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[O floare și doi grădinari]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/o-floare-si-doi-gradinari.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/o-floare-si-doi-gradinari.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Lidia a fost un regat din Antichitate, situat în vestul Anatoliei de astăzi, cu capitala la Sardis; ea era locuită de un popor războinic, care a reușit, pentru prima dată, să-i supună pe toți grecii din Asia Mică, cu excepția celor din insule. Bogățiile fabuloase ale regilor Lidiei, a căror sursă principală era aurul adus de râuri din muntele Tmolus, au rămas pentru totdeauna în memoria grecilor; nu întâmplător, lidienii au fost cei care au inventat sistemul monetar și primii din istorie care au fabricat monede de aur, marcate cu efigia statului lidian: un cap de leu.
Ultimul rege al Lidiei și cel mai vestit a fost Cresus; acesta era cel mai bogat om din lume și, asemenea unui oligarh rus al vremurilor moderne, nu se ferea câtuși de puțin să-și etaleze averea, ostentativ și obscen.
Dorind cu ardoare să-și extindă teritoriile, el a pregătit o ofensivă împotriva perșilor, conduși de Cirus cel Mare; mai înainte însă, a dăruit o comoară templului din Delphi, pentru a cere un răspuns faimoasei preotese a lui Apollo, prin gura căreia zeul își rostea profețiile sub forma unor cimilituri.

Cresus l-a întrebat pe zeu dacă ar trebui să pornească la război împotriva perșilor sau nu, iar oracolul i-a răspuns: „Dacă Cresus va porni la război, va distruge un mare imperiu”. Încântat de răspuns și fără să mai stea pe gânduri pentru a cântări înțelesul intenționat ambiguu, Cresus a traversat, în toamna anului 547 î.Hr., râul Halys, intrând în teritoriile care erau atunci conduse de perși.

Războiul s-a încheiat rapid, prin victoria lui Cirus cel Mare, în luna decembrie a aceluiași an, capturarea regelui lidian și sfârșitul regatului său ca stat independent. Oracolul avusese dreptate, numai că nu se referea la imperiul persan, așa cum își închipuise Cresus, ci chiar la imperiul său.
Ulterior, Persia va deveni prima mare superputere a istoriei; nu exista alt regat pe toată fața pământului care să o întreacă în bogăție, faimă și putere militară.
În martie 1935, la cererea lui Reza Shah Pahlavi, pentru a sublinia identitatea națională, istoria străveche a națiunii și pentru a elimina influența străină, Persia și-a schimbat oficial denumirea în „Iran” (care derivă din Aryānām, „țara arienilor”/nobililor).

Iranienii nu s-au numit niciodată, de fapt, pe ei înșiși perși, ci iranieni; numele de Persia, folosit de Occident timp de milenii, s-a datorat grecilor, care au denumit întregul imperiu după regiunea din sud-vest, Parsa (actualul Fars), locul de origine al dinastiei ahemenide și centrul cultural al vechilor imperii. Acest nume a evoluat în latină și în alte limbi europene ca „Persia”.

În prezent, urmașii civilizației persane, legați simbolic de figuri istorice precum Cirus cel Mare, Xerxes I și Darius I, se află într-un conflict tensionat cu un alt „imperiu” modern, Statele Unite ale Americii, o superputere nucleară condusă de un lider puternic, carismatic, dar uneori imprevizibil, Donald Trump.

Politica americană actuală este orientată ferm către interesul național ca prioritate absolută, sub deviza „America First!”. Acest îndemn amintește, într-o anumită măsură, de sloganuri istorice precum „Deutschland über alles”, care, în sensul său inițial, exprima prioritatea unității naționale — „Germania înainte de toate”, adică unitatea Germaniei mai presus de interesele locale — și nu sensul ulterior de „Germania deasupra tuturor”, asociat ideologic primei jumătăți a secolului XX. Astfel, ideea de „America înainte de toate” reflectă o orientare similară: afirmarea interesului național ca principiu dominant.
Inelul lui Gyges
Există, în cartea a II-a a Republicii lui Platon, o poveste tulburătoare prin simplitatea și brutalitatea ei: povestea lui Gyges. Acesta era un păstor cumsecade, în slujba regelui de atunci al Lidiei, Candaules, a cărui soție era considerată cea mai frumoasă femeie din lume; în timp ce Gyges era cu oile pe câmp, s-a întâmplat să vină o ploaie mare și un cutremur, iar pământul a crăpat și s-a căscat o prăpastie sub locul unde se afla. Văzând aceasta și mirându-se, păstorul a coborât și a văzut un cal de aramă, gol pe dinăuntru, cu mici porți; înăuntru se găsea un mort, de statură mai mare decât părea firesc pentru un om. Păstorul nu a luat nimic altceva decât un inel de aur, pe care mortul, altfel gol, îl avea la mână, și a ieșit.

În scurt timp, Gyges a descoperit că inelul avea o putere magică: aceea de a-l face invizibil atunci când îl răsucea într-un sens, iar, când îl răsucea în sens opus, redevenea vizibil pentru ceilalți. La început mirat, apoi curios și, în cele din urmă, corupt, invizibilitatea nu îl eliberează, ci îl dezlănțuie, îl transformă într-un nelegiuit. El aranjează să fie printre solii trimiși la rege și, ajungând la palat, îl înșeală cu regina, îl ucide pe rege și îi ia locul. Fără martori, fără consecințe, fără nicio pedeapsă.
Platon nu spune această poveste pentru a impresiona, ci pentru a demonstra un adevăr incomod: noi nu suntem morali pentru că suntem buni, ci pen...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item></channel></rss><!-- end of xml string -->