<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?>
	<rss version="2.0"
		xmlns:content="http://purl.org/rss/1.0/modules/content/"
		xmlns:wfw="http://wellformedweb.org/CommentAPI/"
		xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/"
		xmlns:atom="http://www.w3.org/2005/Atom"
		xmlns:sy="http://purl.org/rss/1.0/modules/syndication/"
		xmlns:slash="http://purl.org/rss/1.0/modules/slash/"
        xmlns:media="http://search.yahoo.com/mrss/" >
		<channel>
		<atom:link href="https://evz.ro/feeds/17" rel="self" type="application/rss+xml" />
		<title>Evenimentul Zilei</title>
        <description>Evenimentul Zilei este o publicatie multimedia, dedicata celor care apreciaza stirile corecte, obiective si relevante din toate domenile de activitate</description>
        <link>https://evz.ro</link>
		<lastBuildDate>Thu, 04 Jun 2026 13:05:53 +0000</lastBuildDate>
					<item>
							<title><![CDATA[Umbra Brătienilor. Între orgoliu politic și onoare în criza guvernamentală din 2026]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/umbra-bratienilor-orgoliu-politic-onoare-criza-guvernamentala-2026.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/umbra-bratienilor-orgoliu-politic-onoare-criza-guvernamentala-2026.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Orgoliul și mândria sunt două sentimente profund umane, născute din conștiința de sine, din nevoia de demnitate și din dorința firească a individului de a-și găsi un loc și un sens în lume.

Originea lor comună - familia de trăiri sufletești legate de imaginea pe care omul o are despre propria valoare și despre raportarea sa la ceilalți - face ca ele să fie ușor de confundat; însă, deși seamănă la suprafață, între orgoliu și mândrie există o deosebire fundamentală.
Diferența dintre mândrie și orgoliu
Mândria se întemeiază pe realitate: pe merit, pe fapte, pe efort și pe conștiința liniștită a unei valori autentice. Ea apare atunci când omul a construit ceva, a înfăptuit ceva sau a rămas fidel unui principiu care îi justifică respectul de sine; mândria reprezintă satisfacția legitimă de a fi făcut ceva bine sau măcar de a fi participat la ceva demn și pozitiv. Poți fi mândru de părinții tăi, de țara ta, de un sacrificiu, de o victorie, de o construcție, de o idee sau chiar de faptul că ai rămas vertical într-o lume a compromisurilor.

Mândria autentică este un sentiment de bucurie, de plăcere, de demnitate și de încredere firească în propriile calități; ea este tăcută, sobră și demnă, nu cere aplauze. Un om mândru nu are nevoie să demonstreze nimic, nu are nevoie să umilească pe nimeni, pentru că faptele vorbesc în locul lui.

Orgoliul este cu totul altceva; el se hrănește din exagerare, din iluzia propriei superiorități și din nevoia obsesivă de confirmare din partea celorlalți. Orgoliul nu se bazează neapărat pe ceea ce omul este cu adevărat, ci mai ales pe imaginea grandioasă, nejustificată pe care și-o construiește despre sine și pe care încearcă să o impună lumii; el nu are nevoie de fapte, ci de o permanentă admirație, de validare și de supunerea celorlalți pentru a supraviețui.
O fragilitate zgomotoasă
De aceea, omul orgolios devine adesea fragil și agresiv și sfârșește aproape în ridicol, pentru că imaginea pe care o are despre el însuși este mai mare decât ceea ce este în realitate. Dacă mândria poate coexista cu modestia, orgoliul se împacă greu cu ea, pentru că orgoliosul nu caută doar respect, ci superioritate.

Departe de a fi o calitate, orgoliul este un defect, și încă unul important. „Sunt o persoană orgolioasă!”, declară mulți, ca un fel de explicație, apărare sau scuză pentru ceea ce fac, pentru ceea ce cred și pentru felul în care se comportă în lume, ca și când a fi orgolios ar reprezenta un titlu de glorie. În realitate, însă, ei confundă orgoliul cu mândria.

Orgoliul, prin contrast cu mândria, este zgomotos; el reprezintă versiunea patologică a mândriei, o mândrie exacerbată, ieșită din făgașul unei stime de sine sănătoase, hrănită de autoadmirație nemăsurată și care produce dispreț față de ceilalți.

În fond, diferența dintre cele două sentimente este simplă: orgoliul înseamnă să te crezi mai mult decât ești, în timp ce mândria înseamnă să fii împăcat cu ceea ce ai reușit să devii.
Criza guvernamentală și propunerea lui Traian Băsescu
În urmă cu câteva zile, Traian Băsescu, fostul președinte al României, de la înălțimea celor zece ani în care a reprezentat România în lume, referindu-se la actuala criză guvernamentală, a acuzat partidele politice parlamentare de orgoliu. Astfel, în data de 2 iunie 2026, pe pagina sa de Facebook, scria: „Pentru partidele parlamentare, orgoliile, interesele de partid și ale clientelei politice sunt mai presus de interesele legitime ale țării.”

El a prezentat totodată și propunerea sa pentru ieșirea țării din această situație dezastruoasă: „Singura soluție credibilă și utilă pentru țară este menținerea Protocolului Alianței și desemnarea unui premier din partea PNL, altul decât Bolojan.”

Fostul președinte al României propune deci ca Partidul Național Liberal să dea în continuare premierul, conform protocolului, dar să renunțe la propriul său președinte, Ilie Bolojan, deoarece acesta nu este acceptat de Partidul Social Democrat, membru al Alianței celor patru formațiuni politice. Cu alte cuvinte, un partid istoric ar trebui să-și sacrifice propriul președinte pentru a corespunde exigențelor adversarului politic, pentru confortul psihologic și aritmetica altui partid.
Istoria Partidului Național Liberal și deviza „Prin noi înșine!”
Partidul Național Liberal nu este însă, un partid oarecare; el nu s-a născut într-un laborator electoral și nici într-un studio de televiziune. Înființat oficial la 24 mai 1875, PNL a fost primul mare partid politic modern din România, care avea să domine viața politică românească timp de decenii. Sub deviza „Prin noi înșine!”, liberalii au pus bazele dezvoltării economice a țării, promovând industrializarea, capitalul autohton și instituțiile bancare românești, prin care s-a redus dependența de capitalul străin.

Numele Partidului Național Liberal este legat direct de legislația prin care s-a realizat edificarea statului român modern, de obținerea Independenței de Stat și de realizarea Marii Uniri ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Gaura din ligheanul ministrului Miruţă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/gaura-din-ligheanul-ministrului-miruta.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/gaura-din-ligheanul-ministrului-miruta.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[ Nu am să-mi dau şi eu cu părerea despre drona de la Galaţi, pentru că nu mă pricep. La Casa Pionierilor, nu am fost la cercul de aeromodele, aşa cum se pare că au fost foarte mulţi comentatori din spaţiul public.

 Nici nu vom investiga dacă cetăţenii care se aflau fix pe balconul care dădea spre blocul unde a căzut târlia zburătoare, cu telefoanele pornite pe filmare şi îndreptate fix spre locul de impact, au fost, sau nu, la concertul artistului care a umplut Arena Naţională, şi de care, deşi este atât de popular, nu auzisem până la eveniment şi, sunt sigur, nici nu vom mai auzi de-acum încolo.
Vom lucra însă cu materialul clientului. Sau clienţilor, că sunt mai mulţi.
Primul client este MApN. Care, în legătură cu un eveniment atât de grav cum a fost cel de la Galaţi, nu a comunicat nimic mai mult de opt ore. I-o fi asurzit explozia. Grav este că lipsa de comunicare oficială într-o situaţie critică de conflict, poate avea urmări catastrofale pentru noi toţi. De altfel, şi în cazul de la Galaţi, cele opt ore de tăcere au lăsat loc speculanţilor de tot felul ca să-şi dea cu părerea. Acum, că avem mulţi părerişti-habarnişti care abia aşteaptă un moment să se remarce, nu trebuie să ne îngrijoreze. 

https://www.youtube.com/watch?v=TQ-B0UF5KMY

Îngrijorător este altceva. Într-un război, există două fronturi. Unul vizibil, cel din tranşee, unde se confruntă faţă-n faţă cele două armate. Şi unul invizibil, unde sunt altfel de luptători decât cei de pe câmp, foarte bine instruiţi pentru a produce dezinformare, manipulare şi, în cele din urmă, panică şi neîncredere în autorităţi, care de cele mai multe ori produc pagube mai mari decât un bombardament. Asta s-a întâmpălat şi acum, în cele opt ore de tăcere.

 Pe lângă pricepuţii la toate, s-au strecurat profesioniştii în diversiune informatică, amestecaţi printre guralivii de ocazie. De aceea, în primele ore de după impact, oficial, nu s-a ştiut nimic. Ci doar speculaţii şi imagini de amator, pe care fiecare le interpreta cum voia. Sau cum era determinat prin tehnici de manipulare pe care nu le vom analiza acum, să le interpreteze. Din acest punct de vedere, războiul din umbră a fost pierdut cu brio de M.Ap.N. Iar pentru amatorii de zelenskism sau putinism, desigur că implicaţi în această luptă din umbră au fost, cu siguranţă, atât ucraineni, cât şi ruşi. Nici nu mai contează cine l-a câştigat. Important este că l-am pierdut noi. Şi încă pe teren propriu.

Clienţii următori sunt Preşedintele României, domnul Nicuşor Dan şi domnul Radu Miruţă, ministrul Apărării. Mă rog, aşa se numeşte ministerul, că despre apărare, aşa cum am văzut, nu prea a fost vorba.
Gaura din ligheanul ministrului Miruţă
 Cei doi domni au participat la şedinţa CSAT, convocată de urgenţă, după ce drona mult comentată a căzut pe blocul din Galaţi. Au participat la aceeaşi şedinţă. Dar de înţeles, au înţeles separat, fiecare după posibilităţi.

 În interviul acordat BBC, preşedintele a spus clar: „Deci, a fost un roi de 43 de drone care au venit de la Est la Vest, care au vizat portul Reni și una dintre ele – lovită de armata ucraineană – și-a schimbat direcția și a trecut pe teritoriul României. Asta este sigur. Știm traiectoria tuturor celor 43 de drone.”

 La rândul său, domnul Radu Miruţă vine cu oala şi ligheanul: „Pentru altitudini mai joase, lucrurile diferă de la relief la relief. Dacă zbori între niște văi, în care radarul nu vede, nu are gâtul peste, nu vede bucata aia de pe fundul oalei, ligheanului, acolo nu este acoperire din zona în care face acoperire națională”.

 Să le luăm pe rând. Întâi, cu preşedintele, cum este normal. Spune că drona de la Galaţi făcea parte dintr-un roi de 43, lansate de ruşi către portul Reni. O astfel de dronă, identificată ca fiind de tip Geran 2, dacă nu are mult de zburat, iar la noi nu a avut, că a fost lansată din Crimeea, poate transporta cam 50 de kilograme de explozibil. 

Specialiştii noştri au evaluat din ochi că ar fi avut cam 30 de kilograme cea de la Galaţi. Firesc, ne punem întrebarea: Dacă ruşii voiau să distrugă instalaţiile portuare de la Reni, de ce nu au încărcat toate dronele la maxim cu explozibil, astfel încât pagubele produse de acestea să fie cât mai mari. Să rămânem la cele 30 de kilograme estimate. O astfel de cantitate ar fi făcut praf jumătate din bloc, nu doar casa liftului şi câteva stricăciuni la primul apartament de sub ea. Cel de la etajul zece. Apropo de geamuri. După cum se observă în imaginile de la faţa locului, cele de la etajul nouă sunt întregi. 

Cum pot rămâne întregi nişte geamuri, după ce în apartamentul de deasupra bubuie 30 de kilograme de explozibil? Răspuns: nu se poate. Am folosit inteligenţa artificială şi am primit un răspuns halucinant: „Pentru ca geamurile de la etajul 9 să nu fie sparte în cazul unui impact direct la etajul 10 sau pe acoperiș, încărcătura de TNT ar trebui să fie extrem de mică, de maximum câteva zeci de grame (echivalentul unei grenade de mână ușoare sau al u...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cum s-a mutat puterea de la televiziuni la rețelele sociale]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cum-s-a-mutat-puterea-de-la-televiziuni-la-retelele-sociale.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cum-s-a-mutat-puterea-de-la-televiziuni-la-retelele-sociale.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Am petrecut peste trei decenii în televiziune. Am prins perioada în care o știre difuzată la ora 19.00 putea schimba agenda publică pentru zile întregi. Am văzut cum televiziunea construia vedete, cum se lansau campanii, cum se câștigau și se pierdeau alegeri. În acei ani, dacă voiai să ajungi la public, aveai nevoie de televiziune. Nu exista alternativă.

Astăzi, realitatea este complet diferită.

Nu pentru că televiziunea a dispărut, dimpotrivă. Ci pentru că și-a pierdut monopolul asupra atenției. Puterea nu mai stă exclusiv în studiourile de televiziune, în redacții sau în birourile directorilor de programe. Ea s-a mutat, treptat, dar decisiv, în telefoanele mobile.
Televiziunea și lupta cu rețelele sociale
Ca om care a trăit această industrie din interior, cred că asistăm la una dintre cele mai importante schimbări de putere din ultimii 30 de ani. O revoluție care nu s-a făcut prin legi, alegeri sau decizii politice, ci prin tehnologie și prin schimbarea comportamentului publicului.

Pe scurt, puterea s-a mutat de la televiziuni către rețelele sociale și către o categorie profesională care nici măcar nu exista acum 15 ani: influencerii. Iar atenția a devenit moneda supremă. În televiziune am învățat foarte repede că cea mai importantă resursă nu sunt camerele de filmat, studiourile sau tehnologia, este atenția publicului.

În urmă cu două decenii, această atenție era relativ ușor de concentrat. Existau câteva televiziuni importante, câteva ziare și câteva radiouri relevante. Astăzi, lupta pentru atenție este aproape imposibilă.O zi are tot 24 de ore, dar oferta de conținut este practic infinită. Publicul trece într-un minut de la un videoclip pe TikTok la un podcast pe YouTube, apoi la Netflix, Facebook, Instagram sau un site de  știri.
Milioane de agende individuale
În acest nou ecosistem, televiziunile nu se mai luptă doar între ele. Se luptă cu fiecare telefon mobil conectat la internet. Iar aici s-a produs marea schimbare. Cine reușește să capteze atenția câștigă influență. Cine câștigă influență atrage publicitate, bani și putere. Exact ceea ce făceau odinioară marile televiziuni.

Algoritmul a devenit noul director de programe Ani de zile, directorii de programe stabileau ce vede publicul. Redactorii-șefi și producătorii decideau ce subiecte intră în jurnal și care este agenda zilei. Astăzi, o mare parte din această putere este exercitată de algoritmi.

Ei decid ce apare pe ecranul fiecărui utilizator, ce conținut devine viral și ce este ignorat. Pentru prima dată în istorie, fiecare persoană primește propriul jurnal de știri, construit în funcție de interesele și comportamentul său online.

Nu mai există o singură agendă publică. Există milioane de agende individuale.

Această fragmentare schimbă profund felul în care funcționează societatea și politica. Alegerile din ultimii ani au demonstrat că influența online poate genera surprize pe care televiziunea clasică nu le mai poate anticipa singură.
O profesie care nu exista
În acest nou ecosistem digital s-a născut o profesie care până nu demult nici măcar nu exista: influencerul. Pentru mulți, termenul este asociat cu fotografii exotice și promovări comerciale. În realitate, influencerul reprezintă una dintre cele mai importante transformări produse în industria media.

El este un creator de conținut care reușește să construiască o comunitate suficient de mare și suficient de fidelă încât să influențeze opinii, comportamente și decizii de cumpărare.

Cu alte cuvinte, face astăzi ceea ce făceau televiziunile în urmă cu douăzeci de ani: transformă atenția publicului în valoare economică și influență.
Mitul succesului obținut peste noapte
Aud deseori afirmația că influencerii „nu fac nimic” și câștigă bani foarte ușor. Realitatea este cu totul alta. În spatele unui creator de conținut de succes există muncă permanentă: filmare, montaj, fotografie, redactare, analiză de date, relația cu publicul, negocierea contractelor și adaptarea continuă la schimbările de algoritm. Mulți dintre cei aflați astăzi în topul audiențelor funcționează deja ca adevărate companii media. Diferența este că în locul unei redacții de sute de oameni există echipe mici și extrem de eficiente.

Nici logistica nu este deloc neglijabilă. Camere profesionale, microfoane performante, lumini, softuri de editare, studiouri, internet de mare viteză, consultanți, manageri, avocați și contabili. Pentru mulți influenceri importanți, costurile lunare sunt comparabile cu cele ale unei mici redacții.
Publicitatea urmează publicul
Modelul economic este simplu: atenția este monetizată. Veniturile provin din campanii de promovare, contracte de imagine, venituri generate de platforme, evenimente, abonamente plătite, produse proprii și afaceri dezvoltate în jurul brandului personal.

Companiile nu mai cumpără doar audiență, ci acces la comunități foarte bine definite. Pot identifica aproape milimetric publicul pe care doresc să îl atingă și aleg influencerii î...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/doina-gradea.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Un G-2 în Pacific, cu China și SUA. Xi și Trump împart lumea. Quo vadis, România?  (Partea a-II-a)  ]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/un-g-2-in-pacific-cu-china-si-sua-xi-si-trump-impart-lumea-quo-vadis-romania-partea-a-ii-a.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/un-g-2-in-pacific-cu-china-si-sua-xi-si-trump-impart-lumea-quo-vadis-romania-partea-a-ii-a.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În tot acest timp, Europa privește spectacolul de pe marginea terenului, ca un suporter care a plătit bilet la VIP dar a primit loc în spatele unui stâlp. G-7, unde europenii făceau legea (numeric vorbind), a devenit o relicvă desuetă, un club de pensionari care discută despre gloria de altădată, în timp ce tinerii – categorie care-i cupinde pe Xi și Donald, paradoxal - împart piața.
Europa de pe margine și ignoranța Kajei Kallas
Iar Kaja Kallas, într-un acces de ignoranță care frizează ridicolul, a reușit performanța de a alinia SUA, Rusia și China în aceeași categorie a celor care „nu iubesc UE”. Este materializarea supremă a expresiei ,,estonizare’’ folosită în Departamentul de Stat, la Washington, atunci când vine vorba de politica externă a Uniunii Europene.

După un an și jumătate de administrație Trump, Kallas - Inaltul Reprezentant etc. etc. -  nu a fost primită de Marco Rubio la departamentul menționat. Până și doamna Ursula o ține în anticameră. Ce credeți? Ne merităm soarta?
Grav, grav, grav ...
Să pui garantul tău de securitate (SUA) în aceeași barcă cu inamicul existențial (Rusia) este culmea strategiei de tip „sinucidere asistată”. În timp ce Kallas dă note la purtare, sferele de influență se reîmpart sub ochii ei neputincioși. Europa nu se conduce cu emoții sau reflexe, ci cu destoinicie și realism ... nedisimulat. Unde ești tu, Jacques Delors ...?

Metaforic vorbind, UE a devenit acel bunic bogat, dar senil, care se miră că nepoții nu-l mai întreabă ce să facă cu moștenirea, după ce i-au luat-o, la ... tribunal.
Taiwan: Ambiguitatea ca monedă de schimb
Taiwanul rămâne marele semn de întrebare, dar și marea monedă de schimb. „Ambiguitatea strategică” a Washingtonului continuă, însă cu o nuanță nouă. Trump nu schimbă discursul oficial, dar pare mult mai disponibil la o schimbare de abordare dacă „deal-ul” este suficient de bun.

Pentru Trump, Taiwanul nu este un „far al democrației”, ci o piesă pe tabla de șah a cipurilor și a balanței comerciale. Beijingul simte această disponibilitate tranzacțională și așteaptă momentul în care prețul oferit Americii va fi mai mare decât costul menținerii protecției asupra insulei.
Rusia, partenerul junior al lui Xi și speranța la un ,,G2-plus’’
Moscova a ajuns exact unde se temea mai tare: partenerul junior, „vagonul de dormit” atașat la locomotiva chineză. Prea slabă economic și prea izolată pentru a spera la un loc în G-2, Moscova se mulțumește cu firimiturile unui eventual „G2-plus”.

Putin a descoperit că „lumea multipolară” pe care o trâmbița s-a transformat, de fapt, într-o lume bipolară în care el nu e unul dintre poli. Rusia este acum benzinăria strategică a Chinei, o putere care are voie să stea la masa bogaților doar dacă aduce caviarul, votca și sticlele de vin - importat din Moldova și Georgia, firește - fără a face prea multă gălăgie când greii vorbesc despre afaceri serioase.
Concluzie: Masa bogaților și meniul celor de rând
Tragem linie și adunăm: pe tabla de șah a Pacificului, pionii au fost măturați, iar cei care merg în zig-zag – nu le spun pe nume ca să nu-i jignesc - de la Bruxelles încă mai caută instrucțiunile de utilizare ale jocului. Reality-show-ul „G2” ne-a arătat că lumea nu se mai conduce prin consens, ci prin contract.

În timp ce Donald Trump și Xi Jinping își dau mâna peste cadavrele diplomatice ale G-7 și ONU, Europa își exersează „autonomia strategică” scriind comunicate pe care nu le citește nimeni și punând etichete de „dușman” celor care îi plătesc facturile de securitate.

Asistăm la un „Prohod” al multilateralismului și la nașterea unei ordini bipolare crude, unde pragmatismul de mall se întâlnește cu cinismul milenar. Dacă nu ești în stare să fii al treilea jucător, măcar ai decența să nu te crezi arbitrul meciului. Rusia și-a acceptat deja rolul de vasal la curtea chineză, în timp ce restul lumii se înghesuie la ușa G-2, sperând la o firimitură de stabilitate.

Vestea proastă pentru europeni? În noua ordine mondială, dacă nu ești la masă, înseamnă că ești în meniu. Iar la dineul de gală din Pacific, Europa pare să fie felul principal, garnisit cu o doză generoasă de ignoranță și servit pe o tavă de argint, în sunet de prohod diplomatic. Rămâne de văzut cine va plăti nota la final. Un lucru e cert: nu va fi nici Trump, nici Xi.
Post-scriptum pentru București: Între frica de urs și „deal-ul” american
În tot acest balet al titanilor, România se află într-o postură pe cât de privilegiată geografic, pe atât de riscantă diplomatic. Pentru noi, acest G-2 nu este o simplă teorie de cancelarie, ci singura poliță de asigurare care ne mai ține în picioare.

În timp ce „nucleul dur” al Europei se joacă de-a suveranitatea și critică tranzacționalismul lui Trump, Bucureștiul știe un adevăr brutal: între o Rusie care își regăsește apetitul imperial și o Europă care își caută busola prin sertarele birocrației, ancora noastră de salvare rămâne brațul lung al Washingtonului. Contează și Berlinul – adică R...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România are nevoie de o doctrină de comunicare pentru războiul informațional]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-doctrina-de-comunicare-razboiul-informational.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-doctrina-de-comunicare-razboiul-informational.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Există o observație în literatura despre comunicarea de război, formulată de Philip Taylor: când începe un conflict, ambiguitatea devine una dintre primele victime. Societățile aflate sub amenințare tind să simplifice realitatea, să reducă nuanțele și să construiască rapid distincții între agresor și victimă.

Întrebarea pentru o democrație este: cum poate o societate să își păstreze capacitatea de apărare, fără să renunțe la spiritul critic?

Jürgen Habermas avertiza că o comunitate care suspendă reflecția critică în numele urgenței poate deveni vulnerabilă chiar prin pierderea mecanismelor de auto-corecție. O societate democratică are nevoie simultan de coeziune și de dezbatere, nu sunt incompatibile, deși operează la niveluri diferite.

Agresiunea externă nu este un subiect asupra căruia faptele fundamentale pot fi renegociate la infinit. Răspunsul instituțiilor, comunicarea autorităților și deciziile politice ar trebui să rămână deschise criticii publice.

Incidentul de la Galați în care o dronă a pătruns în spațiul aerian românesc, ajungând să provoace răniți, arată asta: daunele fizice limitate (pe moment); impactul informațional a fost major. În doar câteva ore, atenția publică s-a mutat din zona faptelor verificabile în zona interpretărilor, acuzațiilor și confruntărilor politice.

Analiza realizată de Funky Citizens după incident arată că spațiul informațional românesc era deja pregătit pentru exploatarea unui astfel de eveniment: rețele de pagini cu audiențe de milioane de utilizatori au distribuit sincronizat mesaje alarmiste și informații neverificate, iar monitorizarea a peste 14.000 de postări a evidențiat apariția rapidă a unor narațiuni speculative, conspiraționiste și politizate care au concurat cu informațiile factuale și au amplificat confuzia publică chiar când societatea avea mare nevoie de claritate.

Este adevărat că nu fiecare caz de informație amestecată sau prost înțeleasă este automat coordonare externă și asta nici nu transformă orice opinie controversată într-un act de propagandă. Arată însă că infrastructura necesară pentru amplificarea emoției și a confuziei există și poate fi activată la apariția unui incident major. Și asta este una dintre caracteristicile războiului hibrid contemporan. Obiectivul nu este neapărat convingerea majorității populației de o anumită teză, ci crearea unui nivel suficient de confuzie încât consensul asupra faptelor de bază să devină dificil.

Rețelele sociale nu mai pot fi privite exclusiv ca simple platforme de exprimare individuală. Sunt infrastructură strategică pentru circulația informației și, implicit, pentru influențarea percepțiilor publice și prin urmare, discuția despre responsabilitate este necesară.

Responsabilitatea există însă la mai multe niveluri: diferențele de intenție și context contează

Un cetățean care distribuie informații neverificate nu este echivalent cu un actor care participă deliberat la o campanie de manipulare. Un politician care exploatează electoral o criză de securitate nu este automat agent de influență al unei puteri străine. Un jurnalist care pune întrebări incomode nu trebuie confundat cu un propagandist.

Dar este legitim să spunem că anumite comportamente produc efecte care depășesc intențiile celor care le generează. Atunci când un incident de securitate națională este exploatat înainte ca informațiile esențiale să fie verificate, atenția publică se poate deplasa de la analiza agresiunii la conflict intern. Este unul dintre efectele pe care operațiunile informaționale încearcă frecvent să le obțină.

Reglementarea comunicării are instrumente tehnice: identificarea rețelelor coordonate de manipulare, etichetarea conținutului artificial, combaterea comportamentelor neautentice și consolidarea mecanismelor de verificare a informațiilor.

Problema este de a construi reziliență sociale prin reacție instituțională clară. Răspunsul nu este doar reactiv, ci înseamnă comunicare instituțională rapidă, în criză, dublată de capacitatea tehnică de detecție a coordonării din social-media, ca publicul să fie informat rapid despre narațiunile false care circulă în spațiul online.

Incidentul de la Galați oferă o imagine concentrată a modului în care funcționează astăzi un atac hibrid: presiune militară, competiție informațională, amplificare digitală și polarizare politică. România are nevoie de o cultură a securității informaționale suficient de matură încât să poată susține simultan și apărarea țării și păstrarea standardelor democratice. Pare doar teorie.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cursul nominal de schimb. De ce nivelul și volatilitatea nu spun același lucru]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cursul-nominal-de-schimb-de-ce-nivelul-si-volatilitatea-nu-spun-acelasi-lucru.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cursul-nominal-de-schimb-de-ce-nivelul-si-volatilitatea-nu-spun-acelasi-lucru.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Într-o perioadă caracterizată prin episoade frecvente și imprevizibile de volatilitate pe piețele internaționale, înțelegerea modului în care aceasta se propagă și influențează comportamentul participanților și ancorarea așteptărilor este tot mai necesară și relevantă pentru calibrarea adecvată a politicilor economice.

De aceea am ales să abordez un subiect care solicită o analiză atentă și, de ce nu, nuanțată, respectiv nivelul cursului de schimb și volatilitatea pieței valutare, pentru a evidenția dimensiunile diferite prin care acestea se manifestă.

Deprecierile semnificative ale leului ce au avut loc la sfârșitul anilor 2000, respectiv după criza financiară din 2008-2009, au creat un val de emoție cu privire la acest subiect.

Acest val de emoție s-a materializat sub o formă de sensibilitate a românilor față de potențiale deprecieri viitoare ale leului într-o perioadă în care, paradoxal, leul a arătat o volatilitate mai redusă decât celelalte monede din regiune (a se vedea graficul de mai jos).

Fig.1: Volatilitatea cursurilor de schimb față de euro în state din regiune care au adoptat țintirea inflației

&nbsp;

[caption id="attachment_4731962" align="alignnone" width="1200"] Volatilitatea cursurilor de schimb față de euro. sursa: BNR[/caption]

În ultimul an, în contextul tensiunilor politice, dar și al tensiunilor economice și sociale care au urmat adoptării măsurilor de consolidare fiscală s-a readus în prim-plan problematica din jurul cursului de schimb, generând din nou emoție în acest sens. Diverse dezbateri au avut loc în diferite medii sociale, unele dintre ele bazându-se pe argumente științifice, altele mai puțin.

Este important de subliniat faptul că dezbateri despre problematica cursului de schimb există și între economiști, chiar și între cei cu o experiență importantă în această zonă de interes. Multe dintre acestea s-au concentrat asupra ipotezei de supra-apreciere a leului în raport cu moneda europeană, respectiv, despre intervențiile băncii centrale în piața valutară. Din cele observate, cele două puncte menționate erau abordate de cele mai multe ori în cadrul dezbaterilor într-o formă de echivalență.

În această scurtă expunere doresc să dezbat din punct de vedere științific importanța pe care nivelul, respectiv, volatilitatea cursului nominal de schimb le au asupra echilibrelor macro-financiare. De altfel, punctul central al acestei expuneri este faptul că nivelul și volatilitatea cursului de schimb sunt două concepte total diferite, iar importanța lor pentru sectorul economic real, fiscal și cel financiar diferă semnificativ.

Subliniez faptul că problematica din jurul cursului de schimb este una extrem de complexă, întrucât acesta este un nod de interacțiuni între diverse sectoare ale economiei, zona fiscală și monetară, precum și sistemul financiar. Voi începe prin a dezbate succint cu privire la nivelul cursului de schimb.

Un concept important pentru macroeconomiști este cursul real de schimb, care arată prețul relativ al bunurilor din două țări. Mai exact, cursul real de schimb arată rata la care putem tranzacționa bunuri dintr-o anumită țară pentru bunuri din altă țară.

De exemplu, dorim să comparăm prețul relativ a două produse de panificație, să zicem un croissant, cu aceleași particularități în termeni de cantitate și calitate. Dacă un croissant costă 1,5 euro în Franța, asta înseamnă 7,8 lei în condițiile unui curs nominal de schimb de 5,2 lei pe un euro. Dacă în România un croissant cu aceleași particularități costă 6,5 lei, atunci o aproximare pentru cursul real de schimb va fi 0.833 (6,5 lei / 7,8 lei).

Rezultatul arată că prețul pentru un croissant în Franța va fi cu aproximativ 16,7 % mai mare, iar țara noastră are un avantaj comparativ în acest sens (acesta este un exemplu didactic, însă atunci când analizăm cursul real de schimb, este esențial să precizăm convenția utilizată pentru exprimarea cursului nominal de schimb: prețul monedei naționale exprimat în monedă străină sau prețul monedei străine exprimat în monedă națională).

Cursul real efectiv de schimb (Real Effective Exchange Rate – REER) reprezintă unul dintre cei mai utilizați indicatori pentru evaluarea competitivității externe a unei economii. Acesta reflectă evoluția unei monede naționale în raport cu un coș de valute ale principalilor parteneri comerciali, ajustând totodată diferențele dintre nivelurile de preț sau de inflație dintre economii. Prin urmare, REER oferă o perspectivă mai cuprinzătoare asupra competitivității externe decât simpla analiză a cursului nominal de schimb.

Un alt concept central în literatura privind cursul de schimb este cel de curs de schimb de echilibru. În acest sens, Driver și Westaway (2004) identifică un număr ridicat de metode utilizate pentru estimarea nivelului de echilibru al cursului de schimb. Printre cele mai cunoscute abordări se regăsește modelul Behavioural Equilibrium Exchange Rate (BEER), dezvoltat de Clark și MacDonald (19...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/Leonardo-Badea-Prim-viceguvernator-BNR-789x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Anca și Mareșalul]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/anca-si-maresalul.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/anca-si-maresalul.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În noaptea de 2 spre 3 octombrie 1938, în locuinţa sa din Șoseaua Kiseleff nr. 57, s-a stins din viață mareșalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a în timpul Primului Război Mondial, prim-ministru al României și membru al Academiei Române; avea 79 de ani.

A doua zi după decesul bătrânului ostaș, Nicolae Iorga scria: „Unul din marii domni de oaste pe care i-a dat poporul românesc s-a dus în lumea unde plutesc umbrele glorioşilor săi înaintaşi. Alexandru Averescu nu era numai un mare strateg, chibzuind încet, rece şi sigur planuri în a căror executare nu-l putea tulbura nimic din ce agita sufletul oamenilor slabi…lui îi datorăm singura iniţiativă din Marele Război şi acea încredere în oastea noastră, aşa de greu lovită, prin care ne-am putut reface pentru a recâştiga măcar onoarea. El nu era un pregătitor de istorie, ci însăşi garanţia ei”.

Averescu a rămas în istoria modernă ca una dintre marile figuri ale poporului român; într-un moment în care statul român părea aproape prăbuşit, cu armata retrasă în Moldova, decimată de înfrângeri, foamete şi epidemii, generalul a reuşit să redea soldaţilor încrederea că România nu era încă învinsă.
Victoria de la Mărăşti şi rezistenţa eroică de la Oituz au devenit nu doar succese militare, ci simboluri ale supravieţuirii naţionale.
Pentru milioane de români, numele lui Averescu a ajuns să însemne disciplină, onoare şi credinţa că destinul unui popor poate fi salvat de voinţa şi caracterul câtorva oameni excepţionali.

"Severitatea generalului Averescu este binecunoscută în armata sa. ... Nu există iertare pentru un laș, oricine ar fi el. Am fost de față acum câteva zile la execuția unui tânăr și bogat ofițer de rezervă de cavalerie. Și-a retras detașamentul dintr-o poziție fără motiv sau ordin; a fost judecat și împușcat patru zile mai târziu.

Dacă generalul Averescu este strict cu delincvenții, curajoșii știu că vor găsi în el cel mai bun prieten și protector. Contactul său cu subordonații este atât de strâns încât ajunge să afle cel mai mic act de vitejie și îl răsplătește, pe cât posibil personal, pe omul care l-a făcut.” (Corespondentul ziarului The Times la Cartierul General Român, 10 februarie 1917).

La 14 iunie 1930, Alexandru Averescu a fost avansat la gradul de mareșal de către regele Carol al II-lea; această înaltă demnitate militară i-a fost conferită în semn de recunoaștere a meritelor sale excepționale și a faimei câștigate în timpul Primului Război Mondial.
Originar din Basarabia istorică, mareșalul Alexandru Averescu s-a născut în comuna Babele, situată pe malul estic al lacului Ialpug, nu departe de Ismail.
În semn de omagiu pentru cel care avea să devină unul dintre cei mai importanți comandanți militari și oameni de stat ai României, localitatea i-a purtat o vreme numele: comuna General Al. Averescu.

După ocuparea Basarabiei și instaurarea dominației sovietice, autoritățile URSS au șters însă până și această legătură simbolică cu istoria română. În anul 1947, comuna a fost rebotezată Ozerne (Oziornoe), denumire pe care o poartă și astăzi, aflându-se în regiunea Odesa din Ucraina, unde, prin „grija” atentă a autorităților a continuat, sub alte forme, politica de estompare a memoriei și identității românești din sudul Basarabiei.

Babele este una dintre cele mai mari localități cu populație românească din sudul Basarabiei și, probabil, una dintre cele mai puternice vetre de identitate românească din Bugeac. Cei peste 5.300 de locuitori ai săi au păstrat cu sfințenie limba, tradițiile și conștiința apartenenței lor naționale, într-un spațiu supus timp de decenii presiunilor de deznaționalizare și rusificare. Dacă mai găsești astăzi prin sat doi-trei ruși sau bulgari, aceasta nu schimbă realitatea fundamentală: Babele a rămas o așezare profund românească, un adevărat bastion al românismului în sudul Basarabiei.
Există momente în care o afirmație spune mai mult despre cel care o rostește decât despre persoana împotriva căreia este îndreptată.
Așa s-a întâmplat și atunci când Anca Alexandrescu, excelenta moderatoare a emisiunii „Culisele statului paralel” de la Realitatea Plus, a întrebat, cu o indignare aproape teatrală: „Chiar nu mai avem români care pot să conducă țara asta?”, referindu-se la faptul că Eugen Tomac - nume vehiculat ca posibilă nominalizare pentru funcția de premier - ar fi avut, formal, cetățenie sovietică sau ucraineană.

Problema unui asemenea discurs este că, înainte de a transforma biografia unui om într-un rechizitoriu identitar, ar trebui să cunoști puțină istorie. Nu istorie de studio TV, cu breaking news și patriotism de decor, ci istoria reală a românilor din afara granițelor actuale ale statului român. Altfel, el poate trăda o formă profundă de provincialism intelectual și național: incapacitatea de a înțelege că România nu se reduce la teritoriul ei administrativ desenat astăzi pe hartă, incapacitatea de a înțelege că doar statul are granițe, nu și națiunea.
Eugen Tomac este român. Nu „a...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Un G-2 în Pacific, cu China și SUA. Xi și Trump împart lumea. Quo vadis, România? (I)]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/un-g-2-in-pacific-cu-china-si-sua-xi-si-trump-impart-lumea-quo-vadis-romania-i.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/un-g-2-in-pacific-cu-china-si-sua-xi-si-trump-impart-lumea-quo-vadis-romania-i.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Spectacolul cu casa închisă: ,,G-2 sau Arcul peste Pacific’’
În noua „stagiune Trump” de la Casa Albă, afișul diplomatic mondial a suferit o modificare brutală de distribuție. Actorii secundari au fost trimiși la cabine, iar lumina reflectoarelor s-a fixat pe singurul duet într-un tango care contează: Washington și Beijing. Acest „G-2” – a apărut în timpul lui Obama, Trump l-a relansat doar - nu este o construcție instituțională ca multe altele, ci un aranjament tranzacțional de o puritate extremă, un arc de putere întins peste Pacific care lasă restul alfabetului diplomatic – G7, G20 și alte supe reîncălzite, cum se dovedește ONU – la coada trenului. 
Dacă acest tren mai are vagoane, ele sunt oricum de clasa a treia, destinate celor care încă mai cred în comunicatele de presă de la Bruxelles, imaginându-și visători că se pot cocoța pe al treilea loc de pe podiumul mondial. 
Donald Trump a înțeles rapid că lumea nu se mai conduce prin ,,comitete și comiții’’, ci prin înțelegeri directe între grei. Restul? Muzică din fosă, sau zgomot de echipă, ca să-l parafrazez invers pe Fănuș Neagu.

Xi Strategul și Trump Negociatorul: Îmblânzirea neîncrederii
La Beijing, am asistat la un tablou care ar fi făcut deliciul unui regizor de operă: Xi Jinping, afișând acea „privire strategică” de mandarin care vede peste secole, în fața unui Trump care părea să-și fi lăsat acasă arsenalul de tweet-uri incendiare pentru a căuta un raport personal, aproape intim, cu „Împăratul”. Trump nu a făcut economie de complimente, într-o tentativă calculată – el crede că ar fi chiar câștigătoare, pe bună dreptate - de a „administra” valurile de neîncredere care inundaseră anterior relația bilaterală. 

Trump: totul prin dialog. Pardon, nu chiar totul
Dialogul instituțional a devenit, dintr-odată, un mecanism de calibrare a ego-urilor. Cei doi par să fi realizat că e mult mai profitabil să-și împartă zonele de vânătoare decât să se sfâșie în public. Totul, spre disperarea birocraților de la Washington care încă mai caută în manualele de procedură cum să gestioneze un președinte care tratează geopolitica precum un contract de leasing pentru un zgârie-nori. Uneori, prea înalt pentru statura sa, pe care a știut mereu să o depășească cu brio.

Tucidide versus Nvidia: Cosmopolitismul de partid și pragmatismul de mall
Contrastul cultural a fost de un comic absolut, dacă n-ar fi fost atât de revelator. Trump a descălecat la Beijing escortat de un cortegiu de miliardari – cu „chinezul de la Nvidia” transformat în simbol al puterii americane – vrând să arate că America este, înainte de toate, o forță a banului și a tehnologiei. În replică, Xi Jinping i-a oferit o lecție de „cosmopolitism de stat”. 
În funcție de cine-i stă în față, Xi devine un fin intelectual: îi citează lui Trump din Tucidide (capcana de rigoare!), dar dacă interlocutorul e european, scoate din chipiu citate din Platon, Socrate, Dante sau Shakespeare. Ba chiar și din Marx, pentru puriștii de la bază sau cei de serviciu. Acest exces de erudiție afișat în fața unui Trump eminamente tranzacțional este ironia supremă a Beijingului: un lider comunist care îi explică unui capitalist american rădăcinile filosofice ale puterii, în timp ce acesta din urmă calculează în gând deficitul comercial.

Canalul direct: Stabilitate în doză de ambiguitate
S-a stabilit, în sfârșit, acel canal de comunicare directă, un soi de „fir roșu” modernizat, care indică o stabilitate ciudată în relațiile bilaterale. Este o stabilitate ușor ambiguă, desigur, dar care trasează conturul clar al unui G-2 într-o perioadă de incertitudine geopolitică totală. În timp ce restul lumii se întreabă dacă mâine va mai fi pace, Washingtonul și Beijingul și-au creat propria bulă de predictibilitate. 
Acest G-2 funcționează ca un cartel al puterii: pot să se certe pe tarife vamale, dar când vine vorba de structura mare a lumii, ei sunt singurii care au telecomanda. Ambiguitatea nu este un defect, ci o unealtă: le permite să fie și parteneri, și rivali, fără a lăsa pe nimeni altcineva să se bage în discuție.

Egalitate pragmatică: China înparte prima lojă cu America
Dacă în 2017, la prima vizită a lui Trump, China era privită încă de sus, ca o „fabrică a lumii” puțin cam obraznică, astăzi lucrurile s-au schimbat radical. Americanii, prin vocea „pragmaticului” Trump, au acceptat în sfârșit China ca pe o putere egală. Nu mai este vorba despre democratizare sau drepturile omului – teme care îi provocau lui Trump alergie – ci despre recunoașterea forței brute. Trump a oferit Chinei legitimitatea de „peer-competitor” pe care Beijingul o vâna de decenii. Este sfârșitul erei în care SUA dădea lecții de la catedră; acum sunt doi directori în aceeași sală, semnând procese-verbale despre viitorul planetei.
Partea a doua a articolului, cea cu Europa doamnei Kaja Kallas, Rusia, Taiwanul, concluziile și un ,,post scriptum’’ despre România - ,,Quo vadis…din titlu’’ - va fi publicată săptămâna viitoare.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/07/george.milosan.webp" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Dosarele desecretizate ale istoriei. 60 de ani de la greva marinarilor din Marea Britanie. Generalul Mihai Caraman, asul din mâneca lui Nicolae Ceaușescu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/dosarele-desecretizate-ale-istoriei-60-de-ani-de-la-greva-marinarilor-din-marea-britanie-generalul-mihai-caraman-asul-din-maneca-lui-nicolae-ceausescu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/dosarele-desecretizate-ale-istoriei-60-de-ani-de-la-greva-marinarilor-din-marea-britanie-generalul-mihai-caraman-asul-din-maneca-lui-nicolae-ceausescu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În Marea Britanie, la finele lunii martie 1966, la nici un an și jumătate de la alegerile generale din 1964, câștigate la limită de laburiști (după 13 ani de guvernare conservatoare!), premierul în funcție – Harold Wilson a declanșat alegeri anticipate (snap election), încheiate cu victoria zdrobitoare a partidului aflat deja la butoanele puterii.

Cu o majoritate confortabilă în Parlament, prim-ministrul Harold Wilson și-a stabilit ca obiective majore reducerea ratei anuale a inflației la 3,5% și întărirea lirei sterline, pachetul de măsuri guvernamentale incluzând, printre altele, limitarea creșterilor salariale și sporirea productivității muncii.

Ca urmare, foarte curând, ”luna de miere” dintre guvernul laburist și organizațiile sindicale devenise deja o amintire.
Greva națională din 1966: Marea Britanie sub asediu
Și asta pentru că, în dimineața zilei de 16 mai 1966, la inițiativa Sindicatului Național al Marinarilor (NUS cu, peste 65.000 de marinari și lucrători portuari) a fost declanșată greva generală, protestatarii solicitând mărirea salariilor, reducerea săptămânii de lucru de la 56 la 40 de ore, renunțarea la ideea micșorării duratei concediului de odihnă, îmbunătățirea condițiilor de muncă ș.a.

A fost prima grevă națională după anul 1911, care a durat 47 de zile, a implicat peste 26.000 de marinari, docheri, funcționari portuari și aproape 1000 de nave din întreaga lume, perturbând grav transportul maritim, în special în Londra, Liverpool și Southampton.

Lira sterlină a fost supusă unei presiuni extraordinare, fiind susținută prin vânzarea masivă de dolari din rezervele visteriei Regatului.
Starea de urgență și dilema intervenției militare
Confruntat cu o asemenea situație, cu consecințe majore în plan economic și social, la 23 mai 1966, guvernul laburist a declarat Starea de Urgență, prima de la greva din transporturile feroviare (28 mai 1955), prin care structurile militare erau abilitate să intervină pentru deblocarea navelor și implicarea în diverse activități portuare legate de încărcarea/descărcarea mărfurilor.

Cu toate acestea, premierul Harold Wilson nu a apelat nici la Armată și nici la Marina Regală, pentru a menaja iritarea sindicatelor și a evita noi interpelări ale opoziției conservatoare în Camera Comunelor.
O stafie bântuie Marea Britanie: comunismul
Pentru gestionarea crizei, pe lângă Cabinetul premierului britanic a fost constituită o celulă de criză, menită să analizeze evoluția acesteia și să ofere analize sau informații punctuale prim-ministrului Harold Wilson, pentru a-l ajuta în adoptarea celor mai potrivite decizii, care să contribuie la deblocarea situației și revenirea la normalitate în Regat.
Rolul MI-5: Monitorizarea infiltrărilor ideologice
Structura organizațională creată la acea vreme era coordonată de Sir Burke Trend – Secretarul Cabinetului premierului și colonelul Richard (Dick) Thistlethwaite, fost reprezentant al Serviciului de Securitate (MI-5) acreditat la Washington, pe lângă FBI, la acea vreme Șef al Direcției F-4 (anarhiști și troțkiști) din Divizia F, care acoperea informativ probleme interne legate de Partidul Comunist din Marea Britanie (CPGB) și implicarea membrilor săi în industrie, activitatea sindicatelor, a unor contractori guvernamentali ș.a.

Folosirea Serviciului de Securitate (și a Scotland Yard) in monitorizarea acțiunilor declanșate de Sindicatul Național al Marinarilor ne îndeamnă să credem că guvernul laburist dorea să evite cu orice preț nu atât prelungirea grevei, cât ”capturarea” mișcărilor de protest de către comuniști. Exista temerea că ”impotența politică a CPGB va determina liderii comuniști să se implice mult mai agresiv în activitatea sindicatelor din industrie”, context în care premierul Harold Wilson ”părea mai preocupat de capacitatea de acțiune a Partidului decât de intențiile acestuia”.

Este, de altfel, concluzia care se desprinde din analizarea unor documente declasificate din arhivele Serviciului de Securitate, referitoare la informațiile pe care MI-5 le-a trimis structurilor guvernamentale britanice în legătură cu ”planurile Partidului Comunist din Marea Britanie de susținere a grevelor industriale”.
Principalii instigatori: Bert Ramelson și „locotenenții” săi
Într-o asemenea logică, dintr-un prim raport semnat de către Sir Martin Furnival Jones, Directorul General al MI-5, premierul Harold Wilson ”făcea cunoștință” cu principalii instigatori la declanșarea și prelungirea grevei, proveniți din rândurile CPGB, ”capul răutăților” fiind un anume Bert Ramelson (fost Baruch Rachmilievitch). Era născut în Ucraina, emigrat în Canada și stabilit în Anglia, de profesie avocat, comunist cu state vechi, ales nu de mult Organizator-șef industrial.

Acesta era secondat de doi ”locotenenți”: Gordon Norris (docher, membru al Partidului Comunist și președinte al Comitetului de Negociere al NUS), respectiv William Jones, membru în Comitetul Executiv al Sindicatului Lucrătorilor din Transporturi.

Primele ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/07/Mihai-Caraman-1200x717.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[În așteptarea guvernului, PNL își caută „spiritul anti-PSD”, iar PSD caută clasa de mijloc]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/in-asteptarea-guvernului-pnl-isi-cauta-spiritul-anti-psd-iar-psd-cauta-clasa-de-mijloc.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/in-asteptarea-guvernului-pnl-isi-cauta-spiritul-anti-psd-iar-psd-cauta-clasa-de-mijloc.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În paralel cu lunga discuție despre formarea unei noi majorități de guvernare, partidele își urmează propriile clarificări interne. PNL joacă previzibil cartea consolidării identității anti-PSD. PSD a obținut o victorie pe care caută să o fructifice, iar pentru asta are nevoie de un guvern care să aducă un proiect economic post-Bolojan. 

Sondajul care enervează PSD și tensiunea socială, în lipsa clarității post-Bolojan
Au dreptate să fie neîncrezători liderii PSD citați în media, comentând cifrele ultimului sondaj INSCOP, care prezenta un clasament post-moțiune cu PNL în fața PSD. Spunea unul dintre pesediști: „Noi am pierdut din electorat pentru că am guvernat cu domnul Bolojan în fruntea Guvernului. Nu se putea ca efectul demiterii lui să fie tot pierderea unei părți din nucleul nostru dur. Aici e o chestiune de logică.” Corect. 
Problema este că, într-un moment în care aproape 80% dintre români sunt îngrijorați de situația politică de după căderea Guvernului Bolojan, se pot întâmpla și lucruri care, la prima vedere, par mai puțin logice. Dincolo de scorul PSD, care poate varia în funcție de evenimente, sondajul confirmă un element ce îi îndreptățește pe autorii moțiunii împotriva Guvernului Bolojan: majoritatea populației — 57% — crede că Guvernul Bolojan a fost înlăturat pentru că a crescut taxele și a gestionat prost economia.
Ceea ce face lucrurile și mai puțin clare este faptul că 48,6% dintre participanții la sondaj consideră că moțiunea de cenzură depusă de PSD și AUR va înrăutăți situația din România, în timp ce 44% sunt de părere că acțiunea celor două partide va îmbunătăți situația țării. Tensiune socială, polarizare și neclaritate.

PNL joacă cartea încăpățânării. La baza partidului se discută despre un Congres care să aducă o echipă integral anti-PSD
Eliberat de constrângerile coaliției și având premierul la conducerea guvernului interimar, PNL face ceea ce era previzibil: consolidarea echipei lui Ilie Bolojan la conducerea partidului. Pe de o parte, liderul PNL face un tur al filialelor pentru a măsura disponibilitatea activului de partid pentru ceea ce se prefigurează a fi cel puțin doi ani de opoziție. Pe de altă parte, unii liberali cer deja un congres care să aducă la conducerea partidului o echipă integral aleasă de Ilie Bolojan și, bineînțeles, integral anti-PSD. Deși Crin Antonescu punea recent în discuție libertatea de exprimare din PNL, ceea ce răzbate din discursurile liderilor locali liberali nu este nemulțumirea, ci acceptarea statutului de partid de opoziție.
Există o așteptare realistă a liberalilor privind consolidarea partidului în afara guvernării? Ceea ce se vede în ultimul sondaj INSCOP este că PNL și USR împreună ajung spre 30% și că 34% dintre români cred că Guvernul Bolojan a fost înlăturat pentru că a încercat să reducă privilegiile, corupția și cheltuielile inutile din sectorul public. Acesta pare să fie bazinul electoral al unei eventuale alianțe PNL-USR. O treime din electorat reprezintă, cel puțin la prima vedere, un proiect interesant. Dar reușita unui astfel de proiect va depinde de cât de grea va fi opoziția și de modul în care PNL și USR vor reuși să treacă peste diferențe vechi, de fond. Pentru că ideea unei fuziuni nu surâde niciunuia dintre partide.

Ce face PSD? Ideea unei guvernări PSD care să consolideze clasa de mijloc
Spunea unul dintre liderii PSD care comentau cifrele recente privind poziționarea partidului în sondaje că AUR poate fi depășit doar dacă este lăsat să guverneze. Din nou, corect. Orice partid testat la guvernare dovedește că așteptările legate de ceea ce poate realiza efectiv au fost prea optimiste. Însă aceasta este o situație ideală.
Dincolo de ceea ce își dorește, PSD trebuie să se gândească la ceea ce poate obține. Lia Olguța Vasilescu, unul dintre liderii influenți ai PSD, vorbea la un moment dat despre un guvern asumat de PSD, cu un sprijin parlamentar pe care partidul îl poate obține. România nu se află însă într-o situație economică ușoară, iar fiecare zi suplimentară de instabilitate nu ajută. Evident, guvernarea erodează.
Vorbind despre situația PSD, Adrian Năstase spunea că social-democrații se confruntă cu neputința de a formula o nouă direcție ideologică de stânga. PSD nu mai știe cui să se adreseze. Baza electorală tradițională s-a schimbat, iar strategia stimulentelor financiare pentru pensionari nu mai reprezintă o soluție durabilă și ar fi utilă o gândire pentru consolidarea clasei de mijloc.
Deși este clar de ce ezită și care sunt riscurile, PSD merită să gândească o strategie de guvernare și un program care — chiar și în condițiile dificile de acum — să încerce să lărgească baza electorală dincolo de nucleul dur al pensionarilor pe care partidul încă se bazează. Problema nu este doar scorul PSD, ci și faptul că, în aproape toate sondajele, se vede că votanții PSD sunt tot mai greu de mobilizat. ]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Omul în fața viitorului - între inteligența artificială şi responsabilitate]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/omul-in-fata-viitorului-intre-inteligenta-artificiala-si-responsabilitate.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/omul-in-fata-viitorului-intre-inteligenta-artificiala-si-responsabilitate.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Discuția despre inteligența artificială traversează astăzi aproape toate disciplinele majore: informatică, drept, economie politică, filosofie morală, teologie, studii media și securitate. Motivul este simplu.

IA nu mai funcționează doar ca tehnologie specializată, ci ca strat invizibil de decizie și predicție peste activități dintre cele mai cotidiene: ce citim, ce cumpărăm, ce drum parcurgem, ce ofertă de muncă primim, ce conținut ni se recomandă și, în anumite contexte, chiar ce risc social sau medical ni se atribuie. Din această perspectivă, problema decisivă nu este dacă mașinile devin mai rapide decât oamenii la anumite sarcini, ci dacă omul ajunge să se înțeleagă pe sine doar în termenii a ceea ce poate fi calculat, anticipat
și optimizat.1
Inteligența artificială trebuie înțeleasă drept un test antropologic major
Această mutație are consecințe care depășesc cu mult registrul eficienței. Dacă tehnologia devine nu doar instrument, ci criteriu ultim de inteligibilitate a realului, atunci viața morală este tradusă în scoruri, relațiile sunt mediate de platforme care monetizează atenția, iar ima­ginea omului este redusă la perfor­manță cognitivă și comportamentală. Nu este întâmplător faptul că documentele normative contemporane insistă asupra unei IA centrate pe om, demne de încredere și compatibile cu drepturile fundamentale, în timp ce interven­țiile magisteriale recente avertizează simultan împotriva demonizării tehnologiei și împotriva idolatrizării ei.2

Teza acestui articol este că IA trebuie înțeleasă drept un test antropologic major. Dacă omul este definit exclusiv prin funcționalitate și perfor­manță, atunci IA poate deveni noul etalon implicit al valorii, iar cei vulnerabili vor fi împinși la margine. Dacă însă omul este gândit ca persoană - corporală, relațională, liberă și deschisă adevărului și binelui -, atunci IA rămâne ceea ce trebuie să fie: un artefact puternic, util, uneori admirabil, dar mereu subordonat unei ordini a scopurilor care nu poate fi produsă de algoritmi.

Una dintre cele mai persistente iluzii ale modernității digitale este ideea că algoritmul ar fi, prin definiție, mai obiectiv decât judecata umană.
Inteligența artificială și etica
A spune că algoritmul nu este neutru nu înseamnă a nega utilitatea lui analitică. Înseamnă doar a recunoaște caracterul său socio-tehnic. Un model de recrutare, de exemplu, nu operează într-un vid moral: el învață din date despre angajări trecute, adică dintr-o istorie a instituției. Dacă acea istorie conține excluderi sistematice, modelul poate transforma prejudecata trecută în normă predictivă pentru viitor. În mod similar, un sistem de evaluare a riscului sau un instrument de moderare automată a conținutului preia inevitabil ipoteze despre ceea ce contează, despre ceea ce merită protejat și despre ceea ce poate fi sacrificat pentru eficiență. Din acest motiv, opacitatea tehnică nu este niciodată doar tehnică; ea devine opacitate morală și politică.3

Literatura de specialitate a arătat că diferitele coduri de etică a IA tind să conveargă în jurul unor principii relativ stabile: binefacere, autonomie, justiție, explicabilitate și responsabilitate. Această convergență este importantă pentru că indică existența unui consens normativ minim.

Totuși, aici apare o dificultate decisivă. Principiile sunt necesare, dar nu sunt suficiente. Brent Mittelstadt a observat convingător că simplul consens asupra unor valori înalte nu produce, de la sine, o practică etică robustă. În absența unor norme profesionale stabilizate, a unor proceduri clare de implementare și a unor mecanisme de răspundere bine definite, „etica IA” riscă să devină mai degrabă un limbaj legitimant decât un regim efectiv de limitare a puterii tehnologice. Între formularea principiilor și aplicarea lor se deschide, adesea, un gol instituțional serios.4
De la opacitate la răspundere
Întrebarea etică fundamentală nu este, așadar, numai ce poate face sistemul?, ci cine răspunde când sistemul produce un prejudiciu? În sistemele complexe, răspunderea se dispersează între dezvoltatori, furnizori de date, manageri, integratori, instituții care cumpără soluția și operatori care o folosesc. Rezultatul este paradoxal: cu cât o infrastructură tehnică este mai sofisticată și mai distribuită, cu atât devine mai dificil de identificat un centru clar al deciziei și, implicit, al răspunderii.5

Santoni de Sio și Mecacci propun o analiză utilă atunci când disting între mai multe forme de goluri de responsabilitate: goluri în control, goluri epistemice, goluri normative și goluri în trasabilitatea deciziei. Cu alte cuvinte, nu știm întotdeauna cine controlează efectiv sistemul, cine înțelege suficient mecanismul intern, după ce norme evaluăm o decizie emergentă și cum reconstruim lanțul cauzal al prejudiciului. Dacă acceptăm aceste goluri ca inevitabile, ajungem fie la fatalism tehnologic - nu se poate altfel -, fie la deflația morală - nimeni nu e cu adevărat responsabil -, fie...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/03/Inteligenta-artificiala-2-1200x720.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România versus Polonia: Competiția mută din culisele Flancului Estic]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-versus-polonia-competitia-muta-din-culisele-flancului-estic.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-versus-polonia-competitia-muta-din-culisele-flancului-estic.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Imaginea oficială de la summitul București 9 (B9) este mereu impecabilă: un tablou de familie în care liderii Flancului Estic își strâng mâinile cu vigoare, se îmbrățișează cordial și afișează zâmbete largi, de un optimism aproape chirurgical. Totul se sfârșește, desigur, cu o declarație comună atotcuprinzătoare, în care abundă termeni precum „unitate de nezdruncinat”, „solidaritate transatlantică” și „coeziune strategică”.

În rândurile de mai jos, voi încerca să arăt ce s-ar putea ascunde în spatele acestei coregrafii menită să ne apere existența dincoace de limita a ceea ce Dino Buzzati numea metaforic ,,Deșertul tătarilor’’.
Toți la Cotroceni, dar cu ochii peste ... Atlantic
Momentul politico-diplomatic de la Palatul Cotroceni afișează un magnetism aparte, menit să transmită Moscovei că zidul de la Marea Baltică la Marea Neagră - așa cum odată era Marele Zid Chinezesc împotriva mongolilor sau Zidul Atlanticului al lui Erwin Rommel, împotriva debarcării Aliaților - este dintr-o singură bucată, fără fisuri, dar cu tot mai multe santinele pe metereze.

Însă, odată ce blițurile aparatelor de fotografiat se sting și ușile grele se închid pentru ședințele de lucru, parfumul unității lasă locul unui miros înțepător de competiție. Dincolo de retorica oficială, Formatul B9 pare să devină ringul unei alte competiții, cea pentru influență, resurse strategice și mai ales, pentru atenția (și trupele) unchiului Sam.
România – Polonia, competiție simetrică sau ... asimetrică
Axa Varșovia-București - inițiatoarea acestui format în 2015, ca răspuns la anexarea Crimeei și tendințele expansioniste ale Moscovei - constituie fără îndoială nucleul politico-militar al Flancului Estic. Dar, în timp ce în documentele oficiale cele două capitale vorbesc pe o singură voce, în realitate între ele au apărut germenii unei concurențe pentru  leadership-ul regional. Nu este o ruptură, ci o surdă și elegantă competiție pentru titlul de „prim-ministru” al apărării (est)europene în fața amenințării rusești. Deși pleacă de la aceleași premise de securitate, viziunile și mai ales vitezele de execuție diferă flagrant. În cele ce urmează, vom diseca cele trei falii competitive care transformă acest parteneriat strategic într-o cursă contra cronometru pentru relevanță geopolitică.
Marile atuuri ale Varșoviei
Axa Nord-Sud este prima mare scenă unde Varșovia a demonstrat cum se joacă șahul diplomatic la nivel de maeștri. În timp ce restul regiunii încă procesa șocul invaziei din Ucraina, Polonia a reușit performanța de a folosi ingenios extinderea NATO către Suedia și Finlanda pentru a-și consolida propriul flanc nordic. Pentru Varșovia, Marea Baltică pare să devină un „lac polonez”, un spațiu unde atuurile sale sunt indiscutabile: cheltuieli militare care au atins stelele (peste 4% din PIB), o modernizare a armatei făcută cu o viteză care lasă restul Europei fără suflare și o poziție geografică critică - transformată la fel de ingenios într-un instrument diplomatic ,,de lucru’’ - între enclava Kaliningrad și „poarta” Bielorusiei.
Varșovia, campioană europeană la un sport numit ,,lobby diplomatic’’
Agresivitatea diplomatică a Poloniei - în sens pozitiv, desigur - este de manual. Prezența liderilor nordici la București sau în alte capitale din format este, în realitate, rezultatul unei munci de lobby dusă de Varșovia în ultimii ani. Pentru Stockholm sau Helsinki - ca să nu mai vorbim de baltici - „centrul de greutate” al apărării estice este la Varșovia, în timp ce România este privită ca un partener respectabil, dar secundar, aflat undeva la periferia sudică a intereselor lor imediate. Polonia nu s-a mulțumit să fie un simplu membru B9, ci a devenit arhitectul care decide unde se mută reflectoarele securității europene, lăsând Bucureștiului perspectiva unui spectator, care aplaudă de pe margine succesele „fratelui mai mare” de la Nord.
Cum ar recunoaște Ankara rolul de ,,pivot’’ al României în zona Mării Negre
În acest peisaj efervescent, Bucureștiul pare adesea un actor pasiv, luat de curentul evenimentelor mai degrabă decât un navigator care își stabilește singur cursul. România deține o poziție strategică de aur la Marea Neagră, însă nu a dovedit încă o viziune diplomatică pe măsura acestui potențial. Există, desigur, scuza eternă numită Turcia – „copilul teribil” al Alianței, un lider regional cu pretenții de hegemon - ajutată de o Convenție, cea de la Montreux, veche de un aproape un secol - care privește orice inițiativă în Marea Neagră prin prisma propriilor interese.

Însă, o diplomație creativă ar fi trebuit să vadă dincolo de blocajele Ankarei. Dacă Bucureștiul ar fi avut curajul și viziunea de a atrage Grecia într-un format de cooperare consolidat, poziția României ar fi fost mult mai solidă. O axă București-Atena ar fi echilibrat balanța geopolitică, forțând chiar și Turcia să recunoască un rol de pivot pentru România.
Războiul României cu ... geografia
Marea Neagră nu ar trebui să fie doar o zonă de tranzit pen...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Rolul cadrului de rezoluția bancară pentru drumul României către zona euro]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/leonardo-badea-prim-viceguvernator-bnr-rolul-cadrului-de-rezolutia-bancara-pentru-drumul-romaniei-catre-zona-euro.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/leonardo-badea-prim-viceguvernator-bnr-rolul-cadrului-de-rezolutia-bancara-pentru-drumul-romaniei-catre-zona-euro.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Pentru economia României și pentru menținerea ritmului de convergență la nivel european, calitatea cadrului instituțional are o importanță fundamentală. 

În ultimele decenii, experiența internațională a arătat că diferențele de dezvoltare dintre state sunt influențate nu doar prin resurse naturale, poziționare geografică sau alte avantaje materiale specifice, ci și prin robustețea instituțiilor publice, capacitatea acestora de a transmite încredere și a asigura predictibilitate și modul în care reușesc să faciliteze gestionarea de către actorii economici a riscurilor, perioadelor de tensiune și incertitudine.

Una dintre ideile centrale ce se regăsesc în lucrările laureatului Premiului Nobel pentru economie Daron Acemoglu - prezent recent la București, în cadrul unei conferințe dedicate viitorului economiei - este aceea că dezvoltarea sustenabilă a unei națiuni depinde în mod esențial de calitatea instituțiilor sale. 

Cu alte cuvinte, prosperitatea pe termen lung nu este doar rezultatul acumulării de capital sau al progresului tehnologic, ci și al existenței unor mecanisme instituționale capabile să susțină stabilitatea, încrederea și buna funcționare a economiei.

În interiorul acestui ansamblu instituțional, sistemul bancar ocupă un loc aparte. El asigură circulația economiilor către investiții, finanțarea economiei reale, transmiterea politicii monetare și, nu în ultimul rând, funcționarea mecanismelor de plată pe care se bazează activitatea economică de zi cu zi. Din acest motiv, robustețea sistemului bancar este o condiție esențială pentru stabilitatea economică și socială în ansamblu.

În acest context trebuie înțeleasă și importanța pe care a dobândit-o, în ultimele două decenii, cadrul de rezoluție bancară. În arhitectura europeană de stabilitate financiară, acesta reprezintă astăzi o componentă indispensabilă a ansamblului de instrumente aflate la dispoziția autorităților responsabile de funcționarea robustă a sistemului financiar.

Pentru a înțelege însă pe deplin relevanța acestor evoluții, este important să ne amintim contextul din care ele au apărut. Marea criză financiară din 2008-2009 — care a afectat deopotrivă economii avansate, emergente și în curs de dezvoltare — a avut un impact atât de amplu și de profund încât a determinat schimbări majore de paradigmă în ceea ce privește modul în care este înțeleasă și protejată robustețea sistemului financiar. 

 	Anterior acesteia, se considera că stabilitatea prețurilor de consum, adică o inflație redusă, aduce implicit și o stabilitate a prețului activelor financiare, care asigură, ca o consecință directă, stabilitatea sistemului financiar în ansamblu. Totodată, conceptele de recesiune și criză financiară se foloseau într-o oarecare echivalență. 
 	Efectele crizei financiare din 2008-2009 au evidențiat însă că o criză în sistemul financiar poate apare fără să existe o recesiune în prealabil, și, foarte important, inclusiv într-o perioadă în care inflația se află la un nivel redus. De asemenea, a devenit evident că, pe ansamblul economiei, costul asociat crizelor financiare este mult mai ridicat decât cel al recesiunilor.

Această nouă viziune despre echilibrul macroeconomic, în care stabilitatea sectorului financiar este o componentă endogenă, a atras de la sine și modificări fără precedent cu privire la arhitectura sistemului prudențial.

Practic, criza financiară a condus la apariția a două noi componente în cadrul sistemului prudențial: politica macroprudențială și rezoluția bancară. 

Până la criza financiară, se considera faptul că supravegherea atentă la nivel microprudențial reprezintă, într-o exprimare adesea utilizată în matematică, o condiție necesară și suficientă pentru stabilitatea sectorului financiar. Realitatea acestei crize ne-a arătat însă că, așa cum spune o veche vorbă românească: poți vedea copacii, însă e posibil să scapi din vedere pădurea – adică riscurile și vulnerabilitățile care se acumulează în ansamblul sistemului. Răspunsul a fost dezvoltarea și operaționalizarea conceptul de risc sistemic,  pentru a caracteriza și adresa genul de probleme care apar într-o anumită zonă a sistemului financiar sau a economiei, și care apoi se extind și se pot chiar generaliza. 

Iar pentru că în timpul crizei numeroase instituții financiare europene și americane au fost sprijinite prin utilizarea resurselor publice, cu efecte semnificative asupra pozițiilor fiscale și asupra nivelului datoriei publice din statele implicate, noua paradigmă post-criză a urmărit dezvoltarea unor mecanisme care să permită gestionarea dificultăților unor instituții de importanță sistemică fără transferarea costurilor către contribuabili.

În acest context, cadrul de rezoluție bancară a devenit un element esențial al arhitecturii moderne de stabilitate financiară, inclusiv prin rolul său în diminuarea hazardului moral. Prin consolidarea principiului potrivit căruia acționarii și creditorii trebuie să suporte cu prioritate pierder...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/Leonardo-Badea-Prim-viceguvernator-BNR.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Mitul „salvatorului Bolojan" și vechea energie anti-PSD]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/mitul-salvatorului-bolojan-si-vechea-energie-anti-psd.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/mitul-salvatorului-bolojan-si-vechea-energie-anti-psd.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În contextul lipsei generalizate de încredere a românilor în politicieni, o narațiune surprinzătoare a ocupat discuția publică: mitul “eroului Bolojan”. 
Profilarea atât de clară a lui Ilie Bolojan pentru un segment de electorat a luat prin surprindere, având în vedere că nimeni nu părea să mai creadă în personaje pozitive - și că premierul este totuși asociat cu creșteri de taxe care au afectat toată populația. În această evoluție neașteptată, a contat mobilizarea vechii energii anti-PSD.

După anularea alegerilor, a scăzut relevanța clivajului clasic „PSD – anti-PSD" 
După șocul anulării prezidențialelor și lupta Nicușor Dan – George Simion, partidele tradiționale au ajuns la un relativ consens: pentru a-i izola pe Georgescu și mai târziu, pe Simion, au suspendat vechile conflicte. Deși PSD nu l-a susținut explicit pe Nicușor Dan în prezindențiale 2025, afilierea europeană puternică și noul clivaj suveraniști – pro-europeni l-au plasat, în percepția publică, de partea pro-europeană. Presiunea tradițională asupra PSD a scăzut semnificativ.
Intrarea la guvernare alături de PNL și USR a redus și mai mult relevanța clivajului clasic „PSD – anti-PSD". Din toamna lui 2024 și până la ieșirea de la guvernare, PSD a fost remarcabil de puțin presat — inclusiv în decembrie 2025, când protestele privind Justiția au atins partidul lui Sorin Grindeanu destul de puțin, spre deosebire de alte momente similare.
Pe acest fundal de acalmie, atacul din ultimele săptămâni — declanșat de consultarea internă în care conducerea PSD a testat ieșirea de la guvernare și urmat de ruptura efectivă din coaliție — a readus tonul anti-PSD la o duritate pe care partidul nu o mai experimentase de mult. Prin extindere și intensitate, presiunea publică a rivalizat cu cea din perioada Dragnea, chiar dacă fără imaginea distinctă a protestelor din fața Guvernului din 2017-2018.

Cum va fi testat mitul “salvatorului Bolojan”: orice asociere cu “politica veche”, privatizarea mitului de către susținătorii fervenți și trecerea timpului
Pentru cei surprinși de mobilizarea bruscă în favoarea lui Ilie Bolojan, într-un context în care publicul este sătul de politică, energizarea electoratului anti-PSD este un prim răspuns: bazinul PNL-USR este mobilizat de opoziția față de PSD. Dincolo de acest mecanism reactiv, așteptarea pentru apariția unui mit dintre personajele de pe scena publică este tot timpul acolo, latentă — cu atât mai mult în societăți cu nivel scăzut de încredere socială, ca a noastră. Ce contează este să se îndeplinească condițiile care, într-un context de tensiune publică, să ducă la activarea acestei percepții.
Există o campanie de comunicare în favoarea lui Ilie Bolojan, mai ales în mediul online? Fără îndoială — ar fi nefiresc să nu existe, pentru un prim-ministru și lider al unui partid de guvernare. Deși publicitatea pentru brandul Bolojan este sesizabilă, există un temei pentru care această comunicare funcționează: autenticitatea. În rândul publicului tradițional anti-PSD, Ilie Bolojan a reușit să resusciteze imaginea unui lider care se opune autentic PSD.


[caption id="attachment_4722618" align="alignnone" width="2560"] Ilie Bolojan. Sursă foto: gov.ro[/caption]
Cele trei elemente care pot eroda imaginea lui Bolojan
Ce poate eroda imaginea lui Ilie Bolojan, dacă nici creșterile de taxe nu au reușit să scadă încrederea în liderul PNL în rândul electoratului PNL-USR? Trei elemente: orice asociere cu politica veche, radicalismul susținătorilor săi publici și simpla trecere a timpului. 
Primul și-a găsit deja un indicator: în vara anului 2025, a scăpat știrea despre rucsacul lui Bolojan de 1.300 de euro. Imaginea de politician bogat, distant față de românul mediu, educat și urban, căruia i se adresează, a făcut o asociere negativă instinctivă: „politica veche". Aceasta este baza erodării încrederii în orice politician din bazinul anti-PSD.
În al doilea rând, lipsa de realism a suporterilor publici ai lui Ilie Bolojan. Ca în jurul oricărui „erou" din politică, se coagulează rapid o masă entuziastă de susținători fervenți. Radicalismul acestor susținători și intensitatea cu care îl apără — amplificată de dinamica mediului online, care recompensează excesul și penalizează nuanța — sunt ele însele un factor de erodare. Nu pentru că susținerea ar fi nesinceră, ci pentru că tonul ei contrazice starea de spirit reală a publicului mai larg. 

Testul esențial al mitului lui Ilie Bolojan va fi simpla trecere a timpului
Omul obișnuit care îl simpatizează pe Bolojan nu se regăsește în registrul triumfalist și agresiv al susținătorilor săi cei mai vocali. Spiritul timpului nu este de entuziasm politic — este de scepticism și așteptare prudentă. Când susținerea publică pentru un lider capătă tonalitatea unui cult, publicul moderat se distanțează: nu trece neapărat de partea adversarilor, dar își reduce angajamentul. Fără publicul moderat, mitul s-a privatizat: rămâne doar al susținătorilor fervenți. 
Testul esențial al mit...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[I-ar prinde bine lui Ilie, o mică pandemie]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/i-ar-prinde-bine-lui-ilie-o-mica-pandemie.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/i-ar-prinde-bine-lui-ilie-o-mica-pandemie.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[ Să începem cu începutul, pentru că treaba e mai veche. În perioada 15-19 ianuarie 2024, a avut locla Davos, celebra întâlnire a liderilor mondiali. Deviza sub care s-au desfăşurat lucrările a fost „Recâştigarea încrederii”. De ce avea nevoie Davosul, care s-a autointitulat „Guvernul mondial”, de recâştigarea încrederii, şi mai ales a cui? 
De-a lungul timpului, la Davos s-au spus o groază de demenţe. 
Unele, clar caz de targă. Cum ar fi modificarea dimensiunilor omului prin mutaţii genetice, pe motiv că un om de dimensiuni mai mici, ar consuma mai puţine resurse şi nici nu ar încălzi planeta aşa de tare. Doctorul Mathew Liao, profesor de bioetică la Universitatea din New York, a susţinut într-o conferinţă la Davos acest plan, care cuprindea inclusiv convingerea părinţilor de a accepta anumite tratamente pentru a naşte copii mai mici. 

Întrebat la sfârşit de jurnalişti despre cam cât de mici ar trebui să fie oamenii, a răspuns foarte serios: „Cât să nu fie atacaţi de o pisică”. Şi încă un exemplu, ca să vedeţi cu cine avem de-a face. Au constatat că vacile, pentru că râgâie şi flatulează, încălzind astfel atmosfera, ar trebui să fie redus drastic numărul lor pe planetă. 

Ce te faci însă că oamenii consumă carne de vacă. Chiar foarte multă. S-a propus şi o soluţie. Un plasture, în genul celui cu nicotină, care, aplicat pe piele, face pe consumatorul de carne de vacă să i se facă rău după ce mănâncă. Şi astfel, din vomitat în vomitat, renunţă la carnea de vacă, iar fermierii nu mai au pentru ce să le crească, pentru că nu le mai mănâncă nimeni. Şi astfel, planeta se salvează. 
Nu mai reamintesc de desele luări de poziţie ale unor personalităţi prezente la Davos, care, în luările lor de cuvânt au spus că suntem prea mulţi pe planetă. 
O planetă care are resurse limitate, deci, trebuie redusă populaţia. Un joc extrem de periculos de-a Dumnezeu. De ce avea nevoie, în 2024 Davos să recâştige încrederea? Pentru că pandemia de Coronavirus, de la jaful vaccinurilor, până la morţile subite ale unor oameni perfect sănătoşi care nu au fost explicate ştiinţific nici până în ziua de azi, a făcut-o praf.

Să mai reţinem că la reuniunea din 2024 s-a dezbătut, într-o secţine separată, tema unui viitor virus. I s-a spus „Virusul X”. Care încă nu exista la vremea aceea, dar care era foarte sigur că va veni. Şi va fi, conform directorului OMS, de 20 de ori mai mortal decât Coronavirus. Adică, nu ştim cine este, nu are nume, dar ştim sigur că o să apară, va fi foarte mortal şi se transmite, sigur, de la om la om. 
Să părăsim acum Elveţia şi să revenim acasă la noi, în România. Ce legătură are Ilie Bolojan cu Davos? 
Că nu a fost acolo la nicio întrunire. Şi, oricum, dacă se ducea, nu pricepea nimic, pentru că nu cunoaşte nicio limbă străină. Iar liderii de acolo se încăpăţânează să nu vorbească româneşte.

 Să începem, ca şi în cazul Davos, cu un mic istoric. O istorie cât se poate de recentă. În urmă cu 8 zile, Guvernul Bolojan era demis glorios de Parlament cu 187 de voturi, mult peste cele necesare ca moţiunea să treacă. În mod normal şi de bun simţ, ar fi fost ca Ilie Bolojan şi gaşca de la Palatul Victoria să-şi ia catrafusele şi să plece. 

Nu au făcut-o, prevalându-se de o prevedere a Constituţiei, că mai pot rămâne interimari 45 de zile. Cu tot votul masiv de a se duce acasă pe care şi l-au luat, au decis să mai rămână. Fie şi numai 45 de zile. Pentru bunăstarea ţării, desigur, drum la care se angajase întreg Cabinetul iar noi, inculţii şi inconştienţii l-am curmat când era în plină glorie de a mai tăia ceva de la handicapaţi, pensionari şi copii.

 De ce vrea, totuşi, Bolojan şi ai lui să mai rămână? Iată un posibil răspuns: Ordonanța de Urgență nr. 38/2026, pusă pe ordinea de zi a ședinței de Guvern din 8 mai şi care vizează, printre altele, și programul de înarmare SAFE și PNRR. Pe 8 mai, deşi Guvernul Bolojan fusese demis cu trei zile înainte, pe 5 mai şi, conform Articolului 110, alineatul (4) din Constituție, un guvern al cărui mandat a încetat, îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. Şi Legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului restrânge și mai mult atribuțiile, specificând explicit că în perioada interimatului Executivul nu poate emite ordonanțe și nu poate iniția proiecte de lege.
 Şi totuşi, Bolojan a făcut-o, încălcând nu numai Constituţia şi legea mai sus pomenită, ci făcând şi falsuri, antedatând în Monitorul Oficial actul normativ, ca să-i dea aparenţa de legalitate. 
Manevra a stârnit un scandal imens. „În acest moment, noi lucrăm la textul unei sesizări pentru Curtea Constituțională. Probabil, dacă nu mâine, poimâine o să trimitem sesizarea către Curtea Constituțională, (luni sau marţi n,r.) pentru că sunt într-adevăr, mai multe motive de neconstituționalitate și credem că e foarte grav ceea ce s-a întâmplat”, a declarat Avocatul Poporului, doamna Renate Weber.
...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Două războaie, cu o victimă colaterală sigură: Europa ]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/doua-razboaie-cu-o-victima-colaterala-sigura-europa.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/doua-razboaie-cu-o-victima-colaterala-sigura-europa.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Europa a redescoperit, cu o uimire aproape ingenuă, că istoria nu s-a sfârșit, ci doar și-a luat o scurtă pauză. Ne regăsim astăzi în postura ingrată de „spectator plătitor” în două conflicte asimetrice care funcționează ca niște menghine geostrategice. 

În Ucraina, un război de asediu clasic, de uzură, ne vede în rolul de arsenal moral și financiar – un contributor generos care speră că investiția în libertatea vecinului va ține „ursul” departe de propria sufragerie. În schimb, în conflictul cu Iranul (și sateliții săi), Europa este perdantul cert pe orice termen. Aici, asediul nu e asupra teritoriului, ci asupra fluxurilor vitale.

Suntem prinși între datoria etică de a susține democrația în Est și incapacitatea cronică de a ne proteja rutele comerciale în Sud, într-un joc în care noi primim periodic facturile pentru arme și muniție.

Să-mi fie iertat modul ușor ironic de a prezenta lucrurile, mai ales în rândurile de mai jos, dar mai cred încă, așa cum credeau vechii romani, că ,,ridendo castigat mores’’ - râzând îndrepți obiceiurile (proaste). Când n-au mai crezut, au ... dispărut.

 În Golf, câștigă ... Rusia ...

Dacă „operațiunea specială” a lui Putin a fost scânteia crizei energetice,  zgomotul blocării - fie parțială, dublă sau amenințată - a Strâmtorii Hormuz este „fanfara” care anunță un nou status quo. În mod ironic, haosul din Golf este gura de oxigen a Moscovei. Pe măsură ce tranzitul prin Hormuz devine un sport extrem, prețul barilului crește, alimentând visteria Kremlinului. Economia rusă, declarată clinic moartă la Bruxelles încă de acum doi ani, se încăpățânează să se refacă prin „transfuzii” de petro-ruso-dolari obținuți din anxietatea globală, în timp ce războiul din Ucraina devine un zgomot de fundal, costisitor pentru o Europă tot mai anemică.

... dar pierde Europa

Ne pregătim pentru un transfer de bogăție care va face ca șocul petrolier din 1973 să pară o simplă eroare de rotunjire. Odată ce praful răscolit în deșert se va așeza peste Golful Persic, factura va fi prezentată la ghișeul european. America, binecuvântată cu resurse de șist și o insularitate strategică, va privi spectacolul cu o detașare reținută. Europa, în schimb, va privi cum capitalul său se scurge către producători, finanțând luxul din deșert și reînarmarea din stepele de dincoace de Urali. Spectrul stagflației nu mai este o teorie prăfuită din manualele de economie, ci noul meniu zilnic: prețuri care urcă spre stele și o creștere economică ce refuză să părăsească subsolul.

Muzica bună a petrodolarilor, sau ,,ou sont les neiges d’antan?’’

Revenim, cu o nostalgie forțată, la estetica politică a anilor '70-'90, dar fără muzica bună de atunci, dar nu la fel de bună ca cea din anii ‘60. Deficitele comerciale bat recorduri, îndatorarea devine singura politică de coeziune, iar deficitul bugetar este noul standard de performanță. Aici, românii nu sunt singuri, dar sunt campioni, absoluți.

În timp ce Washingtonul își permite luxul de a impune soluții pentru propriile probleme, Europa rămâne „de căruță”, încercând să repare un motor complex cu unelte de acum trei decenii, sub povara unei monede care își caută utilitatea într-o lume a materiilor prime energetice și nu numai... România este pe podium la toate probele: inflație, deficite, recesiune. Ne evidențiem mereu, dar nu ieșim niciodată din pivnița continentală, în care am rămas cam singuri.

„Responsabilitate pentru Europa”: Noua față a hegemoniei germane

Imaginând un viitor peisaj de asediu, desprins parcă din cărțile lui Erich Maria Remarque, Berlinul a decis că este momentul pentru o „metamorfoză” doctrinară. Strategia militară națională, protectiv intitulată „Responsabilitate pentru Europa”, marchează sfârșitul unei ere care a durat aproape 80 de ani, cu 10 cancelari. Era perioada „diplomației prin cecuri” - românii o știu bine, pentru că așa i-a vândut Ceaușescu pe sași, cei care aduseseră civilizația occidentală în Transilvania, nu alții - și a dependenței confortabile de gazul rusesc și umbrela americană.

Astăzi, chiar și „puternica Germanie” dă semne de oboseală, în stare de cronicizare: industria sa auto, motorul continentului, aproape 10% din PIB-ul european, gâfâie fără energie ieftină, iar bugetul federal a trebuit să forțeze limitele constituționale pentru a finanța rearmarea.

Germania fură startul ... convențional

Totuși, ironia dar și rigoarea academică ne obligă să observăm oportunitatea: Berlinul folosește frica generală de Rusia pentru a-și revendica rolul de „lider militar” al continentului, definind Moscova drept ,,principalul dușman’’, de fapt singurul. Ambiția declarată de a construi cea mai puternică armată convențională din Europa până în 2039 – despre care am scris săptămâna trecută -  nu este doar un act de apărare, ci o încercare de a redefini ierarhia europeană. Germania vrea să fie „jandarmul convențional” cu acte în regulă, sperând că prestigiul militar va compensa declinul competitivității economice....]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[O nouă Ordine Mondială se naște din fumul de la Ormuz]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/o-noua-ordine-mondiala-se-naste-din-fumul-de-la-ormuz.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/o-noua-ordine-mondiala-se-naste-din-fumul-de-la-ormuz.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[O nouă Ordine Mondială se naște din fumul de la Ormuz. În plină criză a Orientului Mijlociu, marile puteri se comportă exact ca oamenii: unele se tem de laude, altele se liniștesc doar sub critică. Filozoful român Constantin Noica observa cu finețe: „Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu știu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniștit: sunt totuși mai bun decât atât.” Astăzi, Iranul pare să urmeze mai degrabă a doua cale. Cu cât este condamnat și sancționat mai aspru, cu atât devine mai încrezător și mai agresiv în urmărirea obiectivului său strategic major: controlul recunoscut asupra Strâmtorii Hormuz. Lauda pe care o caută nu vine din afară, ci din forța pe care și-o construiește singur – o forță ce amenință să schimbe pentru totdeauna echilibrul energetic global.

Trei crize energetice care au forjat alianța SUA-Europa
Strâmtoarea Ormuz nu este doar o fâșie de apă strategică. Este locul unde, în primăvara anului 2026, se încheie o epocă și începe alta. Al patrulea șoc petrolier al erei moderne – declanșat de războiul israeliano-american împotriva Iranului – nu distruge doar fluxuri de țiței. El desface ordinea economică și politică globală construită de Occident în ultimele opt decenii.
Povestea pe care o știm cu toții – Bretton Woods, Planul Marshall, integrarea europeană – este adevărată, dar incompletă. Ceea ce a cimentat cu adevărat alianța transatlantică nu au fost doar tratatele semnate la Washington și Geneva, ci trei crize energetice majore care au forțat Europa de Vest să se lipească de Statele Unite.

Primul șoc - a venit în 1956, la Suez.
Egiptul lui Nasser naționalizează canalul. Marea Britanie, Franța și Israelul atacă. Canalul este blocat cu nave scufundate. Europa tremură fără petrolul din Golf. Washingtonul refuză să-și susțină aliații europeni, iar imperiile de odinioară sunt umilite. Lecția a fost dură: suveranitatea asupra resurselor devine arma noilor state postcoloniale. Un an mai târziu, Tratatul de la Roma – fondarea Comunității Economice Europene – nu a fost doar un răspuns la fascism, ci și o încercare disperată de a lega fostele colonii de Europa printr-un sistem comercial preferențial.

Al doilea șoc - din 1973, a fost și mai dur.
Războiul de Yom Kippur OPEC (Organization of the Petroleum Exporting Countries) și OAPEC (Organization of Arab Petroleum Exporting Countries) ridică prețurile și impun embargouri. Occidentul, dependent de petrolul ieftin, intră în criză. Prețurile explodează, economiile se clatină. Răspunsul a fost coordonarea fără precedent: se naște G-7, Agenția Internațională pentru Energie, iar FMI și Banca Mondială devin instrumente ale „ajustării structurale” – un eufemism pentru impunerea austerității, devalorizării și liberalizării forțate în țările în curs de dezvoltare. Petrodolarii au fost reciclați. Suveranitatea economică a Sudului Global a fost temporar îngenuncheată.

Al treilea șoc - din 1979, a venit odată cu Revoluția Iraniană.
Teheranul promitea să pună capăt imperialismului și să dea resursele poporului. Prețurile petrolului s-au dublat din nou. Occidentul a răspuns cu sancțiuni, sprijin pentru Irak în războiul de opt ani și consolidarea doctrinei neoliberale. Toate trei crizele au avut același efect paradoxal: au slăbit temporar Occidentul, dar l-au unit și l-au întărit pe termen lung.


[caption id="attachment_4687569" align="alignnone" width="1536"] harta Iran / sursa foto: captură video[/caption]
Acum, al patrulea șoc - Ormuz - sparge acest model
După atacul din 28 februarie asupra Iranului, Teheranul a închis Ormuzul. Fluxul de petrol s-a încetinit dramatic. Lanțuri de aprovizionare globale, inclusiv cele pentru semiconductori (prin lipsa heliului), au fost perturbate. Planurile ambițioase de infrastructură digitală din Golf au intrat în stand-by. Și, spre deosebire de crizele anterioare, de această dată alianța occidentală nu se consolidează – se fracturează. Marea Britanie, Germania și Franța au refuzat să se implice direct în conflict. Liderii europeni cer negocieri, nu victorie militară. În paralel, UE semnează acorduri comerciale majore cu America Latină și India, ocolind parțial Statele Unite.
Hegemonia dolarului slăbește vizibil: ponderea sa în rezervele globale scade, comerțul în yuani, dirhami și alte monede locale explodează. Sistemul chinezesc CIPS (Cross-Border Interbank Payment System — Sistemul de Plăți Interbancare Transfrontaliere al Chinei) câștigă teren rapid. Chiar și Arabia Saudită vinde petrol în afara petrodolarului. Pentru prima dată de la al Doilea Război Mondial, Statele Unite par incapabile să garanteze securitatea rutelor energetice vitale. Aliații lor tradiționali caută alternative. Ordinea unipolară construită ca răspuns la cele trei șocuri petroliere ale secolului XX se destramă sub presiunea primului șoc major al secolului XXI. Ce va urma rămâne deschis.
O lume multipolară mai echitabilă? Sau un mercantilism autoritar condus de state puternice – China, I...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ceața de după moțiune. PSD, obligat să clarifice: guvernare cu sau fără AUR]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ceata-de-dupa-motiune-psd-obligat-sa-clarifice-guvernare-cu-sau-fara-aur.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ceata-de-dupa-motiune-psd-obligat-sa-clarifice-guvernare-cu-sau-fara-aur.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Deși moțiunea este rezultatul acțiunii comune PSD și AUR, răspunderea pentru evoluția de după moțiune apasă mult mai mult pe partidul lui Sorin Grindeanu.

Chiar dacă asocierea cu PSD nu este ușor de justificat, AUR are spațiu de a argumenta evoluția după moțiune în orice sens. Poate intra la guvernare, pentru a salva țara de o guvernare minoritară, instabilă sau, poate la fel de bine, să stea în opoziție, lăudându-se cu distrugerea guvernării Bolojan.
Greu de convins PNL să revină la guvernare cu PSD
PNL-iștii și-au făcut un renume din cât de repede înlocuiesc șefii de partid care pierd poziția de la conducerea guvernului sau alegerile. Dar acum nu există o majoritate în PNL pentru schimbarea lui Ilie Bolojan de la conducerea partidului. Tonul tot mai ridicat al PSD în disputa din ultimele luni de zile cu premierul Bolojan și dărămarea guvernului a ostilizat o bună parte din PNL.

Liberalilor le place la guvernare, dar prin acțiunea PSD au câștigat un statut de victimă pe care nu are sens să-l piardă revenind rapid la guvernare. Este mai avantajos să lase PSD să se descurce cu urmările moțiunii. În plus, presiunea publică pentru a se distanța acum de PSD este mare și orice lider liberal care ar accepta o revenirea la guvernare ar fi asociat imediat cu PSD.

Chiar și dacă în PNL se va coagula, la un moment dat, o majoritate pentru schimbarea lui Ilie Bolojan, asta nu se va întâmpla curând.
PSD trebuie să impună controlul jocului post-moțiune
Incertitudinea arată doar slăbiciune

În condițiile în care PNL nu va fi convins să revină ușor la guvernare (USR având aceeași poziționare) rămâne perspectiva unui guvern minoritar sau a unui guvern PSD-AUR. Din acel moment, începe răspunderea pentru PSD. Schimbarea guvernului Bolojan a avut o anumită bază de susținere publică, dar instabilitatea de după moțiune vine doar cu costuri.

Răspunderea guvernării va balansa spre președintele Nicușor Dan și PSD care vor trebui să decidă dacă PSD asumă sau nu conducerea viitorului guvern și unde găsește susținere parlamentară. Cel mai probabil, va urma o perioadă de guvernare incertă, interimară și mai apoi cu premier negociat, sprijin politic neclar și fragmentat.

Sau PSD se hotărește să asume până la capăt colaborarea cu AUR chiar și împotriva nemulțumirii liderilor europeni și să producă o guvernare cu sprijin parlamentar mai solid PSD-AUR.
Apropierea PSD de AUR dăunează mai mult partidului lui Simion decât PSD
Depunerea moțiunii a generat un val de atacuri la PSD și AUR, însă efectele atacurilor sunt diferite pentru cele două partide. Chiar dacă PSD este criticat puternic, asocierea cu AUR nu este pentru electoratul PSD cel mai rău lucru care se putea întâmpla. Discuțiile despre apropierea dintre cele două partide sunt de notorietate în rândul bazei locale a PSD.

La scorul de acum, PSD este, în linii mari, în nucleul său de votanți fideli pentru care PSD contează ca istorie a numelui, acceptarea față de mișcările contradictorii ale partidului fiind mare.

Pentru publicul care este deschis sa voteze AUR însă, asocierea cu PSD este mai greu de digerat. Nu doar că cei care optează pentru AUR sunt negativi față de PSD, dar inclusiv George Simion și liderii AUR, au un lung istoric de atacuri la adresa conducerii PSD și la asocierea PSD cu ”sistemul” care le-a consolidat votanților auriști neîncrederea în PSD.
Bolojan, perceput negativ de sustinatorii AUR
Premierul Bolojan este negativ perceput în rândul susținătorilor AUR și schimbarea guvernului era dorită, însă asocierea cu PSD este de asemenea negativ percepută. Rămâne de văzut cum vor judeca cei care votează AUR. Primul sondaj care va măsura efectul asocierii PSD-AUR va fi interesant pentru conducerile ambelor partide.

În toată această discuție intensă pe care a creat-o moțiunea PSD-AUR, cea mai importantă etapă începe abia după căderea guvernului, iar așteptarea pentru o soluție clară va balansa mai mult spre PSD, decât spre partidul condus de George Simion. AUR a ajutat PSD să-l dea jos pe Ilie Bolojan. De aici înainte, este treaba PSD.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/angelin-ioan.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Miza ascunsă în Golf: China transformă criza în avantaj propriu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/miza-ascunsa-in-golf-china-transforma-criza-in-avantaj-propriu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/miza-ascunsa-in-golf-china-transforma-criza-in-avantaj-propriu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Două zile după debutul conflictului din Golf, China a anulat prima tranzacție importantă în yuani cu obligațiuni emise de către o entitate de stat din Orientul Mijlociu. Era vorba de Abu Dhabi Oil Company – ADNOC, societate petrolieră de stat din EAU, iar anularea avea loc în condițiile ,,volatilității piețelor financiare’’, generată de escaladarea crizei din regiune. Cuantumul tranzacției: 14 miliarde yuani, aproximativ 2 miliarde dolari.
Miza ascunsă în Golf: China transformă criza în avantaj propriu
Aparent, decizia a aparținut companiei emirateze, însă operațiunea inițială făcea parte dintr-o strategie amplă  a Beijingului care vizează, deocamdată, consolidarea raporturilor financiare între statele din Golf și China. Obiectivul real al strategiei este mai generos: un alt pas spre promovarea yuanului ca alternativă la dolar.

În paralel, băncile chineze au manifestat mai multă prudență în acordarea de credite către entități statale și private din zona de conflict. Deși metaforele nu prea au ce căuta în lumea financiară, aici putem spune că yuanul a pierdut o bătălie în fața dolarului, David a fost învins de Goliat. Dar războiul abia începe. În cele ce urmează, voi încerca să deslușesc modul cum China – aparent, primul perdant din exteriorul conflictului – ar putea întoarce situația în folosul său.
Yuan versus petrodolar
Desigur, avem de-a face cu un paradox atunci când afirmăm că războiul din Golf ar putea ajuta yuanul să erodeze bazele așa-numitului ,,regim al petrodolarului’’. Cum s-ar putea întâmpla? Simplu: Statele din Orientul Mijlociu – în special cele afectate de conflict – vor lua în calcul diversificarea economiilor în valută străină, iar yuanul este la îndemână. Puțină istorie ne va arăta că acest lucru este posibil.

Actualmente, cea mai mare parte a țițeiului este facturată în dolari, la nivel mondial. În 1974, Arabia Saudită – urmată de alte petro-monarhii din Golf – a acceptat ,,Pactul dolarului’’, facturând petrolul exportat în dolari și investind surplusul în Statele Unite. Pentru aceasta a primit garanții de securitate din partea Washingtonului. S-a fundamantat astfel ,,era dolarizării’’ schimburilor internaționale întrucât Arabia Saudită era primul exportator al lumii, iar țițeiul avea un rol central în economia globală. Așa a rămas vreme de 40 de ani.
Despre petro-yuan la prezent și ... viitor
Primele schimbări au apărut când petrolul iranian –  apoi cel rusesc – au devenit subiect de sancțiuni. Evaluarea și facturarea s-au făcut și în alte valute: ruble, rupii, yuani. Chiar și Arabia Saudită, a lăsat ,,pactul’’ mai la urmă și a experimentat acest tip de plăți. Puterea dolarului s-a erodat puțin, chiar nesemnificativ în termani comerciali, dar conflictul actual a adus chestiunea în prim-plan propagandistic și psihologic, aș spune că fără o intenție vizibilă a Beijingului sau Teheranului. Adică, în alți termeni, ,,se poate și așa’’.

Influența post-conflict a Chinei asupra Iranului ar putea avea ca efect solicitarea iranienilor ca țițeiul exportat, inclusiv în Europa, să fie achitat în ... yuani. Deocamdată, pare o utopie, dar evoluția relațiillor europenilor cu administrația Trump și ,,cruciada’’ economico-comercială a Beijingului pe vechiul continent pot deveni catalizatori în materializarea acestei idei. Numai că, dacă o țară are rezerve în yuani - adică, petroyuani -  nu le poate folosi în exterior decât cu permisiunea Beijingului. Așa e legea...controlului.
Strategia lui Netanyahu pornește de la alți parametri ... americani
,,Chestiunea nucleară’’ iraniană nu este de dată recentă. În 2012, primul ministru israelian, Benjamin Netanyahu, a mers la Washington pentru a-l convinge pe Barak Obama să blocheze manu militari ambițiile nucleare ale Teheranului. Atunci, ca și acum, politica Iranului pe acest segment militar era o amenințare directă, existențială, pentru Israel. Reacția Casei Albe a fost mult diferită față de cea actuală, în formă și conținut. Obama a fost direct și ușor contondent în discuția cu liderul israelian. S-a temut că va declanșa o criză energetică planetară și un șoc economic pe măsură.

După 14 ani, același Netanyahu se întoarce la Washington cu aceeași rugăminte. Știe că chiriașul cel nou de la Casa Albă gândea altfel. O demonstrase în timpul primului mandat când, între altele, lansase ideea ,,Acordurilor Avraam’’, menite să protejeze Israelul. Dar mai știa ceva: America se emancipase pe deplin din punct de vedere energetic. Între 2009 și 2026, producția de petrol și gaz loco s-a triplat. În 2012, economia n-ar fi putut suporta o creștere a barilului la 120 $, fără convulsii. În 2026, da.
Conflict de lungă durată-spirală inflaționistă incontrolabilă
Acum, întrebarea este următoarea: Statele Unite își pot permite un conflict de durată în Orientul Mijlociu? Răspunsul nu poate fi pozitiv.

Producția americană de combustibili fosili poate absorbi șocul energetic pe termen scurt. În câteva luni însă, conflictul va genera o spirală inflaționistă i...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Deschiderea președintelui Nicușor Dan față de PSD îl enervează pe George Simion]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/deschiderea-presedintelui-nicusor-dan-fata-de-psd-il-enerveaza-pe-george-simion.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/deschiderea-presedintelui-nicusor-dan-fata-de-psd-il-enerveaza-pe-george-simion.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Alinierea președintelui Nicușor Dan cu PSD, este o surpriză neplăcută pentru George Simion. AUR are propriul joc cu PSD: amestec de concurență și colaborări oprtuniste. Atracția pe care AUR o exercită asupra multor membrii PSD, în special asupra bazei locale a PSD, plus influența parlamentară a AUR, au oferit lui George Simion un ascendent în discuțiile cu liderii PSD. Ajutând PSD-ul să rămână la guvernare și izolând AUR, Nicușor Dan face ca avantajul lui Simion asupra PSD să slăbească.
Opoziția europenilor la colaborarea PSD-AUR, îi oferă lui Nicușor Dan spațiu pentru a testa dezvoltarea relației cu PSD
Alinierea președintelui Nicușor Dan cu PSD a provocat reacții emoționale puternice de la o parte din cei care l-au susținut. Pentru acest public, PSD este un adversar tradițional. Iar jocul „la două capete” al PSD din aceste luni, la guvernare și în același timp, criticând guvernul, i-a ostilizat și mai mult pe cei care oricum displăceau partidul condus de Sorin Grindeanu.  

Dar nu doar suporterii președintelui îl critică. La fel de dur îl atacă pe președinte și liderul AUR. Deși tonul atacurilor îl descalifică pe George Simion, era previzibi în circumstanța asta. Nicușor Dan, prin negocierile purtate cu partidele „pro-occidentale”, a ținut AUR în izolare și s-a arătat deschis spre dialog cu PSD – ceva ce altă dată, nu foarte departe în timp – ar fi părut improbabil. Dincolo de prezervarea coaliției pro-europene, beneficiul președintelui este și politic: dușmanul dușmanului meu este prietenul meu. 

[caption id="attachment_4672726" align="alignnone" width="2048"] Nicușor Dan. Sursă foto: presidency.ro[/caption]
PSD după consultările de la Cotroceni: asigurări pentru susținerea respectării angajamentelor României 
Apropierea lui Nicușor Dan de PSD ajută și la ținerea AUR departe. Mulți vor spune că PSD nu este “dușmanul” AUR. Însă PSD și AUR sunt competitori. Și atât timp cât există o opoziție europeană clară față de apropierea PSD de AUR, atunci există și spațiu de a manevra politic pe această distanță și de a o lărgi. Și dacă Nicușor Dan reușește să țină PSD pe linia respectării unor direcții de reformă legate de angajamentele României față de partenerii externi, este un bun câștigat.

Iată ce a declarat Sorin Grindeanu după întâlnirea de la Cotroceni: “angajamentele internaționale pe care România le-a luat, indiferent cine este premier sau indiferent de perioada în care s-au luat, că vorbim de PNRR sau lucruri care țin de angajamente financiare cu Comisia Europeană sau cu toate celelalte organisme internaționale, indiferent că PSD este la putere sau în opoziție, noi susținem respectarea acestor angajamente”. În perimetrul trasat de liderii europeni și într-o relație funcțională cu președintele Dan, PSD poate fi previzibil. 
AUR va sabota colaborarea președintelui cu PSD, ținând guvernul Bolojan în funcție 
Rămași fără ascendent în negocierea cu PSD, AUR semnalează că pot susține guvernul Bolojan. Este contraponderea firească pe care o pot crea pentru a putea menține presiunea, deopotrivă pe PSD și indirect, chiar și pe Nicușor Dan. Dacă Guvernul Bolojan strânge o susținere parlamentară conjuncturală, dar care să-i permită să treacă de parlament, mai ales după cele 45 de zile de interimat, ar fi ceva ce ar reseta tot jocul politic. Și cel mai mult, ar avea de pierdut PSD. Iar pentru George Simion, un PSD slăbit, este un PSD bun. 

În ultimele zile, au fost multe declarații pozitive de la AUR față de Bolojan. Petrișor Peiu, liderul senatorilor AUR, îl laudă pe premierul Bolojan pentru faptul că este o persoană respectabilă și pentru „stilul auster”. George Simion are un atac la baionetă la adresa președintelui Dan în care menționează, cumva protector față de premier, că șeful statului vrea schimbarea lui Bolojan. Iar în ultimele declarații, Dan Dungaciu recunoaște că este posibil ca parlamentari AUR să susțină guvernul lui Ilie Bolojan. 

Tranșeele tradiționale, cele care erau atât de cunoscute suporterilor lui Nicușor Dan, nu mai există. Izolarea AUR, și prin atragerea PSD în orbita președintelui, rămâne singurul element relativ stabil în această ordine cinică, în care toată lumea negociază cu toată lumea.

 ]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/02/Nicusor-Dan-Daniel-Baluta-1200x800.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Despre șoareci și oameni]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/despre-soareci-si-oameni.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/despre-soareci-si-oameni.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Transilvania — loc de basm cu nume simfonic, „țara de peste pădure” ridicată pe sigla Romei, unde s-au cristalizat poporul și limba română — este regiunea istorică în care, de-a lungul secolelor, un obicei onomastic a funcționat ca o „barieră” invizibilă prin care românii și-au menținut identitatea etnică și lingvistică; astfel, ei au păstrat și folosit nume de botez clasice romane, dificil de tradus sau de adaptat în limba maghiară (Traian, Aurelian, Liviu, Octavian, Cornel, Marius, Ovidiu, Iulian), tocmai pentru a afirma, tăcut, dar ferm, continuitatea și latinitatea lor.
Filonul dacic nu lipsește, dar apare mai rar, în nume precum Decebal, de obicei alăturat celui roman, într-o formă de sinteză simbolică. Un exemplu sugestiv rămâne Decebal Traian Remeș, unde cele două straturi identitare coexistă într-un singur nume.
Four Seasons, cochetul restaurant libanez din Dorobanți, patronat de Alain Chami, a fost, în urmă cu câteva zile, gazda unui eveniment fericit — un bun prieten a dorit să marcheze împlinirea frumoasei și respectabilei vârste de 68 de ani, alături de cei dragi. La un moment dat, în clinchetul paharelor de șampanie, un distins domn, cu aer aristocratic, a spus povestea numelui pe care îl poartă.

„Eu sunt român, așa cum bine știți, și mă numesc Aurelian; conform documentelor istorice cercetate și publicate, păstrate în arhiva județului, sunt descendent al unei familii maramureșene desprinse din arborele genealogic al voievodului Tatomir, familie cu diplomă nobiliară și blazon, acordate de regele Sigismund de Luxemburg în 1419, la Conventul de la Lelez. Deviza familiei mele a fost: «Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?»
Tatăl meu s-a născut la Borșa — care aparținea de comitatul Maramureș din Austro-Ungaria — la 30 octombrie 1918, deci cu doar o lună înainte de înfăptuirea Marii Uniri de la Alba Iulia.
Părinții lui au dorit să-l cheme Octavian și au mers cu această solicitare, dar funcționarii primăriei au fost intransigenți și nici nu au vrut să audă de acest nume; ei i-au schimbat numele din Octavian în Otto Ferencz Iosef, fără nicio justificare și fără drept de apel. Astfel, spune distinsul invitat, în buletinul meu, prenumele tatălui, român 100%, este Otto Ferencz Iosef!”

Maghiarizarea numelor românilor din Transilvania a fost un proces istoric început în 1848 și intensificat după Ausgleich-ul din 1867 (care a adus o autonomie sporită a guvernării maghiare din Austro-Ungaria). Scopul principal al acestei politici de asimilare etnică forțată, de omogenizare masivă prin maghiarizare a guvernului de la Budapesta a fost consolidarea dominației maghiare în Transilvania, creșterea artificială a numărului maghiarilor în statisticile oficiale și o asimilare culturală a populației românești care să-i confere acesteia o conștiință națională maghiară. „Statul” maghiar a adoptat o poziție de forță prin care toți locuitorii regatului erau considerați unguri, formând o singură națiune, națiunea maghiară; la fiecare jumătate de an, autoritățile întocmeau liste pentru schimbările de nume, pe regiuni și provincii.
Schimbarea numelor de familie și a prenumelor românești, dar și a toponimelor din Transilvania, Banat și Crișana în limba maghiară s-a realizat prin presiuni administrative și instituții specializate, proces resimțit de români, cum era și firesc, ca o agresiune culturală existențială.
„Országos Névmagyarosító Társaság” (Societatea pentru Maghiarizarea Numelor) a fost un organism creat special cu scopul maghiarizării numelor cetățenilor din Ungaria care aveau nume nemaghiare; a fost înființată la 18 aprilie 1881 de avocatul, publicistul și politicianul ungur Lengyel Zoltán, originar din Crasna, județul Sălaj. În statutul societății, cu privire la tratamentul aplicat minorităților, erau exprimate obiectivele practice ale acesteia: niciun funcționar public să nu fie angajat dacă nu are nume maghiar, să nu poată fi organizate școli minoritare românești, restrângerea și suprimarea uzului limbii române în școli, educația religioasă să se facă exclusiv în limba maghiară — sunt doar câteva exemple.

În 1897, Parlamentul de la Budapesta a votat legea maghiarizării numelor orașelor și satelor românești din Transilvania. Multe localități cu sufixul „u” au rămas fără el: Albacu a devenit Albac, apoi Fehervölgy; Buciumu a devenit Bucium, apoi Bucsóny; Câmpeniu a devenit Cîmpeni, apoi Topánfalva; Ponorelu a devenit Ponarel, apoi Ponorel; Sohodolu a devenit Sohodol, apoi Aranzosszohodol; Peleșu a devenit Peleș, apoi Peles; Cărpinișiu a devenit Cărpiniș, apoi Abrudkarpenyes; Lăpușu a devenit Lăpuș (Arieșeni), apoi Lepus; Mogoșu a devenit Mogoș, apoi Mogos și așa mai departe.
Un an mai târziu, în 1898, Simon Telkes, președintele Societății Centrale de Maghiarizare a Numelui, a publicat lucrarea „Hogyan magyarosítsuk el a családi neveket” (Cum să maghiarizăm numele de familie), în baza căreia s-au găsit cele mai perfide căi de maghiarizare a numelor românești, ale căror consecinț...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Patosul campaniei PSD de pe Facebook - „Momentul adevărului” și răspunsul lui Bolojan]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/patosul-campaniei-psd-de-pe-facebook-momentul-adevarului-si-raspunsul-lui-bolojan.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/patosul-campaniei-psd-de-pe-facebook-momentul-adevarului-si-raspunsul-lui-bolojan.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[O campanie pe facebook a PSD cu mesajul “Ajunge. Până aici. Momentul adevărului” - un promo pentru întâlnirea de pe 20 aprilie care decide susținerea premierului, a provocat un val de atacuri. Semn că USR și PNL dețin încă supremația în mediul online și au puterea să transforme rapid cam orice face PSD într-o imagine negativă. Mai ales când PSD mizează pe un patos care deși reflectă o nemulțumire publică, poate suna puțin credibil, într-o dezbatere generală marcată de neîncredere și cinism față de politică.

Consultarea internă de pe 20 aprilie nu este doar „despre Bolojan”, ci este „despre PSD”. Consultarea PSD, un instrument de mobilizare internă 
În sondajul din aprilie al INSCOP, votul pentru PSD scade pe electoratul care merge singur la vot (55% din eșantion) la 17% față de votul pe întreaga populație 20%. Asta deși PSD crește ușor ca intenție de vot față de începutul anului. Ce înseamnă asta? Că PSD are o problemă de mobilizare a propriilor votanți. Deși la prima vedere cel puțin, ținând cont de proporția mare a electoratului în vârstă în rândul votanților PSD, nu s-ar spune că mobilizarea este problema esențială a PSD, există și această problemă și la PSD (ca și la toate partidele). 
Ce relevanță au datele sondajului INSCOP pentru postările promoționale ale membrilor PSD vizând promovarea consultării extinse de mâine? Că pentru PSD, această consultare este și un eveniment de mobilizare în interior; pentru a depăși blazarea și lipsa de energie care afectează acum toate partidele. 
Cei 5000 de membrii PSD care se adună luni, reprezintă eșalonul cel mai implicat politic în structura și deciziile PSD-ului ca partid. Șefi de organizații, parlamentari, aleși locali, toți sunt acolo nu doar pentru Bolojan, ci și, sau mai ales, pentru PSD. De altfel, adunarea de luni a celor 5000 de membrii PSD va fi nu doar despre decizia de a părăsi guvernarea, cât și o evaluarea internă, inclusiv o discuție despre miniștri. Chiar dacă cel mai important subiect pentru media și relevant pentru public, este votul legat de premier, pentru PSD, o prioritate este legată de activarea partidului în condițiile în care presiunea guvernării și crizele de tot felul, după înfrângerile din prezidențialele 2024-2025 au afectat PSD.

“Problema” patosului PSD: pierderea discuției publice autentice, reacția de cetate asediată și contra-campania agresivă online a USR & PNL
Fiecare partid își face comunicarea cum consideră și problema nu este comunicarea PSD sau a oricărui alt partid din coaliție. Problema este de ce persistă partidele să mizeze pe cuvinte mari și un patos care pare artificial; și de ce apare decuplarea de tonul veridic, autentic, al discuției publice pe care ar trebui să o oglindească comunicarea partidelor. 
În primul rând, sunt totuși două perspective, funcție de electoratul la care ajunge mesajul PSD de pe facebook. Pe de o parte, pentru o parte importantă a populației, mai ales pentru segmentele cu venituri reduse, în mediul urban mic, unde bate PSD, creșterea taxelor a fost o problemă resimțită dur și personal. Pentru acești oameni, faptul că un partid sugerează un reset fundamental, ca cel utilizat în promo-ul PSD de pe facebook - “ajunge. până aici”, este ceva care are minim sens și în care cel puțin parțial, se regăsesc. 
În același timp, asta însă nu are nicio legătură, ba chiar poate părea total opus, în cazul percepției unui segment de public cu venituri medii-superioare, din centrele urbane pentru care premierul pare că urmărește o agendă onestă. Dincolo de diferențele clare, există și puncte de convergență între cele două segmente? Da, există: cum ar fi părerea negativă despre toți politicienii, care este elementul central și dominant al discuției publice acum, în funcție de care orice exprimare politică trebuie cenzurată ca patos pentru a fi realistă. 

PSD a simțit mereu nevoia să fie mai sonor
În al doilea rând, PSD a avut tradițional o atitudine de cetate asediată. Deși are forță în media tradițională, în online, rare au fost momentele când comunicarea PSD nu a fost întâmpinată cu ostilitate și nu a generat anticampanii copleșitoare, multe punând serios amprenta pe partid ca negativitate și intensitate a tirului pe lideri. După cum se vede și acum. Plecând de aici, PSD a simțit mereu nevoia să fie mai sonor, pentru a compensa prin emoție și populism, barajul. 
Dincolo de considerații teoretice, atacul puternic la adresa campaniei de pe facebook a PSD este un semnal că nici premierul și cu cele două partide care îl susțin direct, PNL și USR, nu stau. Deși până acum, PSD s-a mai confruntat cu momente în care a fost în defensivă - ca protestul din noiembrie, anul trecut, pe legile Justiției, care au acoperit total comunicarea partidului - în linii mari gherila PSD la adresa guvernului a beneficiat de spațiu, fără să fie contracarată. De acum înainte, premierul, și mai ales liderii de opinie și suporterii din social-media de care beneficiară USR și secundar, și PNL vor ataca cu tot ce au. R...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Dubla blocadă în Strâmtoarea Ormuz - dublă durere? Ce însemnă în realitatea blocada?]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/dubla-blocada-in-stramtoarea-ormuz-dubla-durere-ce-insemna-in-realitatea-blocada.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/dubla-blocada-in-stramtoarea-ormuz-dubla-durere-ce-insemna-in-realitatea-blocada.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Strălucirea acestui plan a lui Donald Trump este greu de supraestimat: blocada realizează practic același lucru ca o operațiune militară de ocupare a Insulei Kharg — prin care trece aproape tot petrolul iranian — fără riscurile implicate de desfășurarea forțelor terestre americane, închizând efectiv exporturile de petrol ale Iranului și tăind veniturile sale energetice. Aceasta va pune Iranul într-o ”sugrumare economică”.
Carantina americană a porturilor iraniene ar putea genera pierderi economice de aproximativ 435 de milioane de dolari zilnic pentru Iran, conform unei analize realizate de Miad Maleki, fost responsabil în cadrul Oficiului pentru Controlul Activelor Străine al Departamentului Trezoreriei SUA. Prin această blocadă, președintele deține un instrument de presiune pentru a forța Iranul să redeschidă Strâmtoarea Hormuz. 
În plus, întrucât măsura perturbă exporturile energetice iraniene către China — stat care depinde de această strâmtoare pentru 45-50% din importurile sale de țiței și aproximativ 30% din cele de gaz natural lichefiat — Trump ar putea folosi situația ca pârghie pentru a atrage Beijingul alături de această campanie de presiune maximă. 

Există totuși o cale de ieșire parțială: calea ferată China-Iran prin Asia Centrală, care ocolește strâmtoarea. Dar capacitatea ei este limitată, iar experții sunt sceptici că poate înlocui transportul maritim la scara necesară. 
Republica Islamică, percepând taxe de trecere de milioane de dolari în Strâmtoarea Ormuz și continuând totodată să-și exporte propriul petrol, ridicase prețurile globale ale petrolului, bramburiseră piețele financiare, crescuse amenințarea unei recesiuni mondiale, mărise prețurile benzinei în SUA și stârnise îngrijorări privind prețurile alimentare, întrucât sunt blocate și transporturile de îngrășăminte din Golful Persic. 
Ca răspuns, și în condițiile în care negocierile de pace de la Islamabad nu au reușit să producă un acord de încheiere a războiului, Trump a ordonat duminică 12 aprilie Marinei SUA să suprapună o a doua blocadă peste cea a Iranului începând cu 13 aprilie ora 10. Ideea este de a se asigura că niciun petrolier iranian nu trece prin strâmtoare — și că nicio țară neutră sau armator comercial nu plătește taxa iraniană de trecere. 
Într-un editorial pentru Bloomberg, Javier Blas scrie că blocada lui Trump vizează în principal exercitarea de presiuni asupra Chinei — principalul cumpărător de petrol iranian — pentru ca aceasta să preseze Teheranul să facă concesii la masa negocierilor. Trump a sugerat că discuțiile s-ar putea relua în zilele următoare. Cât va dura blocada? Se spune în anumite cercuri din Israel ca nu va dura mult, este doar o chestiune de timp, fără un fel de aranjament, înainte de un răspuns iranian la condițiile de pace.

Ce înseamnă concret dubla blocadă?
Strâmtoarea Hormuz este un coridor de 34 de kilometri lățime la cel mai îngust punct, flancat de coasta iraniană și de Oman. Prin ea tranzitează în mod normal 20% din petrolul mondial și 20% din gazul natural lichefiat. Acum, în același spațiu coexistă: Blocada iraniană — mine submarine, drone, rachete de coastă, nave de patrulare ale Gărzilor Revoluționare, sisteme de bruiaj GPS și taxe de trecere de peste un milion de dolari per navă. 
Potrivit unui raport, Iranul a pierdut urma unor mine pe care le-a plantat și nu mai poate deschide complet strâmtoarea nici dacă ar vrea; Blocada americană — peste o duzină de nave de război poziționate în Golful Oman și Marea Arabiei, 10.000 de militari, drone și avioane de luptă și de supraveghere. 
CENTCOM a confirmat că șase nave comerciale au fost deja întoarse din drum în primele ore. Navele de război americane nu operează în interiorul strâmtorii propriu-zise — prea riscant, dat fiind câmpul de mine iranian — ci în Golful Oman, așteptând ca navele să iasă din strâmtoare înainte de a le intercepta. 

Dubla lovitură economică 
Blocada americană a porturilor iraniene, suprapusă peste blocarea iraniană a Strâmtorii Hormuz, creează o criză economică multiplă: vorbim de petrol și LNG (gaz lichefiat), benzina a ajuns la 4,13 dolari/galon, iar alimentele, îngrășămintele și heliul devin tot mai scumpe simultan. Criza agricolă — îngrășămintele. O treime din aprovizionarea globală cu îngrășăminte tranzitează anual prin Hormuz. Circa 20-25% dintre fermierii americani nu și-au asigurat îngrășămintele în avans și intră în sezonul de plantare fără aprovizionare garantată. 
Chiar dacă strâmtoarea se redeschide imediat, îngrășămintele ar ajunge în SUA abia după o lună. Fermierii din Texas plantează deja în condiții de stres, fără a putea aștepta. Consecința: recolte mai mici, prețuri mai mari la carne, lactate și produse procesate din porumb. 
Criza heliului — mai puțin vizibilă, la fel de gravă. Prețurile la heliu s-au dublat de la începutul războiului. Qatar, al doilea producător mondial cu 35% din producția globală, are facilități avariate care ar putea dura ani să revină online. Heliul este es...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[O floare și doi grădinari]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/o-floare-si-doi-gradinari.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/o-floare-si-doi-gradinari.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Lidia a fost un regat din Antichitate, situat în vestul Anatoliei de astăzi, cu capitala la Sardis; ea era locuită de un popor războinic, care a reușit, pentru prima dată, să-i supună pe toți grecii din Asia Mică, cu excepția celor din insule. Bogățiile fabuloase ale regilor Lidiei, a căror sursă principală era aurul adus de râuri din muntele Tmolus, au rămas pentru totdeauna în memoria grecilor; nu întâmplător, lidienii au fost cei care au inventat sistemul monetar și primii din istorie care au fabricat monede de aur, marcate cu efigia statului lidian: un cap de leu.
Ultimul rege al Lidiei și cel mai vestit a fost Cresus; acesta era cel mai bogat om din lume și, asemenea unui oligarh rus al vremurilor moderne, nu se ferea câtuși de puțin să-și etaleze averea, ostentativ și obscen.
Dorind cu ardoare să-și extindă teritoriile, el a pregătit o ofensivă împotriva perșilor, conduși de Cirus cel Mare; mai înainte însă, a dăruit o comoară templului din Delphi, pentru a cere un răspuns faimoasei preotese a lui Apollo, prin gura căreia zeul își rostea profețiile sub forma unor cimilituri.

Cresus l-a întrebat pe zeu dacă ar trebui să pornească la război împotriva perșilor sau nu, iar oracolul i-a răspuns: „Dacă Cresus va porni la război, va distruge un mare imperiu”. Încântat de răspuns și fără să mai stea pe gânduri pentru a cântări înțelesul intenționat ambiguu, Cresus a traversat, în toamna anului 547 î.Hr., râul Halys, intrând în teritoriile care erau atunci conduse de perși.

Războiul s-a încheiat rapid, prin victoria lui Cirus cel Mare, în luna decembrie a aceluiași an, capturarea regelui lidian și sfârșitul regatului său ca stat independent. Oracolul avusese dreptate, numai că nu se referea la imperiul persan, așa cum își închipuise Cresus, ci chiar la imperiul său.
Ulterior, Persia va deveni prima mare superputere a istoriei; nu exista alt regat pe toată fața pământului care să o întreacă în bogăție, faimă și putere militară.
În martie 1935, la cererea lui Reza Shah Pahlavi, pentru a sublinia identitatea națională, istoria străveche a națiunii și pentru a elimina influența străină, Persia și-a schimbat oficial denumirea în „Iran” (care derivă din Aryānām, „țara arienilor”/nobililor).

Iranienii nu s-au numit niciodată, de fapt, pe ei înșiși perși, ci iranieni; numele de Persia, folosit de Occident timp de milenii, s-a datorat grecilor, care au denumit întregul imperiu după regiunea din sud-vest, Parsa (actualul Fars), locul de origine al dinastiei ahemenide și centrul cultural al vechilor imperii. Acest nume a evoluat în latină și în alte limbi europene ca „Persia”.

În prezent, urmașii civilizației persane, legați simbolic de figuri istorice precum Cirus cel Mare, Xerxes I și Darius I, se află într-un conflict tensionat cu un alt „imperiu” modern, Statele Unite ale Americii, o superputere nucleară condusă de un lider puternic, carismatic, dar uneori imprevizibil, Donald Trump.

Politica americană actuală este orientată ferm către interesul național ca prioritate absolută, sub deviza „America First!”. Acest îndemn amintește, într-o anumită măsură, de sloganuri istorice precum „Deutschland über alles”, care, în sensul său inițial, exprima prioritatea unității naționale — „Germania înainte de toate”, adică unitatea Germaniei mai presus de interesele locale — și nu sensul ulterior de „Germania deasupra tuturor”, asociat ideologic primei jumătăți a secolului XX. Astfel, ideea de „America înainte de toate” reflectă o orientare similară: afirmarea interesului național ca principiu dominant.
Inelul lui Gyges
Există, în cartea a II-a a Republicii lui Platon, o poveste tulburătoare prin simplitatea și brutalitatea ei: povestea lui Gyges. Acesta era un păstor cumsecade, în slujba regelui de atunci al Lidiei, Candaules, a cărui soție era considerată cea mai frumoasă femeie din lume; în timp ce Gyges era cu oile pe câmp, s-a întâmplat să vină o ploaie mare și un cutremur, iar pământul a crăpat și s-a căscat o prăpastie sub locul unde se afla. Văzând aceasta și mirându-se, păstorul a coborât și a văzut un cal de aramă, gol pe dinăuntru, cu mici porți; înăuntru se găsea un mort, de statură mai mare decât părea firesc pentru un om. Păstorul nu a luat nimic altceva decât un inel de aur, pe care mortul, altfel gol, îl avea la mână, și a ieșit.

În scurt timp, Gyges a descoperit că inelul avea o putere magică: aceea de a-l face invizibil atunci când îl răsucea într-un sens, iar, când îl răsucea în sens opus, redevenea vizibil pentru ceilalți. La început mirat, apoi curios și, în cele din urmă, corupt, invizibilitatea nu îl eliberează, ci îl dezlănțuie, îl transformă într-un nelegiuit. El aranjează să fie printre solii trimiși la rege și, ajungând la palat, îl înșeală cu regina, îl ucide pe rege și îi ia locul. Fără martori, fără consecințe, fără nicio pedeapsă.
Platon nu spune această poveste pentru a impresiona, ci pentru a demonstra un adevăr incomod: noi nu suntem morali pentru că suntem buni, ci pen...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Înfrângerea lui Orban și efectele pentru Chișinău și Kiev: negocieri cu UE, dar nu și aderarea rapidă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/infrangerea-lui-orban-si-efectele-pentru-chisinau-si-kiev-negocieri-cu-ue-dar-nu-si-aderarea-rapida.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/infrangerea-lui-orban-si-efectele-pentru-chisinau-si-kiev-negocieri-cu-ue-dar-nu-si-aderarea-rapida.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Victoria Partidului „Tisza”, condus de Peter Magyar, a zguduit scena politică maghiară. Exista convingerea predominantă că, datorită faptului că ecologiștii, socialiștii și alte forțe politice ar vota pentru Magyar, regimul lui Viktor Orban va cădea. 
Colaționate în jurul magnetismului practic înnăscut al lui Magyar, forțele de opoziție din Ungaria par să fi folosit „votul inteligent”, pe care regretatul Alexei Navalnîi l-a folosit, începând cu 2018, în lupta sa electorală împotriva partidului „Rusia Unită” al lui Vladimir Putin. 
Drept urmare, „Tisza” a câștigat atât pe listele de partid, cât și în circumscripțiile uninominale, depășind cele peste 130 de mandate necesare pentru a avea o super-majoritate în legislativul maghiar. Acest bilanț favorabil pentru Magyar îi oferă toate pârghiile necesare pentru a restabili prevederile constituționale și a reproiecta politica externă, în măsura în care își dorește.

Hiperoptimism extern versus reticența de a schimba lucrurile radical
Așteptările față de UE, la Bruxelles și în capitalele europene, și față de Ucraina, sunt dominate de hiperoptimism în ceea ce privește deschiderea lui Magyar. Fiind văzut ca antipodul lui Orban, europenii și ucrainenii credeau că Magyar va adopta o politică prietenoasă excesivă și necondiționată față de UE și Ucraina.
În realitate, a doua zi după victoria sa electorală, Magyar a stabilit o serie de limite în ceea ce privește dosarul ucrainean. În primul rând, Ungaria nu va susține aderarea rapidă a Ucrainei la UE, ceea ce ar putea afecta automat Republica Moldova.
Al doilea aspect privește relația cu Rusia, la care Magyar nu vrea să renunțe. Este puțin probabil să permită Ungariei să continue să fie „Calul Troian” al Moscovei, dar Magyar nu este deloc un adept al unui discurs anti-rus. Potrivit acestuia, sancțiunile împotriva Rusiei vor fi susținute, dar nu și după sfârșitul războiului.
Politica externă, ale cărei contururi reies din ce în ce mai explicit din declarațiile lui Magyar, ar putea aduce surprize pentru țările vecine angajate în politica de extindere a UE, inclusiv pentru elitele conducătoare de la Chișinău și Kiev. Deși victoria lui Magyar a fost celebrată în rândul elitelor politice moldovene și ucrainene, discursul său post-electoral a demonstrat că Ungaria nu își va schimba radical agenda externă. Magyar nu va susține ideologia iliberal-autoritară a lui Orban sau politica sa externă personalizată cu Rusia, China, SUA sau Israelul, dar nici nu le va antagoniza pentru a evita costuri politice și economice pentru țara sa.

Scenariul 1. Doar deblocarea negocierilor de aderare.
Echipa lui Magyar nu indică în niciun fel dorința de a ajuta Ucraina să adere la UE în timp record, adică în 2027. Dimpotrivă, Magyar are o abordare prudentă și nu face promisiuni exagerate pe această temă. În același timp, noul guvern de la Budapesta nu va bloca deschiderea negocierilor de aderare pentru Kiev. Indirect, reconfigurarea politicii maghiare față de Ucraina va aduce beneficii Chișinăului, care a fost blocat pe motiv că a refuzat să se decupleze de la procesul de preaderare cu Ucraina, evitând costuri politice (de partid și individuale) și/sau eventuala tensionare a relațiilor cu Kievul și Bruxelles-ul.

Scenariul 2. Negocierile de aderare și stabilirea unui calendar realist.
Pe lângă ridicarea veto-ului asupra negocierilor de aderare, Magyar ar putea demonstra înțelegere față de cauza ucraineană pentru a conveni asupra unui termen limită pentru aderarea țării la UE. Un astfel de calendar ar putea fi sugerat de Kiev și preluat de Chișinău, dar va prinde rădăcini în discursul european doar dacă toți liderii europeni, inclusiv Peter Magyar, îl vor aproba. Întrebarea care persistă este dacă anul 2030, care ar fi următoarea dată la care Kievul ar putea fi de acord, implicit Republica Moldova, reprezintă un calendar fezabil. Reformele structurale din Ucraina și Republica Moldova sunt departe de a plasa cele două țări pe lista următorului val de extindere.

Scenariul 3. Veto-uri surpriză din partea lui Magyar.
Deși un astfel de scenariu pare imposibil, există încă probabilitatea ca noul guvern de la Budapesta să îl implementeze, fără a valorifica puncte politice de partea sa (cum a făcut Orban). În fruntea Ungariei, Magyar, ca orice alt lider al unei țări membre UE, poate folosi vetoul în orice etapă a negocierilor de aderare. Dacă Ucraina se confruntă cu noi vetouri, acestea ar putea veni din partea unor grupuri de țări, nu din partea Ungariei individual. Republica Moldova ar putea scăpa de veto-uri dacă UE pune în acțiune ceea ce declarase anterior - și anume să decupleze cele două țări candidate imediat după lansarea negocierilor de aderare, anterior blocate de Orban.
]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/01/denis-cenusa.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[China, petrolul, pacea în Iran și supremația în lume]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/china-petrolul-pacea-in-iran-si-suprematia-in-lume.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/china-petrolul-pacea-in-iran-si-suprematia-in-lume.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Surse diplomatice iraniene, a căror identitate a fost trecută sub tăcere din motive obiective de către comentatorii de la The New York Times, au confirmat o ipoteză vehiculată în media internaționale. Teheranul a acceptat dialogul pentru pace cu Statele Unite în urma demersurilor diplomatice insistente ale Pakistanului – aspect de notorietate - dar și a unei intervenții de ultim moment a Beijingului. Aceasta din urmă a fost hotărâtoare.

Chinezii au cerut Teheranului ,,maximă flexibilitate’’ față de Washington. Trump însuși, întrebat de corespondentul la Washington al agenției France Presse, a susținut indirect această versiune a faptelor. ,,Cam așa a fost’’ - a spus liderul de la Casa Albă. Karoline Leavitt, purtătorul său de cuvânt, a zis direct: „au fost discuții la nivel înalt cu China, privind Iranul’’.

Teheran: ,,China va fi garantul păcii în Orientul Mijlociu’’

De cealaltă parte, purtătorul de cuvânt al MAE chinez a afirmat – în stilul autorităților de la Beijing – că „încă de la începutul războiului, China a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a promova pacea și a pune capăt conflictului’’.

„Ministrul nostru Wang Yi – a adăugat diplomatul chinez, dezvăluind un detaliu semnificativ – a avut 26 de convorbiri telefonice cu omologii din țările interesate, iar trimisul special chinez a continuat dialogul pe teren, în Orientul Mijlociu, cu toți protagoniștii crizei’’.

În același context, un diplomat iranian de rang înalt, ambasadorul la Beijing – Abdolreza R. Fazli – a mers mai departe cu declarațiile, introducând o nouă perspectivă asupra problemei, care pune într-o altă lumină perioada care va urma războiului. La 8 aprilie, în conferință de presă, diplomatul a afirmat: „Iranul își dorește ca China să devină unul din garanții păcii și securității regionale, o garanție bazată pe încredere’’.

„China și Rusia – a continuat Fazli, extinzând spre nord contextul geopolitic – au fost adevărate națiuni prietene în momentele dificile pentru Iran. Sunt adevărații noștri parteneri strategici’’.

Cum s-a ajuns aici și care sunt resorturile care au condus la decizia Chinei de a se implica – într-un mod pseudo-rezervat, aș spune – vom vedea în rândurile de mai jos.

 La sancțiunile lui Trump, ayatollahii au găsit soluția: China

Istoria este veche, dar partea care ne interesează începe odată cu debutul primului mandat al lui Donald Trump, în 2017. Noul șef al administrației de  la Casa Albă căuta o formă practică, rapidă, de a priva regimul ayatolahilor de la Teheran de principala sursă externă de venituri: exportul de țiței. Sancțiunile impuse au condus la reducerea la jumătate a acestora în doi ani, 2018 și 2019.

În acest timp, regimul iranian a găsit o soluție. China era dispusă să absoarbă întreaga producție a Iranului. La un preț redus față de cel al pieței, să ne înțelegem. Doar în 2025 – ca să ne referim la o perioadă apropiată de zilele noastre – China a importat 1,4 milioane de barili pe zi din Iran, respectiv 80% din exportul Teheranului.

Soluții de eludare a sancțiunilor și apropiere politică

Raportul energetic dintre cele două state – urmat de cel politic și militar – a devenit astfel structural după ce, o bună perioadă de timp, a trecut prin faza de „oportunitate forțată’’.

Pentru a trece pe sub radarul sancțiunilor impuse exporturilor iraniene de țiței, chinezii au înlocuit  beneficiarii. În locul coloșilor energetici de stat – SINOPEC, SNP, între alții – au apărut clienți noi, rafinăriile private, necunoscute în circuitele financiare globale. În acest mod, Iranul a continuat exportul la prețuri mai mici, dar cu acumulare sigură de resurse financiare și garantarea importului de tehnologie și alimente.

La vremea respectivă, China nu avea interesul să sfideze deschis Statele Unite în dosarul iranian – și a găsit formulele necesare – dar în același timp a continuat să-și protejeze un partener util, pe segmentele energetic și strategic.

China renunță la postura de observator pasiv ...

Când a cerut „maximă flexibilitate’’ Teheranului, Beijingul a făcut-o în interesul său și doar în subsidiar, al Iranului. Complexitatea și gradul ridicat de pericol al situației, determinate de intervenția Statelor Unite și Israelului în Iran, au făcut ca China să renunțe la postura de observator pasiv acceptând dialogul ad hoc cu Washingtonul. În paralel, a folosit pârghiile economice masive și sigure în relația cu Iranul. În acest context, se poate afirma că Pakistanul a fost „fața vizibilă’’ a medierii între America și Iran.

Să ne amintim că la începutul anilor ‘70, Pakistanul a asigurat un canal de legătură – în vederea normalizării relațiilor chino-americane – între Washington și Beijing. „Careul de ași’’: Henry Kissinger-Richard Nixon-Mao Zedong-Ciu Enlai a înțeles bine contextul geopolitic al vremii. Trebuie să adaug aici că și România de atunci a asigurat un canal diplomatic – poate cel principal – între cele două capitale.

... și vrea să fie garantul stabilității...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Decizia. Cum a ajuns Donald Trump să declanșeze un război pe care aproape nimeni din jurul său nu îl voia?]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/decizi-cum-a-ajuns-donald-trump-sa-declanseze-un-razboi-pe-care-aproape-nimeni-din-jurul-sau-nu-il-voia.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/decizi-cum-a-ajuns-donald-trump-sa-declanseze-un-razboi-pe-care-aproape-nimeni-din-jurul-sau-nu-il-voia.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Hai să ne aducem aminte cum a început războiul Americii cu Iranul. De ce? Petru ca sa nu repetam lecțiile rele ale istorie în alt caz de criză. Acest război a început nu dintr-un incident izolat și nici dintr-o escaladare accidentală, ci dintr-o acumulare de tensiuni, calcule greșite și promisiuni politice împinse până la limită. 
Decizia de a lovi nu a apărut peste noapte. A fost pregătită de ani întregi: sancțiuni economice tot mai dure, confruntări indirecte în Irak și Siria, atacuri asupra transportului maritim din Golf și, mai ales, convingerea de la Washington că presiunea poate forța prăbușirea regimului de la Teheran. Dar întrebarea reală nu este doar cum a început, ci de ce s-a crezut că va funcționa. 
Pentru că, în spatele fiecărei lovituri, a existat o ipoteză: că Iranul va ceda rapid, că sistemul său politic este fragil, că populația va transforma presiunea externă într-o revoltă internă. Toate aceste ipoteze s-au dovedit, în mare măsură, greșite. Războiul nu a pornit dintr-o necesitate inevitabilă, ci dintr-o combinație de ambiție strategică și iluzie politică. Iar ceea ce a urmat nu a fost o demonstrație de forță decisivă, ci începutul unui impas pe care niciuna dintre părți nu l-a anticipat cu adevărat.

Ordinul POTUS (preşedintele SUA)
În după-amiaza de 7 aprilie 2026, la bordul Air Force One, cu 22 de minute înainte de termenul impus de generalul Caine, Președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State Majore, Donald Trump a transmis ordinul: ”Operațiunea Epic Fury este aprobată. Fără anulări. Mult succes”!

11 februarie 2026: ziua în care diplomația a făcut loc războiului
Pe 11 februarie 2026, la Casa Albă, premierul israelian Benjamin Netanyahu a sosit însoțit de una dintre cele mai consistente delegații politico-militare din ultimii ani. Componența echipei a reflectat miza întâlnirii: Iranul și arhitectura post-conflict din Gaza. Delegația israeliană a inclus figuri-cheie din zona securității naționale și a diplomației: ambasadorul Yechiel Leiter, generalul-maior Roman Gofman, șeful interimar al Consiliului de Securitate Națională Gil Reich, precum și consilierii Ofir Falk și Ziv Agmon. 
Din zona economică și strategică a fost prezent și Michael Eisenberg, apropiat al premierului. De partea americană, echipa președintelui Donald Trump a reunit nucleul dur al politicii externe și de securitate: secretarul de stat Marco Rubio, secretarul apărării Pete Hegseth, ambasadorul în Israel Mike Huckabee și trimisul special pentru Orientul Mijlociu Steve Witkoff. În culise, un rol important l-a avut și Jared Kushner, prezent la întâlnirile pregătitoare. 
Ziua a început la Blair House, unde Netanyahu și Rubio au formalizat aderarea Israelului la „Gaza Board of Peace”, un proiect susținut de administrația Trump pentru guvernarea post-conflict a enclavei. Documentul, prezentat drept un pas către stabilizare, a fost în realitate parte a unui cadru mai larg de repoziționare strategică în regiune. Discuțiile de la Casa Albă au durat aproape trei ore — mult peste durata planificată — și s-au concentrat aproape exclusiv pe Iran. 
Surse apropiate negocierilor au descris întâlnirea ca fiind dominată de definirea unei „linii roșii” comune, în special în ceea ce privește programul nuclear iranian și libertatea de navigație în Strâmtoarea Ormuz. Contextul a fost unul tensionat. Proteste masive în Washington au determinat măsuri de securitate excepționale: delegația israeliană a fost introdusă prin South Portico, iar întâlnirea s-a desfășurat în mare parte fără accesul presei. Absența unei conferințe comune a alimentat speculațiile privind natura reală a discuțiilor.
Privită retrospectiv, întâlnirea din 11 februarie apare ca un moment de cotitură. În limbaj diplomatic, a fost „ultima șansă”. În realitate, a fost ultimul pas înainte de decizia militară. La mai puțin de trei săptămâni distanță, pe 28 februarie 2026, Statele Unite și Israelul lansau operațiuni coordonate împotriva infrastructurii nucleare iraniene — confirmând că dialogul de la Washington nu a fost despre evitarea conflictului, ci despre pregătirea lui.

Camera în care s-a hotărât totul
Exista momente în istoria recentă în care o singura reuniune schimbă cursul lumii. Una dintre ele a avut loc pe 11 februarie, într-o încăpere cu puține ferestre și multă presiune: Sala Situațiilor de la Casa Alba. Acolo, Benjamin Netanyahu a făcut cel mai important discurs din lunga sa cariera — nu în fața unui parlament, nu în fața televiziunilor, ci în fața unui singur om, așezat vizavi de el la o masa de mahon. Configurația fizica a reuniunii nu era întâmplătoare. Trump nu stătea în capul mesei, în poziția sa obișnuită de autoritate maxima. Stătea pe o parte, cu fața spre ecrane. Netanyahu era în fața lui, cu directorul Mossad și militari proiectați pe ecranul din spate — imaginea unui lider de război înconjurat de puterea sa. Israelienii pregătiseră cu grija scena. Știau ce vor: un angajament american pentru un atac comun asupra Iranului. Ș...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Între Evanghelie, pastorul Niemöller și CNA]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/intre-evanghelie-pastorul-niemoller-si-cna-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/intre-evanghelie-pastorul-niemoller-si-cna-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[„Când au venit după comuniști, nu am spus nimic — nu eram comunist.
Când au venit după social-democrați, nu am spus nimic — nu eram social-democrat.
Când au venit după sindicaliști, nu am spus nimic — nu eram sindicalist.
Când au venit după evrei, nu am spus nimic — nu eram evreu.
Când au venit după mine, nu mai rămăsese nimeni care să vorbească.”— pastorul Martin Niemöller

Pastorul Martin Niemöller nu a scris acest text ca pe un poem sau ca pe un manifest literar, ci l-a rostit, în diferite forme, după război, ca pe o mărturisire care venea prea târziu și tocmai de aceea avea o greutate pe care nu o mai putea evita.

Niemöller fusese, la început, un om al ordinii, un fost ofițer de marină care a privit cu o anumită simpatie ascensiunea lui Adolf Hitler, așa cum au făcut mulți germani dezorientați după haosul Republicii de la Weimar, și nu s-a opus din primul moment regimului nazist, ci doar atunci când acesta a început să intervină brutal în viața Bisericii, încercând să o subordoneze și să o transforme într-un instrument ideologic.

În acel punct, Niemöller devine unul dintre vocile Bisericii Mărturisitoare, o mișcare de rezistență protestantă care refuza controlul statului asupra credinței, dar opoziția lui rămâne, inițial, limitată și nu vizează întregul mecanism al represiunii, ci mai ales încălcarea autonomiei religioase, ceea ce spune deja ceva despre felul în care oamenii reacționează: nu la nedreptate în sine, ci la nedreptatea care îi atinge direct.
Pentru această opoziție este arestat în 1937 și trimis, fără proces real, în lagărele de concentrare, inclusiv la Dachau, unde rămâne până aproape de sfârșitul războiului, iar experiența aceasta, mai mult decât orice discurs teologic, îi schimbă radical perspectiva asupra propriei tăceri din anii anteriori.
Textul citat apare după 1945, în predici și intervenții publice, nu ca o analiză politică, ci ca o confesiune morală, în care el recunoaște, indirect, că nu a vorbit atunci când alții erau persecutați — comuniști, social-democrați, evrei — pentru că nu se identifica cu ei, pentru că nu erau „ai lui”, și că această tăcere selectivă a făcut posibilă, pas cu pas, extinderea răului până la punctul în care nu mai rămăsese nimeni în afară.

De aceea textul nu are o formă fixă și nici nu trebuie citit ca un document istoric exact, ci ca o formulă repetată, aproape obsesiv, în fața unor comunități care aveau nevoie să audă nu doar ce s-a întâmplat, ci cum a fost posibil să se întâmple, și mai ales ce rol a jucat fiecare în această alunecare lentă spre complicitate.
În fond, ceea ce spune Niemöller nu este că oamenii au fost răi în mod spectaculos, ci că au fost tăcuți în mod obișnuit, iar această tăcere, distribuită egal între milioane de indivizi care aveau fiecare motivele lor, a devenit, fără să pară, una dintre cele mai eficiente forme de colaborare cu răul.
Nu m-am gândit niciodată că o propoziție atât de simplă poate să capete, dintr-odată, o greutate fizică, aproape apăsătoare, ca și cum ar sta undeva în aerul camerei și ar coborî încet peste mine, fără zgomot, ca o vină pe care încă nu știu dacă sunt pregătit s-o recunosc.

Când au venit să închidă o televiziune, presa (ce a mai ramas din ea), a ridicat din umeri, aproape ușurată.  Nu era o televiziune „a lor”, nu ii reprezenta și din varii motive nu le plăcea.  Pe cei care avuseseră coflicte cu acea televiziune i am înțeles.  Dar ceilalți, mulți,  au tăcut. S au găsit imediat justificări, cuvinte cuminți și curate, care să le acopere liniștea, pentru că nimic nu e mai ușor decât să accepți o nedreptate atunci când ea vine peste cineva pe care oricum nu-l suporți.

Au închis, în aceeași zi, și un radio,  dar tot nu suficient cât să  se spună ceva, fiindcă majoritatea au învățat limbajul epocii, această limbă moartă care circulă perfect: „reglementare”, „derapaj”, „responsabilitate” ”fapte penale”, și în fiecare dintre aceste cuvinte încăpea, fără să se vadă, propria  comoditate, pe care o confundăm prea ușor cu luciditatea.
Îmi spun că nu e același lucru, că fiecare caz trebuie judecat separat, dar simt, cu o claritate care mă incomodează, că nu diferențele mă liniștesc, ci faptul că nici pe mine nu mă privește încă direct, și că această distanță e, de fapt, singura mea apărare.
Pentru că, dacă ar fi să rescriu citatul, nu l-aș mai simplifica, ci l-aș face mai exact pentru mine: când au venit după cei care mă enervau, nu am spus nimic, fiindcă mă enervau; când au venit după cei pe care îi consideram ridicoli, nu am spus nimic, fiindcă îi consideram ridicoli; iar când vor veni după mine, nu va mai rămâne nimeni, nu pentru că ar fi dispărut toți, ci pentru că fiecare dintre noi a ales, la un moment dat, să tacă exact acolo unde i-a fost mai comod.
Nu știu dacă asta e deja vină sau doar începutul ei, dar știu că există un punct în care tăcerea încetează să mai fie neutralitate și devine, fără să facă zgomot, o formă de participare.
„Μὴ κρίνετε, ἵνα μὴ κριθῆτε” — nu judecați,...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra2_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Culisele conflictului din Iran și fantoma lui Brejnev din Kremlin]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/culisele-conflictului-din-iran-si-fantoma-lui-brejnev-din-kremlin.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/culisele-conflictului-din-iran-si-fantoma-lui-brejnev-din-kremlin.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Zilele trecute, s-a încheiat în Texas, la Houston - ,,capitala’’ petrolului american și chiar mondial - conferința CERAWeek 2026, supranumită „Super Bowl-ul energiei” la nivel internațional. A reunit peste 3000 de participanți din peste 90 de țări sub tema centrală ,,Convergență și Competiție: Energie, Tehnologie și Geopolitică.  

La Houston, lideri de top, organizator pe măsură

Grandoare tipic texană, dar și pragmatism și mult realism. Cuvântul de ordine: urgența geopolitică generată de criza din Golf. Evenimentul a fost marcat de prezența unor personalități de rang înalt din sectoarele public și privat: lideri ai giganților energetici  (Aramco, Chevron, Shell, TotalEnergies șa.), 88 de miniștri ai economiei și energiei, reprezentanți ai societăților din segmentul tehnologic, experți. Numele organizatorului spune totul despre seriozitatea reuniunii: S&P Global, agenție implicată și în evaluarea economiei românești (S&P Global Romania). 

Evoluția prețului combustibililor fosili nu este cel mai important lucru

Nu îmi propun să comentez conținutul unei manifestări care a durat patru zile, ci să analizez una dintre ideile-mesaj pe care cei prezenți le-au transmis lumii întregi, pornind de la consecințele crizei menționate. Nu evoluția prețului țițeiului și gazului este cea mai importantă consecință, ci cantitatea de combustibili fosili pe care producătorii o vor putea furniza în viitor. Este o problemă crucială a zilelor noastre, prezente și viitoare, care va trebui luată în considerare nu doar ca temă de reflecție, ci și ca acțiune – tristă, tragică, dar rapidă. În rândurile de mai jos, voi încerca să explic această temă, care a constituit obiectul gândirii economice – la o dimensiune apropiată de cea actuală – cu mai bine de 50 de ani în urmă, în înedpărtatul 1973. A fost exemplul clasic de folosire a energiei ca ,,armă politică’’.

1973 - ,,anul întunericului’’ și al stagflației

Ca răspuns la sprijinul acordat de SUA Israelului – era atacat chiar în ziua de Yom Kippur de către Siria și Egipt – membrii arabi ai OPEC (OPAEP) au aplicat un embargo total asupra livrărilor de petrol către Statele Unite, Olanda, Portugalia și Africa de Sud. Lunar, producția și livrările către ceilalți beneficiari au fost reduse cu 5%. Deși la nivel global, producția a scăzut cu câteva procente, panica a fost uriașă. Prețul barilului a crescut de 3-4 ori. În Occident mai ales, s-a trecut la raționalizarea drastică a consumului. A început prima perioadă de stagflație – înflație mare și creștere economică redusă. Fără să fiu malițios, aș spune că politicienii noștri au prevăzut criza actuală și ne-au adus stagflația încă de anul trecut. Așa da!

Voi reveni mai jos asupra crizei din 1973, accentuând modul cum, paradoxal, a contribuit la disoluția Uniunii Sovietice, după ,,era Brejnev’’.

Se suprapun efectele celor două conflicte: Ucraina și Iran

Asistăm, în aceste săptămâni, la o suprapunere de efecte ale celor două conflicte majore: Ucraina și Iran. Oferta energetică și cererea nu mai sunt în echlibru. Excludem, din analiză, o realitate cu care ne-am obișnuit în Europa și într-o oarecare măsură, pe coasta de vest a Statelor Unite: energia regenerabilă. Revin acum la conferința de la Houston. Referindu-se la consecințele intervenției din Iran, Chris Wright, secretarul pentru energie din administrația Trump, afirma la Houston: ,,Misiunea noastră e clară: creșterea producției de energie, consolidarea securității Statelor Unite și în general, a lumii întregi’’. Partea cu ,,lumea întreagă’’ e discutabilă însă reține atenția o altă afirmație a lui Wright: ,,Prețurile nu au crescut atât de mult încât să provoace o reducere semnificativă a cererii’’. Deocamdată. În replică, Wael Sawan – director executiv al companiei Shell – a pus în gardă asistența în legătură cu un alt aspect trecut oarecum cu vederea până acum. Creșterea prețului este pe plan secundar față de reducerea constantă - și chiar întreruperea - fluxului de țiței și gaz între producători și consumatori. Mai grav decât în 1973.

Crizele și învățămintele domnului Jørgensen

Situația este tensionată în mai multe regiuni ale lumii, la mare distanță unele de altele. State din Asia de sud-est au adoptat măsuri de austeritate ca în 1973. În rândurile armatei statului Chile – singura țară din America Latină fără resurse petroliere, intrată acum într-o perioadă de ,,stres energetic’’ – sunt voci care se referă amenințător la Argentina, dacă ar întrerupe fluxul transandin de carburanți. În Europa, comisarul UE pentru energie, danezul Dan Jørgensen, propune și el măsuri de austeritate, luate din ,,manualele’’ anului 1973. Ne explică apoi, că Europa – ieșită cu greu din criza energetică generată de ,,operațiunea specială’’ a lui Putin în Ucraina – este într-o poziție vulnerabilă în contextul celei de acum, determinată de conflictul din Golf. Oricare dintre noi ar putea veni cu măsurile de ,,bun simț energetic’’ propovăduite de Jorgensen, care arată, ma...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Plânsul lui Nietzsche]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/plansul-lui-nietzsche.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/plansul-lui-nietzsche.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Pe numele său adevărat Aristocle (de la grecescul „aristos”, adică „om nobil”), Platon a trăit la Atena între 427 î.Hr. și 347 î.Hr.; constituția sa robustă, cu umeri lați și piept puternic (de unde i se trage și porecla dată de antrenorul său, platus, πλατύς, în limba greacă însemnând „lat”), împreună cu un talent ieșit din comun l-au calificat ca fiind unul dintre marii atleți ai Greciei antice.

A participat la Jocurile Istmice (echivalentul Jocurilor Olimpice), la disciplina pale (lupte clasice, corp la corp), cea mai veche și mai simplă formă de luptă recreativă a omenirii, bazată pe forță, tehnică și echilibru; mai mult, Platon a fost un practicant al celor mai violente lupte din acea perioadă, cunoscute sub numele de pankration, o combinație de lupte clasice cu boxul, echivalent al MMA-ului (arte marțiale mixte) din zilele noastre, unde adesea se lupta până la moartea unuia dintre combatanți, neexistând practic interdicții, în afară de a-ți mușca adversarul sau de a-i scoate ochii.
Platon este considerat însă, mai întâi de toate, cel mai mare filosof al tuturor timpurilor, primul filosof occidental ale cărui lucrări s-au păstrat în întregime timp de peste două mii de ani, până în zilele noastre. Opera sa filosofică este cea mai importantă referință și sursă de inspirație pentru toți filosofii europeni, pentru întreaga cultură și civilizație occidentală. A fost cel mai de seamă discipol al lui Socrate, a fondat Academia din Atena, prima instituție de învățământ superior din lumea occidentală, care a funcționat neîntrerupt timp de 900 de ani și a fost maestrul unui alt mare filosof, Aristotel.

Alfred North Whitehead, un influent matematician și filosof englez, spunea că întreaga filosofie occidentală nu este decât o serie de note de subsol la filosofia lui Platon. Trecând peste caracterul, poate anecdotic, al acestei afirmații, singurul filosof care se poate compara, la capitolul impact, cu Platon este Nietzsche. Friedrich Nietzsche a dinamitat filosofia occidentală atât de violent, încât ea nu și-a mai revenit niciodată.
Ora care ne schimbă, statul care nu se schimbă
România, patria noastră, a trecut din nou la ora de vară, în noaptea dintre 28 și 29 martie 2026. În fiecare an, același ritual absurd: dăm ceasurile înainte, ne dăm viețile peste cap și acceptăm, fără să întrebăm prea mult, o măsură despre care știm deja că nu mai are nici justificare economică serioasă, nici fundament științific solid. Uniunea Europeană a recomandat încă de acum câțiva ani renunțarea la această practică, invocând tocmai efectele ei negative asupra sănătății și lipsa unor beneficii reale. State europene au început să iasă din acest mecanism sau să-l trateze ca pe o relicvă. Noi? Noi îl aplicăm conștiincios, ca pe o obligație sacră.

De ce? Pentru că, încă o dată, statul român preferă inerția în locul deciziei, pentru că politicienii noștri sunt incapabili să tranșeze o chestiune simplă, clară, fără miză ideologică, dar cu impact real asupra vieții de zi cu zi a oamenilor. Nu vorbim despre geopolitică, nu vorbim despre tratate internaționale, nu vorbim despre crize majore — vorbim despre o oră! O oră pe care nu sunt în stare să o fixeze definitiv, deși au toate argumentele, toate recomandările și toate exemplele necesare.

În schimb, românii sunt cei care plătesc: somn dereglat, oboseală, scăderea capacității de concentrare, un mic haos biologic impus administrativ, an de an. Dar pentru politicieni, aceste lucruri nu există; nu se văd în sondaje, nu aduc voturi, nu generează capital electoral — și atunci sunt ignorate.

Aceasta este, în fond, esența problemei: incapacitatea de a face lucruri simple. Un stat care nu poate decide nici măcar asupra propriei ore este același stat care nu poate consolida clădiri, nu poate proteja vieți și nu poate anticipa tragedii. Un stat care se adaptează ceasului, dar nu realității.

Și, în timp ce noi ne potrivim mecanic ceasurile, rămâne întrebarea: când își vor potrivi, în sfârșit, politicienii români deciziile după interesul real al oamenilor? Când le va păsa — măcar o oră — de bieții români?

Primarul General este un tânăr de doar 48 de ani, prezentabil, calm, plăcut, elegant, care inspiră încredere și siguranță; născut în zodia Pești, este, prin definiție, empatic, capabil să înțeleagă emoțiile celorlalți, intuitiv, creativ. Aparițiile lui la televizor fac notă discordantă față de restul politicienilor români (cu mici excepții), care ne agresează zilnic de pe micile ecrane prin logoreea lor impregnată de moralină. Cu fața lor tipic mioritică, cu ținuta și exprimarea lor în limba maternă, ei constituie, din păcate, niște repere imbatabile pe orice aeroport din lume, în identificarea porții de îmbarcare spre o destinație din România, fără a mai fi necesară consultarea panoului electronic cu inscripția „Departures”.

Una dintre excepțiile notabile, în ceea ce-i privește pe demnitarii statului român, o constituie grupul politicienilor maghiari, care, de altfel, nu ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Retorica Chișinăului privind aderarea la UE: „haos controlat” sau „consecințe neintenționate”]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/retorica-chisinaului-privind-aderarea-la-ue-haos-controlat-sau-consecinte-neintentionate.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/retorica-chisinaului-privind-aderarea-la-ue-haos-controlat-sau-consecinte-neintentionate.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Există tot mai multe semne că autoritățile moldovene greșesc din ce în ce mai mult în ceea ce privește calendarul de aderare la UE. Inițial, Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) a folosit anul 2028 ca mesaj de campanie pentru a fi reales în 2025. Acum, acest termen limită este puțin probabil. Chișinăul pare să convingă publicul moldovenesc că UE va lansa negocierile de aderare, în funcție de rezultatele alegerilor din Ungaria. Fără Viktor Orban la putere, blocada Ucrainei ar dispărea, ceea ce ar permite automat lansarea negocierilor de aderare pentru Republica Moldova. Teoretic, această relație cauzală este corectă, deoarece autoritățile moldovene au legat de bunăvoie viteza de aderare a țării de traiectoria relativ imprevizibilă a Ucrainei.

“Haos controlat” sau „consecințe neintenționate”
În contextul descris mai sus, guvernul PAS și Aparatul Președintelui de la Chișinău comunică mesaje distincte. Aceasta denotă fie o înțelegere distorsionată a procesului de aderare la UE, fie o improvizație atât pe verticală, cât și pe orizontală, în care exponenții puterii comunică necoordonat, în funcție de circumstanțele politice. Din aceste motive, exponenții PAS menționează un calendar de aderare care variază între 2028, 2030 și chiar 2031. 
Un astfel de discurs suferă de incoerență și imprecizie, rezultate din monopolul asupra stabilirii agendei publice. Suspiciunile de loialitate a televiziunii publice și de cooptare a societății civile de către guvernare, inclusiv a unei bune părți a mass-media, contribuie la superioritatea informațională a PAS. Tocmai datorită acestor avantaje structurale, autoritățile pot instrumentaliza un „haos” pe partea comunicării despre aderarea la UE, cauzat de lipsa de coordonare a mesajelor pe plan intern și de imposibilitatea influențării discursului partenerilor de la Bruxelles. Prin urmare, guvernul moldovean nu are altă cale de ieșire din situația pe care el însuși a generat-o decât să recurgă la un fel de „haos controlat”, în limitele căruia își poate revizui continuu discursul.

În același timp, având în vedere controlul practic total asupra puterii politice, guvernul își servește agenda politică nestingherit, fără a fi limitat în vreun fel de opoziție. 
Într-un astfel de context, manifestarea aroganței politice pare inevitabilă, chiar dacă incomodă. Prin urmare, în loc de o recunoaștere deschisă a greșelii de calcul privind agenda de aderare, autoritățile valorifică „consecințele neintenționate”, ale căror punct de geneză se află strict la Bruxelles. Din acest motiv, mutarea aderării la 2030-31 a fost legată de relația UE cu Ungaria în urma alegerilor din aprilie sau de solicitarea UE ca Republica Moldova să se reintegreze pentru a putea adera la UE în general. Cel puțin pe latura comunicațională a parcursului european, Chișinăul oscilează între abordarea „haosului controlat” și, respectiv, a „consecințelor neintenționate”, atât pentru că îi permite echilibrul de putere care este în favoarea sa la nivel național, cât și ca urmare a schimbărilor frecvente de poziții în cadrul UE, cu care Republica Moldova se confruntă, vrând-nevrând.
Modul în care guvernul de la Chișinău se va adapta în continuare la discursurile legate de aderarea la UE va fi puternic influențat de planurile UE privind Ucraina și de condiționarea aderării Republicii Moldova de soluționarea conflictului transnistrean.

Scenariul 1. Chișinăul se supune agendei modificate extern (abordare pasivă). 
Până în prezent, autoritățile moldovene au urmat întocmai agenda convenită cu UE. O astfel de aliniere permite liderilor politici să mențină contacte politice și interpersonale foarte strânse, ceea ce, ca urmare, se traduce în beneficii tangibile sub forma accesului la fonduri europene și a transferului de imagine, mai ales înainte de alegeri. Prin urmare, Chișinăul va fi tentat să adopte orice mesaj sugerat de UE privind aderarea, în loc să obiecteze și să cadă în dizgrație.

Scenariul 2. Autoritățile moldovenești își exprimă propria voce în raport cu UE (abordare activă).
Fără exces de zel, Chișinăul ar putea decide să transmită un mesaj diferit față de Bruxelles cu privire la data aderării. Cel mai probabil, dacă Orban câștigă alegerile, atunci Chișinăul ar putea decide să organizeze o ofensivă politico-diplomatică pentru a separa Republica Moldova de Ucraina. Doar o criză de imagine serioasă (pe fondul crizei energetice, combinată cu criza alimentară etc.) poate obliga Chișinăul să recurgă la diplomație proactivă pentru clarificarea negocierilor și a datei aderării, pentru a evita protestele antiguvernamentale. 

Scenariul 3. Coaliție cu Kievul și Balcanii de Vest în efortul de a stabili un calendar clar pentru aderarea la UE (abordare colectivă).
Pentru a evita costurile de imagine, autoritățile moldovene ar putea adera la o poziție comună a Ucrainei și a țărilor candidate din Balcanii de Vest pentru a pune presiune pe UE. Pornind de la faptul că instituțiile europene văd în politica de extinde...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/01/denis-cenusa.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Conflicte în conexiune: Ucraina, Orientul Mijlociu, Asia-Pacific]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/conflicte-in-conexiune-ucraina-orientul-mijlociu-asia-pacific.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/conflicte-in-conexiune-ucraina-orientul-mijlociu-asia-pacific.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Conflicte globale sau cu cauze globale se deschid mereu în timp ce unele mai vechi sunt departe de a se incheia. O ,,soluționare justă și durabilă’’ ar dori pentru ele politicienii, analiștii și comentatorii formați în alte timpuri,  acum depășite rapid și mă tem că ireversibil. Apar tensiuni noi, pe cicatrici mai vechi, iar dinamica geopolitică nu dă semne că ar respecta vreo regulă. Ca niciodată, în istoria recentă a omenirii, a înțelege prezentul este la fel de greu ca a prevedea viitorul.

,,Plăcile tectonice’’ ale sistemului geopolitic actual sunt în mișcare continuă

Crizele care traversează sistemul internațional – îl numim ,,sistem’’ pentru simplificarea problematicii în discuție, însă este un puzzle incomplet format din piese mereu rearanjate, interconectate – n-au apărut pe neașteptate. Sunt evoluții accelerate ale unor dinamici vechi de ani sau decenii, pe care lumea le-a uitat sau neglijat.

În timpul Războiului Rece și sfertului de secol care a urmat disoluției Uniunii Sovietice,  am separat mereu – din comoditate și obișnuință – teatrele unor posibile crize cu consecințe conflictuale în funcție de ,,plăcile tectonice geopolitice’’ cu rădăcini în trecut: Rusia și Europa Occidentală, Orientul Mijlociu, Asia-Pacific, Africa postcolonială.

O paradigmă ... împietrită

Această viziune și ordonare schematică erau vizbile peste tot, începând cu organizațiile internaționale - ONU în primul rând - și aproape toate celelalte, inclusiv Uniunea Europeană. Chiar și în structurile naționale. În cele 4-5 ministere de externe pe care le cunosc – inclusiv al României – sunt birouri, servicii și direcții în care ,,principiul geografic’’ era și încă este pe primul plan. Acestui mod de a privi lucrurile  i se va cânta prohodul în curând. Conflictele și tensiunile de astăzi sunt interconectate și la fel ar trebui să fie modul de analiză și interpretare al lor. Cu puține excepții, la nivel internațional, lumea a rămas împietrită într-o veche paradigmă, depășită de evenimente.

Nimeni nu este depozitarul adevărului

Războiul din Ucraina, de exemplu, nu poate fi analizat și înțeles fără a privi spre Orientul Mijlociu și nici fără a observa evoluția proiecției de putere a Indiei spre est, sud și vest. Sau evenimentele care se succed cu repeziciune în arealul care cuprinde Taiwanul, Japonia, Peninsula Coreea, China și Marea Chinei Meridionale. Nu putem să nu ținem seama că sub ochii noștri s-a creat o rețea de interconexiuni strategice - complet diferită de cele anterioare -  care cuprinde segmente economice, militare, politice, energetice și chiar culturale. Aceasta se suprapune peste matricea geografică, conferindu-i o altă dimensiune. În cele ce urmează, voi încerca să deslușesc în ce constă această rețea, fără a avea pretenția că ajung la ,,depozitul de adevăr’’ pe care toată lumea ar dori să-l cunoască.

O nouă matrice geopolitică, cu parteneriate, lanțuri de aprovizionare, noi alianțe și pretenții teritoriale

Rusia și China au format un ,,parteneriat fără limite’’, asociere care – cel puțin în forma declarată de Moscova și Beijing – ar avea o importanță ,,istorică’’. Au apărut noi lanțuri de aprovizionare cu energie și în domeniul militar la capetele cărora sunt actori care până de curând nu se gândeau să coopereze vreodată. Soldați nordcoreeni luptă în Ucraina, tehnologie rusească și chinezească este utilizată de către Iran, iar valuri de drone iraniene  se abat asupra Kievului. Aceste drone sunt dezmembrate în elemente componente, reasamblate în Statele Unite cu tehnologie actualizată, devenind astfel arme redutabile înpotriva Teheranului.

Washingtonul își redimensionează proiecția geopolitică cu teme noi - izvorâte din mai vechea Doctrină Monroe și cele două corolare, Rooesvelt și Trump - ca Venezuela, Groenlanda, Canalul Panama ... Cuba. Metalele critice și pământurile rare își au partea lor în acestă matrice geopolitică pe care se construiesc conflicte și apar, uneori, încercări palide de promovare a păcii.

Pax americana ne asigura liniștea, dar nu se mai întoarce

Jocurile planetare în care sunt cuprinse state și grupuri de state alături de acțiunile lor – mai mult sau mai puțin coordonate – au loc simultan, de unde și dificultatea de a le înțelege în integralitatea lor. Probabil, există o ,,minte limpede’’ care ar putea-o face – unii analiști, familiarizați cu ,,teoria conspirației’’  susțin această idee – însă eu cred că nu există. Suntem în fața unei ,,mișcări browniene’’ care – știm cu toții – nu are capacitatea de autoreglare. Cu siguranță, ,,lumea unipolară’’ , creată în timpul așa-numitei pax americana instalată după 1990, era mai bună, mai liniștită. Exista mai multă predictibilitate. S-a zguduit puțin când Rusia a atacat Georgia, a început să decadă vertiginos când a ocupat Crimeea și a intrat în ,,platoul decadenței’’ când a început agresiunea în Ucraina. Nu l-am crezut pe Trump când spunea că dacă ar fi rămas la Casa Albă în 2021, Putin n-ar fi atacat Ucraina. Acum, ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[,,Celulele adormite’’ iraniene. O lecție de intelligence]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/celulele-adormite-iraniene-o-lectie-de-intelligence.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/celulele-adormite-iraniene-o-lectie-de-intelligence.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Liniștea aparentă de pe străzile marilor orașe occidentale a fost străpunsă recent de o alertă venită din partea unei agenții de supraveghere și intelligence americană, care a dorit să-și păstreze anonimatul. Citată de ABC News, structura de securitate de peste Atlantic semnalează un fenomen de o gravitate extremă: activarea ,,celulelor teroriste adormite’’ – sleepers cells – ale Iranului.
Membrii celulelor, vecinii noștri 
Pare un scenariu de film, dar este vorba de o alertă reală, de agenți clandestini care, infiltrați sub radarul autorităților timp de ani sau chiar decenii, primesc acum ,,semnalul de trezire’’ într-un context geopolitic exploziv. Aceste celule sunt organizate potrivit regulilor care guvernează acțiunile serviciilor secrete atunci când își plasează agenți în străinătate, în medii de interes, lăsându-i să-și consolideze poziția și legenda, până când sunt activați. 

În cazul serviciilor, avem de-a face cu una sau două persoane – uneori, familii – dar la nivelul structurilor extremist-teroriste, mai ales când în spatele lor sunt entități statale, realitatea operațională este diferită, în special pe segmentul de obiective. Principiul conține aceleași elemente: înfiltrarea în comunitățile din diaspora sau în mediul de penetrat, menținerea unui profil neutru, integrarea perfectă  în societate, așteptarea ordinului pentru acțiune. Deci, membrii celulelor nu trăiesc în buncăre sau izolați de societate. Ei sunt ,,vecinii de alături’’. Au joburi obișnuite, plătesc taxele la zi și participă constant la viața societății.
Organizare, mod de lucru, recrutare
Celulele sunt formate din 2-5 persoane care trăiesc ,,liniștite’’ fără acțiuni suspecte, fiind de fapt un hibrid între agenți veniți din Iran și persoane din diaspora. Celor trimiși din țară, de regulă membri ai organelor represive, li se confecționează identități false (ilegali). Aceștia din urmă organizează activitatea celulei și recrutează noi membri. Șantajul – amenințări la adresa rudelor din țară – este una din ,,metodele’’ de lucru, alături de exploatarea convingerilor ideologice sau religioase. 

Foarte rar sunt recrutate persoane de altă etnie. Un caz particular este reprezentat de ,,celulele Hezbollah’’, formate în principal din etnici libanezi sau de origine libaneză. Reprezintă ,,falanga de acțiune’’ a Teheranului.
Conexiunea cu rețelele de crimă organizată 
Periodic, celulele sunt vizitate - în secret - de emisari ai Teheranului, curieri ilegali de fapt,  care transmit instrucțiuni ,,pașnice’’, aduc bani în numerar și echipamente. Uneori – atunci când se pregătesc acțiuni de anvergură - acești curieri fac conexiunea între membrii celulelor și rețele locale de criminalitate organizată, aflate și ele în subordonarea unor ,,servicii prietene’’. În acest mod sunt procurate arme și explozibili. Aici ar trebui adăugat un alt aspect. Celulele nu mai înseamnă doar bombe și asasinate. În ultimii ani, miza s-a mutat și în digital. Sabotajul cibernetic și campaniile de dezinformare au un rol tot mai important în destabilizarea societății occidentale.
,,Declanșatorul operațional’’ pentru armata invizibilă
Semnalul înterceptat de serviciile americane – urmat de unul similar recepționat de un radioamator din Milano -  ar putea fi ,,declanșatorul operațional’’ care înseamnă pregătirea și poziționarea membrilor celulelor pentru atacuri de represalii, în contextul conflictului din Golf. Adică, acte de sabotaj asupra infrastructurii critice, asasinate politice, atacuri teroriste în locuri aglomerate. Totul organizat de această ,,armată invizibilă’’ din inima Occidentului. În trecutul recent sau mai îndepărtat, de la Buenos Aires la Paris, Berlin sau vecinul Burgas, Iranul nu a ezitat să folosească acești pioni tăcuți atunci când lumea se aștepta mai puțin. 
Exemple și ... antecedente
17 martie 1992. O mare cantitate de explozibil – sute de kilograme – este detonată în fața ambasadei Israelului din Buenos Aires. 29 de morți – inclusiv copii de la o școală din apropiere – și 242 de răniți. A fost atinsă și ambasada României, situată la zece metri de reprezentanța Israelului, iar polițistul de pază din fața misiunii a fost ucis. Atentatul a fost revendicat de Organizația Jihadului Islamic – o ramură a Hezbollah. ,,Celula’’ nu a fost destructurată complet și va lovi din nou (exemplul următor).

 	 Centrul Comunitar Evreiesc din Buenos Aires este aruncat în aer. A fost cel mai sângeros atentat organizat de ,,o celulă adormită’’ a Hezbollah. 85 de persoane – în general oameni în vârstă – au fost ucise. Unii dintre atentatori au trăit ani de zile în Argentina înainte de a primi semnalul.

Mai aproape de zilele noastre a fost atentatul de la Burgas, Bulgaria, din 2012. O celulă Hezbollah a atacat un autocar cu turiști israelieni. Au fost șapte morți și 30 de răniți. 

În 2018, serviciile franceze – în colaborare cu alte structuri de securitate europene -  au dejucat un atentat care viza un miting al opoziției iraniene, la Paris. Atentato...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ce l-a apucat pe Zelenski să-l amenințe cu moartea pe Viktor Orban?]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ce-l-a-apucat-pe-zelenski-sa-l-ameninte-cu-moartea-pe-viktor-orban.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ce-l-a-apucat-pe-zelenski-sa-l-ameninte-cu-moartea-pe-viktor-orban.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Declarația președintelui Zelenzki că dă adresa lui Viktor Orban unor militari ucrainieni ca să vorbească “pe limba lor” cu liderul maghiar este șocantă. Șocantă la modul la care duce cu gândul la un scenariu cu subterane întortocheate în care președintele ucrainean conspiră ca Orban să câștige alegerile. 

Speră Volodimir Zelenski la ajutorul lui Orban într-o mediere cu Vladimir Putin și Donald Trump? Pe cât de improbabilă este ideea, pe atât de mare este efectul pozitiv al declarațiilor lui Zelenski asupra campaniei lui Viktor Orban.
Reacția Comisiei Europene și a contracandidatului lui Orban: declarația lui Zelenski, greșită 
Cât de mare este deranjul se vede din reacții. Europenii, prin purtătorul de cuvânt adjunct al Comisiei Europene, Olof Gill a sancționat sugestia lui Volodimir Zelenski că ar putea folosi violența împotriva liderului maghiar.  

La fel a reacționat chiar principalul adversar a lui Vicktor Orban din campanie. Peter Magyar, a declarat că “niciun lider de stat străin nu poate amenința pe nimeni, niciun cetățean al Ungariei. Nici guvernul lui Orbán, aflat pe final de mandat, nici viitorul guvern al Tisa”.
Declarația la nervi a lui Zelensky, într-un moment în care Ucraina este solicitată să ajute în războiul împotriva dronelor iraniene
Pentru a înțelege mai bine impactul declarațiilor trebuie lămurit contextul din Ungaria. Viktor Orban a transformat campania pentru alegerile parlamentare care se desfășoară acum, într-un vot pro sau anti Ucraina, Zelenski fiind evident personaj principal al campaniei negative intense susținute de premierul maghiar.

 Al doilea personaj negativ pe care Orban a pus țintă este Bruxellesul. Și tocmai știind cât de sensibil este climatul politic maghiar, liderii europeni au evitat total orice replică la premierul Orban - în ciuda acțiunilor radicale anti-UE ale lui Orban – ca blocarea fondurilor pentru finanțarea Ucrainei. Asta tocmai pentru a nu radicaliza electoratul ungar critic față de UE. 

De ce a riscat liderul ucrainean cu o declarație care confirmă fix ce sugerează Orban – că Ucraina este un adversar al ungurilor. Și asta - incredibil ! – chiar într-un moment în care premierul ungar avea o poziție nu foarte solidă în campania electorală? 

Probabil pentru că miza este enormă. Fără cele 90 de miliarde  de euro oferite de UE, Ucraina rămâne fără bani după primele 5 luni ale anului. În al doilea rând, pentru că atenția media și a publicului este concentrată pe războiul din Iran. 

De asemenea, posibil ca Volodimir Zelenski să fi simțit că are o poziție mai bună în plan internațional, în condițiile în care inclusiv armata americana a solicitat ajutor Ucrainei pentru a combate dronele iraniene. Asta adâugându-se solicitărilor statelor din Golf amenințate de Iran, pentru expertiză ucraineană în lupta dronele.
Alegerile din Ungaria pe muchie de cuțit. Sondorul lui Trump dă un avans discutabil pentru Orban
În Ungaria situația este foarte strânsă între Fidesz și Tisza. John McLaughlin, un pollster American apropiat de președintele Trump în campaniile căruia a și lucrat, face sondaje pentru liderul ungar. Din cercetările consultantului american, publicate de media ungară - Index, Fidesz–KDNP conduce cu 43%, în timp ce principalul partid de opoziție, Tisza, se situează la 37%. 

Rezultatele sondajului McLaughlin contrazic datele prezentate de institutele de sondare apropiate opoziției din Ungaria, adesea citate în presa occidentală. Unul dintre cele mai notabile exemple este cel al sondajelor asociate cu Medián, care recent au măsurat partidul Tisza cu 20 de puncte procentuale înaintea Fidesz–KDNP. 

Potrivit unei cercetări realizate de institutul de sondare maghiar Závecz, diferență dintre Partidul Tisza, principalul partid de opoziție și Fidesz, partidul aflat la putere în Ungaria, condus de premierul Viktor Orban a crescut de la 10 puncte procentuale în ianuarie la 12 puncte în februarie.
Relația dintre Ungaria și Ucraina – explozivă, chiar poate influența votul electoratului maghiar
Pentru că Ucraina refuză să accepte pe teritoriul său un tranzit de petrol din Rusia pentru Ungaria, autoritățile ungare au sechestrat și au luat practic ostatici câțiva cetățeni ucraineni care transportau valori, în vehicule ale băncii centrale ucrainene, transportul respectând toate procedurile. Asta spune multe despre nivelul de tensiune dintre Zelenski și Orban.

Însă amenințarea liderului ucrainean la adresa lui Orban face parte dintre acele gesturi –imprudență totală sau conspirație încâlcită  - pe care liderii le fac uneori și care modifică parcursul istoriei. Viktor Orban a primit un ajutor nesperat, chiar de la adversar.

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Dosarul transnistrean: pârghii existente și încă nedescoperite la Chișinău, Kiev și București]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/dosarul-transnistrean-parghii-existente-si-inca-nedescoperite-la-chisinau-kiev-si-bucuresti.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/dosarul-transnistrean-parghii-existente-si-inca-nedescoperite-la-chisinau-kiev-si-bucuresti.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Dialogul dintre Chișinău și Tiraspol a fost reluat, dar fără nicio speranță de a sparge gheața în problema reintegrării. Partea moldovenească dorește ca regiunea separatistă să accepte procesele de integrare europeană lansate în dreapta Nistrului, dar fără un mecanism clar de constrângere sau penalizare a refuzului Tiraspolului. 
În absența controlului moldovenesc, administrația regiunii continuă să fie preocupată de supraviețuire, ceea ce nu implică în niciun fel coparticiparea la convergența la procesele de aderare la UE. Chișinăul însuși a declarat că reintegrarea țării și aderarea la UE sunt două procese decuplate. Anterior, viceprim-ministrul pentru Reintegrare, Valeriu Chiveri, a recunoscut că reintegrarea țării ar putea dura timp. 
În acest sens, s-a creat percepția că, spre deosebire de reintegrarea lentă a țării, guvernul moldovean face din aderarea la UE un proces mai dinamic. Comparativ cu incertitudinea legată de problema transnistreană, calendarul pe care oficialii moldoveni l-au trasat pentru aderarea la UE - perioada 2028–2030 - pare mai optimist.

Pârghii de influență neutilizate
Pe fondul agresiunii rusești împotriva Ucrainei, Chișinăul a obținut pârghii asupra regiunii separatiste în domeniile comerțului, dreptului la liberă circulație și furnizării de gaze naturale rusești. Din aceste motive, eșecul de a utiliza asimetria evidențiată în favoarea Chișinăului pentru a convinge Tiraspolul să facă concesii ar putea ridica semne de întrebare la Bruxelles. 
Or, inițiativa de utilizare a pârghiilor economice ar putea fi formulată de Chișinău, ca parte a unei strategii de reintegrare. În caz contrar, fără progrese minime în direcția reintegrării, Republica Moldova s-ar putea confrunta cu probleme într-un stadiu avansat al negocierilor de aderare, când acestea vor fi lansate oficial. Este deja binecunoscut faptul că, fără avansarea în problema transnistreană, posibilitatea aplicării automate a „precedentului cipriot” este puțin probabilă.
Chiar dacă pierde venituri din comerțul exterior și din sectorul energetic, esențial pentru supraviețuirea regimului, Tiraspolul pare a fi mai deranjat de incriminarea separatismului (începând cu februarie 2023). Având în vedere retragerea cetățeniei, la care Președinția a recurs (în februarie 2026), exponenții administrației de la Tiraspol consideră că criminalizarea separatismului îi expune riscului de a fi dați în căutare sau de a fi reținuți atunci când încearcă să părăsească Republica Moldova.

Deținătorii de cetățenie rusă nu au acces liber în UE
Fără cetățenie moldovenească și având în vedere că deținătorii de cetățenie rusă nu au acces liber în UE prin Chișinău, reprezentanții administrației de la Tiraspol – foști și actuali – pot folosi cetățenia ucraineană. Până acum, Kievul nu le-a retras cetățenia „liderilor” regimului separatist – Vadim Krasnoselskii și Victor Gușan – deși a exprimat adesea existența unor amenințări eminente din regiune. 
Nici Chișinăul nu a folosit retragerea cetățeniei lui Krasnoselski și Gusan pentru a condiționa soluții permanente din partea școlilor privind predarea în limba română, libertatea de exprimare și dreptul de utilizare a terenurilor din raionul Dubăsari. Rămâne însă posibil ca, într-o manieră coordonată, binomul Chișinău-Kiev să obțină includerea exponenților regimului separatist de la Tiraspol sub sancțiuni europene, contribuind astfel direct la soluționarea conflictului.

Formatul „1+1” – unica punte de legătură politică între maluri
Revenirea la dialogul „1+1” la sfârșitul lunii februarie, la mai bine de un an de la întâlnirea din noiembrie 2024, este în beneficiul atât al Chișinăului, cât și al Tiraspolului. Ambele părți știu că dosarul transnistrean nu poate fi ignorat, deoarece poate avea repercusiuni asupra dialogului cu UE. 
Pentru guvernul moldovean, reactivarea dosarului transnistrean înseamnă o prezență mai mare a UE, care stabilizează situația și joacă rolul de a calma temerile ucrainene. De asemenea, fără reluarea dialogului cu regiunea separatistă, autoritățile moldovene nu pot demonstra Bruxellesului că fac cu adevărat eforturi pentru reintegrarea țării pe dimensiunea aderării la UE.
Paradoxal, Tiraspolul are nevoie în continuare de UE în ecuație pentru a orchestra presiunea diplomatică asupra Chișinăului și pentru a proporționa influența Ucrainei asupra soluționării. Trebuie să fie clar că, în contextul actual, Rusia este izolată, iar SUA sunt absente, ceea ce face ca UE să fie văzută ca cel mai neutru actor după OSCE dintre cei rămași disponibili în formatul de negocieri. 
Evident, Tiraspolul are nevoie de UE pentru a modera Chișinăul și Kievul. Totuși, sub actuala Comisie Europeană, Bruxelles-ul dorește retragerea forțelor militare rusești din regiunea transnistreană, Georgia, Armenia, Belarus etc., ca parte a procesului de pace din Ucraina.

Kievul și Bucureștiul pot acționa individual, dacă Chișinăul ezită
În loc să se concentreze pe sancționarea liderilor transnistreni, atât...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/01/denis-cenusa.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Dincolo de bombe: ce nu spune nimeni despre conflictul din Iran]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/dincolo-de-bombe-ce-nu-spune-nimeni-despre-conflictul-din-iran.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/dincolo-de-bombe-ce-nu-spune-nimeni-despre-conflictul-din-iran.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Înainte de a intra în avalanșa de analize, comentarii și reacții generate de ofensiva americano-israeliană asupra Iranului, unele pertinente, altele la „gura sobei” câteva observații merită puse în context. 

MBS l-ar fi încurajat pe Trump să atace
Deși regimul de la Teheran fusese deja zguduit anul trecut de penetrarea profundă a serviciilor israeliene în structurile sale de securitate, conducerea iraniană părea convinsă că a reușit să închidă breșa. 
Sâmbătă dimineață, 28 februarie 2026, liderul suprem și cercul său restrâns de securitate s-au reunit într-un complex guvernamental Hoseyniyeh-ye Jamaran considerat sigur (sala de ședințe era legată printr-un coridor scurt direct de casa sa privată, astfel încât liderul, care avea o sănătate șubredă în ultimii ani, să nu fie nevoit să se deplaseze pe distanțe mari). 
Potrivit relatărilor din presa americană, CIA și Mossad le monitorizau mișcările, cunoșteau identitatea celor prezenți și au decis să accelereze calendarul loviturii. În plan regional, tabloul este mai nuanțat decât pare. Deși Arabia Saudită și-a închis oficial spațiul aerian pentru aeronavele implicate în atac, presa americană susține că liderul de facto al regatului, Mohammed bin Salman, l-ar fi încurajat pe președintele Trump, cu care a vorbit la telefon, să acționeze, argumentând că Iranul este mai vulnerabil ca niciodată. 

Republicanii din Senat l-au susținut pe Trump
Pe fondul negocierilor eșuate privind programul nuclear, administrația americană a susținut că Teheranul nu a fost niciodată serios în privința unui acord. Afirmația a fost privită cu scepticism, inclusiv de mediatorii regionali. Totuși, potrivit unor relatări recente, ultima ofertă iraniană ar fi permis păstrarea a mii de centrifuge avansate și îmbogățirea uraniului până la 20% — un nivel superior limitelor stabilite în acordul din 2015. 
În Congresul SUA, mesajul transmis a fost clar: Israelul ar fi atacat „cu sau fără” sprijin american. Decizia Washingtonului a transformat însă o posibilă operațiune unilaterală într-un război deschis. Mulți au întrebat „de ce acum?”, mai ales în absența unei dovezi convingătoare privind o amenințare iminentă. Însă, odată ce conflictul a început, întrebarea centrală devine „ce urmează?”. 
Liderul suprem a fost eliminat, dar structura regimului rămâne funcțională. Existau deja planuri de succesiune, iar influența Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice ar putea crește semnificativ în noul context. Istoria arată că războaiele sunt mai ușor de declanșat decât de încheiat. Iar în Iran, ecuația puterii este departe de a fi rezolvată. 
Republicanii din Senatul SUA l-au susținut miercuri 4 martie 2026 pe președintele Donald Trump în campania sa militară împotriva Iranului, votând pentru blocarea unei rezoluții bipartizane care urmărea oprirea războiului aerian și impunea ca orice ostilități împotriva Iranului să fie autorizate de Congres. Senatul a votat 53 la 47 împotriva avansării rezoluției, în mare parte pe linii de partid — toți republicanii, mai puțin unul, votând împotriva moțiunii procedurale, iar toți democrații, mai puțin unul, susținând-o.

Un nou 1979? Orientul Mijlociu într-un moment de ruptură strategică
Orientul Mijlociu nu se pretează la judecăți simple. Este o regiune în care religia, petrolul, tribalismul și rivalitățile dintre marile puteri se suprapun permanent, făcând orice analiză superficială inutilă. Conflictul din Iran trebuie analizat din mai multe unghiuri clare, nu emoțional și nu simplificat. 
Pentru Donald Trump, miza este simplă și rece din punct de vedere politic: să nu intre în alegerile de la mijlocul mandatului cu un război prelungit atârnat de gât. Cuvântul pe care îl evită cel mai mult este „mlaștină”. Tocmai acest calcul electoral ar putea cântări mai mult decât orice plan militar atunci când Washingtonul va decide momentul și termenii unei eventuale ieșiri din conflict. 
Benjamin Netanyahu are propriul său pariu, la fel de personal. O victorie clară împotriva Iranului i-ar putea oferi impulsul necesar pentru alegeri anticipate și consolidarea puterii. Totuși, experiența ultimilor ani arată un paradox: succesele militare împotriva Hamas, Hezbollah sau altor adversari nu s-au tradus în câștiguri diplomatice durabile. 
Fereastra istorică pe care i-ar putea-o deschide o slăbire a Iranului ar fi aceea a unor negocieri serioase cu palestinienii, pe baza unei formule cu două state. Fără un astfel de pas, victoriile de pe câmpul de luptă riscă să rămână simbolice, nu strategice. Miza regională este însă mult mai amplă. Un Iran dezarmat sau schimbat radical ar putea facilita cea mai amplă rundă de normalizări din istoria recentă a Orientului Mijlociu. 

Recalibrarea relației cu Israelul
State precum Arabia Saudită, Liban, Siria sau Irak ar putea recalibra relația cu Israelul. Dar condiția este esențială: Israelul să nu anexeze Gaza sau Cisiordania și să accepte o separare reală, cu o perspectivă statală credibilă pentru palestinieni. 
Întrebare...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[De la Gardienii Revoluției din Iran la Gardienii discursului acceptat din România. Bonsaiul grăsuț și fabricarea consimțământului]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/de-la-gardienii-revolutiei-din-iran-la-gardienii-discursului-acceptat-din-romania-bonsaiul-grasut-si-fabricarea-consimtamantului.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/de-la-gardienii-revolutiei-din-iran-la-gardienii-discursului-acceptat-din-romania-bonsaiul-grasut-si-fabricarea-consimtamantului.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[”În viață ți se poate întâmpla orice, mai ales nimic!” Michel Houellebecq

Are dreptate Dan Andronic. În timp ce istoria se scrie cu rachete în Orient, ecranele televizoarelor de la București oferă un spectacol penibil de neputință jurnalistică. Pe bună dreptate, acesta a taxat dur prestația diletantă a unor invitați care dezbăteau criza mondială cu o lejeritate pur emoțională.
„Comentau situația din Teheran ca și când era vorba de o ceartă între Grindeanu și Bolojan”, a subliniat jurnalistul, sancționând lipsa de anvergură a celor care promit publicului că „vor verifica informațiile”.

Există, în fiecare seară, pe ecranele televizoarelor, o mică paradă a (in) competenței. În studiouri apar, rând pe rând, „experți” în relații internaționale, securitate, geostrategie, conflict militar, analiză de intelligence, diplomație comparată și alte discipline cu nume sonore, pe care le rostesc cu o siguranță aproape solemnă. Îi vezi gesticulând calm, explicând mișcările marilor puteri, desenând hărți mentale ale lumii, anticipând scenarii, avertizând asupra riscurilor, evaluând poziții strategice. Dacă ai privi doar această scenografie a competenței, ai putea crede că România dispune de una dintre cele mai sofisticate elite de politică externă din Europa.
Și totuși, realitatea este straniu de modestă.
În marile momente ale istoriei recente, România apare mai degrabă ca un obiect decât ca un actor. Nu este în centrul negocierilor, nu este consultată în momentele decisive, nu pare să conteze în calculele reale ale marilor puteri. Deși avem o abundență de comentatori, nu avem aproape deloc arhitecți ai unei politici externe. Diferența dintre cele două roluri este exact diferența dintre a comenta o partidă de șah și a juca efectiv pe tablă.

Privind mai atent, începi să observi și un alt detaliu, mai puțin vizibil publicului larg: mulți dintre acești „experți” provin din aceeași zonă de influență unsuros-intelectuală și politică formată în jurul epocii care a distrus România, cea a sceleratului Traian Băsescu. Nu este neapărat o conspirație, ci mai degrabă un reflex de rețea. Universități, institute, think-tank-uri, fundații, apariții media – o mică ecologie a prestigiului în care aceleași nume circulă, se validează reciproc și produc, la intervale regulate, aceeași retorică strategică.

Problema nu este orientarea lor politică. Problema este mediocritatea intelectuală discretă care se ascunde adesea sub limbajul tehnic. Puțini dintre ei - deși se dau mari profesori -, nu au o operă reală, o gândire originală sau o contribuție intelectuală care să depășească comentariul conjunctural. Sunt, în fond, analiști ai evenimentelor produse de alții, nu gânditori ai unei politici proprii.
Această distanță dintre discurs și realitate devine evidentă în momentele concrete, când statul trebuie să acționeze.
Atunci când cetățeni români rămân blocați în zone de risc, în regiuni unde izbucnesc conflicte sau crize, capacitatea diplomatică a statului pare brusc foarte limitată. Ministerul de Externe, cu această sinistră doamnă Țoiu în frunte se dovedește incapabil să gestioneze rapid situații elementare, cum ar fi repatrierea propriilor cetățeni.

În timp ce pe ecrane se discută despre echilibre geopolitice globale și despre arhitectura securității euro-atlantice și mondiale, statul român are dificultăți în a rezolva lucruri mult mai simple.

Adevărata problemă nu este lipsa experților, ci excesul lor. O societate care produce prea mulți comentatori și prea puțini oameni de stat ajunge inevitabil să confunde analiza cu acțiunea și retorica cu politica. Iar atunci când lumea reală începe să se miște cu adevărat — cu războaie, crize, evacuări și decizii rapide — decorul televizat al competenței se dovedește, dintr-odată, foarte subțire.

Deunăzi am văzut un fost mare profesor de la UBB traversând piața și, pentru o clipă, n-am știut dacă privesc un om sau o figură întârziată a literaturii, ieșită din carte și rătăcită într-un decor care nu-i mai aparține. Mergea șchiopătând, cu acea precauție umilă a celor care au învățat că durerea nu mai impresionează pe nimeni și că singura datorie rămasă este să nu cazi.
Atunci mi-a venit limpede în minte ”Centaurul”, extraordinara carte a lui John Updike.
Nu ca referință intelectuală, ci ca recunoaștere fizică. Exact așa mergea, în carte, profesorul Caldwell. Exact așa trebuie să fi mers: partea de sus încă dreaptă, educată, reflexivă; partea de jos compromisă, rănită, pedepsită pentru o vină care nu-i aparține. Un corp rupt în două de propria vocație.

În roman, Caldwell e un profesor mic, obosit, dar purtător al unei exigențe imposibil de transmis. Aici, în piața Unirii, era la fel. Doar că mitologia a dispărut complet. Nici centaur, nici Chiron, nici tragedie recunoscută. Doar un profesor român, sărac, hărțuit, rănit de elevi care nu mai au limbaj și de părinți care au prea multă voce și prea puțină rușine.

Mersul lui nu era al bătrâneții, ci al unei lovituri morale cobo...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra2_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[ Trump și pelerinajul aliaților săi la Beijing]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/trump-si-pelerinajul-aliatilor-sai-la-beijing.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/trump-si-pelerinajul-aliatilor-sai-la-beijing.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ultimul, dar nu cel din urmă a fost Friedrich Merz, cancelarul Germaniei. S-a întors din China zilele trecute. Înaintea sa au fost șefi de guvern și de stat din Regatul Unit, Franța, Italia, Finlanda, Spania, Canada și alte țări occidentale din categoria prietenilor și aliaților Americii. În rândurile de mai jos voi analiza preponderent recentul ,,pelerinaj’’ al cancelarului Merz, eveniment care evidențiază dubla măsură a europenilor și canadienilor, în fața competiției globale chino-americane. În concluzii, voi ține seama de poziția și opiniile lui Donald Trump.

Merz, Friedrich Schiller, Confucius, dar și kaizerul Wilhelm al II-lea

Primirea cancelarului german a fost fastuoasă. Coregrafia chinezilor a fost la mare înălțime. În fața Orașului Interzis, șeful guvernului de la Berlin a citat din poemul ,,Proverbele lui Confucius’’ de Friedrich Schiller: ,,Șovăielnic vine viitorul, ca săgeata-și ia prezentul zborul, veșnic trecutul pe pământ’’. Romanii ar fi spus-o mai simplu: ,,carpe diem’’. De fapt, nu chiar așa. Mai degrabă: ,,Să cooperăm acum, să pregătim un viitor mai bun pentru noi, germani și chinezi’’.

Retorica domnului cancelar se vrea profetică, lăudabilă chiar, pentru un om al cifrelor, mai puțin familiarizat cu metaforele poetice. Cât de departe este ,,găselnița Schiller-Confucius’’ a lui Merz de discursul împăratului Wilhelm al II-lea de la Bremerhaven, când trimitea soldați germani să participe la înăbușirea revoltei boxerilor: ,,fără milă și fără prizonieri’’. Era anul de grație 1900. Vremurile se schimbă, ,,secolul umilinței’’ a rămas departe, în urmă, dar chinezii nu l-au uitat.

Pelerinajul și … deficitul comercial

Merz a zburat la Beijing cu o misiune clară: resetarea raporturilor cu primul partener comercial al Germaniei. Narativul ,,merzian’’ pornește de la o realitate deloc încurajatoare: deficitul comercial între a doua și a treia economie a lumii se apropie de 100 miliarde de euro. N-ar fi prea mult, dar este în creștere și nu sunt semne că în viitor va scădea.

,,Echipa’’ cu care Merz a mers la Beijing era formată din 30 de întreprinzători reprezentând marile societăți germane: BMW, Mercedes, Volkswagen șa. Sectorul automobilistic a prevalat pentru că în patrie a primit lovitură după lovitură, în ultimii ani. Costurile ridicate ale propulsiei electrice și monopolul chinezilor pe segmentul materialelor critice și bateriilor și-au spus cuvântul. Față de 2022, exporturile germane de autovehicule în China au scăzut cu 60% în 2025, potrivit Eurostat.

Canadienii și britanicii stau mai bine ca germanii ... în China

Dacă ar fi să comparăm rezulatele desantului german în China cu realizările concrete ale altor vizite recente - britanicul Keir Starmer și canadianul Mark Carney - Berlinul este pe ultimul loc. Primul s-a întors acasă cu 12 acorduri bilaterale semnate, iar al doilea cu 8. Merz a semnat doar cinci și acelea în domenii periferice: climă și tranziția verde, sănătatea animalelor, sport.

Unica lovitură comercială a domnului cancelar este legată de comenzile Beijingului pentru marele concern Airbus: 120 de aeronave. Importanța acestei acțiuni politico-diplomatice pentru industria germană și europeană în general este în afara oricărei discuții, dar trebuie interpretată în context geopolitic global. Achiziționând avioane europene, Marele Dragon pune presiune pe Boeing și indirect pe Washington. Europa intră astfel în instrumentarul Beijingului, dacă ținem cont de competiția acestuia cu Statele Unite. De fapt, a intrat de ani buni...

Geopolitic vorbind, Merz nu a făcut mai mult decât alții

În plan geopolitic, Merz a încercat să pluseze cerând conducerii chineze să-și exercite propria influență asupra Moscovei – în contextul parteneriatului bilateral, desigur – pentru a pune capăt ,,operațiunii speciale’’ din Ucraina. Vorbele germanilor s-au lovit de un zid de cauciuc. Tăcerea chinezilor arată că chiar marea apropiere Beijing-Berlin nu poate muta cu un milimetru poziția de neutralitate a Marelui Dragon, favorabilă Rusiei.

Un ,,dialog’’ cu rezultat similar avusese loc în contextul summitului UE-China din iunie 2025. La câteva luni distanță, ministrul de externe al Chinei, Wang Yi, le-a amintit liderilor strânși la Davos că orice proces de pace în Ucraina trebuie să porneacă de la cauzele conflictului. Simplu, ca la Moscova.

Cancelarul vrea investiții chinezești în inima Europei

Cancelarul a găsit mai multă înțelegere atunci când a uitat de ,,politica de-risking’’ – reducerea riscurilor strategice (în fața Chinei) – promovată în anii din urmă de conaționala sa Ursula von der Leyen, din turnul său de fildeș de la Bruxelles.

Merz a invitat societățile chineze să investească în Germania. Mai mult, nu a uitat să le amintească interlocutorilor săi că ar trebui să reducă nivelul actual de control asupra exporturilor de cipuri, materiale critice și pământuri rare rafinate, atât de necesare industriei germane.

Citându-l pe Schiller despre Confucius, nu e...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[PSD joacă tot. Finanțarea campaniei lui Nicușor Dan și discuția despre schimbarea premierului]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/psd-joaca-tot-finantarea-campaniei-lui-nicusor-dan-si-discutia-despre-schimbarea-premierului.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/psd-joaca-tot-finantarea-campaniei-lui-nicusor-dan-si-discutia-despre-schimbarea-premierului.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Decizia CCR privind pensiile magistraților nu a venit ușor și nici gratis. Și fără PSD nu se făcea nimic. S-a văzut asta public în lunile de zile de tergiversări la CCR. Și ulterior, în cele câteva săptămâni de negocieri politice la începutul anului, consființite printr-o întâlnire asumată public președinte-premier-liderul PSD, care a decis eliminarea pensiilor speciale. Acum PSD pune clar în discuție schimbarea premierului și reconfigurarea coaliției, fără USR.
Președintele Nicușor Dan răspunde dur la acuzația de finanțare a campaniei, într-o discuție mai largă despre schimbarea premierului
Discuția despre finanțarea campaniei președintelui Nicușor Dan pare un conflict la distanță între PSD și Nicușor Dan. 
Adrian Țuțuianu, fost senator PSD și actual președinte al Autorității Electorale Permanente, a făcut public un document care reprezintă răspunsul instituției la solicitarea unui cetățean. AEP reamintește că a transmis Parchetului General o sesizare referitoare la posibile nereguli în finanțarea campaniei electorale a președintelui al României, vizând bani proveniți din donații online care nu ar fi fost declarate.
Președintele a răspuns că plângerea penală este doar o reluare a unei situații din 2025 și că AEP ar fi tratat donațiile online ca nereguli în mai multe campanii (2016, 2020, 2025), iar sancțiunile au fost anulate de instanță. Nicușor Dan amintește și că AEP nu a identificat probleme în campania lui Călin Georgescu, deși sumele erau mult mai mari.
Președintele Nicușor Dan, de obicei temperat, a reacționat de această dată dur, vorbind despre complicitățile și boala lungă a instituțiilor de a trece cu vederea cazuri reale, pentru a se concentra pe mize politice. Președintele a pus la pachet AEP cu ANI și Inspectoratul de Stat în Construcții care l-au mai hărțuit în trecut, vorbind de nevoia de reformă a instituțiilor.
Nicusor Dan are putere limitată, fără majoritate în Parlament, fără șefi la servicii, doar cu votanții săi radicalizați anti-PSD 
Sugestia președintelui privind politizarea acțiunii AEP, pe modelul ANI și ISC, arată că Nicușor Dan înțelege clar substratul politic al acțiunii AEP, la capătul căreia, coincidență, se găsește un fost membru important al PSD. Totul în contextul în care AUR a vorbit despre suspendarea lui Nicușor Dan, pentru fraudă electorală, iar președintele nu are o majoritate parlamentară pe care să se bazeze.
În tabloul larg al negocierilor politice, cel mai important subiect este de departe schimbarea premierului. Schimbare pe care PSD a semnalat constant că o dorește pentru a rămâne la guvernare. Iar cel mai bun moment este acum, când se discută bugetul. 
Într-un interviu acordat G4Media, Sorin Grindeanu a avertizat că PSD nu va vota bugetul dacă nu există un acord în coaliție. PSD urmează să hotărască dacă rămâne în actuala coaliție sau dacă soluția este o coaliție fără USR. De asemenea, ar urma să se pronunțe dacă îl susțin în continuare pe Ilie Bolojan ca prim-ministru, răspunsul partidului fiind previzibil – „fără Bolojan”.
Mișcările recente din spatele scenei reflectă o competiție pentru influență în principalele instituții și acces la resurse care depășește logica confruntării politice obișnuite. 
Singurul sprijin clar de care beneficiază președintele este susținerea sa publică și faptul că o parte largă a suporterilor săi sunt radicali anti-PSD. Sprijinul politic și instituțional este însă discutabil: fără o majoritate parlamentară clară, fără susținerea uzuală pe care președinții și-o construiesc prin numirile de la servicii. Intervenția publică a lui Nicușor Dan sugerează că înțelege că, în acest conflict, trebuie să lupte clar sau să cedeze schimbarea premierului și a coaliției, prin scoaterea USR de la guvernare. PSD pare că joacă tot.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Tehnici de adaptare a guvernării de la Chișinău: „unionismul” și ca instrument de amortizare a loviturii în sprijinul public]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/tehnici-de-adaptare-a-guvernarii-de-la-chisinau-unionismul-si-ca-instrument-de-amortizare-a-loviturii-in-sprijinul-public.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/tehnici-de-adaptare-a-guvernarii-de-la-chisinau-unionismul-si-ca-instrument-de-amortizare-a-loviturii-in-sprijinul-public.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Confuzie și frustrare în rândul opoziției moldovenești în legătură cu rezultatele recente ale sondajului IMAS. Realizat în februarie anul acesta, sondajul relevă că partidul de guvernământ – Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) – rămâne pe primele poziții, la o distanță mare de opoziție. 

Sondajul care tulbură apele la Chișinău
Astfel, în timp ce aproximativ 40% dintre respondenții hotărâți ar vota pentru PAS (sau aproximativ 30% din total), forța politică care s-ar afla pe locul doi ar obține doar 19,6% – Socialiștii. Chiar dacă sondajul implică o marjă de eroare de aproximativ 3%, publicul din Chișinău care se află în opoziție cu PAS și cu Președinția (Maia Sandu) pare a fi frustrat. 
Exista o așteptare tacită că facturile exorbitante la energia termică primite de moldoveni în decembrie și ianuarie (practic jumătate din sezonul de încălzire), cauzate de tarifele mari la gazele naturale – 16,7 lei pe m³ – vor provoca un soi de revoltă în societate. La acestea se adaugă dezastrele naturale care au blocat arterele de comunicații naționale și alte probleme de ordine publică. 
Din acest motiv, rezultatele sondajului au ridicat semne de întrebare cu privire la deconectarea dintre disconfortul moldovenilor cauzat de condițiile de viață nefavorabile și formularea unei poziții critice față de partea responsabilă - și anume guvernarea.

Aderarea la UE și riscul de a scădea sub pragul de 40% din sprijinul public
formarea preferințelor electorale și realitatea cu care se confruntă moldovenii depinde într-o măsură considerabilă de subiectele care sunt impuse pe agenda publică. În prezent, binomul de guvernare PAS-Sandu nu numai că stabilește o agendă publică convenabilă, dar previne și infiltrarea unor subiecte nedorite în meniul media consumat de public.
Aderarea la UE este încă utilizată pentru a menține sprijinul public la cel mai înalt nivel posibil. Cu toate acestea, acest motor de mobilizare se confruntă cu anumite sincope, deductibile din percepțiile măsurate de sondajul IMAS. Acesta evidențiază faptul că doar 44% dintre moldoveni ar vota pentru aderare, față de 35% împotrivă. Preferințele reținute nu reprezintă motive de îngrijorare pentru guvern, deoarece modificările la Constituție, introduse în 2024 (articolul 140(1)), permit aderarea la UE în baza unei legi organice adoptate în parlament.
Riscul major pentru alegătorii care mențin PAS în fruntea preferințelor lor electorale este acela că încep să aibă îndoieli cu privire la calendarul de aderare, promis de PAS pentru perioada 2028-2030. Procentul celor care cred că 2028 este un termen limită fezabil a scăzut sub 25% (de la 30% în decembrie 2025), iar cei care îl văd pentru 2030 au scăzut de la 41% la 33%. Cu alte cuvinte, dacă nu există progrese în acest domeniu, există probabilitatea ca PAS să se prăbușească sub pragul psihologic de 40% înainte de viitoarele alegeri prezidențiale din 2028. 

„Unionismul” – un „colac salvator”?
Așa cum am sugerat în scenariile dintr-un articol anterior (aici), guvernul PAS a avut întotdeauna opțiunea de a recurge la un discurs mai pro-unionist pentru a-și stabiliza baza electorală. Acest lucru ar putea explica de ce, în interviul acordat jurnaliștilor britanici Rory Stewart și Alastair Campbell pe 11 ianuarie, președinta Maia Sandu a confirmat că va vota pentru reunificare într-un referendum. O astfel de declarație nu ar avea niciun sens, dacă nu ar face parte din mișcările calculate ale PAS de a-și consolida nucleul și de a încetini creșterea partidelor de opoziție cu viziuni similare. 
Conform aceluiași sondaj IMAS, proiectul unionist este susținut de aproximativ 30% din electorat. Cu toate acestea, reprezentanții PAS își manifestă deschis simpatia pentru acest scenariu. Făcând acest pas, guvernul își asumă sub tutelă ideologică aproximativ o treime din populație, care, din diverse motive, are aspirații unioniste. În acest fel, electoratul cu astfel de opinii se simte obligat, din instinct de loialitate ideologică, să susțină PAS, indiferent de situație. Prin urmare, alegătorii unioniști sunt împiedicați să graviteze către alți poli politici, care promovează obiective similare, cum ar fi „Democrația acasă”.

O prăbușire naturală a PAS este puțin probabilă în viitorul apropiat
Fiind singurul partid de opoziție cu opinii pro-unioniste, „Democrația Acasă” ar putea avea acces la aproximativ 30% din electoratul care susține această cauză. Cu toate acestea, în ciuda faptului că este unul dintre cele mai răsunătoare partide politice din actualul parlament, „Democrația Acasă” a acumulat cu 1% mai mult în măsurătorile IMAS pentru februarie 2026 (9,8% dintre cei care au decis) față de noiembrie 2025 (8,7%). 
Evident, ceea ce încetinește considerabil acest partid sunt campaniile de informare în care este vizat în mod regulat în legătură cu retorica sa critică la adresa PAS, simpatiile sale pentru conducerea americană și alianțele sale politice cu euroscepticii din România și UE, suspectați de relații ascunse...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/01/denis-cenusa.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cum ne-am apăra în caz de război. Mai este Articolul 5 din Tratatul NATO o garanție solidă sau a devenit un risc asumat?]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cum-ne-am-apara-in-caz-de-razboi-mai-este-articolul-5-din-tratatul-nato-o-garantie-solida-sau-a-devenit-un-risc-asumat.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cum-ne-am-apara-in-caz-de-razboi-mai-este-articolul-5-din-tratatul-nato-o-garantie-solida-sau-a-devenit-un-risc-asumat.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[„Pe câmpul de luptă de astăzi, dacă stai pe loc mai mult de două ore, ești mort. Senzorii sunt peste tot: în spațiu, în aer, pe telefoanele civile. Capacitatea de a te mișca constant și de a te dispersa este singura formă de supraviețuire în fața artileriei ghidate.” Generalul Mark Milley (fost Președinte al Comitetului Întrunit al Șefilor de State Majore al SUA)

Articolul 5 este mai puțin un mecanism automat și mai mult un angajament politic
În ultimii patru ani, Articolul 5 din Tratatul NATO a trecut de la o formulare juridică aparent abstractă la fundamentul concret al securității Europei de Est. Supranumit adesea „clauza muschetarilor” — unul pentru toți și toți pentru unul — el este perceput ca și garanția supremă împotriva unei agresiuni externe. În realitate, însă, Articolul 5 este mai puțin un mecanism automat și mai mult un angajament politic, a cărui forță depinde de voința statelor membre de a acționa.
Argumentul principal în favoarea sa este descurajarea. Simplul fapt că un atac asupra unui stat membru ar implica inevitabil Statele Unite și alte mari puteri militare creează un risc strategic enorm pentru orice agresor. Prezența trupelor multinaționale în statele de pe Flancul Estic, inclusiv în România, funcționează ca un „declanșator”: orice atac ar implica imediat victime din mai multe țări NATO, transformând un conflict local într-unul colectiv. În plus, costul inacțiunii ar fi devastator pentru alianță — dacă NATO nu și-ar apăra un membru, credibilitatea sa s-ar prăbuși instantaneu. Totuși, există și limite reale. 
Articolul 5 nu obligă automat la intervenție militară directă, ci permite fiecărui stat să decidă ce formă de ajutor consideră necesară. NATO funcționează prin consens politic, iar deciziile pot fi influențate de calcule strategice, riscuri sau interese naționale divergente. Mai mult, noile forme de conflict — atacuri cibernetice, operațiuni hibride sau provocări limitate — complică aplicarea clară a articolului, transformându-l într-un test de voință politică, nu doar de capacitate militară. 

Cum se activează Art.5 din Tratatul de la Washington
Să rememorăm cum se activează Art.5 din Tratatul de la Washington. Țara care se consideră atacată trebuie să ceară oficial aliaților activarea Articolului 5. De obicei, acest pas este precedat de consultări pe baza Articolului 4 (care se activează când un stat simte că integritatea teritorială sau securitatea îi este amenințată). Urmează decizia Consiliului Atlanticului de Nord (NAC) care implică reprezentanții tuturor celor 32 de state membre ce se întrunesc la Bruxelles la sediul NATO. 
Pentru ca Articolul 5 să fie activat, este nevoie de consens. Toate statele trebuie să fie de acord că atacul a fost unul armat și de o gravitate suficientă. Factorul decisiv în ecuație rămân Statele Unite. Puterea militară, logistica și capacitatea de reacție rapidă ale NATO depind în mod esențial de implicarea americană. Atât timp cât Washingtonul rămâne angajat în apărarea Europei, Articolul 5 este o garanție credibilă. În absența acestui angajament, însă, el riscă să devină o promisiune dificil de pus în practică. 
Singura dată când a fost invocat a fost după atacurile de la 11 septembrie 2001. Statele Unite, liderul alianței, au primit sprijinul aliaților, demonstrând că mecanismul funcționează. Trag o concluzie pentru politicieni inclusiv cei români: Articolul 5 nu este o asigurare automată, ci un multiplicator de securitate. El funcționează cel mai bine atunci când este susținut de capacitatea fiecărui stat de a se apăra în primele faze ale unui conflict. 
Pentru România și alte state de pe Flancul Estic, forța NATO nu înseamnă doar garanții externe, ci și capacitatea proprie de rezistență — pentru că, în final, credibilitatea alianței începe cu capacitatea fiecărui membru de a lupta. Așa că varianta NATO 3.0 de care am vorbit în precedentul articol trebuie bine înțelesă de politicieni români. Să va fie clar nu mai vine NATO să ne apere instantaneu.

NATO 3.0: sfârșitul umbrelei de securitate instantanee și începutul erei responsabilității naționale (un capitol pentru politicienii români)
Dezbaterea privind securitatea României intră într-o nouă etapă, pe fondul transformării NATO sub impactul războiului de înaltă intensitate din Europa. Conceptul de „NATO 3.0” reflectă o realitate esențială: Alianța rămâne garantul securității colective, dar nu mai poate substitui apărarea națională. Articolul 5 nu reprezintă un mecanism instantaneu, iar desfășurarea unor forțe aliate semnificative poate dura zile sau săptămâni, în funcție de amploarea crizei. 
În acest context, Articolul 3 capătă o importanță centrală, obligând fiecare stat să își dezvolte propriile capacități de apărare. Pentru România, aceasta înseamnă asumarea rolului de primă linie de rezistență, capabilă să stabilizeze situația până la sosirea întăririlor. NATO trece de la modelul simbolic de descurajare („tripwire”) la o apărare înaintată reală („Forward Defense”), bazat...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România distrusă de sabotajul ONG-urilor]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-distrusa-de-sabotajul-ong-urilor-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-distrusa-de-sabotajul-ong-urilor-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Sabotaj! Un cuvânt care dădea fiori în anii ’50, foarte des folosit de propaganda noii orânduiri adusă de tancurile sovietice. Sabotaj! Un stigmat care putea trimite imediat un om nevinovat, după o judecată sumară, la temniţă grea sau chiar la moarte.

Am crezut că acele timpuri au apus. Că acest cuvânt ghilotină nu va mai fi auzit sau scris decât în povestirile sau paginile de istorie despre acele vremuri.

Nu este aşa. Sabotaj a revenit din secolul trecut şi a început să fie din nou rostit, din ce în ce mai des. Nu în povestiri despre acele vremuri, nu în pagini de istorie. Ci la timpul prezent, despre fapte care se întâmplă sub ochii noştri. Sabotaj la timpul prezent.

Iar ceea ce este cel mai rau după părerea mea, este că „sabotaj” este rostit de către oficiali sau foşti oficiali ai statului român. Oameni care, din poziţiile pe care le au, nu au voie să se joace cu astfel de cuvinte care desemnează acţiuni de o gravitate extremă.

Constatăm că în ultima vreme cel puţin, când faptele au devenit evidente, România nu mai este condusă şi administrată de către Guvern. Guvernul nu mai face decât să sporească din zi în zi birurile de pe umerii românilor. În rest, deciziile importante, care ar putea face să se mai mişte câte ceva în economia românească, nu mai sunt luate de către Guvern, ci de nişte ONG-uri. Mereu, aceleaşi ONG-uri.

 Nişte asociaţii, nealese de nimeni, dar care decid asupra unor probleme de importanţă capitală pentru viitorul ţării noastre. Cum s-a ajuns la această situaţie de neconceput într-o ţară democratică? Printr-o schemă foarte simplă. Dacă se încearcă o mişcare în economie, cum ar fi punerea în funcţiune a unui obiectiv strategic, imediat apare un ONG care contestă acest lucru. Pe motive care de care mai hilare. Cu aceste motive merg în instanţă şi cer oprirea imediată a iniţiativei economice sau a punerii în funcţiune a obiectivului. Ultimul pas este că li se dă dreptate. Şi astfel, România este condamnată, de către propria justiţie, să se scufunde în continuare.

Pentru a nu fi acuzaţi că facem doar afirmaţii, fără a avea şi un fundament real, să luăm şi nişte exemple.

Peste tot pe planetă se dă un război crunt pentru energie. Se caută soluţii. Se caută resurse. La noi însă?. Energia nu este un obiectiv de importanţă strategică. Ministrul Energiei, căci există un astfel de minister, nu face parte din CSAT, deşi, repet, pe planetă, bătălia pentru energie este cruntă şi dusă cu toate mijloacele, inclusiv militare.

Iată şi fapte! În România, la această oră, nu mai puţin de cinci hidrocentrale sunt oprite, nu mai furnizează niciun kilowat, pentru că au fost golite lacurile de acumulare. Cinci. Asta nu mai este o coincidenţă. Nu mai este nepricepere a unor sinecuri de partid şi de stat. Ci un plan bine pus la punct şi executat la milimetru, care a făcut ca în România, energia electrică să fie cea mai scumpă din Europa. Ca să nu mai vorbim de dezastrul provocat în rândul populaţiei din cauza lipsei de apă. Apă care fie că nu mai ajunge deloc în casele oamenilor, fie că, în cazul în care ajunge, nu este bună nici măcar de spălat pe jos, pentru că este plină de mâl şi înfundă mopul, sau pune pur şi simplu în pericol viaţa celor care ar îndrăzni să o bea, pentru că este plină de bacterii. Să mergem mai departe. Două hidrocentrale extrem de importante, sunt blocate în a fi pornite, tot de către ONG-uri care au obţinut în instanţă acest lucru. 

Prima este Răstoliţa, din judeţul Mureş. Construcţia ei a început în 1990 şi ar fi trebuit să aibă o capacitate instalată de 35 de MW. Este gata în proporţie de mai bine de 90 la sută. A intervenit însă instanţa. Cu o rapiditate uimitoare, faţă de lentoarea cu care sunt judecate dosare extrem de importante, din care statul are de recuperat sume uriaşe şi tergiversate până la prescriere. 

ONG-urile Declic și Bankwatch au cerut în instanţă oprirea imediată a ultimilor lucrări la baraj şi la construcţiile anexe. Iar Tribunalul Cluj, pe data de 10 septembrie 2025, decide: „Admite cererea de emitere a ordonanței președințiale” și „dispune oprirea lucrărilor «rest de executat» la amenajarea hidroenergetică Răstolița”. 

Ordonanţă preşedinţială. 

Adică să se aplice decizia foarte rapid. Ordonanţă valabilă până ce se vor mai judeca alte dosare în legătură cu hidrocentrala, deschise de aceleaşi ONG-uri. Care, desigur, vor dura. Şi astfel, un obiectiv strategic pentru România, zace oprit de o ordonanţă preşedinţială şi de nişte procese care îi vor urma şi care nu se ştie când se vor încheia. Al doilea exemplu incredibil. Acumularea şi barajul de la Mihăileni, din Munţii Apuseni. Gata în proporţie de peste 95 la sută. Iniţial, lucrarea a început în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 243/1985 şi Decretul nr. 92/1987, iar indicatorii tehnico-economici au fost reaprobaţi prin Hotărârea de Guvern 637/2018. Barajul este finalizat. Mai erau de executat mici lucrări. 

Iniţial, Curtea de Apel Cluj a respins demersurile aceluiaşi O...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Lumini și umbre peste Consiliul Păcii, model Donald Trump]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/lumini-si-umbre-peste-consiliul-pacii-model-donald-trump.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/lumini-si-umbre-peste-consiliul-pacii-model-donald-trump.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Într-o coregrafie de tip hollywoodian, marca Trump – cu vedete aproape de nivelul celor de la decernarea premiilor Oscar – președintele a deschis, săptămâna trecută, a doua mare reuniune a Consiliului pentru Pace, la Washington. Deocamdată, între adeziuni selective, scepticism european și temeri legate de construcția unui format alternativ Națiunilor Unite, Donald Trump vrea să conducă anevoiosul proces de stabilizare și reconstrucție a Fâșiei Gaza.

Este doar o etapă. Trump privește mult mai departe, în viitor, desigur. Acum vrea să demonstreze credibilitate politică și capacitate personală de a mobiliza comunitatea internațională, sau o parte a ei, în jurul unui proiect de anvergură aflat în atenția întregii lumi. Pentru el, Gaza este o oportunitate.

Ca să te ocupi de Gaza îți trebuie viziune și ... curaj

Trebuie să recunoaștem că planul lui The Donald pentru Gaza este unicul pe masa de lucru a elitei politice mondiale. ONU, UE, BRICS și alții pe care nu are rost să-i enumăr s-au ținut departe de un proiect care le depășea posibilitățile reale, din varii motive. Vorbe au fost și vor fi, dar fapte au venit doar dinspre Casa Albă.

Dacă Trump va despica apele ca Moise și va merge impetuos înainte cu proiectul, vom vedea. Dacă se va împotmoli, liedership-ul politic și diplomatic american va avea de suferit ani la rând. În rândurile de mai jos, voi analiza Consiliul lui Trump din altă perspectivă decât cea utilizată de comentatorii evenimentului de la Washington, încercând să răspund la unele dintre problemele și întrebările enunțate mai sus.

Consiliul pentru Pace și competiția cu China

Privită prin prismă geopolitică, configurația Consiliului Păcii reflectă – pe lângă planul Gaza, în discuție – și o încercare de a se crea un gen de ,,cordon sanitar’’ sau un bloc de (contra)influență prin care să se supravegheze inițiativele materiale ale Chinei legate de proiectul Belt & Road, cunoscut sub numele de ,,Drumul Mătăsii’’.

Printre semnatarii actului de naștere al Consiliului pentru Pace se numără state din Asia centrală și de sud-est favorabile Chinei – cu unele excepții - cel puțin până acum: Kazahstan, Uzbekistan, Mongolia, Pakistan, Indonezia, Vietnam. Extinzând baza de analiză, observăm că acest ,,brâu frumos’’ se întinde, de fapt din Maroc până în inima Asiei și Strâmtoarea Malacca. Judecând tranzacțional și geopolitic, vorbim de o suprapunere de efecte peste rutele strategice în care China a investit miliarde.

Tranzacții, petrodolari și persoane competente

Continuând raționamentul de mai sus, se naște întrebarea: Ar putea apărea alternative la investițiile chineze fară a se face apel la fonduri americane? Răspunsul nu poate fi decât pozitiv și oglindește capacitatea tranzacțională a lui Donald Trump. Consiliul său nu este doar un forum politic, ci și financiar.

Depășind arealul geografic în discuție, observăm că prin atragerea unor state bogate din Golf – Arabia Saudită, EAU, Qatar – și implicarea unor figuri de mare suprafață în managementul investițional – S. Witkoff, J. Kushner, chiar Tony Blair – Trump propune un nou model de reconstrucție și investiții.

Gaza este un proiect pilot. În viitor, se va intra în competiție directă cu finanțările Beijingului, dar cu persoane competente și banii altora.

Și Moscova privește Consiliul cu suspiciune

Beijingul a refuzat invitația de a se alătura Consiliului, catalogându-l drept ,,tentativă de subminare a multilateralismului ONU’’ – o organizație care, de fapt se zbate în neputință -  și de a impune o ordine mondială ,,unilaterală’’, fără reguli clare. Diplomații chinezi privesc acest organism ca ,,un club privat’’, menit să limiteze influența Chinei în regiuni cheie. La rândul său, Trump a declarat că i-ar plăcea să vadă China și Rusia în Consiliu, dar cu el ,,președinte pe viață’’, va fi greu ca ideea să fie acceptată la Beijing și Moscova.

Rusia se află într-o poziție ambiguă.Trump a lăsat să se înțeleagă că Putin ar fi acceptat să participe. ,,Miliardul’’ ar putea veni din fondurile sechestrate în America ... Ulterior, surse apropiate Kremlinului arătau că există rețineri ale liderului, determinate de faptul că organizația lui Trump este controlată total de Washington. La CS-ONU, este mult mai bine.

Parisul și Londra rămân ,,fără colegi’’ 

În cazul când Consiliul va deveni în mod real o alternativă la ONU – șanse există – va fi subminată direct autoritatea celorlalți membri ai Consiliului de Securitate, nu doar a Rusiei și Chinei, ci și a Franței și Regatului Unit. Aceștia pierd privilegii tradiționale de ,,decidenți supremi’’ ai ordinii mondiale. Cum spunea un clasic al nostru, ,,rămân fără colegi’’.

Moscova și Beijingul nu vor mai putea bloca inițiativele altora, iar Parisul și Londra – în general, în sintonie cu poziția Americii – se vor trezi cu un prestigiu rămas din istorie, dar golit de conținut. Dacă aderă la Consiliul lui Trump, vor fi pe aceeași treaptă cu orice stat bogat care își permite taxa ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Eșecul AUR în SUA și alinierea Deep State-ului românesc]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/esecul-aur-in-sua-si-alinierea-deep-state-ului-romanesc.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/esecul-aur-in-sua-si-alinierea-deep-state-ului-romanesc.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[După ce, acum câteva zile, coaliția părea că stă să se rupă, piesele Deep State-ului nostru s-au aliniat pe o traiectorie minim coerentă care a adunat principalii lideri și a mobilizat resursele statului. Nicușor Dan s-a decis să participe la Consiliul Păcii, CCR a aprobat legea privind pensiile magistraților, iar Kelemen Hunor a anunțat că tensiunile din Coaliție sunt aparente.

În timpul ăsta, vicepremierul Cătălin Predoiu a avut întâlniri la vârf în SUA, ceva aproape surprinzător, date fiind eforturile noastre majore de apropiere de administrația Trump.
Fără validare formală din partea administrației americane, AUR rămâne și fără tema anulării alegerilor
Vizita lui George Simion în SUA nu a generat validarea instituțională așteptată din administrației Trump. Întâlnirile au rămas în zona rețelei ideologice conservatoare, în proximitatea activiștilor MAGA. În plus, informațiile privind cheltuielile pentru lobby și discuțiile legate de poziționarea liderului AUR față de scoaterea României din programul Visa Waiver au mutat discuția de la ce ar fi trebuit să fie un succes politic, la o subiect negativ. Că Simion a fost și sabotat discret, este probabil; însă limitele  capacității AUR de a ajunge la vîrful administrației americane nu țin de sabotaj, ci de plafonul de bagaj relațional.

Chiar mai important, participarea președintelui Nicușor Dan la Board of Peace și confirmarea publică primită din partea președintelui Donald Trump, însoțită de declarații favorabile la adresa României, au închis practic subiectul anulării alegerilor pe agenda americană.

În momentul în care administrația de la Washington validează relația instituțională cu statul român, tema contestării legitimității interne dispare. Fără un ecou oficial din SUA, subiectul anulării alegerilor rămâne o temă internă, fără tracțiune strategică.
România și cu SUA și cu UE: Nicușor Dan cu Trump, să țină trupele americane, Ilie Bolojan cu Ursula, să păstreze banii din PNRR
Opțiunile României de poziționare sunt pe cât de criticate de cei instransigenți moral, care acum de exemplu, ar fi vrut o mai clară aliniere cu UE, pe atât de practice - „cu toată lumea”, jucând pe toate „fronturile”. Cât vom avea de câștigat? Vom avea ocazia să vedem exact, în următorii 2-3 ani, restul de perioadă rămasă din mandatul lui Donald Trump.

În plan de securitate, relația directă cu administrația americană este esențială. România nu își permite ambiguități în ceea ce privește prezența militară americană pe flancul estic. Europa va avea nevoie de mult timp să-și asigure securitatea singură. Participarea lui Nicușor Dan la Board of Peace și mesajele pozitive venite de la președintele Trump indică ideea continuității relației cu SUA, după șocul criticilor lui JD Vance, anul trecut.

În plan economic, pivotul rămâne însă Bruxelles. Întâlnirea premierului cu Ursula von der Leyen pentru a primi banii din PNRR, temporar blocați până la aprobarea de către CCR a legii pensiilor magistraților, arată de ce relația cu UE trebuie să rămână funcțională. Pentru România, accesul la fondurile europene este o condiție de stabilitate în fața creditorilor.
Echilibrul sistemului: Cătălin Predoiu în SUA în pregătirea bilateralei Dan-Trump și reacceptarea în Visa Waiver
Până la urmă, nu este relevant doar că vicepremierul Cătălin Predoiu a discutat cooperare operativă cu liderii instituțiilor de forță din SUA: șeful FBI, Procurorul General și directoarea Comunității Naționale de Informații din SUA. Când un ministru de Interne este primit la nivelul comunității naționale de informații a SUA și la FBI, într-un moment în care numele său este vehiculat pentru conducerea SRI, mesajul este și intern.

Întâlnirile pot fi văzute și ca un semnal că o schimbare la vârful serviciilor românești nu va produce discontinuități, dar și un mesaj către scena politică internă că validarea strategică vine din canale instituționale solide. Este și o punte între două ecosisteme instituționale - statul profund, al nostru și cel american.

MCV, Schengen sunt repere importante recente în relația cu UE; acum, Visa Waiver și în plan mai larg, relația strategică cu SUA, sunt obiective în raport cu care statul român trebuie să livreze predictibilitate și competență, indiferent de turbulențele interne. Concluzia despre „deep-state-ul” nostru nu trebuie mitologizată. Este un reflex de conservare instituțională al unei țări care trece prin crize grave: de încredere în funcționarea statului, de legitimitate a multor lideri politici, criza financiară și criză în planul poziționării externe într-un context de mare instabilitate globală.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Președintele Trump și Premierul Dan]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/presedintele-trump-si-premierul-dan.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/presedintele-trump-si-premierul-dan.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Participarea lui Nicușor Dan la Consiliul de Pace a fost o decizie inspirată, în tentativa prezidențială de a reface relația transatlantică. Sau, ca să cităm un clasic în viață - hăituit pe nedrept de ANAF - de a „pune România pe radarul” lui Donald Trump.
Nicușor Dan s-a apropiat brusc și neanunțat de Donald Trump
Amuzant este că înaltele conștiințe civice și instanțe morale din zona locală #rezist au criticat vehement prezența „salvatorului” la Washington. Probabil nu din rațiuni ideologice, ci mai degrabă pentru că POTUS a tăiat finanțările USAID pentru ONG-urile soroșiste, care din 2004 și până azi ne-au furnizat, întocmai și la timp, toți șefii de stat.

Totuși, dincolo de anecdotica specifică unui astfel de moment, condimentat cu hlizeli și pantomimă de neînțeles, ori cu intervenția Secret Service, atunci când „marele matematician”, cum îl alinta Dani Mocanu în maneaua omonimă de campanie, s-a apropiat brusc și neanunțat de Donald Trump, rămâne de văzut cum se vor „încălzi” contactele dintre România și Statele Unite.

Înțeleg că, spre deosebire de ilustrul său predecesor, Niculae al nostru ar fi primit chiar două șepci, nu doar una. Mai mult, ar fi fost „avansat” la funcția de prim-ministru de către cel mai puternic om din lume.
Trump nu pare foarte preocupat de uzanțele diplomatice
Probabil nu vom afla vreodată dacă a fost o eroare sau o nepăsare, mai ales că Donald Trump nu pare foarte preocupat de uzanțele diplomatice, venind dintr-o zonă de business și media, înainte de implicarea în politică. Sau, cum ar spune Nicușor Dan, dintre „rechinii imobiliari”, acei oameni răi care dezvoltă economiile peste tot în lume, asigură locuri de muncă și plătesc multe taxe la stat.

Cert este că sperăm, într-un context internațional atât de volatil, ca România să nu se mai bazeze doar pe proverbialul său noroc istoric, după cum spunea P.P. Carp, nemaiavând „nevoie de oameni politici”. Astăzi, are nevoie mai mult ca oricând de viziune și curaj, de idei care să fie promovate pe agendele parteneriatelor sale externe. Pentru că „satul global” s-a schimbat profund.

Dacă până la Primul Război Mondial, actorii de drept internațional erau doar vreo 8-9 Mari Puteri, ulterior creându-se formate de cooperare precum Liga Națiunilor (actualul ONU), iar după 1945 cele două blocuri rivale ale Războiului Rece, definite politico-militar de NATO și Tratatul de la Varșovia, în prezent constatăm o modificare majoră de paradigmă, în care SUA încearcă o întărire a hegemoniei obținute după destrămarea URSS și dispariția Cortinei de Fier.
Nu există interes legitim mai pronunțat al americanilor decât protejarea propriilor investiții
Prin urmare, dacă atenția sa preponderentă este către zona Asia-Pacific și propriul continent, mizele securitare ale României în relația cu SUA ar trebui dublate și consolidate de cele economice. Pentru că nu există interes legitim mai pronunțat al americanilor decât protejarea propriilor investiții. Care, la acest moment, sunt destul de modeste în țara noastră.

Așadar, politica externă, condusă de Nicușor Dan și Oana Țoiu, ar trebui să vizeze nu doar dezghețarea relațiilor transatlantice, ci și atragerea companiilor de peste Ocean, ca prim pas în asigurarea unor garanții suplimentare de apărare. Până atunci, vom afla dacă busola politică de la București reușește să identifice și să fructifice oportunitățile care apar întotdeauna în vremuri tulburi, când marii jucători se recalibrează pentru stabilirea sferelor de influență.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/09/jelea-editorial-poza-buna-1024x852.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Rușinea - adevărata moștenire a cancelarului Willi Brandt]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/rusinea-adevarata-mostenire-a-cancelarului-willi-brandt-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/rusinea-adevarata-mostenire-a-cancelarului-willi-brandt-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[„Vom face din Bundeswehr – am spus-o adesea și o repet aici – cea mai puternică armată convențională din Europa, și asta cât mai repede posibil. O armată capabilă să reziste dacă va fi necesar”, a explicat cancelarul Germaniei Mertz, în fața audienței conferinței de securitate de la München. Și a detaliat: „Germania, de una singură, va investi câteva sute de miliarde de euro în anii următori”.
În acea îngenunchere nu era nimic teatral
Mi-aduc aminte valul de emoție din 1970, declanșat de faptul că, aflat într-o vizită oficială în Polonia, cancelarul german de atunci, Willy Brandt, a îngenuncheat în zăpada din curtea lagărului de la Auschwitz, comemorând în acest fel cele 1,1 milioane de victime ale nazismului, din care 90% au fost evrei.

În acea îngenunchere nu era nimic teatral, nimic pedagogic, nimic demonstrativ. Era un gest care nu cerea aplauze și nu solicita iertare, un gest care nu încerca să închidă istoria, ci doar să o recunoască. Un om în genunchi în fața unei crime care nu poate fi compensată prin niciun limbaj politic, prin nicio formulă juridică, prin nicio reconstrucție economică.

Poate tocmai de aceea, câțiva ani mai târziu, în 1974, cu puțin timp înainte de demisia sa, același Brandt a rostit o frază care atunci s-a pierdut în marea de vorbe tipice politicii: ”Dacă în viitor se va înfăptui unificarea celor două Germanii, acest fapt va fi un lucru delicat pentru Europa. ”Delicat nu ca problemă tehnică, nu ca dificultate administrativă, ci ca problemă de memorie, de echilibru interior al continentului, de relație nevindecată cu propriile sale fantome.
Germania nu este doar un stat performant
Brandt părea să înțeleagă ceva ce astăzi este tot mai rar acceptat: că istoria nu este un capitol închis, ci o prezență activă, că trecutul nu dispare, ci se mută în straturi mai adânci ale conștiinței colective, de unde continuă să influențeze reflexele, fricile și limitele morale.

Acum, când se vorbește despre renașterea, gloria și onoarea armatei germane, despre reînarmarea Germaniei, despre economie de război, despre asumarea unui rol militar central în Europa, întrebarea nu este una strict strategică. Nu ține doar de bugete, alianțe sau echilibrul forțelor. Este o întrebare de ordin interior: ce se mișcă în sufletul celor care nu și-au pierdut memoria?

Pentru acești oameni, Germania nu este doar un stat performant, un motor economic sau un aliat indispensabil. Germania este și o amintire. Iar amintirile nu se supun decretelor politice. Ele nu dispar pentru că realitatea prezentului cere altceva. Ele rămân ca un sediment greu, care nu blochează neapărat mersul înainte, dar îi schimbă greutatea fiecărui pas.
Franța trăiește de zeci de ani într-un paradox
Nu este vorba despre a suspecta Germania de intenții ascunse. Nu este vorba despre a proiecta automat trecutul asupra prezentului. Este vorba despre a recunoaște că anumite simboluri nu sunt neutre. O armată puternică germană nu este, pentru memoria europeană, același lucru cu o armată puternică a oricărui alt stat. Cuvintele „onoare”, „glorie”, „misiune” nu sunt simple substantive. Ele poartă în spate istorii de sânge, de exaltare și de prăbușire.

Ce poate fi, în acest context, în inima francezilor? Franța trăiește de zeci de ani într-un paradox: știe că fără parteneriatul cu Germania nu există construcție europeană solidă, dar știe și că relația cu Germania nu a fost niciodată una banală. Este o relație încărcată de războaie, ocupații, rivalități, umilințe reciproce și reconcilieri fragile.

Probabil că în inima francezilor coexistă două sentimente contradictorii: recunoștința pragmatică față de aliatul indispensabil și neliniștea tăcută față de revenirea simbolică a unei puteri care, în trecut, a scăpat de sub control. Această neliniște nu se strigă. Nu se transformă în discurs oficial. Ea se păstrează într-o zonă mută, aproape rușinată, pentru că Europa de astăzi se vrea rațională, matură, post-istorică.

Poate cea mai mare iluzie a Europei contemporane este credința că ea a devenit, cu adevărat, post-istorică. Că tragediile au fost „învățate”. Că lecțiile au fost „asimilate”. În realitate, istoria nu funcționează ca un manual, ci ca o tensiune care trebuie gestionată permanent. Când încetăm să o gestionăm, ea începe să se manifeste singură.
Adevărata moștenire a lui Willy Brandt
Îngenuncherea lui Brandt nu a fost doar despre trecut. A fost despre limitarea voluntară a puterii. Despre ideea că un stat mare trebuie să fie, înainte de toate, un stat conștient de sine. Germania de atunci a acceptat să fie puternică fără a fi triumfalistă. Să fie influentă fără a fi zgomotoasă. Să fie centrală fără a se proclama centrul lumii.

Întrebarea incomodă este dacă această cultură a reținerii mai există astăzi sau dacă este înlocuită, treptat, de o cultură a normalizării forței. Pentru că între forță și violență nu există o prăpastie metafizică, ci doar o diferență de context și de circumstanță.

Cei care nu și-au pierdut memo...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra2_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Situație halucinantă în justiție!]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/situatie-halucinanta-in-justitie.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/situatie-halucinanta-in-justitie.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[INML Mina Minovici București recomandă unei persoane aflate în detenție, să efectueze investigații specifice și tratament de specialitate în “clinici de profil, aparținând Ministerului Sănătății”, deși Ministerul Sănătății precizează că investigația recomandată nu este disponibilă în niciun centru medical din România.

Pe scurt, fără a da detalii despre persoana în cauză, întrucât numele acesteia nu este relevant pentru situația prezentată, un om, (subliniez, OM), aflat în detenție, diagnosticat cu o boala extrem de severă, solicită întreruperea executării pedepsei, pentru a se putea trata, înainte de a ajunge în situația fostului pugilist Rudel Obreja.

Trebuie precizat că, întreruperea executării pedepsei nu este o măsură de clemență. Ea presupune, în raport de standardele internaționale în privința drepturilor omului, asigurarea tratamentului unei persoane suferinde, aflată în imposibilitatea obiectivă de a urma un tratament necesar în sistemul medical penitenciar sau în rețeaua Ministerului Sănătății, sub pază permanentă.

Se formulează cererea de întrerupere a executării pedepsei. Judecătorul delegat cu executare înțelege gravitatea situației și solicită imediat efectuarea unei expertize medico-legale la INML solicitând să se precizeze dacă petentul suferă de vreo boală, iar în caz afirmativ, să precizeze dacă aceasta poate fi tratată în sistemul medical penitenciar sau în rețeaua Ministerului Sănătății, sub bază permanentă.

Comisia INML, sufocată probabil de perioada sărbătorilor de iarnă programează suferindul la examinare după mai bine de o lună de la momentul înregistrării cererii și, deși dă indicație acestuia să efectueze un examen PET PSMA (standard actual internațional pentru stadializare și reevaluare în cancerul de prostată), redactează un raport de expertiză medico-legală, prin care afirmă că tratamentul de specialitate recomandat se poate efectua numai prin internarea suferindului în clinici de profil aparținând Ministerului Sănătății, fie sub pază asigurată de către ANP, fie în stare de libertate, prin întreruperea executării pedepsei.

În fuga de asumare a răspunderii pentru concluzia exprimată, Comisia INML uită să verifice și cu Ministerul Sănătății însă, în ce măsură există astfel de clinici de specialitate în care se poate efectua o investigație precum cea indicată, respectiv PET PSMA?

Răspunsul Ministerului Sănătății îl vedeți în documentul postat.

[caption id="attachment_4686310" align="alignnone" width="1200"] Adresa Ministerului sănătății. sursa: Facebook[/caption]

Acum, suferindul așteaptă avizarea Comisiei Superioare din cadrul INML, să poată afla și el dacă primește dreptul de a se trata, ori dacă trebuie să se trateze într-o “clinică de specialitate” din cadrul Ministerului Sănătății, ce nu dispune de mijloacele tehnice pentru a efectua investigațiile necesare.

Guvernul este preocupat de pensiile magistraților.

Stimabililor, nu ați vrea voi să vă interesați și de viața și sănătatea oamenilor?

Deținuții, contrar opiniilor populare, sunt tot OAMENI.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/11/Avocatul-Flavius-Radu-e1701331868906-1200x675.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Criminal în serie la Sibiu, mai pervers decât Râmaru?]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/criminal-in-serie-la-sibiu-mai-pervers-decat-ramaru.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/criminal-in-serie-la-sibiu-mai-pervers-decat-ramaru.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Străzile din Sibiu care amintesc de Evul Mediu se pare că au fost bântuite în ultimii ani de un criminal în serie. Nu, nu se furişa noaptea pe uluiţele înguste, străjuite de ziduri înalte şi reci din piatră şi nici nu trecea în linişte înfăşurat ca un liliac într-o mantie neagră înspăimântătoare pe sub Podul Minciunilor, ca Dracula, sau pe sub coloanele din Piaţa Mică. 

Nu era nici Jack Spintecătorul, care agăţa prostituate pe care apoi le hăcuia. Ci, un posibil criminal mult mai pervers. Un criminal care nu aucţiona el direct asupra victimelor, ci prin intermediari. Prin oameni vulnerabili pe care îi manipula, adică pe care, mai pe româneşte, îi prostea atât de tare de cap, încât îi făcea să devină criminali. Din motivele cele mai des întâlnite ca mobiluri ale crimelor: răzbunare sau bani.

Nu umbla, aşa cum am spus, în nopţile întunecate pe străzile oraşului medieval, trecând în linişte pe sub felinarele care abia reuşeau să străpungă ceaţa. 

Dimpotrivă. Mergea la lumina zilei, când oaraşul era plin de localnici, dar şi de turişti. Se întâlnea cu oameni. Vorbea cu oameni. Avea chiar pacienţi dintre oameni. Oameni extrem de vulnerabili, aflaţi în momente dificile ale vieţii lor. Nici măcar planurile diabolice de ucidere nu le punea la cale în taina nopţii în vreo cămăruţă de la vreo mansardă sordidă, de prin vreo clădire lugubră veche de sute de ani, ci într-o vilă de lux, situată într-un cartier select al Sibiului. Personajul a fost compătimit de întreaga urbe. Pentru că viaţa, cel puţin aşa apărea la prima vedere, o trecuse printr-o încercare grea, în care însăşi viaţa ei îi fusese pusă în pericol. Scăpase ca prin minune, ascunzându-se într-un dulap.
Încă un asasinat de la Sibiu zguduie din nou România
Pe data de 9 iunie 2024, o veste tristă străbate ca un fulger Sibiul. Codruţa Notar, o femeie în vârstă de 58 de ani, om de afaceri, cu o avere estimată la aproximativ 1 milion de euro, în case, terenuri şi bunuri de valoare, este găsită moartă în locuinţa sa. De către fiica Amiana Păştina. La faţa locului, după ce s-a sunat la 112, au sosit echipele de poliţişti şi medicul legist. Nu s-au găsit urme de violenţă pe corpul victimei şi nici urmele vreunei lupte în casă, sau a unei scotociri, care să fi indicat un jat. Codruţa Notar era o femeie de afaceri cunoscută în Sibiu, aşa că putea fi ţinta unei tentative de jaf. La vremea respectivă, legiştii au concluzionat că moartea survenise din cauze naturale, un stop cardio-respirator pe fondul bolilor serioase de inimă pe care le avea victima.

Imediat după înmormântare, nimănui nu i-a atras atenţia faptul că fiica începuse imediat să vândă din bunuri. Era o femeie bogată. Nici că aproape imediat s-a mutat din Sibiu în Dubai nu a atras atenţia. Poate că voia să uite de tragedie.

Examenul toxicologic al vctimei, ale cărui rezultate au ieşit mult mai târziu, au ridicat primul semn de întrebare. În corpul victimei fuseseră descoperite sedative. Puteau însă să fie ingerate cu bună ştiinţă, de către victimă, care ar fi putut suferi de insomnii. Nu s-au mai întreprins cercetări în acest sens. 

Codruţa Notar a fost înmormântată, iar fiica, cu banii luaţi pe ce apucase să vândă din moştenire, plecase în Dubai. Liniştea s-a aşternut peste caz mai bine de un an şi jumătate, când un apropiat al familiei Codruţei Notar a declarat la poliţie că are elemente că femeia nu murise de moarte bună. Indica inclusiv un posibil mobil al crimei: averea. Ceea ce se potrivea cu atitudinea fiicei, care nu ştiuse cum să scape mai repede de ce moştenise şi să plece. 

La sfârşitul anului trecut, fiica, Amiana Păştina, se reîntoarce în România, pentru a vinde şi ce mai rămăsese neprăduit din averea moştenită. Martorii spun că vindea lucruri inclusiv în curtea casei, ca într-un talcioc improvizat. A fost chemată la audieri. Semnul de întrebare cu substanţele din sângele victimei a devenit şi mai mare. Cantitatea era cu mult peste o doză pe care o ia un om normal ca să se liniştească sau să doarmă. Iar Amiana Păştina, pusă în faţa mai multor probe, pe care nu le putem dezvălui pentru că ancheta este în plină desfăşurare, recunoaşte. 

Putem da un fragment din declaraţia unui martor-denunţător: „De asemenea, martorul denunțător a arătat că în noaptea de 07/08.06.2024, soția sa, PĂȘTINĂ AMIANA s-ar fi deplasat la domiciliul mamei sale, ulterior, ar fi omorât-o prin asfixiere mecanică pe aceasta, acțiuni pe care le-a întreprins cu ajutorul numitei Popа...,” se arată în dosarul în care s-a confirmat redeschiderea urmării penale. Îşi ucisese mama. Dar nu singură. Ci ajutată de o asistentă de la Spitalul din Cisnădie, care îi procurase sedativele. 

Filmul asasinatului este cumplit, mai ales că este vorba despre o mamă şi o fiică. O fiică orbită de dorinţa de a avea bani. I-a dat mamei sale un ceai, în care a amestecat un sedativ. Când aceasta a adormit, ajutată de complicea asistentă medicală, i-a mai injectat o doză mare de sedativ, care s-a dovedit a fi mortală. Ca să...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Negocierile de aderare la UE blocate pentru Chișinău: veto indirect al Ungariei sau lipsă de voință de a se detașa de Ucraina?]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/negocierile-de-aderare-la-ue-blocate-pentru-chisinau-veto-indirect-al-ungariei-sau-lipsa-de-vointa-de-a-se-detasa-de-ucraina.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/negocierile-de-aderare-la-ue-blocate-pentru-chisinau-veto-indirect-al-ungariei-sau-lipsa-de-vointa-de-a-se-detasa-de-ucraina.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Autoritățile de la Chișinău operează în discursul lor public cu ideea că amânarea deschiderii negocierilor de aderare la UE este cauzată de vetoul maghiar impus Ucrainei. Astfel, partea moldovenească pune întreaga responsabilitate pe seama Ungariei, chiar dacă aceasta din urmă a reiterat anterior că nu se opune aderării Republicii Moldova. Fără a-și asuma vreo soluție de sine stătătoare, Guvernul de la Chișinău consideră că Bruxelles-ul va rezolva problema.

Toată speranța este pusă pe faptul că Viktor Orban ar putea pierde alegerile legislative din aprilie, ceea ce, printr-o reacție în lanț, va elimina vetoul maghiar împotriva Ucrainei. Iar dacă alegerile nu vor duce la scoaterea din joc a lui Orban, atunci UE ar fi pregătită să suspende votul Ungariei în Consiliul European, ridicând blocada maghiară. Aceste soluții ipotetice par convingătoare pentru Chișinău, care preferă să rămână la „pachet” cu Ucraina, chiar dacă acest lucru ar amâna deschiderea negocierilor cu UE.

Într-un interviu recent, șefa Delegației UE, Iwona Piorko, a avut o apreciere tranșantă vizavi de nivelul incipient de pregătire a Republicii Moldova pentru aderarea la UE. O astfel de evaluare critică rupe tiparele pozitive impuse de discursul oficial de la Chișinău, promovat de surse media și de unele segmente ale societății civile simpatizante guvernului.

Observațiile lui Piorko sugerează că, chiar dacă blocajul maghiar dispare, calendarul de aderare a Republicii Moldova nu poate avea loc până la alegerile prezidențiale moldovenești din 2028. Numai dacă UE recurge la introducerea unei faze intermediare de „semi-membru” între negocierile de aderare (încă închise) și statutul de țară membră cu drepturi depline, Chișinăul se poate apropia parțial de UE până în 2030. Având în vedere că, din punct de vedere economic, guvernarea moldoveană este în impas, există o convingere că un statut de „semi-membru” ar fi suficient pentru a accesa anumite fonduri europene. Însă, pentru ca un astfel de statut să fie integrat în metodologia de aderare la UE, este necesară unanimitatea, ceea ce este imposibil atât timp cât Orban rămâne în funcție și poate vota în instituțiile UE responsabile de politica de lărgire.
Între decuplarea riscantă și vetoul ungar anti-ucrainean
Teoretic, Chișinăul se poate separa de Kiev în procesul negocierilor de aderare, dar nu face acest lucru din mai multe motive strategice. În primul rând, o decuplare de Ucraina va fi tratată ca o trădare de către conducerea ucraineană. Unul dintre factorii de vizibilitate pentru președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, este solidaritatea cu cauza ucraineană împotriva amenințării rusești. Dacă Chișinău s-ar separa de Ucraina, atunci Oficiul Președintelui și, respectiv, restul elementelor din piramida guvernării ar suferi pierderi reputaționale ireparabile, atât la nivel de partid, cât și cel personal.

De asemenea, dacă Republica Moldova ar fi desprinsă de traiectoria problematică a Ucrainei, conducerea moldovenească nu ar putea folosi cu aceeași eficiență amenințarea rusească (care este reală, dar suprautilizată în procesul de guvernare) ca "carte blanche" pentru orice eșec de guvernare. Eliminarea paralelismului dintre situațiile ucraineană și moldovenească ar priva Chișinăul de posibilitatea de a atrage sprijin din partea UE. Imaginea pe extern pe care mizează guvernul moldovean depinde de doi piloni – solidaritatea pentru Ucraina și alinierea completă la poziția UE privind agresiunea rusă.

Chișinăul este conștient că, fără deschiderea negocierilor de aderare, obținerea fondurilor europene de preaderare va fi complicată. Cu toate acestea, guvernul nu dorește să își asume riscuri reputaționale (în special cele personale, inclusiv „cancelling" în spațiul virtual) și pierderea narațiunilor geopolitice care au justificat întreaga politică internă și externă a țării din 2022. Din aceste motive, Chișinăul preferă să rămână sub blocada maghiară atribuită strict Ucrainei ca strategie politică de supraviețuire politică.

În funcție de scenariile la care va recurge UE pentru a ocoli veto-ul ungar împotriva Ucrainei, abordarea Chișinăului s-ar putea schimba tactic.

Scenariul 1. Chișinăul rămâne cuplat cu Ucraina până când UE dezactivează veto-ul lui Orban. Dacă alegerile din Ungaria nu duc la o schimbare politică, atunci UE recurge la suspendarea veto-ului maghiar și deschide negocierile pentru Ucraina. Cu condiția ca niciun alt stat membru să nu iasă în apărarea lui Orban, negocierile deschise pentru Ucraina vor însemna eliberarea Chișinăului de un tandem forțat cu țara vecină.

Scenariul 2. Ucraina rămâne blocată, dar aderarea la UE este inclusă în acordul de pace. O astfel de garanție pentru Kiev ar reprezenta o oportunitate pentru Chișinău de a se detașa de „pachetul” cu Ucraina. Dar acest lucru se poate întâmpla doar dacă liderii moldoveni primesc acordul Bruxelles-ului pentru a abandona tandemul cu Ucraina, lucru care ar amortiza frustrările Kievului.

Scenariul 3. ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/01/denis-cenusa.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Inevitabila coaliție PSD-AUR. Bruxelles-ul va fi practic și va accepta AUR la guvernare ]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/inevitabila-coalitie-psd-aur-bruxelles-ul-va-fi-practic-si-va-accepta-aur-la-guvernare.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/inevitabila-coalitie-psd-aur-bruxelles-ul-va-fi-practic-si-va-accepta-aur-la-guvernare.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Deși electoratul tradițional anti-PSD respinge clar ideea unei guvernări PSD-AUR, se pare că este cam tot ce a mai rămas de făcut. România va proba și această formulă politică, nu doar pentru că exprima dorința curentului majoritar, împreuna PSD și AUR sunt spre 60%. Dar și pentru că blocajul politic din coaliția de acum nu mai are niciun sens.
Singura clarificare în dezastrul politic actual este că PSD nu poate recâștiga din votanții AUR
În tabloul politic cenușiu din acest moment, există un sigur element clar: că PSD nu poate recâștiga electoratul pierdut la AUR. Tot ce rămâne de făcut PSD este să accepte această nouă stare de fapt și să obțină o negociere bună cu AUR pentru o formulă de colaborare politică care este firească pentru electoratul celor două partide.

Electorat care este marcat de nemulțumirea majoră față de măsurile de echilibrare bugetară luate de guvernul Bolojan. Nemulțumirea ține însă nu doar opinia față de situația economică de moment și de creșterea taxelor și impozitelor, ci reflectă tensiunea acumulată după anularea alegerilor din 2024 și o contestare dură a establishmentului politic actual, plus, evident, opinii critice față de UE.

Asta este baza coaliției PSD-AUR, reflectând starea unei majorități a românilor, în acest moment și nimic din ce s-a întâmplat după numirea guvernului Bolojan nu a detensionat această stare de spirit, ci dimpotrivă. AUR are într-adevăr calcule de făcut despre beneficiile și costurile intrării la guvernare, însă lucrurile se schimbă când toate interesele se aliniază.
PSD are nevoie de o acceptare din partea Bruxelles-ului pentru coaliție cu un partid calificat ca „extremist”, însă UE este silită să fie flexibilă
De ce are PSD nevoie de o formulă prin care să primească acceptarea măcar tacită a Bruxelles-ului? PSD este membru S&D, socialiștii europeni, care au reguli destul de stricte privind colaborarea cu partide radicale. Chiar mai important, orice guvern ar fi, depinde de sprijinul și acordul UE pentru fonduri, PNRR, fonduri de coeziune și sprijin politic în Consiliul UE.

Prioritatea liderilor politici europeni însă, este acum gestionarea relației cu SUA și poziționarea antagonică față de curentul MAGA. UE are nevoie de România ca stat stabil și politic predictibil la granița Uniunii, mai ales în contextul efortului - care se va întâmpla la un moment dat - de reconstrucție al Ucrainei. Politicienii europeni sunt pragmatici. Pot accepta o formulă de guvernare care inițial nu intra în calculele lor, în condițiile în care România rămâne pe o traiectorie cât de cât apropiată de Bruxelles.

Acceptarea europeană nu înseamnă neapărat un „OK oficial”, ci lipsa opoziției explicite. În definitiv, la începutul anului, AUR a fost primit într-o familie europeană acceptată de politica mainstream europeană: Partidul European al Conservatorilor și Reformiștilor. În plus, chiar Popularii europeni, principala forță politică în Europa, au deja tot mai mult colaborări cu grupurile de extremă dreapta în Parlamentul European.

AUR poate da semnale de schimbare, sugerând posibilitatea unei poziționări mai apropiate de sensibilitățile politice ale UE. Lideri ca Dan Dungaciu și Petrișor Peiu sunt figuri mai temperate, și în plus, discursul despre „suveranism european” sugerează că partidul își pregătește o imagine mai moderată, nu atât de pro-MAGA ca a lui George Simion. Toate acestea reduc anxietățile Bruxelles‑ului și ajută acceptarea AUR într-o formulă de guvernare.
Coaliția de guvernare mai există doar cu numele. O coaliție PSD-PNL fără Bolojan nu ar ajuta cu nimic la ameliorarea tensiunii sociale
Blocajul administrativ este un alt simptom al epuizării actualei guvernări. Reforma administrației nu poate avansa fără avizele ministerelor implicate, iar opoziția deschisă a unor miniștri PSD, ca Ministerului Agriculturii, de a aproba ordonanța privind tăierile bugetare, poate bloca inclusiv adoptarea bugetului.

O reconfigurare a coaliției PSD–PNL, după plecarea lui Bolojan, prin voința PNL, ar fi însă o peudo-soluție. Atât PSD, cât și PNL sunt instituții politice de administrare a puterii, fără conectare minimă de încredere cu electoratul pentru a mai putea răspunde tensiunii de acum. Orice nouă formulă PSD–PNL nu ar duce la nicio ameliorare a nemulțumirii în plan social. Ar fi doar un pas intermediar către inevitabila guvernare PSD–AUR.

&nbsp;]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Incompetenţă sau ticăloşie în gestionarea superbogăţiilor României]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/incompetenta-sau-ticalosie-in-gestionarea-superbogatiilor-romaniei-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/incompetenta-sau-ticalosie-in-gestionarea-superbogatiilor-romaniei-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[„Munţii noştri aur poartă / Noi cerşim din poartă-n poartă” / De-am închide-a Țării poartă / Alții ne-ar cerși la Poartă!” (Octavian Goga – „Munţii noştri” )
Versurile acestea amare sunt astăzi mai actuale ca niciodată. Da! Munţii noştri aur poartă. La propriu. Este cunoscut deja „patrulaterul aurului”, delimitat de zona cuprinsă între Brad, Deva, Baia de Arieș și Zlatna, centrată mai ales pe zona Brad-Săcărâmb-Roșia Montană. Este cunoscută drept cea mai bogată zonă din Europa în aur şi argint. Şi pentru a rămâne în Munţii Apuseni, în acest patrulater imaginar, să mai spunem că pe lângă aurul nativ şi argint au mai fost descoperite telur, precum și minereuri rare precum silvanitul și săcărâmbitul.

Nu-i așa că nici măcar Mendeleev nu s-a gândit la așa ceva? A lăsat căsuțe goale în celebrul său tabel. Căsuțe pe care România le-ar putea umple fără probleme cu zăcăminte dintre cele mai prețioase.
Suntem cu toții obișnuiți ca atunci când vorbim despre bogăția subsolului, să ne referim doar la aur și argint. Cam asta înseamnă pentru noi, băgăţie. Le avem şi pe acestea din belșug. Dar, noile tehnologii, au făcut vedete alte noi materii prime, de multe ori cu mult mai valoroase decât aurul și argintul. Li s-a spus materiale critice, nu doar pentru că sunt foarte rare, dar şi pentru că fără ele, industrii de vârf, de cea mai înaltă tehnologie, ar fi de neconceput.
România este una dintre puţinele ţări din lume care are aproape toate aceste bogăţii, devenite acum inestimabile, dar şi indispensabile pentru progresul omenirii. Bor, fosforite, crom, magneziu, germaniu, telur, stibiu (antimoniu), wolfram (tungsten) cobalt, indium, niobiu, gallium, minerale din grupa platinei, zirconiu, tantal, staniu, cupru, uraniu, grafit şi enumerarea ar putea continua. Nimeni nu a evaluat până acum cam cât ar valora aceste bogăţii ale subsolului nostru.

Ce este însă sigur, este faptul că exploatând aceste minereuri şi pământurile rare pe care le avem, România ar putea deveni unul dintre cei mai importanţi jucători pe piaţa mondială a resurselor critice.
Ar putea. Numai că la noi, în loc să deschidem minele pentru a exploata aceste bogăţii ale căror preţuri au explodat pur şi simplu pe piaţă, la unele a crescut chiar şi de 400 de ori, noi închidem minele. Închidem şi ultimile mine, pentru că de mai bine de 30 de ani încoace, executând tot felul de ordine care nu au nimic de-a face cu interesele României, am tot închis la exploatări critice. Motivele erau două. Primul, cel aşa zis economic. Nu sunt rentabile. Este un motiv absolut mincinos. Pentru că rentabilitatea nu se claculează la gura minei, cât costă scoaterea materialului respectiv şi dacă, atunci când vede lumina zilei, este rentabil.

Dacă vom socoti aşa, exploatarea grafitului, spre exemplu, desigur că nu este rentabilă.
Dacă vom scoate grafit cu vagonetul din mină şi vom socoti cât am cheltuit pentru a-l aduce la suprafaţă, va reieşi că este nerentabil. Dar dacă vom socoti că fără grafit, nu poate exista industria IT spre exemplu, avem o altă perspectivă asupra valorii lui. Din grafit se face grafen, cel mai bun conductor din câţi se cunosc pe pământ. Grafen folosit la fabricarea cip-urilor, fără de care, practic, nu mai există nici măcar un obiect de uz casnic, necum teghnologie de vârf. Adică, valoarea grafitului care este nerentabil dacă îl cărăm cu roaba, creşte de foarte multe sute de ori dacă-l facem grafen şi apoi CIP-uri. Şi atunci nu că este rentabil, nici măcar foarte rentabil, ci esenţial.
Cel de-al doilea motiv este agresivitatea unor ONG-uri care cer în instanţă oprirea imediată a exploatărilor, pe motiv de mediu poluat, sau de deranjare din som a tot felul de gângănii care, nedormind adânc, se stresează. Culmea este că şi obţin în instanţă ceea ce cer. Cu argumente de multe ori aberante.
Spuneam la începutul acestui material că versurile lui Goga sunt mai de actualitate ca niciodată. De ce? Pentru că acum se definesc noile sfere de influenţă. Acum se modelează noua ordine mondială. Iar cu aceste atuuri, a zăcămintelor pe care le deţine, România ar putea să aibă, fără niciun fel de exagerare, un loc la masa bogaţilor.

Condiţiile sunt trei, după părerea mea. Să inventariem aceste bogăţii, să ştim ce avem.
Apoi, să ştim ce putem exploata şi, dacă nu suntem în stare singuri, care ar fi partenerii cu care am câştiga cel mai mult. Şi, trei, cum putem importa tehnologie ca să nu vindem doar materii prime, ci să putem prelucra în România cât mai multe dintre ele şi să le vindem produse finite.
Din păcate, niciuna dintre aceste condiţii nu am fost în stare să o ducem la bun sfârşit. Iar acest moment prielnic poate trece pe lângă noi şi vom rămâne iar săraci, cu datorii de plătit pe generaţii întregi şi uitându-ne neputincioşi cum alţii ne jefuiesc bogăţiile. Aşa cum s-a întâmplat până acum.

Oportunitatea a apărut deja.
Săptămâna trecută, la Washington s-a desfăşurat o conferință internațională dedicată mineralelor critice, la care au participat...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Parteneriat fără limite între Moscova și Beijing, dar cu ... spioni]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/parteneriat-fara-limite-intre-moscova-si-beijing-dar-cu-spioni.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/parteneriat-fara-limite-intre-moscova-si-beijing-dar-cu-spioni.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[La 4 februarie 2022 – două săptămâni înaintea debutului ,,operațiunii speciale’’ în Ucraina – Vladimir Putin și Xi Jinping semnau un document care punea bazele ,,partenariatului fără limite’’ între țările lor. Liderul chinez nu știa că la 1 februarie, FSB-ul - Serviciul Federal de Securitate al Moscovei - lansase un vast program de contraspionaj împotriva acțiunilor serviciilor de informații chineze pe teritoriul Federației Ruse.

Temerile celor din FSB – care cunoșteau bine intențiile Kremlinului și participau la pregătirea ,,operațiunii’’ în Ucraina – erau determinate de o logică simplă: pe fondul războiului care urma să înceapă, chinezii își vor intensifica activitatea de spionaj în Rusia. Și chiar așa a fost. Analize ale serviciilor occidentale - realizate pe baza unor date provenite de la serviciile ruse ,,scăpate’’ parțial în presă – arătau o altă realitate. Chinezii interpretau ,,parteneriatul’’ și ca acoperire pentru operațiuni oculte.

Dificultățile serviciului de contrainformații rusesc

FSB s-a trezit într-o poziție extrem de delicată. Trebuia să găsească metode și mijloace ,,de catifea’’ pentru a zădărnici inițiativele Beijingului, fără a compromite narativul oficial al alianței strategice. Nu era o noutate. Făcuse acest lucru în trecut cu partenerii ,,neascultători’’ din Tratatul de la Varșovia, dar atunci poziția hegemonică în lagărul socialist îi permitea aproape orice. Acum, trebuia să-și  pună cele mai fine mănuși și să acționeze defensiv, calibrat și discret.

La suprafață, Beijingul este un partener devotat al Moscovei, dar în dimensiunea ascunsă a narațiunii sunt fisuri care nici măcar nu pot fi intuite din exterior. Vulnerabilitățile Rusiei, legate de lipsa unor resurse tehnologice necesare frontului din Ucraina, reprezintă o fereastră de oportunitate pentru chinezi, de pătrundere în zonele ascunse ale universului științific moscovit.

Răzoiul real, banc de probă pentru noile tehnologii militare

Primul obiectiv al spionajului chinez este legat de tehnologiile militare – atât rusești cât și occidentale – utilizate pe frontul ucrainean. Segmentul spațial completează acest obiectiv, iar resursa umană angajată – ofițeri de informații și mai ales, agenți – vizează recrutarea de cercetători, ingineri, piloți militari, oameni de afaceri proveniți, în special, din republicile autonome asiatice. Așa cum KGB-ul recruta studenți din statele socialiste care frecventau universități sovietice, serviciile Beijingului se ocupă de studenții ruși – sunt peste 10 mii – din învățământul superior chinezesc. Pentru viitor, bineînțeles.

Teatrul de război ucrainean este important pentru China, Îi permite să obțină informații concrete despre eficiența armelor occidentale în fața tehnologiei de război rusești. În mare măsură, aceasta din urmă a fost utilizată de Beijing pentru a-și crea propriile capacități militare, care nu au fost folosite vreodată pe un front real. China nu a mai participat la un conflict armat din 1979 - ,,războiul scurt’’ cu Vietnamul. Chiar și atunci, combatanții aveau cam aceleași arme, de proveniență sovietică. Vietnamezii însă foloseau și armament american, abandonat după retragerea din 1973.

Cercetarea științifică este dincolo de limitele parteneriatului

În vizorul chinezilor este, în primul rând, sectorul rusesc al cercetării. Ei știu foarte bine că Moscova nu le transferă tehnologii ,,de vârf’’ deși parteneriatul este ,,fără limite’’. Aici este nevoie de personal recrutat în centrele din acest domeniu sau, cum scriam mai sus, între studenții care ar putea ajunge acolo. Însă chinezii mai știu ceva. Loialitatea rușilor este discutabilă. Dacă ai nevoie de ceva imperios necesar, s-ar putea să fi refuzat politicos. Mai bine să știi unde este și să-l obții ... altfel.

Domnul Trump gândește în perspectivă, iar FSB-ul se poate schimba

În plus, demersurile administrației de la Washington, de separare a Rusiei de Beijing, ar putea să dea roade chiar și fără Trump la Casa Albă. Marele Dragon s-ar trezi fără cel mai bun partener, chiar izolat, iar FSB-ul nu se va mai purta cu mănuși. Mai bine deci, să folosești avantajele pe care le ai ... astăzi. Dacă ne uităm pe cele două ,,strategii’’ al Washingtonului – de securitate și de apărare – vedem că tonul față de Rusia este bine îndulcit. Trump gândește în perspectivă. Probabil și viitorii președinți vor face la fel.

Istoria, antropologia și cartografia în slujba intereselor naționale

Segmentul militar nu este singurul teren al competiției oculte ruso-chineze. Influența teritorială este o altă componentă a acesteia – în scop economico-comercial, dar mai ales strategic – expresie a sistemului de interese al Beijingului la nivel regional. Am scris mai multe articole despre creșterea inflenței Chinei în Asia Centrală – în principal în Kazahstan și Uzbekistan – și în Arctica. Dar Beijingul nu se oprește aici. Inițiativele sale, mai mult sau mai puțin vizibile, vizează regiunile din Extremul Orient rusesc, unde trăies...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Testul lui Trump în Europa: alegerile din Ungaria. Pierderea lui Viktor Orban scutură suveraniștii români]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/testul-lui-trump-in-europa-alegerile-din-ungaria-pierderea-lui-viktor-orban-scutura-suveranistii-romani.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/testul-lui-trump-in-europa-alegerile-din-ungaria-pierderea-lui-viktor-orban-scutura-suveranistii-romani.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În războiul sferelor de influență, UE vs America-MAGA, poziționarea României, va fi influențată și de victoria sau înfrângerea lui Viktor Orban în alegerile parlamentare din Ungaria, în aprilie. Soarta politică a liderului ungar, cel mai fervent susținător al președintelui Trump, testează capacitatea MAGA de a-și susține sateliții politici europeni. Dintre care România, cu dependențele sale de SUA și suveraniștii căutând legitimitarea dată de ecosistemul Trump, este cel mai sensibil receptor de semnale politice.

Victoria lui Orban îl confirmă ca lider regional; înfrângerea ar slăbi conservatorii europeni și i-ar lasă pe suveraniștii noștri fără un simbol important

Ecourile alegerilor din Ungaria ajung și în România: UDMR se delimitează de guvernul Bolojan, ca să audă maghiarii care votează cu Orban. UDMR care tradițional este elementul previzibil din zbuciumatele noastre coaliții, s-a distanțat public de măsurile coaliției, cerând premierului să revină asupra creșterii impozitelor locale. Asta pentru că votul maghiarilor noștri este important pentru Fidesz, iar mobilizarea lor cu mesaje de protecție economică, ajută la votul favorabil lui Viktor Orbán.

Dincolo de „politica mică”, relația dintre București și Budapesta a fost, în practică, pragmatică. Ungaria a sprijinit România în dosare importante, inclusiv Schengen. Totuși, Victor Orbán și Péter Magyar sunt două modele politice foarte diferite, iar impactul lor asupra României nu este același.

Victoria lui Orbán îl va reconfirma ca liderul regional cu cele mai vizibile conexiuni simultane în SUA și Rusia, un profil internațional mult peste media Europei Centrale. Contrastul este cu atât mai evident cu liderii români, care încă își caută canale de influență la Washington. Pe de altă parte, dacă Péter Magyar câștigă, rolul UE va crește în zonă, iar România va fi mai ușor de aliniat pe linia europeană.

Premierul Ungariei este un pilon al rețelei conservatoare radicale din Europa. O înfrângere, ar slăbi întregul ecosistem conservator radical din estul Europei și i-ar văduvi și pe suveraniștii noștri, AUR, de un reper extern important. Sprijinul acordat de Viktor Orbán lui George Simion, în prezidențiale anul trecut, în ciuda tensiunilor “istorice” dintre liderul AUR și UDMR, spune multe despre faptul că afinitățile suveraniste depășesc naționalismul tradițional.

Viktor Orban câștigă sau pierde din asocierea cu Donald Trump? Președintele SUA criticat inclusiv în mișcarea suveranistă europeană

Asocierea strânsă a lui Viktor Orban cu Donald Trump, este un element sonor pentru publicul votant. Și poate funcționa bine cât timp președintele SUA este perceput pozitiv. Însă acțiunile lui Donald Trump de la începutul anului, au dus la critici chiar și din partea mișcărilor suveraniste europene.

Acțiunea SUA în Venezuela, revendicarea Groenlandei - chiar și chestiuni de politică internă americană, dar foarte mediatizate, ca politicile dure anti-imigrație din SUA, care au arătat ca agenții federali abuzează sub protecția administrației Trump - toate inspiră neliniște și neîncredere, în rândul suporterilor europeni tradiționali ai președintelui SUA. Și toate duc cu gândul că apropierea de liderul american poate deveni costisitoare politic.

Inclusiv, documente recente din scandalul Epstein menționează conexiuni indirecte între Orbán, Steve Bannon și rețeaua conservatorilor radicali europeni, „Patriots for Europe”, susținuți de MAGA. Deci sprijinul explicit al lui Donald Trump pentru Viktor Orbán transformă alegerile parlamentare din Ungaria într-un test real pentru relevanța ecosistemului politic MAGA în Europa, dar și pentru susținerea publicului european pentru președintele SUA.

Strategia europeană a așteptării erodării lui Donald Trump, are în alegerile din Ungaria un indicator foarte bun, mai devreme chiar de alegerile din SUA, din noiembrie. România așteaptă să vadă cum bate vântul.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Scurta carieră fericită a „liberalului” Ilie Bolojan. Liberalismul românesc se termină sub noul Ceaușescu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/scurta-cariera-fericita-a-liberalului-ilie-bolojan-liberalismul-romanesc-se-termina-sub-noul-ceausescu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/scurta-cariera-fericita-a-liberalului-ilie-bolojan-liberalismul-romanesc-se-termina-sub-noul-ceausescu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[
”in geesi ah libaax saddex jeer ayuu ka baqaa: marka uu arko raadkiisa, marka uu maqlo ciyowgiisa,marka uu la kulmo.”
(proverb somalez)
”Un om curajos se teme de leu de trei ori:
când îi vede urma,
când îi aude răgetul,
când îl înfruntă”.

Proverbul somalez nu vorbește despre slăbiciune, ci despre ritmul corect al fricii. Curajul nu e un salt, ci succesiune. Urma, sunetul, întâlnirea. Fiecare etapă o pregătește pe următoarea. Cine sare una din etape nu devine mai tare, ci mai expus.

La Ernest Hemingway, acest adevăr nu e rostit, dar structurează ”The Short Happy Life of Francis Macomber” din interior. Francis Macomber - personajul principal -,  vede urma leului — știe teoretic că pericolul există. Ajunge, în cele din urmă, și la confruntare. Ceea ce lipsește este să audă urletul animalului: sunetul care nu mai e idee, nici simbol, ci prezență. Sunetul care te obligă să rămâi pe loc și să nu faci nimic altceva decât să auzi.

Macomber e tulburat nu pentru că se teme prea mult, ci pentru că nu s-a temut suficient, la timp. Curajul lui apare ca o reparație grăbită. O revenire tardivă a demnității, fără rădăcină. De aceea fericirea lui e scurtă: nu pentru că viața e crudă, ci pentru că experiența e incompletă. Curajul nu a fost metabolizat; a fost doar consumat.
Hemingway sugerează ceva mai incomod decât lașitatea: ideea că poți greși nu doar fugind de frică, ci și ocolind una dintre formele ei. Răgetul e etapa cea mai greu de suportat tocmai pentru că nu cere acțiune. Cere expunere. Cere să suporți zgomotul fără a-l  putea controla.
De aici începe notația contemporană, inevitabil.
Mă întreb dacă nu cumva Ilie Bolojan se află într-o situație structural asemănătoare. Nu ca personaj moral, ci ca tip de raportare la realitate. Nu pare să vadă ”urma” românilor — semnele mici, dar constante, ale nemulțumirii, ale oboselii, ale tensiunii care nu mai e excepție. Nu pare să audă ”urletul” — presa, vocile directe, întrebările incomode, zgomotul care nu poate fi redus la „fond”.
Pare însăși fantoma lui Nicolae Ceaușescu din anii de înfometare a poporului român, schimonosirea ultimei doze de liberalism palid care a mai rămas acestui partid uriaș, din politica noastră…

După 1989, Partidul Național Liberal a reapărut ca o promisiune morală înainte de a fi o promisiune politică. Nu era doar un partid reînființat, ci un semn că ruptura cu statul totalitar putea fi urmată de o reparație a libertății. Liberalismul de atunci era fragil, livresc, adesea ineficient electoral, dar purta o intuiție corectă: statul trebuie limitat, nu sacralizat; individul trebuie apărat, nu corectat.

În primii ani, PNL a fost mai degrabă o conștiință decât o mașinărie. Oameni pe care lumea i-a admirat au dat partidului un aer de decență aproape anacronică. Era liberalismul ca etică a limitei, nu ca tehnică a puterii. Tocmai de aceea a pierdut. Nu pentru că ideile erau greșite, ci pentru că societatea ieșită din comunism nu avea încă reflexele libertății. PNL nu a știut — sau nu a vrut — să devină popular fără să se trădeze.
Asta i-a fost prima slăbiciune și, paradoxal, prima noblețe.
Prima mare ruptură a venit mai târziu, când partidul a decis că supraviețuirea politică justifică amputarea doctrinară. Alăturarea și apoi contopirea cu partidul sceleratului turnător al Securității - Traian Băsescu, nu a fost un simplu compromis tactic. A fost o mutație de fond. PDL aducea cu sine o (in)cultură a conflictului, a verticalei autoritare, a statului deformat, cu justiția distrusă, un Stat josnic, care „știe mai bine”. Sub pretextul reformei și al luptei cu vechile structuri, liberalismul băsist (ce abominație!) a acceptat ideea că statul poate fi agresiv dacă scopul este declarat (fals) nobil. Limita a fost abandonată. De aici înainte, libertatea nu mai era un drept, ci o concesie administrativă.

Aceasta a fost prima fractură ontologică a PNL: trecerea de la liberalismul ca limită a puterii la liberalismul ca instrument al puterii. Nu a fost o trădare zgomotoasă, ci una liniștită, justificată prin altă falsă „necesitate istorică”. Dar din acel moment, partidul nu a mai putut reveni la sine fără a-și recunoaște vina — lucru pe care nu l-a făcut niciodată.

A doua mare ruptură este mai recentă și, poate, mai profundă. Dacă prima a fost politică, aceasta este antropologică. Sub influența noii generații de administratori „eficienți”, neomarxiștii postbăsiști, reprezentați de figuri precum Ilie Bolojan, PNL a îmbrățișat un discurs sorosisto-ceaușist, cu accente moralizatoare. Totul devine indicator, procedură, tăiere, optimizare. Omul concret dispare, înlocuit de „beneficiar”, „cost”, „performanță”. E un limbaj care pare occidental, dar care ascunde un reflex profund neliberal: neîncrederea în individ.

Această a doua ruptură este clar un neomarxism administrativ: nu mai promite egalitate, ci eficiență; nu mai vorbește despre clasă, ci despre „sistem”; nu mai reprimă în numele ideologiei, ci corectează în numele bunei gestiun...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra2_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Republicanii au o problemă economică. Opinia lui Karl Rove în WSJ]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/republicanii-au-o-problema-economica-opinia-lui-karl-rove-in-wsj.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/republicanii-au-o-problema-economica-opinia-lui-karl-rove-in-wsj.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Este o veste proastă pentru republicani faptul că recenta agendă media a președintelui Trump a fost dominată de subiecte variind de la invadarea Groenlandei și atacurile ICE (Immigration and Customs Enforcement) în Minneapolis, până la desființarea premiilor Grammy și ordonarea publicării masive a documentelor lui Jeffrey Epstein. Acestea nu sunt la fel de importante pentru americani precum economia.

Pentru a corecta această problemă, președintele a venit în Iowa luna trecută pentru un discurs economic. Echipa sa a sperat că apariția sa într-o suburbie a orașului Des Moines va recentra discuția.

Nu s-a întâmplat. Domnul Trump a făcut două greșeli.

Prima a fost devierea de la subiect în aproape jumătate din discursul său. Victorii și alegeri furate. Imigrație. Prezentarea politicienilor pe scenă. Atacarea predecesorului său pentru multiple păcate. O mulțime de probleme externe diverse. A mers peste tot — și, prin urmare, nicăieri.

A doua problemă a fost tonul triumfalist al domnului Trump. S-a felicitat singur pentru „cel mai mare prim an al oricărei administrații din istoria americană”. „Economia este în plin avânt”, a spus el. A fost „cel mai bun prim an al oricărui președinte vreodată, poate”.

Toate acestea au lăsat impresia că provocările economice ale națiunii sunt rezolvate. El a făcut aceeași greșeală pe care a făcut-o președintele Biden cu refrenul constant că „Bidenomics funcționează”. Declarația domnului Trump cum că „sub conducerea mea, creșterea economică explodează la cifre nemaiîntâlnite” nu este doar exagerată. Îi face pe oamenii care suferă să se simtă nevăzuți și abandonați.

Consultantul din Washington, Bruce Mehlman, a descris provocarea domnului Trump prin grafice trimise clienților săi duminică.

El a notat că Indicele Sentimentului Consumatorilor al Universității din Michigan arată că încrederea americanilor fără diplomă universitară este la cel mai scăzut nivel de când a fost pusă prima dată întrebarea, în 1976. Locurile de muncă din sectorul muncitoresc au scăzut cu peste 145.000 anul trecut. Gospodăriile cu venituri mici sunt lovite mai puternic de inflație, deoarece prețurile pentru necesități au crescut rapid. Un sondaj Fox arată că republicanii conduc în rândul alegătorilor albi fără diplomă universitară cu doar 10 puncte.

Adăugați la observațiile domnului Mehlman faptul că 58% într-un nou sondaj CNN spun că anul președintelui a fost un eșec, în timp ce doar 33% cred că domnului Trump îi pasă de oameni ca ei. Potrivit  RealClearPolitics aprobarea gestionării economiei de către domnul Trump este de 41%, iar a inflației de 37%.

Președintele ar trebui să înceteze să se laude. Mulți americani, în special alegătorii indeciși, simt că lucrurile nu stau bine. O strategie sigură de „Politică 101” este să explici, să empatizezi, să promiți puțin și să livrezi mult. Pentru republicani, acest lucru implică trei pași de comunicare.

În primul rând, să clarifice că democrații și domnul Biden au fost responsabili pentru inflație, cheltuieli necontrolate și creșterea record a birocrației și reglementărilor. Ei au băgat America în șanț.

În al doilea rând, să descrie modul în care domnul Trump și GOP (Partidul Republican) consolidează economia. Au împiedicat democrații să impună cea mai mare creștere de taxe din istorie prin reînnoirea reducerilor de taxe ale domnului Trump din 2017, apoi au adăugat noi reduceri — excluderi pentru bacșișuri, ore suplimentare și Securitate Socială. Republicanii controlează cheltuielile, reduc deficitul și domolesc inflația. Democraților nu ar trebui să li se dea puterea de a le inversa.

În al treilea rând, să sublinieze că mai sunt multe de făcut. Domnul Trump și republicanii vor abroga reglementările Biden care au aruncat costuri noi de 1,8 trilioane de dolari asupra economiei. Asta va elibera bani pentru ca firmele să investească în salarii mai mari și echipamente mai bune. Mai multe acorduri comerciale vor deschide piețe pentru bunurile și serviciile americane. Oferirea pacienților a unei sume fixe și lăsarea lor să caute asigurarea cea mai bună pentru ei va ajuta la ținerea în frâu a costurilor cu sănătatea. Continuarea reducerii deficitului și eficientizarea guvernului vor întări economia.

Nimic din toate acestea nu se va întâmpla dacă democrații preiau controlul Congresului. Republicanii din Cameră și Senat nu ar trebui să aștepte ca mesajul domnului Trump să devină focalizat. Nici nu ar trebui să depindă de îmbunătățirea economiei, chiar dacă se va întâmpla. Vocea președintelui poate fi puternică. Mai puternici ar fi sute de candidați care vând o agendă de reformă conservatoare, precum cea dezvoltată de Comitetul de Studiu Republican al Camerei.

Pentru succesul GOP în această toamnă, republicanii au nevoie de un mesaj economic mai bun decât ceea ce au auzit americanii de la președinte în Iowa.
Karl Rove a fost consilier și deputy chief of staff pentru președintele George W. Bush]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/01/donald-trump-3-1-1200x762.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Permisiunea de ieșire din penitenciar - între reintegrare și risc sistemic]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/permisiunea-de-iesire-din-penitenciar-intre-reintegrare-si-risc-sistemic.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/permisiunea-de-iesire-din-penitenciar-intre-reintegrare-si-risc-sistemic.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Permisiunea de ieșire din penitenciar este una dintre cele mai sensibile măsuri prevăzute de legislația execuțional-penală.

Ea este gândită ca un instrument de reintegrare socială, nu ca o facilitate automată și, cu atât mai puțin, ca un act de clemență necondiționată.

Într-un stat de drept funcțional, această măsură ar trebui să fie rezultatul unei analize riguroase, individualizate, care să pună în balanță interesul deținutului cu obligația statului de a proteja siguranța publică.

Atunci când acest echilibru este diluat, întreaga construcție a încrederii în justiție începe să se clatine.
Cazuri recente arată că problema nu este lipsa legii, ci felul în care ea este aplicată.
Un exemplu dureros este cazul cetățeanului turc Abdullah Ataș, care, în noaptea de 2 spre 3 august 2015, în jurul orei 3:00, l-a ucis cu mașina, în Capitală, pe agentul Gheorghe Ionescu, cunoscut printre colegi sub porecla „Dulăul”, un polițist-simbol al Brigăzii Rutiere.

Judecătorii l-au condamnat definitiv pe Ataș, în 2017, la o pedeapsă privativă de libertate de 22 de ani și zece luni pentru omor calificat, conducere sub influența alcoolului și părăsirea locului accidentului.

Pe parcursul detenției, Ataș a dat impresia că respectă regulile din interiorul penitenciarului și a fost recompensat cu numeroase permisiuni de ieșire, pe baza comportamentului aparent exemplar.

În ianuarie 2026, după ce a beneficiat de o permisie legală de trei zile pentru a-și vizita familia, Abdullah Ataș nu s-a mai întors la Penitenciarul Rahova la data stabilită și a fost imediat dat în urmărire, fiind considerat evadat.

Faptul că un criminal condamnat pentru uciderea unui polițist, un om dedicat siguranței publice, a primit atât de multe permisiuni încât a ajuns în situația de a părăsi definitiv locul de detenție, zguduie societatea și ridică întrebări fundamentale despre modul în care se gestionează evaluarea riscului.
Nici nu s-au stins bine ecourile evadării lui Ataș, că un alt caz relevant privind permisiunile de ieșire a apărut în spațiul public.
Este vorba despre Vlad Tenur, condamnat definitiv în 2022 la zece ani de închisoare pentru trafic de droguri de mare risc și risc
(cocaină și canabis), în formă continuată, comis în cadrul unui grup infracțional organizat, mafiot, spus popular.

După aproximativ doi ani de detenție, acesta ar fi beneficiat de un număr considerabil de permisiuni de ieșire, vizite intime și de alte recompense, deși faptele pentru care a fost condamnat se numără printre cele mai grave prevăzute de legislația penală.

Contextul personal și infracțional nu este unul neutru. Vlad Tenur este ginerele lui Vlad Costel, zis “El Padrino”, cunoscut ca lider al “clanului Țaganu”, o grupare asociată în mod constant cu activități de criminalitate organizată, trafic de droguri și alte infracțiuni grave.

Mai mult, în 2024, pe rolul instanțelor s-a aflat un dosar privind ultragierea a două procuroare DIICOT, care îl anchetaseră anterior, un element care, potrivit chiar legii, ar fi trebuit să conteze decisiv în evaluarea riscului.

Legislația românească este explicită. Legea nr. 254 din 2013, privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal și regulamentul de aplicare prevăd că permisiunea de ieșire poate fi acordată doar deținuților cu o conduită constant pozitivă și numai dacă există suficiente garanții că aceștia nu vor comite alte infracțiuni.

Mai mult, criteriile de analiză includ natura infracțiunii, durata pedepsei, istoricul infracțional și apartenența la grupări de criminalitate organizată.
Cu alte cuvinte, legea nu lasă loc pentru interpretări indulgente în cazuri de mare risc.
Dacă, totuși, astfel de situații apar, întrebarea nu este dacă legea este suficientă, ci dacă ea este aplicată cu adevărat în spiritul ei.

Riscurile unei evaluări superficiale nu sunt teoretice. Ele au fost deja demonstrate, inclusiv prin evadări produse în timpul permisiunilor de ieșire, care au pus în pericol siguranța publică și care au compromis grav încrederea în instituțiile statului.

În acest context, este relevant să privim și dincolo de granițe, acolo unde alte state europene au ajuns la concluzia că, în fața criminalității organizate, abordările clasice nu mai sunt suficiente.
Franța a decis recent să adopte o strategie radicală, dar coerentă, tocmai pentru a limita riscurile generate de marii traficanți de droguri.
După o serie de incidente extrem de grave, inclusiv atacuri armate și evadări violente, autoritățile franceze au hotărât să concentreze cei mai periculoși traficanți într-un număr restrâns de penitenciare de maximă securitate.

Decizia a fost asumată politic, la nivel guvernamental, prin Ministerul Justiției, și pusă în aplicare de administrația penitenciară, în colaborare cu structurile de securitate internă.

Două unități au fost desemnate pentru acest regim special: penitenciarele de la Vendin-le-Vieil ș...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/02/catalin-tone-1200x675.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Dia | Spora]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/dia-spora.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/dia-spora.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Norvegia, 15 noiembrie 1945; în Bjørkåsen, un sat minier aparținând de municipalitatea Ballangen, la câteva luni de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, într-o Europă obosită, rănită și plină de resentimente, într-un loc în care viitorul nu promitea nimic bun, Synni Lyngstad, o frumoasă norvegiancă de 19 ani, dădea naștere unei fetițe: Anni-Frid Lyngstad. Tatăl, Alfred Haase, un tânăr sergent german din Wehrmacht, se întorsese  deja acasă după capitularea Germaniei, lăsând în urmă o mamă singură și un copil pe care nu avea să-l cunoască niciodată.

Nașterea ei nu a fost doar începutul unei vieți, ci și consecința unei tragedii istorice mai ample: aceea a copiilor născuți din relațiile dintre soldații germani și femeile norvegiene, într-o societate care, imediat după război, avea să-și verse frustrările, rușinea și furia asupra celor mai vulnerabili. În acest climat ostil, destinul micuței Anni-Frid pornea dintr-un punct aproape imposibil: fiică a „dușmanului”, într-o țară eliberată, dar încă prizonieră propriilor traume.
Fântâna vieții
Programul Lebensborn („Fântâna vieții”), implementat în 1935 de Reichsführerul-SS Heinrich Himmler, era un program eugenic prin care regimul nazist urmărea îmbunătățirea socială și biologică a națiunii germane, „destinată” supremației istorice și culturale în Europa. Ideologia eugenică îmbrățișată de naționalismul german  din acea perioadă, încerca să accentueze importanța eredității în moștenirea unor trăsături de caracter nobile, precum loialitatea și curajul, atât de necesare unei elite rasiale puternice.

Inițial, scopul programului era să îi încurajeze pe bărbații din SS — considerați elita rasială a Germaniei — să se căsătorească devreme și să întemeieze familii numeroase, cu cel puțin patru copii. În același timp, programul urmărea să descurajeze tinerele femei „ariene”, gravide, cu păr blond și ochi albaștri, să recurgă la avorturi ilegale. Programul Lebensborn oferea acestor mame „ariene” sprijin financiar, servicii de adopție și acces la maternități private moderne, situate departe de ochii familiei, ai prietenilor sau ai cunoștințelor.
Tyskerunge
În 1941, la doar un an după invadarea Norvegiei, regimul nazist a implementat și aici programul Lebensborn, care avea să ducă la nașterea a aproape 12.000 de copii „arieni”, proveniți din mame norvegiene atent selecționate și soldați germani.

După război, acești copii — inclusiv Anni-Frid Lyngstad — au fost stigmatizați de societatea norvegiană și numiți „bastarzi SS” sau Tyskerunge („copii ai germanilor”). Tyskerunge nu era un termen administrativ, nu desemna o categorie juridică; era o insultă pură, o sentință socială, o etichetă menită să strivească un destin înainte ca acesta să aibă măcar șansa de a începe.

Simplul verdict „tatăl a fost german” era suficient pentru ca acești copii să fie internați în spitale de boli mintale, unde mulți dintre ei au fost bătuți, torturați și violați. Mamele lor, catalogate drept „târfe germane”, au fost arestate și trimise cu miile în lagăre de concentrare norvegiene, unde au fost supuse muncii forțate, umilinței sistematice și unor represalii colective, mascate sub pretextul „purificării morale”.

Synni Lyngstad și fetița ei au fost hărțuite, izolate, arătate cu degetul, tratate ca o rușine vie — nu pentru ceva ce făcuseră, ci pentru cine fusese tatăl. Ura nu cerea explicații, nu admitea circumstanțe, nu se negocia — pur și simplu se transmitea.

La un moment dat, bunica fetiței, Arntine "Agny" Lyngstad, a înțeles că nu mai exista nicio scăpare, astfel că în 1947 a luat copilul și a fugit cu el peste graniță, în Suedia; nu din curaj, ci dintr-un instinct de supraviețuire. Synni a rămas inițial în Norvegia, după care a venit și ea în Suedia; la puțin timp însă, la 28 septembrie 1947, în vârstă de doar 21 de ani, a murit din cauza unei insuficiențe renale, fetița rămânând în grija bunicii sale. Timp de 30 de ani, Anni-Frid a crescut cu convingerea că tatăl ei s-a înecat, în momentul în care vasul cu care se întorcea în patrie a fost scufundat de aliați.

După 70 de ani, cu ocazia aniversării Declarației Universale a Drepturilor Omului, Guvernul Norvegian, prim-ministrul Erna Solberg, într-un moment de asumare națională a trecutului, și-a cerut scuze oficial femeilor și urmașilor acestora pentru modul nedemn și inuman în care au fost tratate de autorități și de societatea norvegiană, din cauza relațiilor avute cu soldații germani. Majoritatea femeilor — cunoscute drept «fetele germane» — nu au auzit scuzele, deoarece muriseră deja; premierul a recunoscut însă, că aceste scuze erau demult necesare.

În anii ’60, Anni-Frid — sau Frida — a început să cânte cu trupe locale din Suedia. Vocea ei nu semăna cu nimic din ce se auzea atunci: gravă, densă, cu o profunzime care purta în sine o emoție ce nu cerea explicații. Atrăgea atenția fără ostentație, fără artificii, fără să forțeze nimic. În 1969 l-a cunoscut pe Benny Andersson; s-au îndrăgostit, s-au căsăto...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Aderarea Chișinăului la UE pe modelul Ucrainei: “gradual” și fără calendar precis]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/aderarea-chisinaului-la-ue-pe-modelul-ucrainei-gradual-si-fara-calendar-precis-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/aderarea-chisinaului-la-ue-pe-modelul-ucrainei-gradual-si-fara-calendar-precis-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană în 2027 este exclusă din calculele Germaniei și Luxemburgului. Un astfel de ritm nu este considerat adecvat, deoarece pregătirea pentru aderare, de regulă, necesită timp. Aderarea Kievului la UE se numără printre punctele din acordurile de pace discutate, în formate separate, pe linia SUA-Ucraina și SUA-Rusia. 

Aderarea graduală
Deși UE nu se opune primirii Ucrainei în familia europeană, unele țări nu susțin în mod expres nicio abatere de la criteriile de la Copenhaga. Prin urmare, nu doar Ungaria lui Orban se opune candidaturii Ucrainei la UE, aplicând vetoul împotriva deschiderii negocierilor de aderare. 
În prim-plan au ieșit și Germania și Luxemburgul, care la nivelul cancelarului și al Ministerului de Externe au propus “aderarea graduală” și un fel de statut de semi-membru în cadrul Comunității Politice Europene, pentru țările candidate, inclusiv Ucraina.
Posibila schimbare a principiului aderării Ucrainei – de la aderare deplină într-o singură etapă la una graduală (și cu atingerea obiectivului final într-o perioadă de timp nedeterminată) – va afecta aproape inevitabil și celelalte țări candidate, inclusiv Republica Moldova. Din acest motiv, scenariile conform cărora Chișinăul va adera la UE ca membru cu drepturi depline între 2027 și 2030 par să piardă rapid teren în probabilitate. 
Traiectoria Republicii Moldova pe drumul spre UE riscă să repete experiența Ucrainei, întrucât dosarul moldovenesc este în prezent cuplat cu cel ucrainean. Această interdependență a apărut la cererea Kievului, acceptul Bruxelles-ului și autoimpunerea Chișinăului.

„Gradual” și fără calendar exact?
La aproape patru ani de la începerea agresiunii rusești, insistența Kievului de a deveni rapid membru al UE din motive de securitate se ciocnește de cristalizarea unei noi logici a precauției în mai multe capitale europene. Conform acesteia, UE susține Ucraina, dar nu o lasă să prezinte „ultimatumuri”, așa cum reiese din mesajul public transmis de șeful diplomației luxemburgheze, Xavier Bettel. 
Parțial, acest lucru este influențat de declarația usturătoare a lui Volodimir Zelenski, făcută la Davos, în care s-a aliniat retoricii americane care descrie UE ca un actor internațional slab și, prin urmare, de mică relevanță. Cu toate acestea, oboseala de război vizibilă printre europeni pare a fi principala sursă de frustrare în rândul liderilor europeni. În acest context mai puțin favorabil, Chișinăul și-a legat parcursul european de dialogul UE-Ucraina. 
Influențat într-o oarecare măsură de soarta dialogului UE-Ucraina, Chișinăul s-a izolat, chiar dacă continuă pe o cale individuală de aderare. Această situație poate fi factorul declanșator al deciziei guvernanților de la Chișinău, conduși de Maia Sandu, de a-și manifesta sprijinul pentru „unirea” cu România, ca soluție tehnică de protejare de amenințarea rusească. 
Anunțul brusc al abandonării Comunității Statelor Independente (CSI) se înscrie, de asemenea, în același context. O confirmare a faptului că partidul de guvernământ – Partidul Acțiunii și Solidarității (PAS) – a decis recent să părăsească definitiv CSI este programul electoral pentru alegerile din 2025, care nu menționează nimic despre CSI. Chișinăul este sigur că procedurile de abandonare a CSI-ului vor decurge rapid, de îndată ce legislativul va adopta decizia finală până în martie. 
Cu toate acestea, procedurile statutare din cadrul CSI specifică faptul că solicitarea de ieșire din organizație se face cu cel puțin un an înainte. Astfel, din punct de vedere juridic, Republica Moldova va părăsi această organizație internațională abia în februarie 2027. Până atunci însă, autoritățile moldovenești pot continua procedurile de denunțare a acordurilor semnate începând cu 1991 (un sfert din totalul de 283 de acorduri au fost deja anulate, iar alte aproximativ 60 sunt în curs de denunțare).

Aderarea după Maia Sandu și PAS
Aderarea la UE ca stat cu drepturi depline este o sarcină dificilă până în perioada 2029-2030, când succesorul lui Sandu și PAS vor candida la alegeri. Prin urmare, binomul Sandu-PAS nu ar fi neapărat împotriva aderării graduale pe care cancelarul Friedrich Merz a propus-o pentru Ucraina. Mai bine decât nimic, măcar ceva tangibil pentru a putea mobiliza votul în alegerile de la sfârșitul acestui deceniu. 
În acest sens, nici îndeplinirea pe deplin a criteriilor de la Copenhaga, nici luarea unei pauze pentru ca UE să devină capabilă să primească noi candidați nu sunt neapărat văzute ca un risc din partea Chișinăului. Prin urmare, ultimele două țări care au șansa de a adera ca state cu drepturi depline sunt Muntenegru și Albania, cu condiția ca aceasta din urmă să nu întâmpine un blocaj din partea vreunui stat membru. 
În caz contrar, celelalte țări candidate (8 la număr) ar putea fi incluse într-un nou cerc concentric de integrare în UE, în care se vor afla în drum spre UE, ca destinație finală, dar așteptând în anticamera Comunității Politice Euro...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/01/denis-cenusa.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Telespectator mediocru între dezbatere și antichități. Minunata răutate feminină]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/telespectator-mediocru-intre-dezbatere-si-antichitati-minunata-rautate-feminina.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/telespectator-mediocru-intre-dezbatere-si-antichitati-minunata-rautate-feminina.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[
De un timp, după-amiaza mea începe ca o capitulare minoră. Renunț la serialul meu preferat, la calmul aproape monahal al obiectelor salvate din timp, la figura lui Drew Pritchard, care caută sens în lucruri vechi, tăcute, și îl găsește fără să ridice vocea. În locul lui, aleg zgomotul. Aleg studioul tv. Aleg fețele încordate ale unor moderatoare care „analizează”, ”dezbat” la cald, alături de politicieni uzați, sociologi previzibili, profesori grăsuți, care folosesc aceleași 100 de cuvinte, generali pensionați care vorbesc despre prezent cu reflexele unui trecut rigid.

Uluirea mea este cum Naiba s-au specializat fostele tinere talente, cu ucenicia făcută pe treptele DNA ului,  saul a vânătoare de 10 cuvinte prin Parlament, și  care acum știu totul despre toate cele care se întâmplă pe lume… Și, mai ales, să emită așa-zise judecăți…
Zilele trecute, un zero barat feminin, dintr-un trio televizionistic - emblemă a răutății absolute la sexul frumos, s-a trezit să-l apostrofeze pe dl. Crin Antonescu. Nici Rareș Bogdan n-a scăpat de cele trei grații amare ale prompterismului obraznic, feminin.

Sigur, răutăcioșii ar putea face apel la istoria personală a acestor ”dive” răutăcioase ale neomarxismului televizionistic; ar aminti - și unii chiar o fac -, despre gafele jenante, mai toate legate de necunoașterea limbii române, sau scenele picante din viața lor, viață legată adânc de politică. Un amant, cărător de geantă al lui Băsescu, un împrumut de la un ”invitat”, un sărut (franțuzesc) într-o parcare… Dar asta contează prea puțin…
Privesc amuzat. Apoi rușinat. Apoi rămân cu ochii lipiți de ecran
Nu e nimic nou aici. Susan Sontag a formulat cu mult înainte mecanismul: fascinația față de spectacolul degradării nu este neapărat perversă; uneori este ultimul mod de a rămâne martor. Totuși, a ști nu te scutește de vinovăție. Dimpotrivă, o face mai ascuțită.
Agresivitatea lipsită de sens a acestor femei — pentru că da, aici e ceva specific feminin, dar nu biologic, ci istoric — nu e izbucnire, ci sediment.

E agresivitatea și incultura acumulată a unor ani în care au fost nevoite să ridice vocea pentru a exista, să fie mai dure decât interlocutorii lor, mai tăioase decât cinismul politic, mai „masculine” decât generalii și foștii lingăi în fundul băsescului din platou și chiar decât intelectualii de aeronavă ai lui Băsescu, și ai tuturor președinților…
Cu timpul, rolul acestora a devenit piele. Tonul, identitatea, conflictul permanent în care trăiesc
Ceea ce mă tulbură nu e stridența lor mitocănească, ci lipsa oricărei promisiuni de sens. Aceste fete obosite nu mai caută adevărul. Caută reacția. Caută tensiunea, confirmarea că suntem încă în criză, pentru că numai criza mai legitimează prezența lor acolo. De la Groenlanda, trecând prin Trump și sfîrșind cu politica din România  nu sunt subiecte analizate; sunt menținute în febră, ca un pacient de care depinde de salarii, audiențe și biografii întregi.
Și atunci, de ce nu închid televizorul? De ce nu comut în viața lui Pritchard și a șoferului său Tee?
Pentru că asta ar fi o formă de lașitate confortabilă. Pentru că, privind, nu particip la isterie, ci la constatarea ei. Pentru că există o diferență — subțire, dar esențială — între consum și veghe. Nu aplaud. Nu mă indignez teatral. Nu scriu comentarii. Stau. Și văd.
Rușinea mea nu vine din superioritate, (am recunoscut deja că sunt un amărât de mediocru!), ci din conștiința complicității pasive. Știu că simpla privire susține mecanismul. Dar știu și că retragerea totală din realitate produce alt tip de orbire: aceea a omului care va spune, peste ani, „n-am știut că era chiar așa”.

Privind aceste emisiuni, asist la ceva mai profund decât o dezbatere mediatică aculturală, de prost gust: asist la uzura limbajului public, la epuizarea ideii de dialog, la transformarea analizei în agresiune ritualică. Văd oameni care nu mai au voie să coboare tonul fără să-și piardă locul de muncă. Văd cum timpul nu mai construiește experiență, ci doar nervozitate subculturală.

Poate de aceea alternez, inconștient, antichitățile lui Pritchard de pe Discovery cu studioul TV în care fătucile ”dezbat”… .
Obiectele vechi ale lui Pritchard au supraviețuit timpului prin sens. Oamenii din platou sunt consumați de timp tocmai pentru că sensul a fost înlocuit cu urgența permanentă.
Rămân la ”fătuci” pentru că vreau să știu cât de jos poate coborî discursul fără ca lumea să se oprească. Rămân, pentru că rușinea mea e încă vie — și atâta vreme cât există, nu sunt pierdut. Rămân pentru că a privi, uneori, nu înseamnă a accepta, ci a refuza să te minți.
Și poate că adevărata teamă nu e că privesc
Ci că, într-o zi, aș putea privi fără să mai simt nimic.
Recitesc ”Despre femei”, cartea Susanei Sontag. La ea, fascinația pentru imagini violente sau degradante nu vine din plăcere, ci din nevoia de a rămâne martor. A privi nu e echivalent cu a consuma; uneori e ultimul gest prin care refuzi să minți.
De ce nu renunți? De ce nu în...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Marea epurare a lui Xi. Cum a fost „decapitată” armata chineză și ce înseamnă acest lucru. Analiză]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/marea-epurare-a-lui-xi-cum-a-fost-decapitata-armata-chineza-si-ce-inseamna-acest-lucru-analiza.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/marea-epurare-a-lui-xi-cum-a-fost-decapitata-armata-chineza-si-ce-inseamna-acest-lucru-analiza.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Beijingul traversează cel mai mare șoc politic și militar din ultimele decenii. Cea mai recentă rundă de epurări ordonată de președintele Xi Jinping a decapitat conducerea militară a Chinei, stârnind comparații îngrijorătoare cu represiunile brutale ale președintelui Mao Zedong de acum o jumătate de secol.

Această mișcare ridică semne de întrebare majore privind capacitatea reală a Chinei de a lansa o ofensivă asupra Taiwanului în viitorul apropiat, după cum se vede exclusiv din această analiză.
Epurarea lui Xi
După cum am anunțat, săptămâna trecută, Xi a făcut o mutare decisivă împotriva celui mai înalt oficial militar al Chinei, generalul Zhang Youxia, și a generalului Liu Zhenli, șeful Departamentului de Stat Major Întrunit (responsabil de operațiuni, informații și instrucție). Ambii erau membri ai Comisiei Militare Centrale (CMC), cel mai important organ militar al Chinei.

Bilanțul este șocant: campania lui Xi a eliminat acum toți membrii conducerii CMC, cu excepția a doi. Cum era de așteptat, unul dintre supraviețuitori fiind însuși Xi.

Această acțiune vine după ce valuri anterioare de epurări au pus capăt carierelor a zeci de generali de rang inferior.
O structură de comandă „mutilată”
Expertul în armata chineză Dr. Zi Yang, de la Școala de Studii Internaționale S. Rajaratnam (RSIS), a descris situația pentru The Cipher Brief în termeni duri: „Nucleul de comandă al Armatei Populare de Eliberare (PLA) a fost mutilat de aceste epurări. Această organizație, care ar trebui să supravegheze și îndrume forța militară, este mai mult sau mai puțin eviscerată. Cine îi mai dă acum sfaturi lui Xi despre conducerea unei organizații de două milioane de militari?”

Pentru a înțelege gravitatea situației, imaginați-vă un președinte american care concediază toți membrii Șefilor de Stat Major (Joint Chiefs of Staff), cu excepția unuia, împreună cu alți generali de rang înalt, exact în momentul în care se pregătește pentru un conflict militar major. Aceasta este dimensiunea haosului actual din China.

Dennis Wilder, fost oficial senior CIA și consilier de top la Casa Albă pe probleme legate de China, a numit mișcările împotriva generalilor Zhang și Liu drept „cele mai uluitoare evoluții din politica chineză” de la ascensiunea lui Xi la putere.
Cazul Generalului Zhang. Când loialitatea nu mai este suficientă
Căderea generalului Zhang Youxia este elementul central al acestei crize. Zhang nu era un simplu general; era considerat cel mai de încredere consilier militar al lui Xi, având o relație de decenii cu liderul chinez și fiind unul dintre puținii veterani decorați ai războiului de graniță cu Vietnamul din 1979.

„Este corect să spunem că acesta este un eveniment seismic”, a declarat Jake Sullivan, fostul consilier pentru securitate națională al SUA. Sullivan, care l-a întâlnit pe Zhang în 2024, l-a descris ca pe un om care vorbea „într-un mod neșlefuit, tipic unui militar, dar și ca pe cineva care nu simțea nevoia să fie precaut”.

Ministerul Apărării a anunțat pe 24 ianuarie că generalii sunt anchetați pentru „suspiciuni de încălcări grave ale disciplinei și legii”. The Wall Street Journal a raportat chiar că generalul Zhang ar fi acuzat de scurgerea unor secrete nucleare către Statele Unite.

Shanshan Mei, expert în apărare la RAND, subliniază pierderea imensă de expertiză: „Zhang contează, atât ca veteran testat în luptă – o marfă foarte rară în cadrul PLA – cât și pentru că înțelege cu adevărat războiul. El înțelege tacticile, moralul și problemele reale de luptă”.
Taiwan 2027: Un plan amânat sine die?
Una dintre cele mai importante consecințe geopolitice ale epurării este impactul asupra calendarului privind Taiwanul. Xi Jinping ordonase armatei să fie pregătită până în 2027 pentru a lua Taiwanul prin forță.

„Dacă Xi avea planuri pentru 2027, cred că sunt amânate”, a declarat Dennis Wilder. „Nu știu pentru cât timp, dar trebuie să fie amânate în acest moment. Nu există nicio cale ca ei să fie pregătiți să facă față unei confruntări militare majore în aceste circumstanțe.”

Experții explică faptul că, deși piloții știu să zboare și comandanții de infanterie își pot conduce unitățile, problema este la nivelul structurii de comandă. Orice război în Strâmtoarea Taiwan ar fi o operațiune extrem de complexă, necesitând o coordonare perfectă a tuturor resurselor. Fără lideri capabili să planifice și să execute aceste operațiuni, capacitatea operațională a PLA este grav afectată.

Singurul ofițer de carieră rămas în Comisia Militară Centrală este generalul Zhang Shengmin, descris de experți ca fiind un „comisar politic cu aproape zero experiență de comandă operațională”.
Sindromul „Roșu vs. Expert”
Epurările riscă să provoace o paralizie extinsă în eșaloanele superioare ale armatei. „Nu mai știi ce este sigur și dacă ai putea fi anchetat”, explică Wilder. „Ofițerii vor dori să stea cu capul la cutie. Nu vor dori să propună nimic. Vor aștepta pur și simplu instrucțiuni.”

Mai mult, ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/08/Xi-Jinping-1200x801.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item></channel></rss><!-- end of xml string -->