<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?>
	<rss version="2.0"
		xmlns:content="http://purl.org/rss/1.0/modules/content/"
		xmlns:wfw="http://wellformedweb.org/CommentAPI/"
		xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/"
		xmlns:atom="http://www.w3.org/2005/Atom"
		xmlns:sy="http://purl.org/rss/1.0/modules/syndication/"
		xmlns:slash="http://purl.org/rss/1.0/modules/slash/"
        xmlns:media="http://search.yahoo.com/mrss/" >
		<channel>
		<atom:link href="https://evz.ro/feeds/15" rel="self" type="application/rss+xml" />
		<title>Evenimentul Zilei</title>
        <description>Evenimentul Zilei este o publicatie multimedia, dedicata celor care apreciaza stirile corecte, obiective si relevante din toate domenile de activitate</description>
        <link>https://evz.ro</link>
		<lastBuildDate>Thu, 04 Jun 2026 13:05:53 +0000</lastBuildDate>
					<item>
							<title><![CDATA[Umbra Brătienilor. Între orgoliu politic și onoare în criza guvernamentală din 2026]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/umbra-bratienilor-orgoliu-politic-onoare-criza-guvernamentala-2026.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/umbra-bratienilor-orgoliu-politic-onoare-criza-guvernamentala-2026.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Orgoliul și mândria sunt două sentimente profund umane, născute din conștiința de sine, din nevoia de demnitate și din dorința firească a individului de a-și găsi un loc și un sens în lume.

Originea lor comună - familia de trăiri sufletești legate de imaginea pe care omul o are despre propria valoare și despre raportarea sa la ceilalți - face ca ele să fie ușor de confundat; însă, deși seamănă la suprafață, între orgoliu și mândrie există o deosebire fundamentală.
Diferența dintre mândrie și orgoliu
Mândria se întemeiază pe realitate: pe merit, pe fapte, pe efort și pe conștiința liniștită a unei valori autentice. Ea apare atunci când omul a construit ceva, a înfăptuit ceva sau a rămas fidel unui principiu care îi justifică respectul de sine; mândria reprezintă satisfacția legitimă de a fi făcut ceva bine sau măcar de a fi participat la ceva demn și pozitiv. Poți fi mândru de părinții tăi, de țara ta, de un sacrificiu, de o victorie, de o construcție, de o idee sau chiar de faptul că ai rămas vertical într-o lume a compromisurilor.

Mândria autentică este un sentiment de bucurie, de plăcere, de demnitate și de încredere firească în propriile calități; ea este tăcută, sobră și demnă, nu cere aplauze. Un om mândru nu are nevoie să demonstreze nimic, nu are nevoie să umilească pe nimeni, pentru că faptele vorbesc în locul lui.

Orgoliul este cu totul altceva; el se hrănește din exagerare, din iluzia propriei superiorități și din nevoia obsesivă de confirmare din partea celorlalți. Orgoliul nu se bazează neapărat pe ceea ce omul este cu adevărat, ci mai ales pe imaginea grandioasă, nejustificată pe care și-o construiește despre sine și pe care încearcă să o impună lumii; el nu are nevoie de fapte, ci de o permanentă admirație, de validare și de supunerea celorlalți pentru a supraviețui.
O fragilitate zgomotoasă
De aceea, omul orgolios devine adesea fragil și agresiv și sfârșește aproape în ridicol, pentru că imaginea pe care o are despre el însuși este mai mare decât ceea ce este în realitate. Dacă mândria poate coexista cu modestia, orgoliul se împacă greu cu ea, pentru că orgoliosul nu caută doar respect, ci superioritate.

Departe de a fi o calitate, orgoliul este un defect, și încă unul important. „Sunt o persoană orgolioasă!”, declară mulți, ca un fel de explicație, apărare sau scuză pentru ceea ce fac, pentru ceea ce cred și pentru felul în care se comportă în lume, ca și când a fi orgolios ar reprezenta un titlu de glorie. În realitate, însă, ei confundă orgoliul cu mândria.

Orgoliul, prin contrast cu mândria, este zgomotos; el reprezintă versiunea patologică a mândriei, o mândrie exacerbată, ieșită din făgașul unei stime de sine sănătoase, hrănită de autoadmirație nemăsurată și care produce dispreț față de ceilalți.

În fond, diferența dintre cele două sentimente este simplă: orgoliul înseamnă să te crezi mai mult decât ești, în timp ce mândria înseamnă să fii împăcat cu ceea ce ai reușit să devii.
Criza guvernamentală și propunerea lui Traian Băsescu
În urmă cu câteva zile, Traian Băsescu, fostul președinte al României, de la înălțimea celor zece ani în care a reprezentat România în lume, referindu-se la actuala criză guvernamentală, a acuzat partidele politice parlamentare de orgoliu. Astfel, în data de 2 iunie 2026, pe pagina sa de Facebook, scria: „Pentru partidele parlamentare, orgoliile, interesele de partid și ale clientelei politice sunt mai presus de interesele legitime ale țării.”

El a prezentat totodată și propunerea sa pentru ieșirea țării din această situație dezastruoasă: „Singura soluție credibilă și utilă pentru țară este menținerea Protocolului Alianței și desemnarea unui premier din partea PNL, altul decât Bolojan.”

Fostul președinte al României propune deci ca Partidul Național Liberal să dea în continuare premierul, conform protocolului, dar să renunțe la propriul său președinte, Ilie Bolojan, deoarece acesta nu este acceptat de Partidul Social Democrat, membru al Alianței celor patru formațiuni politice. Cu alte cuvinte, un partid istoric ar trebui să-și sacrifice propriul președinte pentru a corespunde exigențelor adversarului politic, pentru confortul psihologic și aritmetica altui partid.
Istoria Partidului Național Liberal și deviza „Prin noi înșine!”
Partidul Național Liberal nu este însă, un partid oarecare; el nu s-a născut într-un laborator electoral și nici într-un studio de televiziune. Înființat oficial la 24 mai 1875, PNL a fost primul mare partid politic modern din România, care avea să domine viața politică românească timp de decenii. Sub deviza „Prin noi înșine!”, liberalii au pus bazele dezvoltării economice a țării, promovând industrializarea, capitalul autohton și instituțiile bancare românești, prin care s-a redus dependența de capitalul străin.

Numele Partidului Național Liberal este legat direct de legislația prin care s-a realizat edificarea statului român modern, de obținerea Independenței de Stat și de realizarea Marii Uniri ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Testul Eugen Tomac a fost trecut. Cum a rezolvat Nicușor Dan criza]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/testul-eugen-tomac-a-fost-trecut-cum-a-rezolvat-nicusor-dan-criza.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/testul-eugen-tomac-a-fost-trecut-cum-a-rezolvat-nicusor-dan-criza.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Nu am văzut în ultimele trei decenii o campanie de marketing politic mai bună decât cea făcută lui Eugen Tomac. „Pe surse” i s-a aruncat numele pe piața socială ca fiind premierul pe care vrea să-l numească președintele Nicușor Dan în locul mult hulitului Ilie Bolojan. S-a creat vreun seism în masa electorală din România? Ați auzit poporul să aibă reacții negative la numele lui Tomac?

Poate mă înșel sau poate nu, dar am cernut toate informațiile legate de subiectul național „Premier Eugen Tomac”. Analiza făcută mi-a conturat ideea că președintele Nicușor Dan a urmat un scenariu politic gândit matematic.

De ce ar fi adevărată știrea vehiculată „pe surse”? Pentru simplul motiv că președintele nu a negat niciodată că Eugen Tomac de la PMP ar fi opțiunea la care se gândește pentru formarea unui guvern tehnocrat. Deja aseară s-a răspândit vestea că astăzi președintele Dan va anunța public desemnarea lui Tomac ca premier.

Vestea e venită de la surse din partide, pentru că Eugen Tomac i-ar fi contactat telefonic pe liderii formațiunilor care au alcătuit fosta coaliție de guvernare, spunându-le că va fi desemnat și va construi o nouă echipă executivă.

Se pare că Testul Tomac a fost trecut, iar marketingul politic a reușit. Românii, în majoritatea lor, s-au exprimat pe toate rețelele și canalele media că nu mai vor politicieni care au dus țara în criză economică de nedescris. Nu-l mai vor pe „Ilie Sărăcie”, dar nici să fie propus premier de la PSD, PNL, USR. Nici de la AUR nu sunt convinși, chiar dacă procentul de adepți ai formațiunii este mare. Suveraniștii nu au identificat însă o persoană cu suficientă experiență politică pentru a și-l dori premier.

Președintele a așteptat să se liniștească apele orgoliilor politice și a făcut totul pentru a se asigura că propunerea lui cu premier Eugen Tomac va fi votată de Parlament. Și să pare că i-a ieșit, așa cum i-a ieșit și Testul.

Semnele care arată că partidele îl vor accepta pe Tomac

PSD și-a arătat acceptul prin declarația de ieri a Liei Olguța Vasilescu, una din vocile importante ale partidului lui Sorin Grideanu. Într-o singură propoziție a cuprins mesajul: „Eugen Tomac este o persoană de bun-simț”.

PNL are cel puțin două aripi, una pro Bolojan și alta anti, ciocnirile din ultimele luni fiind evidente. Deci o parte a parlamentarilor pot susține dorința președintelui Nicușor Dan. Nici chiar Ilie Bolojan, președintele liberalilor, nu se va opune unui vot pentru Tomac, prietenul Maiei Sandu, vechea lui colaboratoare.

La USR, lucrurile sunt, să zicem complicate, din cauză că președintele partidului, Dominic Fritz, este în proces cu ANI. A pierdut la primele instanțe. Acum, Înalta Curte de Casație și Justiție va decide vineri, 5 iunie. Dacă Fritz pierde, probabil că va pierde și funcția de președinte al USR. Așa că votul pentru premierul președintelui depinde și de starea de stres prin care trec liderii partidului.

Sunt surse care ne-au spus că, aproape într-un procent de 80-90 la sută, useriștii vor susține propunerea lui Nicușor Dan pentru că, la negocierile de la Cotroceni, s-ar fi convenit să rămână cu miniștri în noul guvern. Vorba lor: „Nu plecăm de la guvernare nici dacă se dă pe noi cu apă fiartă!”.

George Simion, președintele AUR, va ști să-și joace cartea, așa cum ne-a surprins la alegerile din 2024, când a intrat în campanie în rol de mare dulău și a ieșit ca un maidanez jegărit,

Care sunt atuurile lui Eugen Tomac în politica românească

Eugen Tomac este tânărul venit din Republica Moldova, crescut de președintele Traian Băsescu în sânul PDL, unde s-a șlefuit politic. Ruperea PD de PNL a fost poate botezul focului lui Tomac în cazanul politicii.

L-a urmat pe Băsescu în nou înființatul PMP, dar relațiile amicale cu pedeliștii și liberalii și le-a păstrat. Apele tulburii ale politicii dâmbovițene nu l-au înecat. Ba din contră, Eugen Tomac a câștigat un scaun de europarlamentar și a mai petrecut niște ani cot la cot cu profesorul Băsescu și cu politicieni din PNL, PSD, USR și AUR la Bruxelles, acolo unde se iau deciziile europene.

La acest moment, Traian Băsescu a rupt funia care l-a legat de el pe președintele PMP, Eugen Tomac, ca să nu-i pună piedici. Încă de la lansarea numelui lui Tomac ca posibil premier, Băsescu a transmis că ar fi „o eroare” a președintelui, pentru că nu e nevoie de „un premier surogat”.

Un alt atuu. În trecut, europarlamentarul PMP, Eugen Tomac, a anunțat că a depus la Curtea de Justiție a Uniunii Europene o acțiune prin care cere instanței să constate nelegalitatea deciziei prin care Consiliul JAI a respins aderarea României la spațiul Schengen. A făcut demersuri concrete, a fost vocal, s-a pozat cu Ursula Von der Leyen și a primit laude. România a intrat în Schengen și cu ajutorul lui.

Eugen Tomac are relații cordiale cu compania OMV, un jucător important pe piața economică din România.

Astăzi așteptăm să sune trâmbițele pe scările Palatului Cotroceni și să titrăm, în sfârșit: Avem...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/02/simona-editorial.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Gaura din ligheanul ministrului Miruţă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/gaura-din-ligheanul-ministrului-miruta.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/gaura-din-ligheanul-ministrului-miruta.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[ Nu am să-mi dau şi eu cu părerea despre drona de la Galaţi, pentru că nu mă pricep. La Casa Pionierilor, nu am fost la cercul de aeromodele, aşa cum se pare că au fost foarte mulţi comentatori din spaţiul public.

 Nici nu vom investiga dacă cetăţenii care se aflau fix pe balconul care dădea spre blocul unde a căzut târlia zburătoare, cu telefoanele pornite pe filmare şi îndreptate fix spre locul de impact, au fost, sau nu, la concertul artistului care a umplut Arena Naţională, şi de care, deşi este atât de popular, nu auzisem până la eveniment şi, sunt sigur, nici nu vom mai auzi de-acum încolo.
Vom lucra însă cu materialul clientului. Sau clienţilor, că sunt mai mulţi.
Primul client este MApN. Care, în legătură cu un eveniment atât de grav cum a fost cel de la Galaţi, nu a comunicat nimic mai mult de opt ore. I-o fi asurzit explozia. Grav este că lipsa de comunicare oficială într-o situaţie critică de conflict, poate avea urmări catastrofale pentru noi toţi. De altfel, şi în cazul de la Galaţi, cele opt ore de tăcere au lăsat loc speculanţilor de tot felul ca să-şi dea cu părerea. Acum, că avem mulţi părerişti-habarnişti care abia aşteaptă un moment să se remarce, nu trebuie să ne îngrijoreze. 

https://www.youtube.com/watch?v=TQ-B0UF5KMY

Îngrijorător este altceva. Într-un război, există două fronturi. Unul vizibil, cel din tranşee, unde se confruntă faţă-n faţă cele două armate. Şi unul invizibil, unde sunt altfel de luptători decât cei de pe câmp, foarte bine instruiţi pentru a produce dezinformare, manipulare şi, în cele din urmă, panică şi neîncredere în autorităţi, care de cele mai multe ori produc pagube mai mari decât un bombardament. Asta s-a întâmpălat şi acum, în cele opt ore de tăcere.

 Pe lângă pricepuţii la toate, s-au strecurat profesioniştii în diversiune informatică, amestecaţi printre guralivii de ocazie. De aceea, în primele ore de după impact, oficial, nu s-a ştiut nimic. Ci doar speculaţii şi imagini de amator, pe care fiecare le interpreta cum voia. Sau cum era determinat prin tehnici de manipulare pe care nu le vom analiza acum, să le interpreteze. Din acest punct de vedere, războiul din umbră a fost pierdut cu brio de M.Ap.N. Iar pentru amatorii de zelenskism sau putinism, desigur că implicaţi în această luptă din umbră au fost, cu siguranţă, atât ucraineni, cât şi ruşi. Nici nu mai contează cine l-a câştigat. Important este că l-am pierdut noi. Şi încă pe teren propriu.

Clienţii următori sunt Preşedintele României, domnul Nicuşor Dan şi domnul Radu Miruţă, ministrul Apărării. Mă rog, aşa se numeşte ministerul, că despre apărare, aşa cum am văzut, nu prea a fost vorba.
Gaura din ligheanul ministrului Miruţă
 Cei doi domni au participat la şedinţa CSAT, convocată de urgenţă, după ce drona mult comentată a căzut pe blocul din Galaţi. Au participat la aceeaşi şedinţă. Dar de înţeles, au înţeles separat, fiecare după posibilităţi.

 În interviul acordat BBC, preşedintele a spus clar: „Deci, a fost un roi de 43 de drone care au venit de la Est la Vest, care au vizat portul Reni și una dintre ele – lovită de armata ucraineană – și-a schimbat direcția și a trecut pe teritoriul României. Asta este sigur. Știm traiectoria tuturor celor 43 de drone.”

 La rândul său, domnul Radu Miruţă vine cu oala şi ligheanul: „Pentru altitudini mai joase, lucrurile diferă de la relief la relief. Dacă zbori între niște văi, în care radarul nu vede, nu are gâtul peste, nu vede bucata aia de pe fundul oalei, ligheanului, acolo nu este acoperire din zona în care face acoperire națională”.

 Să le luăm pe rând. Întâi, cu preşedintele, cum este normal. Spune că drona de la Galaţi făcea parte dintr-un roi de 43, lansate de ruşi către portul Reni. O astfel de dronă, identificată ca fiind de tip Geran 2, dacă nu are mult de zburat, iar la noi nu a avut, că a fost lansată din Crimeea, poate transporta cam 50 de kilograme de explozibil. 

Specialiştii noştri au evaluat din ochi că ar fi avut cam 30 de kilograme cea de la Galaţi. Firesc, ne punem întrebarea: Dacă ruşii voiau să distrugă instalaţiile portuare de la Reni, de ce nu au încărcat toate dronele la maxim cu explozibil, astfel încât pagubele produse de acestea să fie cât mai mari. Să rămânem la cele 30 de kilograme estimate. O astfel de cantitate ar fi făcut praf jumătate din bloc, nu doar casa liftului şi câteva stricăciuni la primul apartament de sub ea. Cel de la etajul zece. Apropo de geamuri. După cum se observă în imaginile de la faţa locului, cele de la etajul nouă sunt întregi. 

Cum pot rămâne întregi nişte geamuri, după ce în apartamentul de deasupra bubuie 30 de kilograme de explozibil? Răspuns: nu se poate. Am folosit inteligenţa artificială şi am primit un răspuns halucinant: „Pentru ca geamurile de la etajul 9 să nu fie sparte în cazul unui impact direct la etajul 10 sau pe acoperiș, încărcătura de TNT ar trebui să fie extrem de mică, de maximum câteva zeci de grame (echivalentul unei grenade de mână ușoare sau al u...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cum s-a mutat puterea de la televiziuni la rețelele sociale]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cum-s-a-mutat-puterea-de-la-televiziuni-la-retelele-sociale.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cum-s-a-mutat-puterea-de-la-televiziuni-la-retelele-sociale.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Am petrecut peste trei decenii în televiziune. Am prins perioada în care o știre difuzată la ora 19.00 putea schimba agenda publică pentru zile întregi. Am văzut cum televiziunea construia vedete, cum se lansau campanii, cum se câștigau și se pierdeau alegeri. În acei ani, dacă voiai să ajungi la public, aveai nevoie de televiziune. Nu exista alternativă.

Astăzi, realitatea este complet diferită.

Nu pentru că televiziunea a dispărut, dimpotrivă. Ci pentru că și-a pierdut monopolul asupra atenției. Puterea nu mai stă exclusiv în studiourile de televiziune, în redacții sau în birourile directorilor de programe. Ea s-a mutat, treptat, dar decisiv, în telefoanele mobile.
Televiziunea și lupta cu rețelele sociale
Ca om care a trăit această industrie din interior, cred că asistăm la una dintre cele mai importante schimbări de putere din ultimii 30 de ani. O revoluție care nu s-a făcut prin legi, alegeri sau decizii politice, ci prin tehnologie și prin schimbarea comportamentului publicului.

Pe scurt, puterea s-a mutat de la televiziuni către rețelele sociale și către o categorie profesională care nici măcar nu exista acum 15 ani: influencerii. Iar atenția a devenit moneda supremă. În televiziune am învățat foarte repede că cea mai importantă resursă nu sunt camerele de filmat, studiourile sau tehnologia, este atenția publicului.

În urmă cu două decenii, această atenție era relativ ușor de concentrat. Existau câteva televiziuni importante, câteva ziare și câteva radiouri relevante. Astăzi, lupta pentru atenție este aproape imposibilă.O zi are tot 24 de ore, dar oferta de conținut este practic infinită. Publicul trece într-un minut de la un videoclip pe TikTok la un podcast pe YouTube, apoi la Netflix, Facebook, Instagram sau un site de  știri.
Milioane de agende individuale
În acest nou ecosistem, televiziunile nu se mai luptă doar între ele. Se luptă cu fiecare telefon mobil conectat la internet. Iar aici s-a produs marea schimbare. Cine reușește să capteze atenția câștigă influență. Cine câștigă influență atrage publicitate, bani și putere. Exact ceea ce făceau odinioară marile televiziuni.

Algoritmul a devenit noul director de programe Ani de zile, directorii de programe stabileau ce vede publicul. Redactorii-șefi și producătorii decideau ce subiecte intră în jurnal și care este agenda zilei. Astăzi, o mare parte din această putere este exercitată de algoritmi.

Ei decid ce apare pe ecranul fiecărui utilizator, ce conținut devine viral și ce este ignorat. Pentru prima dată în istorie, fiecare persoană primește propriul jurnal de știri, construit în funcție de interesele și comportamentul său online.

Nu mai există o singură agendă publică. Există milioane de agende individuale.

Această fragmentare schimbă profund felul în care funcționează societatea și politica. Alegerile din ultimii ani au demonstrat că influența online poate genera surprize pe care televiziunea clasică nu le mai poate anticipa singură.
O profesie care nu exista
În acest nou ecosistem digital s-a născut o profesie care până nu demult nici măcar nu exista: influencerul. Pentru mulți, termenul este asociat cu fotografii exotice și promovări comerciale. În realitate, influencerul reprezintă una dintre cele mai importante transformări produse în industria media.

El este un creator de conținut care reușește să construiască o comunitate suficient de mare și suficient de fidelă încât să influențeze opinii, comportamente și decizii de cumpărare.

Cu alte cuvinte, face astăzi ceea ce făceau televiziunile în urmă cu douăzeci de ani: transformă atenția publicului în valoare economică și influență.
Mitul succesului obținut peste noapte
Aud deseori afirmația că influencerii „nu fac nimic” și câștigă bani foarte ușor. Realitatea este cu totul alta. În spatele unui creator de conținut de succes există muncă permanentă: filmare, montaj, fotografie, redactare, analiză de date, relația cu publicul, negocierea contractelor și adaptarea continuă la schimbările de algoritm. Mulți dintre cei aflați astăzi în topul audiențelor funcționează deja ca adevărate companii media. Diferența este că în locul unei redacții de sute de oameni există echipe mici și extrem de eficiente.

Nici logistica nu este deloc neglijabilă. Camere profesionale, microfoane performante, lumini, softuri de editare, studiouri, internet de mare viteză, consultanți, manageri, avocați și contabili. Pentru mulți influenceri importanți, costurile lunare sunt comparabile cu cele ale unei mici redacții.
Publicitatea urmează publicul
Modelul economic este simplu: atenția este monetizată. Veniturile provin din campanii de promovare, contracte de imagine, venituri generate de platforme, evenimente, abonamente plătite, produse proprii și afaceri dezvoltate în jurul brandului personal.

Companiile nu mai cumpără doar audiență, ci acces la comunități foarte bine definite. Pot identifica aproape milimetric publicul pe care doresc să îl atingă și aleg influencerii î...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/doina-gradea.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Un G-2 în Pacific, cu China și SUA. Xi și Trump împart lumea. Quo vadis, România?  (Partea a-II-a)  ]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/un-g-2-in-pacific-cu-china-si-sua-xi-si-trump-impart-lumea-quo-vadis-romania-partea-a-ii-a.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/un-g-2-in-pacific-cu-china-si-sua-xi-si-trump-impart-lumea-quo-vadis-romania-partea-a-ii-a.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În tot acest timp, Europa privește spectacolul de pe marginea terenului, ca un suporter care a plătit bilet la VIP dar a primit loc în spatele unui stâlp. G-7, unde europenii făceau legea (numeric vorbind), a devenit o relicvă desuetă, un club de pensionari care discută despre gloria de altădată, în timp ce tinerii – categorie care-i cupinde pe Xi și Donald, paradoxal - împart piața.
Europa de pe margine și ignoranța Kajei Kallas
Iar Kaja Kallas, într-un acces de ignoranță care frizează ridicolul, a reușit performanța de a alinia SUA, Rusia și China în aceeași categorie a celor care „nu iubesc UE”. Este materializarea supremă a expresiei ,,estonizare’’ folosită în Departamentul de Stat, la Washington, atunci când vine vorba de politica externă a Uniunii Europene.

După un an și jumătate de administrație Trump, Kallas - Inaltul Reprezentant etc. etc. -  nu a fost primită de Marco Rubio la departamentul menționat. Până și doamna Ursula o ține în anticameră. Ce credeți? Ne merităm soarta?
Grav, grav, grav ...
Să pui garantul tău de securitate (SUA) în aceeași barcă cu inamicul existențial (Rusia) este culmea strategiei de tip „sinucidere asistată”. În timp ce Kallas dă note la purtare, sferele de influență se reîmpart sub ochii ei neputincioși. Europa nu se conduce cu emoții sau reflexe, ci cu destoinicie și realism ... nedisimulat. Unde ești tu, Jacques Delors ...?

Metaforic vorbind, UE a devenit acel bunic bogat, dar senil, care se miră că nepoții nu-l mai întreabă ce să facă cu moștenirea, după ce i-au luat-o, la ... tribunal.
Taiwan: Ambiguitatea ca monedă de schimb
Taiwanul rămâne marele semn de întrebare, dar și marea monedă de schimb. „Ambiguitatea strategică” a Washingtonului continuă, însă cu o nuanță nouă. Trump nu schimbă discursul oficial, dar pare mult mai disponibil la o schimbare de abordare dacă „deal-ul” este suficient de bun.

Pentru Trump, Taiwanul nu este un „far al democrației”, ci o piesă pe tabla de șah a cipurilor și a balanței comerciale. Beijingul simte această disponibilitate tranzacțională și așteaptă momentul în care prețul oferit Americii va fi mai mare decât costul menținerii protecției asupra insulei.
Rusia, partenerul junior al lui Xi și speranța la un ,,G2-plus’’
Moscova a ajuns exact unde se temea mai tare: partenerul junior, „vagonul de dormit” atașat la locomotiva chineză. Prea slabă economic și prea izolată pentru a spera la un loc în G-2, Moscova se mulțumește cu firimiturile unui eventual „G2-plus”.

Putin a descoperit că „lumea multipolară” pe care o trâmbița s-a transformat, de fapt, într-o lume bipolară în care el nu e unul dintre poli. Rusia este acum benzinăria strategică a Chinei, o putere care are voie să stea la masa bogaților doar dacă aduce caviarul, votca și sticlele de vin - importat din Moldova și Georgia, firește - fără a face prea multă gălăgie când greii vorbesc despre afaceri serioase.
Concluzie: Masa bogaților și meniul celor de rând
Tragem linie și adunăm: pe tabla de șah a Pacificului, pionii au fost măturați, iar cei care merg în zig-zag – nu le spun pe nume ca să nu-i jignesc - de la Bruxelles încă mai caută instrucțiunile de utilizare ale jocului. Reality-show-ul „G2” ne-a arătat că lumea nu se mai conduce prin consens, ci prin contract.

În timp ce Donald Trump și Xi Jinping își dau mâna peste cadavrele diplomatice ale G-7 și ONU, Europa își exersează „autonomia strategică” scriind comunicate pe care nu le citește nimeni și punând etichete de „dușman” celor care îi plătesc facturile de securitate.

Asistăm la un „Prohod” al multilateralismului și la nașterea unei ordini bipolare crude, unde pragmatismul de mall se întâlnește cu cinismul milenar. Dacă nu ești în stare să fii al treilea jucător, măcar ai decența să nu te crezi arbitrul meciului. Rusia și-a acceptat deja rolul de vasal la curtea chineză, în timp ce restul lumii se înghesuie la ușa G-2, sperând la o firimitură de stabilitate.

Vestea proastă pentru europeni? În noua ordine mondială, dacă nu ești la masă, înseamnă că ești în meniu. Iar la dineul de gală din Pacific, Europa pare să fie felul principal, garnisit cu o doză generoasă de ignoranță și servit pe o tavă de argint, în sunet de prohod diplomatic. Rămâne de văzut cine va plăti nota la final. Un lucru e cert: nu va fi nici Trump, nici Xi.
Post-scriptum pentru București: Între frica de urs și „deal-ul” american
În tot acest balet al titanilor, România se află într-o postură pe cât de privilegiată geografic, pe atât de riscantă diplomatic. Pentru noi, acest G-2 nu este o simplă teorie de cancelarie, ci singura poliță de asigurare care ne mai ține în picioare.

În timp ce „nucleul dur” al Europei se joacă de-a suveranitatea și critică tranzacționalismul lui Trump, Bucureștiul știe un adevăr brutal: între o Rusie care își regăsește apetitul imperial și o Europă care își caută busola prin sertarele birocrației, ancora noastră de salvare rămâne brațul lung al Washingtonului. Contează și Berlinul – adică R...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Unirea României cu Republica Moldova. Să avem grijă ce ne dorim!]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/unirea-romaniei-cu-republica-moldova-sa-avem-grija-ce-ne-dorim.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/unirea-romaniei-cu-republica-moldova-sa-avem-grija-ce-ne-dorim.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[„Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să se îndeplinească”, este una dintre marile perlele ale înțelepciunii populare. Se întâmplă ca dorința mult visată, odată materializată, să vină însoțită de un dezastru care să șteargă beneficiile. Omul nu poate scăpa de acest pericol, cel al dorinței nesăbuite, decât prin rațiune. Adică, prin gândirea cauzală, singura capabilă să contureze posibilele efecte ale unei noi realități, oricât de atrăgătoare și justă ar părea năzuința nutrită.
Unirea, veritabil Cal troian
Nu au trecut doi ani de când spuneam că unirea cu Republica Moldova poate reprezenta un veritabil cal troian. Pe atunci, în contextul alegerilor și referendumului din Republica Moldova, unioniștii de dincolo și de dincoace de Prut au intensificat tema unirii. Una legitimă, ținând cont de faptul că ambele meleaguri sunt locuite de același neam, de români. Nu doar legitimă, dar și prezentată a fi diamantul care împodobește coroana de aur a patriotismului absolut.
Partea stricată a tomatei
La fel, unirea este temă de căpătâi a numeroși politicieni de dincoace de Prut. Abordează acest subiect cu obstinație, considerând că este unul în măsură să-i propulseze în topul simpatiei electoratului. O fac automat, precum negustorii care își aștern legumele pe tarabe cu partea aspectuoasă la vedere. Cumpărătorul precaut, întoarce roșia pe toate părțile înainte de a o așeza în pungă, pentru ca nu ajungă acasă cu putreziciuni.

Să fie limpede, așa cum am mai scris, o asemenea unire, de fapt reunificare, ar fi un act legitim, din motive cred eu limpezi pentru oricine a citit ceva istorie. România a fost tâlhărită de acest teritoriu din acea apucătură cotropitoare care nu a făcut nicio deosebire între gansterismul țarist și cel bolșevic. Deci clar, dezideratul este unul legitim. Dar cu ce posibile urmări?
400.000 de etnici ruși
Ajunși în acest punct, să privim leguma din toate unghiurile. Dacă un asemenea scenariu s-ar realiza, satisfacția reîntregirii teritoriale a ceea ce a fost cândva într-o bună măsură România Mare, ar însemna pe lângă multe altele și o modificare serioasă de natură demografică. S-ar schimba brusc mărimea și structura populației României. Peste noapte, din 3.000.000 de cetățeni din teritoriul de peste Prut, vreo 9%, adică în jur de 400.000 de etnici ruși ar deveni și ei cetățeni ai unei Românii reunificate.

400.000! Asta, ca să știm exact despre ce vorbim. Cum ar fi și firesc, acești etnici ruși ar dori să fie reprezentați politic, fapt absolut realizabil în spiritul democrației. Ar putea face asta după modelul etnicilor maghiari, adică să-și facă un udemere al lor, al cetățenilor români etnici ruși, o uniune democratică a rușilor din România, UDRR. Ar putea zice cineva ceva? Nu, cu siguranță. Dar!
Principalul argument al lui Vladimir Putin
Dar cam de cine să credem că ar asculta liderii acestui partid, de care capitală, de București, sau de Moscova? Nu mai spun, la acest număr de cetățeni români etnici ruși s-ar mai adăuga sumedenie de ziși „moldovani”, care se simt ruși. Sunt foarte mulți. Și care, ca la un semn ar putea prinde a se văieta către Kremlin că sunt prost tratați, discriminați, persecutați și tot așa, de către „fasciștii români”.

Am reușit să pun pe cineva pe gânduri, întrebam în ultimul meu editorial pe această temă? Simte cineva un fior pe șira spinării? Nu mai aveam de adăugat atunci, decât că principalul argument adus de Vladimir Putin în sprijinul atacării statului suveran Ucraina a fost „Strigătul de ajutor al fraților noștri ruși, călcați în picioare de regimul nazist de la Kiev”.
Am avea 300.000 de români, cetățeni ruși
Am revenit pe subiect, pentru că la el, la părțile putrede ale tomatei care ne este arătată doar din partea strălucitor-sănătoasă, s-au mai adăugat unele elemente care nu pot fi trecute cu vederea decât din rea-intenție sau mare ignoranță. Primul, este acela că oficialitățile Republicii Moldova estimează la 280.000-300.000 numărul cetățenilor moldoveni care dețin și cetățenie rusească. În cazul unei unirii, aceștia și-ar păstra calitatea de cetățeni ruși, dar ar dobândi-o și pe cea românească.

Să revenim la argumentul principal al atacării Ucrainei de Federația Rusă, cel cu „Strigătul de ajutor al fraților noștri ruși...”. Să așezăm lângă el faptul că oricând un asemenea strigăt ar putea fi invocat pentru o „operațiune militară specială” rusească pe teritoriul României. Mai ales că recent, Federația Rusă s-a pregătit pentru așa ceva.
Cu arma în mână, prin lume, la salvat de ruși persecutați
Acum două săptămâni, în 13 mai, Duma de Stat a adoptat o lege care îi permite președintelui să ordone desfășurări de trupe în străinătate pentru „protejarea” rușilor de peste hotare. Legea îi conferă președintelui Vladimir Putin autoritatea de a lua „măsuri necesare” în cazul cetățenilor ruși vizați de arestări, procese sau, atenție mare, „alte persecuții percepute din partea unor națiuni străine sau a instanțelor internaționale”.

Ca să închidem cercul,...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/mirel-curea-editorial-1024x570.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România are nevoie de o doctrină de comunicare pentru războiul informațional]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-doctrina-de-comunicare-razboiul-informational.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-doctrina-de-comunicare-razboiul-informational.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Există o observație în literatura despre comunicarea de război, formulată de Philip Taylor: când începe un conflict, ambiguitatea devine una dintre primele victime. Societățile aflate sub amenințare tind să simplifice realitatea, să reducă nuanțele și să construiască rapid distincții între agresor și victimă.

Întrebarea pentru o democrație este: cum poate o societate să își păstreze capacitatea de apărare, fără să renunțe la spiritul critic?

Jürgen Habermas avertiza că o comunitate care suspendă reflecția critică în numele urgenței poate deveni vulnerabilă chiar prin pierderea mecanismelor de auto-corecție. O societate democratică are nevoie simultan de coeziune și de dezbatere, nu sunt incompatibile, deși operează la niveluri diferite.

Agresiunea externă nu este un subiect asupra căruia faptele fundamentale pot fi renegociate la infinit. Răspunsul instituțiilor, comunicarea autorităților și deciziile politice ar trebui să rămână deschise criticii publice.

Incidentul de la Galați în care o dronă a pătruns în spațiul aerian românesc, ajungând să provoace răniți, arată asta: daunele fizice limitate (pe moment); impactul informațional a fost major. În doar câteva ore, atenția publică s-a mutat din zona faptelor verificabile în zona interpretărilor, acuzațiilor și confruntărilor politice.

Analiza realizată de Funky Citizens după incident arată că spațiul informațional românesc era deja pregătit pentru exploatarea unui astfel de eveniment: rețele de pagini cu audiențe de milioane de utilizatori au distribuit sincronizat mesaje alarmiste și informații neverificate, iar monitorizarea a peste 14.000 de postări a evidențiat apariția rapidă a unor narațiuni speculative, conspiraționiste și politizate care au concurat cu informațiile factuale și au amplificat confuzia publică chiar când societatea avea mare nevoie de claritate.

Este adevărat că nu fiecare caz de informație amestecată sau prost înțeleasă este automat coordonare externă și asta nici nu transformă orice opinie controversată într-un act de propagandă. Arată însă că infrastructura necesară pentru amplificarea emoției și a confuziei există și poate fi activată la apariția unui incident major. Și asta este una dintre caracteristicile războiului hibrid contemporan. Obiectivul nu este neapărat convingerea majorității populației de o anumită teză, ci crearea unui nivel suficient de confuzie încât consensul asupra faptelor de bază să devină dificil.

Rețelele sociale nu mai pot fi privite exclusiv ca simple platforme de exprimare individuală. Sunt infrastructură strategică pentru circulația informației și, implicit, pentru influențarea percepțiilor publice și prin urmare, discuția despre responsabilitate este necesară.

Responsabilitatea există însă la mai multe niveluri: diferențele de intenție și context contează

Un cetățean care distribuie informații neverificate nu este echivalent cu un actor care participă deliberat la o campanie de manipulare. Un politician care exploatează electoral o criză de securitate nu este automat agent de influență al unei puteri străine. Un jurnalist care pune întrebări incomode nu trebuie confundat cu un propagandist.

Dar este legitim să spunem că anumite comportamente produc efecte care depășesc intențiile celor care le generează. Atunci când un incident de securitate națională este exploatat înainte ca informațiile esențiale să fie verificate, atenția publică se poate deplasa de la analiza agresiunii la conflict intern. Este unul dintre efectele pe care operațiunile informaționale încearcă frecvent să le obțină.

Reglementarea comunicării are instrumente tehnice: identificarea rețelelor coordonate de manipulare, etichetarea conținutului artificial, combaterea comportamentelor neautentice și consolidarea mecanismelor de verificare a informațiilor.

Problema este de a construi reziliență sociale prin reacție instituțională clară. Răspunsul nu este doar reactiv, ci înseamnă comunicare instituțională rapidă, în criză, dublată de capacitatea tehnică de detecție a coordonării din social-media, ca publicul să fie informat rapid despre narațiunile false care circulă în spațiul online.

Incidentul de la Galați oferă o imagine concentrată a modului în care funcționează astăzi un atac hibrid: presiune militară, competiție informațională, amplificare digitală și polarizare politică. România are nevoie de o cultură a securității informaționale suficient de matură încât să poată susține simultan și apărarea țării și păstrarea standardelor democratice. Pare doar teorie.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cursul nominal de schimb. De ce nivelul și volatilitatea nu spun același lucru]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cursul-nominal-de-schimb-de-ce-nivelul-si-volatilitatea-nu-spun-acelasi-lucru.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cursul-nominal-de-schimb-de-ce-nivelul-si-volatilitatea-nu-spun-acelasi-lucru.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Într-o perioadă caracterizată prin episoade frecvente și imprevizibile de volatilitate pe piețele internaționale, înțelegerea modului în care aceasta se propagă și influențează comportamentul participanților și ancorarea așteptărilor este tot mai necesară și relevantă pentru calibrarea adecvată a politicilor economice.

De aceea am ales să abordez un subiect care solicită o analiză atentă și, de ce nu, nuanțată, respectiv nivelul cursului de schimb și volatilitatea pieței valutare, pentru a evidenția dimensiunile diferite prin care acestea se manifestă.

Deprecierile semnificative ale leului ce au avut loc la sfârșitul anilor 2000, respectiv după criza financiară din 2008-2009, au creat un val de emoție cu privire la acest subiect.

Acest val de emoție s-a materializat sub o formă de sensibilitate a românilor față de potențiale deprecieri viitoare ale leului într-o perioadă în care, paradoxal, leul a arătat o volatilitate mai redusă decât celelalte monede din regiune (a se vedea graficul de mai jos).

Fig.1: Volatilitatea cursurilor de schimb față de euro în state din regiune care au adoptat țintirea inflației

&nbsp;

[caption id="attachment_4731962" align="alignnone" width="1200"] Volatilitatea cursurilor de schimb față de euro. sursa: BNR[/caption]

În ultimul an, în contextul tensiunilor politice, dar și al tensiunilor economice și sociale care au urmat adoptării măsurilor de consolidare fiscală s-a readus în prim-plan problematica din jurul cursului de schimb, generând din nou emoție în acest sens. Diverse dezbateri au avut loc în diferite medii sociale, unele dintre ele bazându-se pe argumente științifice, altele mai puțin.

Este important de subliniat faptul că dezbateri despre problematica cursului de schimb există și între economiști, chiar și între cei cu o experiență importantă în această zonă de interes. Multe dintre acestea s-au concentrat asupra ipotezei de supra-apreciere a leului în raport cu moneda europeană, respectiv, despre intervențiile băncii centrale în piața valutară. Din cele observate, cele două puncte menționate erau abordate de cele mai multe ori în cadrul dezbaterilor într-o formă de echivalență.

În această scurtă expunere doresc să dezbat din punct de vedere științific importanța pe care nivelul, respectiv, volatilitatea cursului nominal de schimb le au asupra echilibrelor macro-financiare. De altfel, punctul central al acestei expuneri este faptul că nivelul și volatilitatea cursului de schimb sunt două concepte total diferite, iar importanța lor pentru sectorul economic real, fiscal și cel financiar diferă semnificativ.

Subliniez faptul că problematica din jurul cursului de schimb este una extrem de complexă, întrucât acesta este un nod de interacțiuni între diverse sectoare ale economiei, zona fiscală și monetară, precum și sistemul financiar. Voi începe prin a dezbate succint cu privire la nivelul cursului de schimb.

Un concept important pentru macroeconomiști este cursul real de schimb, care arată prețul relativ al bunurilor din două țări. Mai exact, cursul real de schimb arată rata la care putem tranzacționa bunuri dintr-o anumită țară pentru bunuri din altă țară.

De exemplu, dorim să comparăm prețul relativ a două produse de panificație, să zicem un croissant, cu aceleași particularități în termeni de cantitate și calitate. Dacă un croissant costă 1,5 euro în Franța, asta înseamnă 7,8 lei în condițiile unui curs nominal de schimb de 5,2 lei pe un euro. Dacă în România un croissant cu aceleași particularități costă 6,5 lei, atunci o aproximare pentru cursul real de schimb va fi 0.833 (6,5 lei / 7,8 lei).

Rezultatul arată că prețul pentru un croissant în Franța va fi cu aproximativ 16,7 % mai mare, iar țara noastră are un avantaj comparativ în acest sens (acesta este un exemplu didactic, însă atunci când analizăm cursul real de schimb, este esențial să precizăm convenția utilizată pentru exprimarea cursului nominal de schimb: prețul monedei naționale exprimat în monedă străină sau prețul monedei străine exprimat în monedă națională).

Cursul real efectiv de schimb (Real Effective Exchange Rate – REER) reprezintă unul dintre cei mai utilizați indicatori pentru evaluarea competitivității externe a unei economii. Acesta reflectă evoluția unei monede naționale în raport cu un coș de valute ale principalilor parteneri comerciali, ajustând totodată diferențele dintre nivelurile de preț sau de inflație dintre economii. Prin urmare, REER oferă o perspectivă mai cuprinzătoare asupra competitivității externe decât simpla analiză a cursului nominal de schimb.

Un alt concept central în literatura privind cursul de schimb este cel de curs de schimb de echilibru. În acest sens, Driver și Westaway (2004) identifică un număr ridicat de metode utilizate pentru estimarea nivelului de echilibru al cursului de schimb. Printre cele mai cunoscute abordări se regăsește modelul Behavioural Equilibrium Exchange Rate (BEER), dezvoltat de Clark și MacDonald (19...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/Leonardo-Badea-Prim-viceguvernator-BNR-789x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Anca și Mareșalul]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/anca-si-maresalul.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/anca-si-maresalul.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În noaptea de 2 spre 3 octombrie 1938, în locuinţa sa din Șoseaua Kiseleff nr. 57, s-a stins din viață mareșalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a în timpul Primului Război Mondial, prim-ministru al României și membru al Academiei Române; avea 79 de ani.

A doua zi după decesul bătrânului ostaș, Nicolae Iorga scria: „Unul din marii domni de oaste pe care i-a dat poporul românesc s-a dus în lumea unde plutesc umbrele glorioşilor săi înaintaşi. Alexandru Averescu nu era numai un mare strateg, chibzuind încet, rece şi sigur planuri în a căror executare nu-l putea tulbura nimic din ce agita sufletul oamenilor slabi…lui îi datorăm singura iniţiativă din Marele Război şi acea încredere în oastea noastră, aşa de greu lovită, prin care ne-am putut reface pentru a recâştiga măcar onoarea. El nu era un pregătitor de istorie, ci însăşi garanţia ei”.

Averescu a rămas în istoria modernă ca una dintre marile figuri ale poporului român; într-un moment în care statul român părea aproape prăbuşit, cu armata retrasă în Moldova, decimată de înfrângeri, foamete şi epidemii, generalul a reuşit să redea soldaţilor încrederea că România nu era încă învinsă.
Victoria de la Mărăşti şi rezistenţa eroică de la Oituz au devenit nu doar succese militare, ci simboluri ale supravieţuirii naţionale.
Pentru milioane de români, numele lui Averescu a ajuns să însemne disciplină, onoare şi credinţa că destinul unui popor poate fi salvat de voinţa şi caracterul câtorva oameni excepţionali.

"Severitatea generalului Averescu este binecunoscută în armata sa. ... Nu există iertare pentru un laș, oricine ar fi el. Am fost de față acum câteva zile la execuția unui tânăr și bogat ofițer de rezervă de cavalerie. Și-a retras detașamentul dintr-o poziție fără motiv sau ordin; a fost judecat și împușcat patru zile mai târziu.

Dacă generalul Averescu este strict cu delincvenții, curajoșii știu că vor găsi în el cel mai bun prieten și protector. Contactul său cu subordonații este atât de strâns încât ajunge să afle cel mai mic act de vitejie și îl răsplătește, pe cât posibil personal, pe omul care l-a făcut.” (Corespondentul ziarului The Times la Cartierul General Român, 10 februarie 1917).

La 14 iunie 1930, Alexandru Averescu a fost avansat la gradul de mareșal de către regele Carol al II-lea; această înaltă demnitate militară i-a fost conferită în semn de recunoaștere a meritelor sale excepționale și a faimei câștigate în timpul Primului Război Mondial.
Originar din Basarabia istorică, mareșalul Alexandru Averescu s-a născut în comuna Babele, situată pe malul estic al lacului Ialpug, nu departe de Ismail.
În semn de omagiu pentru cel care avea să devină unul dintre cei mai importanți comandanți militari și oameni de stat ai României, localitatea i-a purtat o vreme numele: comuna General Al. Averescu.

După ocuparea Basarabiei și instaurarea dominației sovietice, autoritățile URSS au șters însă până și această legătură simbolică cu istoria română. În anul 1947, comuna a fost rebotezată Ozerne (Oziornoe), denumire pe care o poartă și astăzi, aflându-se în regiunea Odesa din Ucraina, unde, prin „grija” atentă a autorităților a continuat, sub alte forme, politica de estompare a memoriei și identității românești din sudul Basarabiei.

Babele este una dintre cele mai mari localități cu populație românească din sudul Basarabiei și, probabil, una dintre cele mai puternice vetre de identitate românească din Bugeac. Cei peste 5.300 de locuitori ai săi au păstrat cu sfințenie limba, tradițiile și conștiința apartenenței lor naționale, într-un spațiu supus timp de decenii presiunilor de deznaționalizare și rusificare. Dacă mai găsești astăzi prin sat doi-trei ruși sau bulgari, aceasta nu schimbă realitatea fundamentală: Babele a rămas o așezare profund românească, un adevărat bastion al românismului în sudul Basarabiei.
Există momente în care o afirmație spune mai mult despre cel care o rostește decât despre persoana împotriva căreia este îndreptată.
Așa s-a întâmplat și atunci când Anca Alexandrescu, excelenta moderatoare a emisiunii „Culisele statului paralel” de la Realitatea Plus, a întrebat, cu o indignare aproape teatrală: „Chiar nu mai avem români care pot să conducă țara asta?”, referindu-se la faptul că Eugen Tomac - nume vehiculat ca posibilă nominalizare pentru funcția de premier - ar fi avut, formal, cetățenie sovietică sau ucraineană.

Problema unui asemenea discurs este că, înainte de a transforma biografia unui om într-un rechizitoriu identitar, ar trebui să cunoști puțină istorie. Nu istorie de studio TV, cu breaking news și patriotism de decor, ci istoria reală a românilor din afara granițelor actuale ale statului român. Altfel, el poate trăda o formă profundă de provincialism intelectual și național: incapacitatea de a înțelege că România nu se reduce la teritoriul ei administrativ desenat astăzi pe hartă, incapacitatea de a înțelege că doar statul are granițe, nu și națiunea.
Eugen Tomac este român. Nu „a...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Nu flancul estic, ci frontul estic!]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/nu-flancul-estic-ci-frontul-estic-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/nu-flancul-estic-ci-frontul-estic-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[„Vrem parteneri, nu dependenți" — Elbridge Colby, Ministerialul de apărare NATO, februarie 2026 (viziunea lui Elbridge Colby asupra Europei, NATO și a frontului estic)

O lamurire necesară pentru că argumentația actual nu mai stă în picioare: de la „flanc estic” la „front estic”-schimbarea care redefinește securitatea Europei. Termenul de „flanc estic” devine insuficient pentru a descrie realitatea strategică a Europei după 2022. În logica NATO clasică, flancul reprezenta periferia protejată de un centru occidental puternic, dominat militar de Statele Unite. Astăzi însă, geografia războiului și schimbările doctrinare de la Washington modifică fundamental această ecuație.

România, Polonia și statele baltice nu mai sunt doar margini defensive ale Alianței, ci zone aflate în contact direct cu un conflict activ și cu o Rusie aflată în proces accelerat de reînarmare. În paralel, doctrina strategică promovată de Elbridge Colby presupune reducerea rolului convențional american în Europa și transferarea responsabilității apărării către europeni. În aceste condiții, ideea unui „centru protector” american începe să se erodeze, iar statele de pe linia estică sunt obligate să funcționeze ca primă linie de apărare. Incertitudinea politică de la Washington, ilustrată recent prin oscilațiile privind trupele americane din Polonia, accentuează și mai mult această transformare. Din perspectivă strategică, Europa de Est nu mai operează ca un simplu flanc al NATO, ci ca un veritabil ”front estic” al securității europene.
NATO fără America — cât mai e ficțiune și cât e deja realitate?
Reducerile anunțate recent la Bruxelles de emisarul Pentagonului vizează exclusiv „NATO Force Model”, cadrul creat după invazia rusă din 2022 pentru a consolida apărarea Alianței. În esență, Washingtonul retrage tocmai capabilitățile suplimentare introduse după începutul războiului din Ucraina. Totuși, comparația cu perioada de dinainte de 2022 este înșelătoare. Înaintea invaziei ruse nu exista un mecanism formal prin care submarinele și bombardierele strategice americane să fie alocate unui fond NATO de forțe de criză. Aceste capabilități au fost integrate în arhitectura Alianței abia după 2022, ca răspuns direct la noul context de securitate. De aceea, retragerea completă a submarinelor din planificarea NATO este fără precedent. Nu reprezintă o simplă revenire la situația anterioară anului 2022, ci o reducere sub orice nivel istoric recent al contribuției americane la descurajarea convențională a Alianței.

NATO însuși a recunoscut existența unei „supra-dependențe” de Statele Unite, confirmând că nivelul de implicare atins după 2022 a fost excepțional. În privința trupelor, situația este mai nuanțată. După prima agresiune rusă împotriva Ucrainei, în 2014, Statele Unite mențineau aproximativ 60.000 de militari în Europa. După invazia pe scară largă din 2022, administrația Biden a trimis încă aproximativ 20.000 de militari, ridicând efectivele la circa 84.000. Retragerea actuală a 5.000 de militari din Germania nu coboară încă prezența americană sub nivelul post-2022. Cu toate acestea, comandantul suprem al forțelor aliate din Europa (SACEUR) a confirmat că vor urma reduceri suplimentare în anii următori, ceea ce indică o traiectorie care ar putea duce efectivele americane sub pragul existent înainte de războiul din Ucraina.

Un element nou și deosebit de important este impactul asupra livrărilor de armament. Pentagonul a informat aliații că trebuie să se aștepte la întârzieri, deoarece Statele Unite își refac stocurile de muniții consumate în conflictul cu Iranul. Printre statele afectate se numără Marea Britanie, Polonia și Lituania. Astfel, Europa nu se confruntă doar cu perspectiva unei prezențe militare americane reduse, ci și cu limitarea accesului la resursele logistice și industriale pe care și-a bazat planificarea de apărare în ultimele decenii.

Concluzia este clară: în cazul capabilităților strategice — submarine, bombardiere și aeronave de realimentare în zbor — retragerea americană depășește orice precedent din perioada post-Război Rece. În cazul trupelor, nivelurile actuale rămân încă peste cele de dinainte de 2022, însă direcția indicată de Washington și confirmată de NATO sugerează că această situație ar putea fi temporară. Întrebarea nu mai este dacă Europa va trebui să preia o parte mai mare din povara propriei apărări, ci cât de repede va reuși să facă acest lucru.
Cine este Elbridge Colby?
Elbridge Andrew Colby (n. 1979) este actualmente Subsecretar al Apărării pentru Politică al Statelor Unite, funcție pe care o deține din 9 aprilie 2025, în cadrul celui de-al doilea mandat al administrației Trump. Nepotul directorului legendar al CIA, William Colby, el este produsul intelectual al școlilor de elită americane — Harvard și Yale — și al tradiției realiste a gândirii strategice americane.

Colby nu este un politician clasic, ci un arhitect de strategie. El a redactat Strategia Națională de Apărare din 2018 (pr...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Un film, două festivaluri, doi autori și două posibile cărți:  FITS și TIFF. Cristian Radu și Tudor Giurgiu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/un-film-doua-festivaluri-doi-autori-si-doua-posibile-carti-fits-si-tiff-cristian-radu-si-tudor-giurgiu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/un-film-doua-festivaluri-doi-autori-si-doua-posibile-carti-fits-si-tiff-cristian-radu-si-tudor-giurgiu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Desigur, doamna Irina Margareta Nistor avea dreptate să spună că nu doar regizorul Mungiu trebuie să fie fericit pentru Palme d’Or, ci toată România ar trebui să fie fericită.

Un îndemn căruia e greu să i te împotrivești, chiar dacă citești, în „The Guardian” articolul criticului Peter Bradshow…

În timp ce freamăt, deci, de fericire, nu mă pot abține să nu mă gândesc că după 1989, Occidentul a privit spre Est cu o curiozitate aproape antropologică. Nu era doar interesul pentru o cinematografie nouă, ci pentru o lume care părea ieșită dintr-un tunel istoric inaccesibil privirii occidentale.

Comunismul fusese, pentru Vest, mai ales o abstracțiune ideologică, o temă universitară, un război rece purtat prin discursuri, statistici și frici nucleare. Dintr-odată însă, din România, din Balcani, din fostele republici sovietice, apăreau apartamentele gri, spitalele murdare, coridoarele cu neoane bolnave, mesele cu fețe de masă din plastic, funcționarii obosiți, femeile care fumau în bucătării înguste și oamenii care vorbeau încet, cu o prudență aproape biologică. Vestul descoperea nu teoria comunismului, ci textura lui umană.
Aici începe succesul „noului val” românesc.
Nu doar prin talentul incontestabil al unor regizori, ci și prin faptul că aceste filme ofereau Occidentului ceva ce propriul său cinema nu mai putea produce: șocul realului. Cinema-ul occidental devenise sofisticat, autoreflexiv, tehnic impecabil, dar și saturat de propriile convenții culturale. În schimb, filmul românesc venea cu impresia de document viu, de lume încă neatinsă de lustruirea confortului occidental. Un spectator francez sau german nu privea doar o poveste, ci contempla aproape fascinat un ecosistem uman perceput ca exotic în interiorul Europei însăși.

Treptat însă, această fascinație a produs și un efect pervers. Mizeria a devenit nu doar subiect, ci capital simbolic. Camera fixă, blocul cenușiu, tăcerea apăsătoare, umilința birocratică, frigul moral — toate au început să funcționeze aproape ca semne de autenticitate garantată.
Occidentul părea să spună: „Asta este adevărata Europă de Est. Asta vrem să vedem.”
Iar multe cinematografii estice au înțeles rapid mecanismul. Suferința devenea exportabilă. ”Mizerabilismul” - cum a fost botezat - devenea lizibil internațional.

În paralel, marile teme intelectuale ale cinemaului european — metafizica lui Bergman, criza spirituală a lui Tarkovski, rafinamentul moral al lui Kieslowski, neliniștea culturală a lui Antonioni — începeau să pară aproape prea abstracte pentru o epocă dominată de emoția imediată și de realismul brutal. Festivalurile nu mai căutau neapărat idei mari, ci intensități recognoscibile. Nu transcendența, ci trauma. Nu filosofia, ci rana.

În acest context, faptul că valoarea unui film ajunge să fie măsurată prin „douăsprezece minute de aplauze la Cannes” spune ceva profund despre epoca noastră culturală. Aplauzele au devenit o formă de bursă emoțională. Ele nu mai indică doar aprecierea artistică, ci participarea colectivă la un ritual mediatic al sensibilității. Cronometrul aplauzelor funcționează aproape ca indicele Dow Jones al prestigiului cultural contemporan. Într-o civilizație dominată de reacție instantanee și de vizibilitate, emoția cuantificabilă bate reflecția lentă.
Succesul unor regizori precum Cristian Mungiu nu poate fi redus simplist la această logică, fiindcă există acolo talent real, rigoare și inteligență cinematografică.
Dar este imposibil să ignorăm că Occidentul cultural contemporan pare atras mai ales de estetizarea  suferinței și precarității. Suferința periferiei devine consum cultural pentru centrele prospere ale Europei. Un apartament decrepit din Bacău sau un spital murdar din provincie capătă, pe ecranul unui festival occidental, aproape funcția unei revelații morale.

Există aici ceva tulburător: după ce Europa de Est a fost decenii întregi izolată politic, ea riscă să fie integrată cultural mai ales prin propriile ruine. Ca și cum Vestul ar accepta Estul nu pentru ideile lui, pentru filosofia lui, pentru marile lui tradiții intelectuale, ci pentru capacitatea lui de a furniza autenticitate prin suferință.

Poate că adevărata întrebare nu este de ce aceste filme au avut succes, ci de ce Occidentul contemporan pare incapabil să mai creadă că marile adevăruri ale artei pot veni și din frumusețe, din contemplație sau din idei. De ce are nevoie mereu de o bucătărie săracă, de un copil abandonat, de o tăcere apăsătoare într-un bloc cenușiu pentru a simți că atinge „realul”.
Există poate ceva semnificativ în faptul că, în ultimul film ale lui Cristian Mungiu, decorul mizeriei pare să se deplaseze geografic fără ca structura emoțională să se schimbe cu adevărat.
Dacă în primele filme apărea România postcomunistă, cu toate reziduurile ei morale și materiale — spitale, sate uitate, apartamente sufocate de frig și compromis — acum precaritatea poate deveni occidentală, nordică, aproape scandinavă, fără ca mecanismul profund...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Demontarea manipulării. Cum încearcă propaganda rusească să nege realitatea dronei căzute la Galați]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/demontarea-manipularii-propaganda-ruseasca-nege-dronei-cazute-galati.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/demontarea-manipularii-propaganda-ruseasca-nege-dronei-cazute-galati.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Imediat după ce o dronă rusească a lovit un bloc de locuințe din Galați, provocând panică, răniți și evacuarea zeci de cetățeni, mașinăria de dezinformare și agenții de influență ai Rusiei au intrat în alertă maximă.

O să găsiți o mulțime de postări și puncte de vedere care să conteste paternitatea Kremlinului în atacul asupra orașului. Eu am găsit câteva, de aceea vreau să demontez rapid narativele manipulării lansate pe piață.
Propaganda rusească în acțiune
Strategia este una clasică, extrasă direct din manualul de război hibrid de la Kremlin:

 	relativizarea certitudinilor,
 	inocularea neîncrederii în instituții,
 	specularea unor detalii tehnice scoase din context

și, în final,

 	inversarea rolurilor dintre agresor și victimă.

O analiză atentă a mesajelor care circulă în spațiul online în spatele paravanului de „analiză independentă” scoate la iveală tehnicile de manipulare.

Modalitatea prin care se încearcă acreditarea ideii că drona nu ar fi fost rusească, ci mai degrabă o „înscenare” ucraineană sau o operațiune sub steag fals.
Tehnica „falsului silogism tehnologic”: Specularea dimensiunilor dronei
Pentru a sili publicul să respingă din start varianta oficială (atacul rusesc), propaganda agață o întreagă teorie de o declarație preliminară a primarului localității, care ar fi numit aparatul „o dronă de mici dimensiuni”.

Cum se manipulează e destul de evident. Se construiește un scenariu rigid: Rusia folosește doar drone masive de tip Shahed/Geran-2 (de mărimea unei mașini), care ar trebui să radă blocuri întregi din temelie.

Dacă geamurile apartamentelor vecine au rămas intacte și pagubele nu sunt apocaliptice, concluzia manipulatoare este că „e imposibil să fie o dronă rusească, pentru că una mică nu ar avea combustibil să ajungă din Rusia”.
Adevărul omis
Propaganda „uită” în mod convenabil că dronele rusești Shahed nu decolează adânc, din interiorul Rusiei, pentru a lovi sudul Ucrainei, ci din Crimeea ocupată sau din zonele de frontieră din apropierea Deltei Dunării.

Mai mult, o dronă interceptată de apărarea antiaeriană, așa cum indică ridicarea aparatelor F-16 și a elicopterelor, își poate pierde încărcătura principală, poate exploda parțial în aer sau se poate prăbuși doar din cauza combustibilului rămas și a propulsiei cinetice.

Ceea ce explică pagubele localizate la nivelul tavanului și al holului, fără prăbușirea clădirii.
Inocularea conspiraționismului: „Ce ascunde Brigada Antiteroristă?”
O altă tactică clasică de dezinformare este transformarea măsurilor standard de siguranță în „dovezi” ale unei mușamalizări.

Și aici manipularea este cam grosolană. Se pune o întrebare retorică cu tentă subversivă: De ce zona este securizată de Brigada Antiteroristă a SRI și nu de pompierii de la ISU?

Sugestia perfidă este că autoritățile interzic accesul în bloc „tocmai pentru a se acoperi evidențele” și a ascunde faptul că drona nu ar fi rusească.
Adevărul omis
În absolut orice stat membru NATO, prăbușirea unui dispozitiv militar străin, nedeclarat și potențial exploziv pe teritoriul național este, prin definiție, un incident de securitate națională și un potențial act terorist/agresiune hibridă.

Prezența geniștilor și a structurilor antiteroriste este obligatorie pentru strângerea probelor de la fața locului. Este nevoie de colectarea tuturor fragmentelor de motor, a numerelor de serie, a tipului de explozibil, pentru expertiza criminalistică militară, nu pentru a „ascunde” dovezi de ochii locatarilor.
Teoria conspirației financiare și mutarea vinei pe Ucraina
Punctul culminant al narațiunii de manipulare mută reflectorul de pe agresiunea Federației Ruse asupra intereselor economice ale Ucrainei și ale aliaților occidentali.

Cum se manipulează în zona aceasta? Se folosește tehnica Qui prodest?/Cui folosește?.

Mesajul susține că incidentul este „cusut cu ață albă” pentru a speria populația și a forța România să acceseze credite militare sau programe de înarmare, cum este programul SAFE.

De aici și până la concluzia halucinantă că „rămâne ipoteza unei drone trimise voit de Ucraina spre România” nu mai este decât un pas.

Se face astfel o legătură forțată cu alte incidente din statele baltice, unde propaganda rusă a susținut, de asemenea, că dronele erau ucrainene.
Scopul final al dezinformării tip propaganda rusească
Orice pseudo-analiză, va folosi expresii populare, tip „e prea ca la țară”, „întreb, nu dau cu parul” pentru a mima bunele intenții și scepticismul cetățenesc, are un singur scop: să destabilizeze.

Prin transformarea unui atac rusesc evident într-o dezbatere sterilă despre „mărimea dronei” și „interesele Ucrainei”, propaganda reușește să dilueze responsabilitatea Moscovei.

În timp ce structura blocului din Galați este expertizată, iar răniții primesc îngrijiri, pe frontul informațional se duce o bătălie la fel de periculoasă.

Refuzul de a accepta realitatea radarului și a probelor clare în favoarea unor scenarii specu...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/05/dan-andronic-editorial.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ce se întâmplă când ANI dă cu bâta-n baltă și în cariera unui expert în poligraf]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ce-se-intampla-cand-ani-da-cu-bata-n-balta-si-in-cariera-unui-expert-in-poligraf.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ce-se-intampla-cand-ani-da-cu-bata-n-balta-si-in-cariera-unui-expert-in-poligraf.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[De când a fost înființată, Agenția Națională de Integritate (ANI) s-a făcut cunoscută prin bâta cu care a altoit politicieni din tot spectrul existent. Au fost și persoane fără legătură cu politica, dar puțin sau deloc mediatizate. Spre exemplu, Agenției i-a cășunat pe un expert în poligraf de la Poliția Capitalei, pe care l-a cercetat timp de 6 ani până a produs un raport de incompatibilitate.

O sesizare primită în 2017 la ANI a transformat viața conf. univ. comisar-șef dr. Kiss Csaba într-un calvar. Polițistul este una dintre figurile cunoscute din domeniul psihologiei judiciare și al tehnicii poligraf din România, un ofițer de la Poliția Capitalei cunoscut de mulți jurnaliști pentru rezultatele pe care le-a obținut împreună cu colegii de la Departamentul Omoruri.

Ce se întâmplă când ANI dă cu bâta-n baltă și în cariera unui expert în poligraf

Agenția a început verificările cu privire la o presupusă încălcare a legii incompatibilității. Câteva luni mai târziu, în 2018, Recorder a produs un articol despre Kiss Csaba. Acuzația viza incompatibilitatea psihologului judiciar, ofițer în cadrul Poliției Capitalei (DGPMB), semnalată și în sesizare.

„Csaba Kiss este șeful Laboratorului de Psihologie Criminalistică din cadrul Poliției Capitalei. Pe de altă parte, tot el este șeful unui ONG numit Asociația Română de Psihologie Judiciară, care îi formează pe viitorii experți-poligraf. Și apoi, în calitate de Președinte al Comisiei de psihologie pentru apărare, ordine publică şi siguranță natională din cadrul Colegiului Psihologilor din România, tot el le eliberează atestatele de liberă practică”, scria Recorder.

Anchetă ordonată de ministrul Carmen Dan, după articolul din Recorder

Expertul Poliției, omul care testa toți infractorii cu poligraful, era deja găsit vinovat de către Recorder. Jurnalistul susținea că acei tineri care vroiau să lucreze în subordinea sa, adică „psihologii care vor folosi aparatul poligraf în Poliție sunt îndrumaţi mai întâi să urmeze cursuri de specializare şi să obțină atestat de liberă practică chiar de la viitorul lor şef. Toată operațiunea costă cel puțin 14.000 de lei. Cu chitanță”.

Era o relatare de fapte, nu o investigație cu probe complete. Efectul a fost însă devastator.

Direcția de Control Intern al IGPR a declanșat anchetă cu privire la cele sesizate. Ofițerii au raportat ministrului Carmen Dan, șefa Internelor la acea vreme, că nu s-a constatat nicio infracțiune. S-a sugerat că, dacă există vreo încălcare de lege, doar Agenția Națională de Integritate poate stabili.

Degeaba expertul Poliției Capitalei a negat acuzațiile, a dat explicații despre activitatea extra-judiciară care nu încalcă legea incompatibilității. ANI a început verificările împotriva lui și, după 6 (șase) ani a întocmit un raport de evaluare în care Kiss Csaba era acuzat.

Și ANI a fost folosită ca bâtă politică

Nu ar fi fost pentru prima dată când, atunci când trebuia scuturat din pom un anume personaj și nu erau fapte de corupție ca să intervină DNA, se apela la ANI. Se intra mereu într-o horă, super mediatizată, iar personajul vizat de acuzații abandona funcția și se preocupa de angajarea unui avocat.

Să ne amintim cum în 2012, patru demnitari de la PNL au fost victimele unui comunicat ANI, menit de a-i scoate de pe lista cu nominalizări pentru funcții importante în stat. Șansa a fost că minciunile au fost atât de evidente, iar acuzații au știut să pareze rapid cu probe, încât tot demersul ANI s-a fâsâit.

Crin Antonescu, președinte al PNL, a declarat atunci pentru EVZ că este "pe deplin solidar" cu cei patru demnitari acuzaţi de incompatibilitate, precizând că "până la proba contrarie" aceştia nu ar trebui să demisioneze din funcții şi că "nu face ANI alegeri în România, fac cetăţenii României".

Președintele Klaus Iohannis s-a confruntat și el cu un dosar și proces cu ANI, doi ani de zile. În aprilie 2013, ANI a susținut că Iohannis s-a aflat în incompatibilitate deoarece a deținut simultan funcția de primar al Sibiului și calitatea de reprezentant al municipiului în Adunarea Generală a Acționarilor (AGA) la societățile Apă Canal și Piețe.

La începutul anului 2015, la două luni după ce câștigase funcția de președinte al României, Înalta Curte de Justiție l-a achitat, considerând că nu a fost vorba de incompatibilitate faptul că a făcut parte din AGA. Atunci nu era Lia Savonea președintele Curții Supreme.

9 ani de anchete și procese pentru un verdict 

Cum poate un profesionist care nu a furat, care a stat față în față cu infractori ca să afle, științific, dacă mint și sunt vinovați de fapta pentru care erau cercetați, să-și trăiască viața sub povara gândurilor că trebuie să dovedească că nu e vinovat? Probabil că e greu. Iar când totul se lămurește, nimeni din cei care inițial au aflat că ești un ins necinstit, nu mai află că judecătorii ți-au făcut dreptate după ani de zile și nu ești cel hulit pe suspiciuni.

Am aflat că, recent, s-a pus capăt procesului d...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/02/simona-editorial.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[O nouă armă a terorii]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/o-noua-arma-a-terorii-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/o-noua-arma-a-terorii-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[O armă teribilă este ascunsă în spatele unei imagini idilice, promovată pe reţelele de socializare. Arma terorii. Un clip ce pare inofensiv. Un peisaj mirific de la noi, pentru că vorbesc acum despre mesajul adresat românilor, plin de munţi împăduriţi şi un râu care curge vesel şi cristalin printre ei.

Dar în fundal şi câteva utilaje ruginite, care se vede că sunt abandonate demult. În prim plan, un tânăr zâmbitor ne spune, arătând spre râu, ce bine este că el curge nestingherit de un baraj  de hidrocentrală, pentru că astfel lostriţa (o specie de peşte de apă de munte, rudă cu păstrăvul, declarată de mulţi ani monument al naturii) poate trăi şi reproduce în voie.
Ce minunat este să ai râuri prin care zburdă lostriţe.
Ce uită să ne spună clipul, este că lostriţa trăieşte în toate râurile de munte din România, nu numai îl locul unde începuse construcţia, în urmă cu mai bine de cincisprezece ani, a unui baraj pentru o hidrocentrală, acum abandonat. Deci, nu se reproduce numai fix pe locul unde ar fi fost barajul, ci în toate râurile unde trăieşte. Sau, singurul mnascul lostriţă pentru reproducere, un fel de taur comunal, sau lostriţcomunal dacă vreţi, nu trăieşte decât acolo unde s-ar fi dorit construcţia barajului.

Nici nu ni se spune cum de, în ciuda faptului că lucrările la construcţia hidroenergetică au început în urmă cu mai bine de 15 ani şi s-a lucrat ceva la ea, totuşi, până acum, lostriţa nu a fost deloc deranjată sau stresată de la reprodus şi se află şi astăzi în acele locuri. De ce finalizarea barajului ar fi pus capăt existenţei speciei. Ar fi rămas masculii de o parte, iar femelele de cealaltă parte a barajului, fără putinţa de a se mai întâlni vreodată?
Am vorbit în repetate rânduri despre cum aceleaşi ONG-uri blochează dezvoltarea României.
Fie că este vorba despre o construcţie strategică din domeniul energetic, fie că este vorba despre capacităţi industriale, strategice şi ele, fie că este vorba despre legi care să deblocheze în vreun fel prăbuşirea ţării noastre. De fiecare dată, ONG-urile cu pricina, mereu aceleaşi, câştigă în Justiţie. Şi o hotărâre judecătorească, luată de cele mai multe ori pe motive absolut fatasmagorice, care, dacă nu ar avea consecinţe catastrofale, ar stârni râsul, le dă dreptate şi totul se blochează. Infrastructură energetică strategică, infrastructură de transport strategică. Tot!

De astă dată, lucurile sunt şi mai grave şi privesc întreaga planetă. Şi, desigur, şi România, pentru că, deşi de multe ori nu pare, judecând după ce se întâmplă pe plaiurile mioritice, suntem şi noi pe planeta asta.

Un articol-bombă din ziarul „The Guardian” o publicaţie care a fost în primele rânduri în susţinerea măsurilor aberante de restrângere a drepturilor cetăţeneşti în timpul pandemiei de coronavirus, ar trebui să ne pună în alertă. Pe noi, cetăţenii de rând ai planetei, cei care suntem vizaţi de noua armă  a politicii globale a terorii. Natura.
Dacă nu a mers cu Hantavirusul plimbat pe un vapor de croazieră, dacă şi încercarea cu Ebola nu a dat rezultate şi nu s-a declanşat isteria generală, atunci au găsit altceva. Natura!
Care, dacă nu-i ascultăm pe ei şi nu facem ce vor ei, ne poate pune viaţa în pericol. Pentru că trebuie să fim ţinuţi în teroare. Întotdeauna, ceva trebuie să ne ameninţe, pentru ca autorităţile să aibă de ce să ne protejeze. Şi cum altfel să ne protejeze decât impunându-ne restricţii. Impunându-ne stări de necesitate, urgenţe sanitare din cauza cărora trebuie să ascultăm orbeşte ordinele lor aberante. Din cauza cărora se amână alegeri. Din cauza cărora se calcă în picioare drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. În numele unui bine pe care, vrem, nu vrem, trebuie să-l înghiţim nemestecat pentru că ni se bagă pe gât. La nevoie, cu forţa, aşa cum s-a făcut în ultima pandemie.
Medicii nu mai au credibilitate. Prea ne-au urat înmormântare uşoară, dacă nu ne vaccinăm.
Prea au murit mulţi oameni şi nu din cauza virusului. Atunci, s-au găsit alţi propagandişti, care au credibilitatea neştirbită. Meteorologii. Cu ce să te mintă meteorologii? Ei spun ce arată harta din satelit. Plouă, sau nu. E soare, sau nu. Era gluma cu minciuni ca la meteo. Dar era o simplă glumă. Vectorii de propagandă, meteorologii, sunt perfect aleşi. Nu numai pentru credibilitatea pe care o au, dar şi pentru faptul că rubricile meteo de la jurnalele de ştiri ori din ziare sunt urmărite de un public numeros. Oricine este interesat de starea vremii, fie numai şi pentru a şti cum să se îmbrace când pleacă de acasă.

Ei bine, inclusiv prin această rubrică aparent obiectivă, se face deja propagandă pentru noua armă a terorii care ni se pregăteşte. Aţi observat că nu se mai anunţă că plouă, sau ninge, că va fi frig, sau cald. Nu mai există o informare omenească despre starea vremii. Ci totul este sub semnul codurilor. Nu plouă mai tare sau mai încet, ci este cod galben, sau portocaliu, sau roşu de ploi.

Nu bate vântul, ci este cod galben, portocaliu sau roşu de vânt. Şi ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Un G-2 în Pacific, cu China și SUA. Xi și Trump împart lumea. Quo vadis, România? (I)]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/un-g-2-in-pacific-cu-china-si-sua-xi-si-trump-impart-lumea-quo-vadis-romania-i.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/un-g-2-in-pacific-cu-china-si-sua-xi-si-trump-impart-lumea-quo-vadis-romania-i.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Spectacolul cu casa închisă: ,,G-2 sau Arcul peste Pacific’’
În noua „stagiune Trump” de la Casa Albă, afișul diplomatic mondial a suferit o modificare brutală de distribuție. Actorii secundari au fost trimiși la cabine, iar lumina reflectoarelor s-a fixat pe singurul duet într-un tango care contează: Washington și Beijing. Acest „G-2” – a apărut în timpul lui Obama, Trump l-a relansat doar - nu este o construcție instituțională ca multe altele, ci un aranjament tranzacțional de o puritate extremă, un arc de putere întins peste Pacific care lasă restul alfabetului diplomatic – G7, G20 și alte supe reîncălzite, cum se dovedește ONU – la coada trenului. 
Dacă acest tren mai are vagoane, ele sunt oricum de clasa a treia, destinate celor care încă mai cred în comunicatele de presă de la Bruxelles, imaginându-și visători că se pot cocoța pe al treilea loc de pe podiumul mondial. 
Donald Trump a înțeles rapid că lumea nu se mai conduce prin ,,comitete și comiții’’, ci prin înțelegeri directe între grei. Restul? Muzică din fosă, sau zgomot de echipă, ca să-l parafrazez invers pe Fănuș Neagu.

Xi Strategul și Trump Negociatorul: Îmblânzirea neîncrederii
La Beijing, am asistat la un tablou care ar fi făcut deliciul unui regizor de operă: Xi Jinping, afișând acea „privire strategică” de mandarin care vede peste secole, în fața unui Trump care părea să-și fi lăsat acasă arsenalul de tweet-uri incendiare pentru a căuta un raport personal, aproape intim, cu „Împăratul”. Trump nu a făcut economie de complimente, într-o tentativă calculată – el crede că ar fi chiar câștigătoare, pe bună dreptate - de a „administra” valurile de neîncredere care inundaseră anterior relația bilaterală. 

Trump: totul prin dialog. Pardon, nu chiar totul
Dialogul instituțional a devenit, dintr-odată, un mecanism de calibrare a ego-urilor. Cei doi par să fi realizat că e mult mai profitabil să-și împartă zonele de vânătoare decât să se sfâșie în public. Totul, spre disperarea birocraților de la Washington care încă mai caută în manualele de procedură cum să gestioneze un președinte care tratează geopolitica precum un contract de leasing pentru un zgârie-nori. Uneori, prea înalt pentru statura sa, pe care a știut mereu să o depășească cu brio.

Tucidide versus Nvidia: Cosmopolitismul de partid și pragmatismul de mall
Contrastul cultural a fost de un comic absolut, dacă n-ar fi fost atât de revelator. Trump a descălecat la Beijing escortat de un cortegiu de miliardari – cu „chinezul de la Nvidia” transformat în simbol al puterii americane – vrând să arate că America este, înainte de toate, o forță a banului și a tehnologiei. În replică, Xi Jinping i-a oferit o lecție de „cosmopolitism de stat”. 
În funcție de cine-i stă în față, Xi devine un fin intelectual: îi citează lui Trump din Tucidide (capcana de rigoare!), dar dacă interlocutorul e european, scoate din chipiu citate din Platon, Socrate, Dante sau Shakespeare. Ba chiar și din Marx, pentru puriștii de la bază sau cei de serviciu. Acest exces de erudiție afișat în fața unui Trump eminamente tranzacțional este ironia supremă a Beijingului: un lider comunist care îi explică unui capitalist american rădăcinile filosofice ale puterii, în timp ce acesta din urmă calculează în gând deficitul comercial.

Canalul direct: Stabilitate în doză de ambiguitate
S-a stabilit, în sfârșit, acel canal de comunicare directă, un soi de „fir roșu” modernizat, care indică o stabilitate ciudată în relațiile bilaterale. Este o stabilitate ușor ambiguă, desigur, dar care trasează conturul clar al unui G-2 într-o perioadă de incertitudine geopolitică totală. În timp ce restul lumii se întreabă dacă mâine va mai fi pace, Washingtonul și Beijingul și-au creat propria bulă de predictibilitate. 
Acest G-2 funcționează ca un cartel al puterii: pot să se certe pe tarife vamale, dar când vine vorba de structura mare a lumii, ei sunt singurii care au telecomanda. Ambiguitatea nu este un defect, ci o unealtă: le permite să fie și parteneri, și rivali, fără a lăsa pe nimeni altcineva să se bage în discuție.

Egalitate pragmatică: China înparte prima lojă cu America
Dacă în 2017, la prima vizită a lui Trump, China era privită încă de sus, ca o „fabrică a lumii” puțin cam obraznică, astăzi lucrurile s-au schimbat radical. Americanii, prin vocea „pragmaticului” Trump, au acceptat în sfârșit China ca pe o putere egală. Nu mai este vorba despre democratizare sau drepturile omului – teme care îi provocau lui Trump alergie – ci despre recunoașterea forței brute. Trump a oferit Chinei legitimitatea de „peer-competitor” pe care Beijingul o vâna de decenii. Este sfârșitul erei în care SUA dădea lecții de la catedră; acum sunt doi directori în aceeași sală, semnând procese-verbale despre viitorul planetei.
Partea a doua a articolului, cea cu Europa doamnei Kaja Kallas, Rusia, Taiwanul, concluziile și un ,,post scriptum’’ despre România - ,,Quo vadis…din titlu’’ - va fi publicată săptămâna viitoare.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/07/george.milosan.webp" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Dosarele desecretizate ale istoriei. 60 de ani de la greva marinarilor din Marea Britanie. Generalul Mihai Caraman, asul din mâneca lui Nicolae Ceaușescu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/dosarele-desecretizate-ale-istoriei-60-de-ani-de-la-greva-marinarilor-din-marea-britanie-generalul-mihai-caraman-asul-din-maneca-lui-nicolae-ceausescu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/dosarele-desecretizate-ale-istoriei-60-de-ani-de-la-greva-marinarilor-din-marea-britanie-generalul-mihai-caraman-asul-din-maneca-lui-nicolae-ceausescu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În Marea Britanie, la finele lunii martie 1966, la nici un an și jumătate de la alegerile generale din 1964, câștigate la limită de laburiști (după 13 ani de guvernare conservatoare!), premierul în funcție – Harold Wilson a declanșat alegeri anticipate (snap election), încheiate cu victoria zdrobitoare a partidului aflat deja la butoanele puterii.

Cu o majoritate confortabilă în Parlament, prim-ministrul Harold Wilson și-a stabilit ca obiective majore reducerea ratei anuale a inflației la 3,5% și întărirea lirei sterline, pachetul de măsuri guvernamentale incluzând, printre altele, limitarea creșterilor salariale și sporirea productivității muncii.

Ca urmare, foarte curând, ”luna de miere” dintre guvernul laburist și organizațiile sindicale devenise deja o amintire.
Greva națională din 1966: Marea Britanie sub asediu
Și asta pentru că, în dimineața zilei de 16 mai 1966, la inițiativa Sindicatului Național al Marinarilor (NUS cu, peste 65.000 de marinari și lucrători portuari) a fost declanșată greva generală, protestatarii solicitând mărirea salariilor, reducerea săptămânii de lucru de la 56 la 40 de ore, renunțarea la ideea micșorării duratei concediului de odihnă, îmbunătățirea condițiilor de muncă ș.a.

A fost prima grevă națională după anul 1911, care a durat 47 de zile, a implicat peste 26.000 de marinari, docheri, funcționari portuari și aproape 1000 de nave din întreaga lume, perturbând grav transportul maritim, în special în Londra, Liverpool și Southampton.

Lira sterlină a fost supusă unei presiuni extraordinare, fiind susținută prin vânzarea masivă de dolari din rezervele visteriei Regatului.
Starea de urgență și dilema intervenției militare
Confruntat cu o asemenea situație, cu consecințe majore în plan economic și social, la 23 mai 1966, guvernul laburist a declarat Starea de Urgență, prima de la greva din transporturile feroviare (28 mai 1955), prin care structurile militare erau abilitate să intervină pentru deblocarea navelor și implicarea în diverse activități portuare legate de încărcarea/descărcarea mărfurilor.

Cu toate acestea, premierul Harold Wilson nu a apelat nici la Armată și nici la Marina Regală, pentru a menaja iritarea sindicatelor și a evita noi interpelări ale opoziției conservatoare în Camera Comunelor.
O stafie bântuie Marea Britanie: comunismul
Pentru gestionarea crizei, pe lângă Cabinetul premierului britanic a fost constituită o celulă de criză, menită să analizeze evoluția acesteia și să ofere analize sau informații punctuale prim-ministrului Harold Wilson, pentru a-l ajuta în adoptarea celor mai potrivite decizii, care să contribuie la deblocarea situației și revenirea la normalitate în Regat.
Rolul MI-5: Monitorizarea infiltrărilor ideologice
Structura organizațională creată la acea vreme era coordonată de Sir Burke Trend – Secretarul Cabinetului premierului și colonelul Richard (Dick) Thistlethwaite, fost reprezentant al Serviciului de Securitate (MI-5) acreditat la Washington, pe lângă FBI, la acea vreme Șef al Direcției F-4 (anarhiști și troțkiști) din Divizia F, care acoperea informativ probleme interne legate de Partidul Comunist din Marea Britanie (CPGB) și implicarea membrilor săi în industrie, activitatea sindicatelor, a unor contractori guvernamentali ș.a.

Folosirea Serviciului de Securitate (și a Scotland Yard) in monitorizarea acțiunilor declanșate de Sindicatul Național al Marinarilor ne îndeamnă să credem că guvernul laburist dorea să evite cu orice preț nu atât prelungirea grevei, cât ”capturarea” mișcărilor de protest de către comuniști. Exista temerea că ”impotența politică a CPGB va determina liderii comuniști să se implice mult mai agresiv în activitatea sindicatelor din industrie”, context în care premierul Harold Wilson ”părea mai preocupat de capacitatea de acțiune a Partidului decât de intențiile acestuia”.

Este, de altfel, concluzia care se desprinde din analizarea unor documente declasificate din arhivele Serviciului de Securitate, referitoare la informațiile pe care MI-5 le-a trimis structurilor guvernamentale britanice în legătură cu ”planurile Partidului Comunist din Marea Britanie de susținere a grevelor industriale”.
Principalii instigatori: Bert Ramelson și „locotenenții” săi
Într-o asemenea logică, dintr-un prim raport semnat de către Sir Martin Furnival Jones, Directorul General al MI-5, premierul Harold Wilson ”făcea cunoștință” cu principalii instigatori la declanșarea și prelungirea grevei, proveniți din rândurile CPGB, ”capul răutăților” fiind un anume Bert Ramelson (fost Baruch Rachmilievitch). Era născut în Ucraina, emigrat în Canada și stabilit în Anglia, de profesie avocat, comunist cu state vechi, ales nu de mult Organizator-șef industrial.

Acesta era secondat de doi ”locotenenți”: Gordon Norris (docher, membru al Partidului Comunist și președinte al Comitetului de Negociere al NUS), respectiv William Jones, membru în Comitetul Executiv al Sindicatului Lucrătorilor din Transporturi.

Primele ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/07/Mihai-Caraman-1200x717.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ilie Bolojan și unele ONG-uri, „idioții utili” ai Kremlinului]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ilie-bolojan-si-unele-ong-uri-idiotii-utili-ai-kremlinului.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ilie-bolojan-si-unele-ong-uri-idiotii-utili-ai-kremlinului.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Useriștii, „deontologii” și „idioții utili” v-au spus că transparentizarea donațiilor către ong-uri este o măsură la care doar putiniștii visează. Nimic mai fals! Este fix pe dos! Prima lege de acest tip - ea se numește „Foreign Agents Registration Act” - a apărut în SUA și a fost adoptată în 1938. Ea obligă persoanele sau organizațiile care reprezintă interese străine, să se înregistreze la Departamentul de Justiție al SUA și să-și declare activitățile și finanțările.

Dar de unde am scos-o pe aia cu „idioții utili”? Așa i-a numit Leonid Brejnev, secretar general al PCUS, pe activiștii „Greenpeace”, acționați în orb de KGB, peste tot în lume, în interesul URSS. Astăzi, sintagma desemnează categoria dispusă să dea cu petul în borduri, pentru orice inițiativă care le este prezentată a fi măreață.
ONG-urile, o veritabilă industrie
Potrivit Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile, în 2024 existau 127.000 de asemenea organizații. Ele realizau venituri de 4.2 miliarde de euro, cam 1.51 din PIB, și aveau 127.000 de angajați. O industrie mai ceva decât multe alte industrii. În mod sigur, cele mai multe dintre ele caracterizate de activități absolut onorabile.

Pe cale de consecință, majoritatea acestor organizații nu au niciun motiv să protesteze împotriva inițiativei legale de transparentizare a donațiilor din care își susțin activitățile. Ba chiar, fac tot ceea ce pot ca să aducă la cunoștința publicului atât proiectele realizate, cât și pe suporteri.
Nu ne tragem din batracieni!
După cum am mai povestit, în numele fiicei mele am donat pentru Catedrală și am publicat chitanța cu suma blurată. Drept pildă: m-am gândit că unii mă vor urma, ceea ce s-a și întâmplat. Chitanța frumos înrămată șade pe un perete al casei. Așteaptă să fie văzută de nepoți și apoi de copiii lor și tot așa, ca să știe că nu se trag din batracieni, ci din români cu credință în Dumnezeu și neam.

Tot așa, nu am nimic împotrivă ca cei pe care îi ajut după puterile mele mărunte să mă treacă pe o listă publică. Chiar dacă asta încalcă îndemnul evanghelic „Să nu știe stânga ce face dreapta”. Asta, pentru că nu mă rușinez deloc cu micile donații sau milostenii pe care le fac.
Activități potrivnice intereselor economice vitale ale țării
Am mai spus-o, nu este ca și cum aș da bani la curve. Da, dacă aș avea obiceiul ăsta, cred că aș protesta și eu energic împotriva oricărei „transparențe”. Chiar cred că despre asta este vorba. Niște unii, care dau bani la „curve”, s-ar rușina dacă se află public. Și nici „curvele” nu ar vrea să li se afle lista de clienți.

Evident, mai sus am folosit un soi de alegorie hiperbolică doar pentru ușurarea înțelegerii motivelor de opoziție la inițiativa de transparentizare. Este foarte importantă pentru o serie de ong-uri ținerea într-o ceață cât mai densă a legăturii dintre sponsori și activitățile potrivnice intereselor economice vitale ale țării. Cum ar fi?
Blocați hidrocentralele!
Păi, cum ar fi blocarea de către ong-urile „Bankwatch România” și „Declic” a Hidrocentralei Răstolița, finalizată în proporție de peste 90%. Detalii festiviste despre acest caz sunt disponibile chiar pe site-ul „Bankwatch România”. La fel, blocarea Hidrocentralei Bumbești-Livezeni și a amenajării Surduc-Nehoiașu.

Lista este una interminabilă. Au fost blocate lucrările la o serie de hidrocentrale: Pașcani, Surduc-Siriu, Cornetu-Avrig și multe altele mai mici.  Ong-urile au reclamat că aceste hidrocentrale „de tip ceaușist” mută cursuri de apă din arii naturale protejate. Decidenții politici au subliniat în zadar că nefinalizarea acestor obiective generează pierderi de energie ieftină și curată din sistem.
Nu doar Ilie Bolojan luptă împotriva reactoarelor mici
Nici proiectul Neptun Deep nu este trecut cu vederea. În primul rând „Greenpeace”, dar și alte ong-uri, au deschis 6 acțiuni în justiție de suspendare a avizelor și acordurilor de mediu ale uriașului proiect. Ong-urile susțin că exploatarea pune în pericol biodiversitatea din Marea Neagră. De fapt, exploatarea încurcă cu totul altceva.

Să nu cumva să credeți Ilie Bolojan este singurul demolator al proiectului centralei nucleare cu reactoare modulare mici (SMR) de la Doicești. Nu, nu! Este ajutat consistent de „idioții utili” ai lui Leonid Brejnev, de Greenpeace, filiala România, plus alte ong-uri care contestă turbat materializarea proiectului.
Marele adversar: Federația Rusă
Interesul de a frâna toate aceste proiecte, mai ales a acelora din zona energetică, nu este nicidecum al vrăbiuțelor deranjate de roboteala unei hidrocentrale. Nu este nici al meduzelor din Marea Neagră, care vor trebui să ocolească înot platformele marine. Este al Federației Ruse.

Poziția Rusiei față de proiectele energetice ale României este una strategic-ostilă. Cu cât mai multă energie producem, cu atât mai multă putem exporta, în detrimentul exporturilor și influenței rusești. Pentru ruși, riscul ca să devenim cel mai mare producător de gaze din Uniunea Europeană este ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/mirel-curea-editorial-1024x570.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[În așteptarea guvernului, PNL își caută „spiritul anti-PSD”, iar PSD caută clasa de mijloc]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/in-asteptarea-guvernului-pnl-isi-cauta-spiritul-anti-psd-iar-psd-cauta-clasa-de-mijloc.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/in-asteptarea-guvernului-pnl-isi-cauta-spiritul-anti-psd-iar-psd-cauta-clasa-de-mijloc.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În paralel cu lunga discuție despre formarea unei noi majorități de guvernare, partidele își urmează propriile clarificări interne. PNL joacă previzibil cartea consolidării identității anti-PSD. PSD a obținut o victorie pe care caută să o fructifice, iar pentru asta are nevoie de un guvern care să aducă un proiect economic post-Bolojan. 

Sondajul care enervează PSD și tensiunea socială, în lipsa clarității post-Bolojan
Au dreptate să fie neîncrezători liderii PSD citați în media, comentând cifrele ultimului sondaj INSCOP, care prezenta un clasament post-moțiune cu PNL în fața PSD. Spunea unul dintre pesediști: „Noi am pierdut din electorat pentru că am guvernat cu domnul Bolojan în fruntea Guvernului. Nu se putea ca efectul demiterii lui să fie tot pierderea unei părți din nucleul nostru dur. Aici e o chestiune de logică.” Corect. 
Problema este că, într-un moment în care aproape 80% dintre români sunt îngrijorați de situația politică de după căderea Guvernului Bolojan, se pot întâmpla și lucruri care, la prima vedere, par mai puțin logice. Dincolo de scorul PSD, care poate varia în funcție de evenimente, sondajul confirmă un element ce îi îndreptățește pe autorii moțiunii împotriva Guvernului Bolojan: majoritatea populației — 57% — crede că Guvernul Bolojan a fost înlăturat pentru că a crescut taxele și a gestionat prost economia.
Ceea ce face lucrurile și mai puțin clare este faptul că 48,6% dintre participanții la sondaj consideră că moțiunea de cenzură depusă de PSD și AUR va înrăutăți situația din România, în timp ce 44% sunt de părere că acțiunea celor două partide va îmbunătăți situația țării. Tensiune socială, polarizare și neclaritate.

PNL joacă cartea încăpățânării. La baza partidului se discută despre un Congres care să aducă o echipă integral anti-PSD
Eliberat de constrângerile coaliției și având premierul la conducerea guvernului interimar, PNL face ceea ce era previzibil: consolidarea echipei lui Ilie Bolojan la conducerea partidului. Pe de o parte, liderul PNL face un tur al filialelor pentru a măsura disponibilitatea activului de partid pentru ceea ce se prefigurează a fi cel puțin doi ani de opoziție. Pe de altă parte, unii liberali cer deja un congres care să aducă la conducerea partidului o echipă integral aleasă de Ilie Bolojan și, bineînțeles, integral anti-PSD. Deși Crin Antonescu punea recent în discuție libertatea de exprimare din PNL, ceea ce răzbate din discursurile liderilor locali liberali nu este nemulțumirea, ci acceptarea statutului de partid de opoziție.
Există o așteptare realistă a liberalilor privind consolidarea partidului în afara guvernării? Ceea ce se vede în ultimul sondaj INSCOP este că PNL și USR împreună ajung spre 30% și că 34% dintre români cred că Guvernul Bolojan a fost înlăturat pentru că a încercat să reducă privilegiile, corupția și cheltuielile inutile din sectorul public. Acesta pare să fie bazinul electoral al unei eventuale alianțe PNL-USR. O treime din electorat reprezintă, cel puțin la prima vedere, un proiect interesant. Dar reușita unui astfel de proiect va depinde de cât de grea va fi opoziția și de modul în care PNL și USR vor reuși să treacă peste diferențe vechi, de fond. Pentru că ideea unei fuziuni nu surâde niciunuia dintre partide.

Ce face PSD? Ideea unei guvernări PSD care să consolideze clasa de mijloc
Spunea unul dintre liderii PSD care comentau cifrele recente privind poziționarea partidului în sondaje că AUR poate fi depășit doar dacă este lăsat să guverneze. Din nou, corect. Orice partid testat la guvernare dovedește că așteptările legate de ceea ce poate realiza efectiv au fost prea optimiste. Însă aceasta este o situație ideală.
Dincolo de ceea ce își dorește, PSD trebuie să se gândească la ceea ce poate obține. Lia Olguța Vasilescu, unul dintre liderii influenți ai PSD, vorbea la un moment dat despre un guvern asumat de PSD, cu un sprijin parlamentar pe care partidul îl poate obține. România nu se află însă într-o situație economică ușoară, iar fiecare zi suplimentară de instabilitate nu ajută. Evident, guvernarea erodează.
Vorbind despre situația PSD, Adrian Năstase spunea că social-democrații se confruntă cu neputința de a formula o nouă direcție ideologică de stânga. PSD nu mai știe cui să se adreseze. Baza electorală tradițională s-a schimbat, iar strategia stimulentelor financiare pentru pensionari nu mai reprezintă o soluție durabilă și ar fi utilă o gândire pentru consolidarea clasei de mijloc.
Deși este clar de ce ezită și care sunt riscurile, PSD merită să gândească o strategie de guvernare și un program care — chiar și în condițiile dificile de acum — să încerce să lărgească baza electorală dincolo de nucleul dur al pensionarilor pe care partidul încă se bazează. Problema nu este doar scorul PSD, ci și faptul că, în aproape toate sondajele, se vede că votanții PSD sunt tot mai greu de mobilizat. ]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[După Octavian Goga, urmează Regele Mihai? Cum se construiește ghilotina ideologică din Ministerul Adevărului]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/dupa-octavian-goga-urmeaza-regele-mihai.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/dupa-octavian-goga-urmeaza-regele-mihai.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Suntem martorii unui experiment de o duritate intelectuală înfiorătoare. Sub mantaua bunelor intenții și al alinierii la standarde democratice, o parte a elitei noastre politice și culturale s-a apucat de vânătoare de fantome. Ultima victimă? Octavian Goga.

Însă marea problemă nu este unde începe această epurare a spațiului public, ci unde se va opri. Pentru că, dacă aplicăm logica matematică și necruțătoare a „Legii Vexler”, după Radu Gyr, Octavian Goga urmează, inevitabil, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu și cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Regele Mihai.

Nu credeți? Haideți să privim faptele în față, fără ipocrizia specifică saloanelor „progresiste”. Și așa o să înțelegeți mai bine rezervele președintelui Nicușor Dan. Acesta a sesizat CCR considerând că prevederile sunt neclare și riscă să amplifice tensiunile. CCR nu a înțeles, parlamentarii nici atât...

Am văzut cum spațiul public a fost marcat de o scrisoare deschisă semnată de zeci de personalități care cer, în temeiul legii, eliminarea busturilor, a denumirilor de străzi și a instituțiilor care poartă numele lui Octavian Goga. Argumentul lor pare betonat juridic: Goga a condus un partid de extremă dreaptă, a fost un antisemit notoriu și a girat, ca prim-ministru, legi rasiale și xenofobe. 

Până aici, istoria nu poate fi contrazisă. Goga-omul politic a avut rătăciri catastrofale, pe care le-a decontat istoric. Sunt unul din cei care a scris clar despre acest episod istoric.

Însă, când semnatarii scrisorii ne spun, cu o detașare cinică, faptul că „legea nu cenzurează studiul operei literare, ci doar validarea omului politic prin monumente de for public”, asistăm la o mostră de emasculare culturală. Cum poți separa poetul pătimirii noastre de cel care a pășit în istorie? Cum poți pretinde că îl lași pe Goga în manuale, dar îi topești bustul din Copou?

Dar stați, că absurdul abia acum începe.
Capcana istorică: Cine urmează pe lista neagră?
„Legea Vexler” interzice promovarea în public a memoriei persoanelor care au făcut parte sau au condus organizații fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe. Este o lege dură, născută dintr-o traumă istorică legitimă. Problema apare atunci când legea este aplicată retroactiv de către activiști orbi la nuanțele trecutului.

Dacă semnul sub care judecăm istoria este exclusiv cel al „girării” sau al „conducerii” unor astfel de structuri, pun o întrebare simplă, oricât de mult ar deranja tabuurile noastre naționale: Ce facem cu Regele Mihai I?

Să ne întoarcem la manualul de istorie pe care acești „cancel-culture” par să-l fi frunzărit doar pe sărite.

În septembrie 1940, după abdicarea lui Carol al II-lea, pe tronul României urcă tânărul Rege Mihai.

Prin decrete regale semnate de Suveran, România este declarată „Stat Național-Legionar”. Tot sub semnătura și autoritatea Coroanei s-a format guvernul condus de generalul Ion Antonescu, în care Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, deținea funcția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

Mergem mai departe pe firul acestei logici absurde?

Regele Mihai a fost cel care, prin statutul său de Șef al Statului, a girat formal, prin decrete și jurăminte, existența unui regim fascist-legionar în România.

Regele Mihai I a participat la manifestări legionare, în calitate de șef al Statului, a salutat cu brațul ridicat, în stil fascist și a stat la tribună alături de Horia Sima și Ion Antonescu.

[caption id="attachment_4727219" align="alignnone" width="1200"] Regele Mihai, alături de Horia Sima și Ion Antonescu. sursa: arhiva EV Istoric[/caption]
Istoria are nuanțe
Evident, orice om cu scaun la cap și orice istoric de bună-credință va striga instantaneu: „Nu se poate compara! Regele era un tânăr de 19 ani, complet izolat, manevrat de Antonescu, fără nicio putere reală în stat!”

Perfect adevărat! Regele Mihai a fost o victimă a contextului geopolitic, un suveran care a încercat să salveze ce se mai putea dintr-o țară prinsă în menghina dintre Hitler și Stalin. Gestul său de la 23 august 1944 rămâne un act de curaj suprem care a scurtat războiul.

Întrebarea mea pentru este însă alta: Credeți că fanii corectitudinii politice dau doi bani pe nuanțele politice ale anului 1940?

Eu nu cred. E doar o problemă de timp. Pentru talibanii anulării culturale există doar alb și negru, text de lege și execuție publică.

Astăzi s-a acceptat precedentul ca un monument dedicat lui Poetului Octavian Goga să fie dat jos pentru că a condus un partid cu zvastică, mâine ne vom trezi cu aceiași activiști cerând redenumirea bulevardelor „Regele Mihai I” pentru că actul de naștere al Statului Național-Legionar poartă semnătura regală. Și dacă nici acela nu a fost un guvern antisemit, atunci înseamnă că nu știm istorie...
Istoria nu se corectează cu ranga
Trăim în epoca pe care Umberto Eco o descria magistral: cea în care rețelele de socializare au dat drept de vot și de cuvânt unor cohorte de imbecili. „Idiotul satului” a devenit purtă...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/05/dan-andronic-editorial.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Parlamentul paralel. De ce votul minorităților cântărește atât de greu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/parlamentul-paralel-de-ce-votul-minoritatilor-cantareste-atat-de-greu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/parlamentul-paralel-de-ce-votul-minoritatilor-cantareste-atat-de-greu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Winston Churchill a fost desemnat, potrivit unui sondaj realizat de BBC în anul 2002, cel mai mare britanic din istorie. Prim-ministru al Regatului Unit în două mandate, Churchill nu s-a remarcat doar prin activitatea sa politică și de stat, ci și ca ofițer al armatei regale, istoric, scriitor și artist, dobândind o faimă mondială datorită retoricii sale excepționale și spiritului caustic.

Opera sa literară și memorialistică i-a adus în 1953 Premiul Nobel pentru Literatură, devenind astfel singurul șef de guvern britanic recompensat cu cea mai prestigioasă distincție internațională, care celebrează în fiecare an excelența și contribuția adusă umanității. Churchill a fost, de asemenea, primul premier al Regatului Unit căruia i s-a acordat titlul de cetățean de onoare al Statelor Unite ale Americii.
Eroismul din Bătălia Angliei
Bătălia Angliei s-a desfășurat între 10 iulie și 31 octombrie 1940 și s-a încheiat cu respingerea, de către Royal Air Force, a atacurilor lansate de Luftwaffe, prin care Germania urmărea să obțină superioritatea aeriană necesară invadării Marii Britanii (Operațiunea „Leul de Mare”). Ea a fost prima mare campanie militară din istorie purtată exclusiv în aer; în aproape patru luni de lupte, Germania a pierdut 1.900 de avioane și 2.500 de piloți, în timp ce Marea Britanie a pierdut 1.000 de avioane și 500 de piloți.

Din cauza pierderilor uriașe suferite, Adolf Hitler a fost nevoit să amâne pe termen nelimitat invadarea insulei britanice. Această confruntare a demonstrat că Germania nu era invincibilă, reprezentând prima mare înfrângere a mașinii de război naziste. Victoria britanică a oferit Aliaților timpul și baza strategică necesare pentru continuarea războiului, transformând Marea Britanie într-un bastion al rezistenței europene și într-un punct esențial pentru viitoarea eliberare a Europei.

Unul dintre cele mai celebre citate ale marelui om de stat britanic este: „Niciodată în istoria conflictelor umane nu s-a întâmplat ca atât de mulți să datoreze atât de mult unui număr atât de mic”, prin care el îi omagia pe acei piloți din Royal Air Force, susținuți de aviatori din Canada, Noua Zeelandă, Polonia și Cehoslovacia, care, prin curajul lor, apărau existența însăși a măreței națiuni britanice.

A fost unul dintre rarele momente din istorie în care o minoritate restrânsă purta cu adevărat pe umeri destinul unui popor întreg.
Răsturnarea grotescă a istoriei în România
România contemporană pare să fi răsturnat într-un mod grotesc sensul acestei fraze istorice, prin care Winston Churchill îi glorifica pe „The Few”, transformând ideea de „cei puțini” într-un mecanism permanent de negociere politică, rupt de merit și de logica autentică a reprezentării democratice.

Niciodată, în istoria politică a României postdecembriste, atât de mulți — poporul român — nu au fost influențați atât de mult de atât de puțini, expresia referindu-se la parlamentarii grupului minorităților naționale și etnice.

Dar, de această dată, nu prin eroism, nu prin sacrificiu și nici prin salvarea statului într-un moment de cumpănă istorică, ci prin intermediul unui mecanism juridic și politic disproporționat, artificial și aproape intangibil, transformat între timp într-o anomalie constituțională greu de explicat într-o țară membră a Uniunii Europene.
Distincția dintre minoritate etnică și națională
Există o diferență esențială, pe care discursul public românesc o ignoră sau o confundă deliberat: minoritatea etnică nu este același lucru cu minoritatea națională.

O minoritate etnică reprezintă un grup de oameni care împărtășesc aceeași origine culturală, lingvistică ori tradițională, dar care trăiesc integrat în interiorul unui stat, fără a avea în spate un alt stat-națiune care să îi revendice sau să îi reprezinte politic.

În schimb, minoritatea națională presupune existența unei legături directe cu o altă națiune organizată statal, cu un alt centru politic, istoric și simbolic. Cu alte cuvinte, orice minoritate națională este și una etnică, dar nu orice minoritate etnică devine automat minoritate națională.

Diferența nu este una semantică, ci una profund politică și juridică, fiindcă ea privește raportul dintre identitate culturală și loialitate națională. De aceea, statele serioase tratează cu mare atenție această distincție: una ține de protejarea diversității culturale, cealaltă poate deveni, în anumite contexte istorice și geopolitice, o problemă de reprezentare politică, de suveranitate și securitate națională.
Privilegiul electoral și inegalitatea votului
Democrația modernă presupune ca reprezentarea parlamentară să fie obținută prin vot egal și competiție egală, toți cetățenii fiind obligați să respecte aceleași reguli electorale, aceleași praguri, aceleași condiții, aceeași luptă pentru încrederea electoratului, de unde vine și puternica lor legitimitate.

În România însă, există o categorie privilegiată chiar prin Constituție: organizațiile minorităților naționale. Acestea...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Planul secret nume de cod „Ahmadinejad”]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/planul-secret-nume-de-cod-ahmadinejad-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/planul-secret-nume-de-cod-ahmadinejad-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Contextul în care vorbim este cel al războiului izbucnit în miez de noapte în Orientul Mijlociu — un conflict care a schimbat rapid echilibrul strategic al regiunii și economia lumii. Pe 28 februarie 2026, la ora 2:30 dimineața, președintele Donald Trump a postat pe Truth Social un videoclip de opt minute: Statele Unite și Israelul declanșaseră Operațiunea Epic Fury — cea mai masivă campanie de lovituri aeriene coordonate împotriva Iranului din istoria modernă. În primele 12 ore, aproape 900 de atacuri au vizat baze de rachete, instalații nucleare, infrastructură de apărare aeriană și comandamentele militare.

Obiectivul central a fost atins: ayatollahul Ali Khamenei, Liderul Suprem al Iranului de 37 de ani, a fost ucis. Alături de el au murit comandantul CGRI Mohammad Pakpour, ministrul apărării Aziz Nasirzadeh și șeful Marelui Stat Major Mohammad Bagheri. Iranul a ripostat imediat sub Operațiunea ”True Promise IV”, extinzând conflictul în șapte țări în mai puțin de 48 de ore: Bahrain, Iordania, Kuwait, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Irak. Războiul — cunoscut și ca Războiul Ramadanului — a produs mii de morți în Iran, Liban, Israel și statele Golfului, și a deplasat milioane de oameni. Strâmtoarea Hormuz a fost efectiv blocată, declanșând criza globală a combustibilului care afectează astăzi și consumatorii europeni.

Operațiunile derulate în conflictul cu Iranul: Operațiunea SUA         Epic Fury (Pentagon) — 28 feb. – 5 mai 2026; Operațiunea Israel        Roaring Lion (IDF) — simultan cu Epic Fury; Riposta iraniană            True Promise IV — 7 țări vizate în 48 de ore; Prima victimă-lider Ayatollahul Khamenei ucis în prima zi, 28 feb. 2026

Consecințe      Mii de morți, milioane de strămutați, criza Strâmtorii Hormuz
Planul Barnea — trei faze și un candidat imposibil (arhitectura unui plan ambițios)
După Războiul de 12 Zile din iunie 2025, șeful Mossad David Barnea a întors cu 180 de grade doctrina serviciului: în loc să trateze schimbarea de regim ca pe un scenariu imposibil, a ordonat elaborarea unui plan detaliat de răsturnare a guvernului Republicii Islamice în cazul unui nou conflict. Planul — prezentat premierului Netanyahu și unor înalți oficiali ai administrației Trump în ianuarie 2026 — prevedea trei faze succesive: (1) decapitarea conducerii prin lovituri aeriene și asasinate țintite; (2) destabilizarea politică prin campanii de influență și o invazie kurdă din nord; (3) prăbușirea regimului și instalarea unui guvern alternativ.
Prima fază a reușit în mare parte — Khamenei a fost ucis. Fazele a doua și a treia au eșuat profund.
„Planul Mossad ar fi avut șanse foarte bune de reușită dacă ar fi primit autorizare deplină să înainteze.”  — David Barnea, șef Mossad, citat de The New York Times Mobilizarea kurdă la sol nu a produs destabilizarea anticipată, iar Republica Islamică și-a demonstrat o reziliență pe care planificatorii americani și israelieni o subestimaseră profund.

Iranul deținea zeci de baze subterane de rachete (se estimează numărul lor la 30) săpate în granitul munților Zagros și Alborz, la adâncimi de 120 până la 450 de metri, conectate prin peste 100 de sisteme de tuneluri — o capabilitate care a supraviețuit complet loviturilor. Rachetele nu sunt doar depozitate acolo — sunt alimentate și lansate direct din aceste baze subterane. Este o arhitectură militară concepută nu pentru a supraviețui unui atac, ci pentru a continua să lupte după el.
Ce au lovit SUA și Israel - și ce n-au atins?
Loviturile americano-israeliene s-au concentrat în principal pe intrările și ieșirile acestor facilități. Din 27 de deschideri de tuneluri analizate prin imagini satelitare, 77% fuseseră lovite — dar în mai multe cazuri, imaginile au arătat că Iranul începuse să degajeze siturile în mai puțin de 48 de ore. Complexul de la Soffeh, lângă Isfahan, a devenit simbolul acestei dinamici: deși bombardat aproape în fiecare noapte de B-2 și B-52 cu bombe perforante de precizie, rezultatul a fost aproape nul, un rezident local a descris situația astfel: „Vedem muntele bombardat, vedem fumul ridicându-se, dar când ne trezim dimineața, tot din acești munți vedem rachete urcând spre cer"-scrie The Times of Israel.
De ce bombele nu ajung să lovească rachetele?
Fizica e directă: orice activ iranian aflat în interiorul infrastructurii subterane a supraviețuit — aceasta e concluzia centrului de cercetare Alma, care a urmărit infrastructura de rachete iraniană ani de zile. Bombele perforante GBU-57 — cele mai grele din arsenalul american — pot penetra până la 60 de metri în beton armat. Granitul dur al Zagros-ului oferă o protecție echivalentă la adâncimi mult mai mici.

La 200-450 de metri adâncime, nu există armă convențională care să ajungă. Sistemul de tuneluri include uși antișoc separate ca puncte de ieșire și o rețea de căi ferate care redirecționează traficul când un portal e pierdut — infrastructura subterană rămânând operațională.
Dovada este în cifre.
Dacă capacitat...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[O mare necunoscută: în ce mai constă suveranitatea României]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/o-mare-necunoscuta-in-ce-mai-consta-suveranitatea-romaniei-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/o-mare-necunoscuta-in-ce-mai-consta-suveranitatea-romaniei-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Una dintre marile diferențe dintre secolul trecut și acesta este că răul și-a schimbat stilul. Înainte, el venea teatral, cu cizme, cu discursuri urlate, cu gesturi ample, cu mulțimi hipnotizate în piețe. Avea ceva grotesc și grandios în același timp. Puteai să-l vezi, să-l urăști, să te temi de el. Astăzi însă, răul poartă ochelari subțiri, vorbește calm, aproape politicos, și apare la televiziuni cu grafice colorate în spate. Nu mai ridică vocea. Explică. Nu mai amenință. Argumentează. Nu mai vorbește despre destin, glorie sau sânge, ci despre sustenabilitate, optimizare, eficiență și tendințe. Și tocmai această blândețe tehnică îl face mai greu de înțeles și, poate, mai primejdios.

M-am gândit la asta recitind în minte ”Fizicienii”. Piesa lui Dürrenmatt aparține încă unei lumi tragice, în care savantul descoperă ceva atât de teribil încât încearcă să fugă de propria inteligență. Fizicienii lui sunt oameni sfâșiați între cunoaștere și conștiință. În spatele nebuniei lor există încă o dramă morală. Ei se tem de ceea ce au creat. Se ascund. Simulează delirul. Vor să împiedice catastrofa.
Nu mai e deloc așa, azi…
„România lipsește de la datorie în diplomația de la Bruxelles”, au declarat cinci diplomați și oficiali europeni pentru revista neomarxistă ”Politico”. Bucureștiul evită frecvent să se implice public în negocieri sensibile sau să își promoveze activ propriile interese în „bula” de la Bruxelles.

Pentru cine a trăit suficient și a văzut cum funcționează puterea, această constatare nu este o surpriză. O țară care și-a amanetat suveranitatea nu mai are, în sens profund, nevoie de politică externă. Politica externă presupune voință proprie, interese formulate clar și disponibilitatea de a spune „nu” atunci când aceste interese sunt amenințate. Dar ce rost are să negociezi, dacă deciziile esențiale sunt deja asumate în altă parte?

În asemenea condiții, diplomația devine un decor. Ambasadorii participă la recepții, miniștrii zâmbesc protocolar, comunicatele vorbesc despre „parteneriate” angajamente europene, partide pro-europene sau pro-occidentale” PNRR”, „solidaritate” și „aliniere”. În spatele acestei recuzite, marile opțiuni sunt discutate discret, în întâlniri fără martori, în birouri din Bonn, Viena sau în alte centre unde puterea economică și politică se exercită fără emfază. Premierii se întorc apoi acasă și nu prezintă niciodată concluziile. Semnează angajamente secrete. Ca și când România ar fi proprietatea lor. Nimic nu se mai dezbate în Parlament.  Totul e secretizat iar românul e sărăcit și nu știe niciodată de ce…
Nu este vorba doar despre supunere politică, ci și despre o disciplinare economică atent orchestrată.
Programul SAFE și alte mecanisme similare sunt invocate ca dovezi ale unei integrări care presupune costuri și obligații asumate cu o obediență aproape reflexă. Se vorbește solemn despre securitate și modernizare, dar în realitate nota de plată este suportată de aceeași economie fragilă, în timp ce beneficiarii reali se află în altă parte.

În paralel, capitalul românesc este tratat ca o anomalie suspectă. Antreprenorul autohton este privit cu neîncredere, împovărat birocratic și fiscal, rareori susținut coerent. În schimb, marile companii multinaționale sunt întâmpinate cu facilități, excepții, subvenții și un respect pe care statul îl refuză propriilor cetățeni. Mesajul implicit este limpede: adevărata competență și legitimitate vin din exterior, iar rolul localnicilor este să consume, să muncească și să tacă.

Companiile strategice ale statului, construite de generații întregi, sunt privite nu ca instrumente ale independenței economice, ci ca active negociabile. Se discută periodic despre listări, privatizări și „optimizări”, într-un limbaj tehnocratic ce ascunde aceeași idee simplă: ceea ce mai aparține formal statului poate fi înstrăinat atunci când contextul o cere. Resursele, infrastructura, energia și sectoarele esențiale încetează să mai fie expresia unei suveranități și devin simple bunuri transferabile.
Totul se desfășoară sub vocabularul moralizator al modernizării.
Cine ridică obiecții este acuzat deputinism, populism sau nostalgie după comunism. Cine întreabă cui folosește această ordine economică și politică este privit ca un element periculos, perturbator. În realitate, întrebarea este legitimă: dacă România nu își mai apără activ interesele, dacă acceptă orice, fără negociere costuri și constrângeri, dacă își slăbește sistematic capitalul propriu și își înstrăinează activele strategice, în ce mai constă suveranitatea?

O țară poate continua să aibă drapel, imn și instituții, dar acestea pot deveni simple simboluri ceremoniale. Suveranitatea nu se măsoară în parade și discursuri, ci în capacitatea concretă de a decide, de a negocia și de a refuza atunci când interesul național o cere. În clipa în care această capacitate dispare, statul rămâne doar ca formă, iar fondul este administrat de alții.

Constatarea Politico este, în acest sens, mai ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ce spune analiza ChatGPT despre scandalul Sebastian Ghiță. Concluzie surprinzătoare]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ce-spune-analiza-chatgpt-despre-scandalul-sebastian-ghita-concluzie-surprinzatoare.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ce-spune-analiza-chatgpt-despre-scandalul-sebastian-ghita-concluzie-surprinzatoare.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Acuzația lansată în spațiul public de activistul moldovean Valeriu Pașa: „Sebastian Ghiță este agent rus confirmat”, este spectaculoasă, dar tocmai de aceea trebuie judecată rece.

În astfel de cazuri, nu este suficient să existe o suspiciune rezonabilă, o coincidență politică sau o preluare de narațiuni favorabile Rusiei. Trebuie văzut ce probează documentele și, la fel de important, ce nu probează.
Acuzația la adresa lui Sebastian Ghiță
În cazul de față, punctul de plecare este o investigație publicată de FIP.am, care descrie documente și comunicări scurse din zona Social Design Agency. Aceasta este o structură rusească asociată operațiunilor de influență și dezinformare în afara Rusiei.

Social Design Agency nu este o entitate oarecare: Marea Britanie a sancționat-o în octombrie 2024, acuzând-o că a acționat ca instrument al Kremlinului în campanii de dezinformare și destabilizare. Departamentul de Justiție al SUA a descris operațiuni rusești similare ca fiind coordonate sub controlul administrației prezidențiale de la Moscova.

Pentru că am o relație personală de prietenie cu Sebastian Ghiță am preferat să caut un analist neutru: ChatGPT. Căruia i-am pus niște întrebări, dându-i documentele prezentate public la analiză.

Vă las să citiți răspunsurile.
Dacă rezultă din documentele analizate că Ghiță este agent rus
ChatGPT: Nu, nu rezultă în sens strict. Din documentele invocate rezultă că Sebastian Ghiță apare într-un scenariu de lucru al unei rețele rusești de influență.

Nu rezultă, din ce este public, că a fost recrutat, plătit, instruit direct sau că a acceptat să execute o operațiune.

Formula „agent rus confirmat” este deci o concluzie mai tare decât proba. Ca să poți spune asta solid, ar trebui să existe măcar una dintre următoarele dovezi: comunicare directă cu el, accept explicit, transfer financiar, instrucțiuni primite, acțiune publică executată conform planului sau mărturii/documente care arată relația operațională.

Ce se poate spune corect este: Ghiță apare în documente atribuite unei infrastructuri rusești de dezinformare ca posibil instrument de propagare a unei narațiuni anti-Maia Sandu.

Investigația FIP.am descrie pachetul de documente ca provenind din zona Social Design Agency, entitate legată de campanii rusești de influență în mai multe țări. (FIP.AM)
A fost Sebastian Ghiță parte a unui plan sau a făcut parte activ din plan
ChatGPT: Din datele publice, rezultă că a fost parte a unui plan, dar nu că a făcut parte activ din plan.

Diferența este decisivă.

„Parte a unui plan” înseamnă că operatorii ruși l-au avut în vedere, l-au inclus într-o idee de operațiune sau au considerat că România TV putea fi folosită pentru a lansa o narațiune. Asta pare susținut de documente.

„Parte activă din plan” ar însemna că Ghiță a fost contactat, a acceptat, a cooperat sau a executat ceva. Asta nu este demonstrat de informațiile publice disponibile.

Mai mult, chiar relatarea citată de tine spune că Ghiță nu a mai ieșit public cu declarația respectivă. Acest lucru slăbește teza implicării active. Poate fi vorba despre o tentativă, o idee internă, un plan neexecutat sau o abordare eșuată. Nu avem, din aceste documente, dovada participării lui conștiente.

Formularea cea mai precisă ar fi: Sebastian Ghiță a fost inclus într-un scenariu operațional al unei rețele rusești, dar nu este dovedit că a participat activ la acel scenariu.
Este credibilă o asemenea dezvăluire
ChatGPT: Da, dezvăluirea este credibilă ca indiciu despre o operațiune rusească de influență. Nu este suficientă, singură, ca probă finală că Ghiță este agent rus.

Este credibilă din trei motive.

În primul rând, sursa documentelor nu este marginală: FIP.am este o platformă de fact-checking/investigații care a publicat o analiză amplă despre documente, corespondență, rapoarte și planuri atribuite Social Design Agency. (FIP.AM)

În al doilea rând, Social Design Agency este deja tratată de guverne occidentale ca actor de dezinformare al Kremlinului. Guvernul britanic a sancționat SDA în octombrie 2024, spunând că a fost expusă ca entitate însărcinată de Kremlin să incite proteste anti-Ucraina în Europa. (GOV.UK) Departamentul de Justiție al SUA a descris SDA și alte entități rusești ca participante la operațiunea de influență „Doppelganger”, coordonată de guvernul rus. (Department of Justice)

În al treilea rând, narațiunea descrisă: Maia Sandu, România, alegeri, România TV, presupuse ingerințe se potrivește cu tiparul mai larg al campaniilor rusești de influență: folosirea unor actori media locali pentru a lansa teme toxice, apoi amplificarea lor în spațiul public.

Dar credibilitatea generală a dezvăluirii nu înlocuiește proba individuală împotriva lui Ghiță. Documentele pot fi credibile în privința intenției rețelei rusești, dar insuficiente în privința implicării personale a lui Ghiță.
Este credibil Valeriu Pașa
ChatGPT: Valeriu Pașa este o sursă credibilă pentru context și preluare, dar ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/06/dan-andronic-editorial-2-1024x687.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ne place, nu ne place, trebuie să recunoaștem: germanii au fost deștepți în SAFE, noi am fost proști!]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ne-place-nu-ne-place-trebuie-sa-recunoastem-germanii-au-fost-destepti-in-safe-noi-am-fost-prosti.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ne-place-nu-ne-place-trebuie-sa-recunoastem-germanii-au-fost-destepti-in-safe-noi-am-fost-prosti.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Este subiectul continuu care ne ocupă viața din luna martie: achizițiile de armament și tehnologie pentru înzestrarea armatei. Scandalul e imens de când s-a aflat că miliardele de euro, pentru care România s-a împrumutat pentru programul SAFE, nu aduc beneficii importante industriei țării, ci merg către o firmă din Germania, producătoare de tehnică militară. Alegerea aparține Guvernului României.

Situația se cunoaște, acuzațiile curg atât din mediul industriei de apărare, cât și din mediul politic. Numele companiei germane Rheinmetall a fost și este intens mediatizat deoarece contractul din programul SAFE nu s-a făcut transparent, pentru că cel mai mare procent din împrumutul de circa 17 miliarde de euro merg către această companie, în loc să dezvolte performanță și locuri de muncă în România.
Când a ales Ilie Bolojan și Radu Miruță colaborarea cu firma din Germania
Rheinmetall deține pachetul majoritar de acțiuni la fabrica Automecanica din Mediaș, județul Sibiu, din anul 2024. A preluat 72% din acțiunile  companiei de vehicule militare Automecanica Mediaș ca să asambleze transportoare blindate Lynx.

Ministrul Economiei la acea vreme era Radu Miruță, care a fost încântat de colaborare și de faptul că răspunde astfel cerințelor europene. Ursula von der Leyen transmisese că Europa trebuie să investească în securitatea și apărarea continentului și să ajute în continuare Ucraina să se apere împotriva agresiunii Rusiei.

În vara anului trecut (iulie 2025), așa cum am scris într-un alt articol, ministrul Radu Miruță a făcut tot ce a ținut de el și a aranjat o colaborare mai extinsă cu compania militară germană, arătându-i premierului Ilie Bolojan ce benefică va fi pentru România. Astfel, s-a ajuns la semnarea unui Plan. Planul de Acțiune România-Germania – a fost intitulat, și a fost semnat la Berlin în iulie 2025, de premierul Bolojan și de ministrul Economiei, Radu Miruță.
N-am știut noi prea multe la vremea aceea, ne-a mirat doar deplasarea în Germania a premierului, fiind prima ieșire în spațiul internațional.
Ministrului român al Economiei, citat de presa din Germania, califica parteneriatul cu compania militară Rheinmetall ca fiind „o etapă majoră” în punerea în aplicare a Planului de Acțiune România-Germania.

Această cooperare bilaterală consolidată presupune un dialog politico-diplomatic mai activ, susținerea reciprocă la nivelul UE. Planul de Acțiune România-Germania e o formulă de aprofundare a relațiilor bilaterale, fără ca acestea să fie transformate, însă, într-un parteneriat strategic, explica ministrul Radu Miruță.

Apoi, ce să vezi, când să înceapă selecția și atribuirea de contracte în proiectul SAFE, a intervenit pocinogul ministrului Apărării, Ionuț Moșteanu (tot de la USR), descoperit că n-are studiile în regulă. A fost făcut de rușine în presă, a demisionat, iar la cârma Armatei române premierul Ilie Bolojan l-a desemnat, în noiembrie 2025, pe Radu Miruță. Doar îl văzuse ce priceput era la planul de înarmare când fuseseră la Berlin!

În acel Plan măreț era vorba despre contractul semnat cu compania Rheinmetall pentru construirea fabricii de pulberi în orașul Victoria. Costul: peste 500 de milioane de euro. 400 de milioane de euro de la Rheinmetall și 120 de milioane de euro contribuție autohtonă.
Germanii au fost deștepți, noi am fost proști!
Românii au o vorbă, transmisă din generație în generație: Nu-i prost cel ce cere, ci ăla care dă! Iar Guvernul Bolojan asta a făcut când a împărțit „tortul” SAFE, cu bani împrumutați pe care țara va trebui să-i restituie cu dobândă de 3%.

Compania germană Rheinmetall a câștigat în România 6 din cele 15 contracte ale programului european SAFE. Germanii din industria militară urmează să încaseze peste 5,6 miliarde de euro, reprezentând mai mult de jumătate din fondurile alocate. Planul Bolojan-Miruță a reușit, dar afacerea și suma a generat controverse și acuzații de favorizare din partea altor producători, români și străini.  Romarm, compania națională militară de stat, a avut un punct de vedere foarte critic în legătură cu contractele cu Rheinmetall.
La noi, totul s-a făcut în tăcere
Am consultat presa germană din ultimii doi ani și am avut revelația că nemții au știut să-și facă bine temele cu privire la apărarea propriei țări, a dezvoltării industriei de armament, a obținerii de contracte externe cât mai avantajoase. La noi, totul s-a făcut în tăcere. Nu de acum, din timpul lui Bolojan, ci de-a lungul anilor. Pe la sfârșitul anilor 90, scriam despre traficul de armament, cum niște șmecheri exportau din România arme și ne aduceau la schimb țigări.

Hai să vedem ce a făcut Germania după ce a izbucnit războiul în Ucraina și, mai ales, după ce Comisia Europeană a dat undă verde înzestrării armatelor de pe continent!

La scurt timp după izbucnirea războiului în Ucraina, cancelarul Olaf Scholz a anunțat alocarea a 100 de miliarde de euro pentru armament. Ca și în România, nu toate companiile din industriei de apărare au reuș...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/02/simona-editorial.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Operaţiunea cu numele de cod „Toga neagră”]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/operatiunea-cu-numele-de-cod-toga-neagra-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/operatiunea-cu-numele-de-cod-toga-neagra-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Început fulminant de sezon la malul Mării Negre, în oraşul cu cei mai mulţi milionari în euro din România. Constanţa. Din cauza încălzirii globale, temperaturile nu au fost deloc bune pentru un prim scăldat în mare pe anul ăsta. Aşa că începutul de sezon a debutat cu ceva mult mai spectaculos. Arestarea a doi procurori vedetă ai judeţului. Gigi Ştefan Valentin şi Teodor Niţă. Mascaţi, cătuşe, imagini cu un palat al procurorului Gigi pe malul lacului Siutghiol, filmat de sus, cu drona, să se vadă cât este de mare.

Rezultatele acestor descinderi care au ţinut loc de tradiţionala baie de la început de sezon au fost şi ele spectaculoase. Nu mai puţin de 100.000 de euro găsiţi în biroul procurorului. Alţi 30 de mii găsiţi în maşină, probabil să-i aibă de chetuială dacă pleacă la drum pe nepusă masă. În acelaşi timp, apar şi filmuleţe în care, procurorul Gigi discută chiar în biroul lui cu tot felul de persoane, dar nu pentru a le ancheta, ci a face aranjamente. De asemenea, sunt şi imagini în care se vede clar cum ia bani de unul dintre musafirii din birou şi-i bagă în buzunar.
Din tot acest festival la malul mării am înţeles că propcurorul Gigi îşi făcuse în biroul său de la parchetul din Constanţa un fel de ghişeu la care aştepta clienţii.
Cine avea o problemă cu Justiţia, un dosar de aranjat, de băgat la sertar până la prescripţie sau avea nevoie de o sentinţă favorabilă din partea vreunui judecător care se afla sub patronajul procurorului Gigi, se ducea la acest ghişeu şi-şi aranja treaba.

Pentru el, sau pentru prieteni cu probleme. Nu s-a stabilit, deocamdată, dacă procurorul Gigi dădea comision din ce încasa ca şpagă şi celui care-i aducea clienţi la ghişeu, aşa cum se face într-o societate capitalistă care se respectă. Şi pentru ca reţeta să fie completă, mai aflăm şi că procurorul Gigi a trecut palatul de pe malul lacului pe numele fostei soţii, de care, orbit de atâta bogăţie, n-a mai văzut-o aşa de frumoasă ca în ziua nunţii şi a divorţat. Dar pentru că se obişnuise cu ea, ca fierarul cu scânteia, a consimţit să locuiască în continuare sub acelaşi acoperiş, netemător că soţia, odată văzută proprietăreasă, l-ar putea da afară. Oricum, la cât de mare este căsoaia, probabilitatea să se întâlnească, dacă sunt certaţi, este foarte mică.

Celălat procuror arestat, Teodor Niţă, la prima vedere nu are legătură cu Gigi Valentin. Niţă, care se specializase în protecţia mediului şi bătălia pentru o planetă curată încercase să-i convingă pe pompieri să nu se mai joace cu focul în ceea ce priveşte o locantă şi să n-o închidă.
După toată această tevatură, acuzaţiile formulate de Parchetul General la adresa procurorilor arestaţi par nişte glume:
Gigi Ștefan este acuzat de procurori de trafic de influență, iar Teodor Niță de abuz în serviciu şi instigare la abuz în serviciu. Şi ca totul să fie estival, aşa, cu mânecă scurtă, dosarul este instrumentat de procurorul Marius Iacob din cadrul Parchetului General. Cel care şi-a dovedit competenţa profesională în celebrul „Caz Elodia”. Iacob și-a motivat cererea de arestare pentru 30 de zile, spunând că cei doi procurori, Niță și Ștefan, reprezintă un ”pericol social extrem de ridicat” și un ”pericol ridicat pentru ordinea publică” pentru că au manifestat un ”dispreț profund” pentru valorile democrației și drepturile omului, de a umplut de rumeguş camera în care a redactat documentul.

Dispreţ profund pentru valorile democraţiei, dar totuşi preţ mai mult decât profund pentru constituirea unui grup de crimă organizată. Infracţiune de care, deocamdată, cei doi nu sunt acuzaţi. Pentru că procurorul Gigi nu s-a rezumat doar la a-şi aştepta la ghişeu clienţii pentru măsluitul dosarelor. Că nu poţi şti cum merge piaţa la ghişeu. Clienţii pot veni, sau nu. Aşa că împreună cu Teodor Niţă, că tot se mai întrebau unuii care este legătura dintre cei doi, au pus la punct un grup de criminalitate organizată, menit să găsească clienţi. Să nu mai rămână afacerea la voia întâmplării, ci să aibă cotizanţi stabili.
Am fi naivi să credem că acel palat de pe malul lacului al procurorului Gigi s-a construit în câteva zile, de luni, săptămâna trecută şi până joi, când au avut loc percheziţiile.
Că până atunci acolo fusese loc viran şi, imediat ce a răsărit imobilul şi Parchetul General a aflat al cui este, au năvălit. Şi ca bonus pentru promptitudine, au mai găsit şi sumele de bani din biroul şi maşina procurorului. Că pe Niţă, l-au găsit lefter. Doar cu dragostea pentru o planetă curată prin buzunare.

Afacerea procurorilor cu dosarele a început încă din 2018, de pe vremea când Constanţa era stăpânită de grupul Radu Mazăre – Nicuşor Constantinescu – Sorin Strutinsky. Atunci a crescut pe malul lacului şi palatul procurorului Gigi. Şi nu s-a rezumat doar la a aştepta clienţii la ghişeu. Unul dintre terenurile de vânătoare a fost, desigur, Portul Constanţa. Aici, grija pentru mediu a procurorului Niţă s-a manifestat prin lupta împotriva importatorilor de haine la mâna a doua. N...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Omul în fața viitorului - între inteligența artificială şi responsabilitate]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/omul-in-fata-viitorului-intre-inteligenta-artificiala-si-responsabilitate.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/omul-in-fata-viitorului-intre-inteligenta-artificiala-si-responsabilitate.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Discuția despre inteligența artificială traversează astăzi aproape toate disciplinele majore: informatică, drept, economie politică, filosofie morală, teologie, studii media și securitate. Motivul este simplu.

IA nu mai funcționează doar ca tehnologie specializată, ci ca strat invizibil de decizie și predicție peste activități dintre cele mai cotidiene: ce citim, ce cumpărăm, ce drum parcurgem, ce ofertă de muncă primim, ce conținut ni se recomandă și, în anumite contexte, chiar ce risc social sau medical ni se atribuie. Din această perspectivă, problema decisivă nu este dacă mașinile devin mai rapide decât oamenii la anumite sarcini, ci dacă omul ajunge să se înțeleagă pe sine doar în termenii a ceea ce poate fi calculat, anticipat
și optimizat.1
Inteligența artificială trebuie înțeleasă drept un test antropologic major
Această mutație are consecințe care depășesc cu mult registrul eficienței. Dacă tehnologia devine nu doar instrument, ci criteriu ultim de inteligibilitate a realului, atunci viața morală este tradusă în scoruri, relațiile sunt mediate de platforme care monetizează atenția, iar ima­ginea omului este redusă la perfor­manță cognitivă și comportamentală. Nu este întâmplător faptul că documentele normative contemporane insistă asupra unei IA centrate pe om, demne de încredere și compatibile cu drepturile fundamentale, în timp ce interven­țiile magisteriale recente avertizează simultan împotriva demonizării tehnologiei și împotriva idolatrizării ei.2

Teza acestui articol este că IA trebuie înțeleasă drept un test antropologic major. Dacă omul este definit exclusiv prin funcționalitate și perfor­manță, atunci IA poate deveni noul etalon implicit al valorii, iar cei vulnerabili vor fi împinși la margine. Dacă însă omul este gândit ca persoană - corporală, relațională, liberă și deschisă adevărului și binelui -, atunci IA rămâne ceea ce trebuie să fie: un artefact puternic, util, uneori admirabil, dar mereu subordonat unei ordini a scopurilor care nu poate fi produsă de algoritmi.

Una dintre cele mai persistente iluzii ale modernității digitale este ideea că algoritmul ar fi, prin definiție, mai obiectiv decât judecata umană.
Inteligența artificială și etica
A spune că algoritmul nu este neutru nu înseamnă a nega utilitatea lui analitică. Înseamnă doar a recunoaște caracterul său socio-tehnic. Un model de recrutare, de exemplu, nu operează într-un vid moral: el învață din date despre angajări trecute, adică dintr-o istorie a instituției. Dacă acea istorie conține excluderi sistematice, modelul poate transforma prejudecata trecută în normă predictivă pentru viitor. În mod similar, un sistem de evaluare a riscului sau un instrument de moderare automată a conținutului preia inevitabil ipoteze despre ceea ce contează, despre ceea ce merită protejat și despre ceea ce poate fi sacrificat pentru eficiență. Din acest motiv, opacitatea tehnică nu este niciodată doar tehnică; ea devine opacitate morală și politică.3

Literatura de specialitate a arătat că diferitele coduri de etică a IA tind să conveargă în jurul unor principii relativ stabile: binefacere, autonomie, justiție, explicabilitate și responsabilitate. Această convergență este importantă pentru că indică existența unui consens normativ minim.

Totuși, aici apare o dificultate decisivă. Principiile sunt necesare, dar nu sunt suficiente. Brent Mittelstadt a observat convingător că simplul consens asupra unor valori înalte nu produce, de la sine, o practică etică robustă. În absența unor norme profesionale stabilizate, a unor proceduri clare de implementare și a unor mecanisme de răspundere bine definite, „etica IA” riscă să devină mai degrabă un limbaj legitimant decât un regim efectiv de limitare a puterii tehnologice. Între formularea principiilor și aplicarea lor se deschide, adesea, un gol instituțional serios.4
De la opacitate la răspundere
Întrebarea etică fundamentală nu este, așadar, numai ce poate face sistemul?, ci cine răspunde când sistemul produce un prejudiciu? În sistemele complexe, răspunderea se dispersează între dezvoltatori, furnizori de date, manageri, integratori, instituții care cumpără soluția și operatori care o folosesc. Rezultatul este paradoxal: cu cât o infrastructură tehnică este mai sofisticată și mai distribuită, cu atât devine mai dificil de identificat un centru clar al deciziei și, implicit, al răspunderii.5

Santoni de Sio și Mecacci propun o analiză utilă atunci când disting între mai multe forme de goluri de responsabilitate: goluri în control, goluri epistemice, goluri normative și goluri în trasabilitatea deciziei. Cu alte cuvinte, nu știm întotdeauna cine controlează efectiv sistemul, cine înțelege suficient mecanismul intern, după ce norme evaluăm o decizie emergentă și cum reconstruim lanțul cauzal al prejudiciului. Dacă acceptăm aceste goluri ca inevitabile, ajungem fie la fatalism tehnologic - nu se poate altfel -, fie la deflația morală - nimeni nu e cu adevărat responsabil -, fie...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/03/Inteligenta-artificiala-2-1200x720.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România versus Polonia: Competiția mută din culisele Flancului Estic]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-versus-polonia-competitia-muta-din-culisele-flancului-estic.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-versus-polonia-competitia-muta-din-culisele-flancului-estic.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Imaginea oficială de la summitul București 9 (B9) este mereu impecabilă: un tablou de familie în care liderii Flancului Estic își strâng mâinile cu vigoare, se îmbrățișează cordial și afișează zâmbete largi, de un optimism aproape chirurgical. Totul se sfârșește, desigur, cu o declarație comună atotcuprinzătoare, în care abundă termeni precum „unitate de nezdruncinat”, „solidaritate transatlantică” și „coeziune strategică”.

În rândurile de mai jos, voi încerca să arăt ce s-ar putea ascunde în spatele acestei coregrafii menită să ne apere existența dincoace de limita a ceea ce Dino Buzzati numea metaforic ,,Deșertul tătarilor’’.
Toți la Cotroceni, dar cu ochii peste ... Atlantic
Momentul politico-diplomatic de la Palatul Cotroceni afișează un magnetism aparte, menit să transmită Moscovei că zidul de la Marea Baltică la Marea Neagră - așa cum odată era Marele Zid Chinezesc împotriva mongolilor sau Zidul Atlanticului al lui Erwin Rommel, împotriva debarcării Aliaților - este dintr-o singură bucată, fără fisuri, dar cu tot mai multe santinele pe metereze.

Însă, odată ce blițurile aparatelor de fotografiat se sting și ușile grele se închid pentru ședințele de lucru, parfumul unității lasă locul unui miros înțepător de competiție. Dincolo de retorica oficială, Formatul B9 pare să devină ringul unei alte competiții, cea pentru influență, resurse strategice și mai ales, pentru atenția (și trupele) unchiului Sam.
România – Polonia, competiție simetrică sau ... asimetrică
Axa Varșovia-București - inițiatoarea acestui format în 2015, ca răspuns la anexarea Crimeei și tendințele expansioniste ale Moscovei - constituie fără îndoială nucleul politico-militar al Flancului Estic. Dar, în timp ce în documentele oficiale cele două capitale vorbesc pe o singură voce, în realitate între ele au apărut germenii unei concurențe pentru  leadership-ul regional. Nu este o ruptură, ci o surdă și elegantă competiție pentru titlul de „prim-ministru” al apărării (est)europene în fața amenințării rusești. Deși pleacă de la aceleași premise de securitate, viziunile și mai ales vitezele de execuție diferă flagrant. În cele ce urmează, vom diseca cele trei falii competitive care transformă acest parteneriat strategic într-o cursă contra cronometru pentru relevanță geopolitică.
Marile atuuri ale Varșoviei
Axa Nord-Sud este prima mare scenă unde Varșovia a demonstrat cum se joacă șahul diplomatic la nivel de maeștri. În timp ce restul regiunii încă procesa șocul invaziei din Ucraina, Polonia a reușit performanța de a folosi ingenios extinderea NATO către Suedia și Finlanda pentru a-și consolida propriul flanc nordic. Pentru Varșovia, Marea Baltică pare să devină un „lac polonez”, un spațiu unde atuurile sale sunt indiscutabile: cheltuieli militare care au atins stelele (peste 4% din PIB), o modernizare a armatei făcută cu o viteză care lasă restul Europei fără suflare și o poziție geografică critică - transformată la fel de ingenios într-un instrument diplomatic ,,de lucru’’ - între enclava Kaliningrad și „poarta” Bielorusiei.
Varșovia, campioană europeană la un sport numit ,,lobby diplomatic’’
Agresivitatea diplomatică a Poloniei - în sens pozitiv, desigur - este de manual. Prezența liderilor nordici la București sau în alte capitale din format este, în realitate, rezultatul unei munci de lobby dusă de Varșovia în ultimii ani. Pentru Stockholm sau Helsinki - ca să nu mai vorbim de baltici - „centrul de greutate” al apărării estice este la Varșovia, în timp ce România este privită ca un partener respectabil, dar secundar, aflat undeva la periferia sudică a intereselor lor imediate. Polonia nu s-a mulțumit să fie un simplu membru B9, ci a devenit arhitectul care decide unde se mută reflectoarele securității europene, lăsând Bucureștiului perspectiva unui spectator, care aplaudă de pe margine succesele „fratelui mai mare” de la Nord.
Cum ar recunoaște Ankara rolul de ,,pivot’’ al României în zona Mării Negre
În acest peisaj efervescent, Bucureștiul pare adesea un actor pasiv, luat de curentul evenimentelor mai degrabă decât un navigator care își stabilește singur cursul. România deține o poziție strategică de aur la Marea Neagră, însă nu a dovedit încă o viziune diplomatică pe măsura acestui potențial. Există, desigur, scuza eternă numită Turcia – „copilul teribil” al Alianței, un lider regional cu pretenții de hegemon - ajutată de o Convenție, cea de la Montreux, veche de un aproape un secol - care privește orice inițiativă în Marea Neagră prin prisma propriilor interese.

Însă, o diplomație creativă ar fi trebuit să vadă dincolo de blocajele Ankarei. Dacă Bucureștiul ar fi avut curajul și viziunea de a atrage Grecia într-un format de cooperare consolidat, poziția României ar fi fost mult mai solidă. O axă București-Atena ar fi echilibrat balanța geopolitică, forțând chiar și Turcia să recunoască un rol de pivot pentru România.
Războiul României cu ... geografia
Marea Neagră nu ar trebui să fie doar o zonă de tranzit pen...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Rolul cadrului de rezoluția bancară pentru drumul României către zona euro]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/leonardo-badea-prim-viceguvernator-bnr-rolul-cadrului-de-rezolutia-bancara-pentru-drumul-romaniei-catre-zona-euro.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/leonardo-badea-prim-viceguvernator-bnr-rolul-cadrului-de-rezolutia-bancara-pentru-drumul-romaniei-catre-zona-euro.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Pentru economia României și pentru menținerea ritmului de convergență la nivel european, calitatea cadrului instituțional are o importanță fundamentală. 

În ultimele decenii, experiența internațională a arătat că diferențele de dezvoltare dintre state sunt influențate nu doar prin resurse naturale, poziționare geografică sau alte avantaje materiale specifice, ci și prin robustețea instituțiilor publice, capacitatea acestora de a transmite încredere și a asigura predictibilitate și modul în care reușesc să faciliteze gestionarea de către actorii economici a riscurilor, perioadelor de tensiune și incertitudine.

Una dintre ideile centrale ce se regăsesc în lucrările laureatului Premiului Nobel pentru economie Daron Acemoglu - prezent recent la București, în cadrul unei conferințe dedicate viitorului economiei - este aceea că dezvoltarea sustenabilă a unei națiuni depinde în mod esențial de calitatea instituțiilor sale. 

Cu alte cuvinte, prosperitatea pe termen lung nu este doar rezultatul acumulării de capital sau al progresului tehnologic, ci și al existenței unor mecanisme instituționale capabile să susțină stabilitatea, încrederea și buna funcționare a economiei.

În interiorul acestui ansamblu instituțional, sistemul bancar ocupă un loc aparte. El asigură circulația economiilor către investiții, finanțarea economiei reale, transmiterea politicii monetare și, nu în ultimul rând, funcționarea mecanismelor de plată pe care se bazează activitatea economică de zi cu zi. Din acest motiv, robustețea sistemului bancar este o condiție esențială pentru stabilitatea economică și socială în ansamblu.

În acest context trebuie înțeleasă și importanța pe care a dobândit-o, în ultimele două decenii, cadrul de rezoluție bancară. În arhitectura europeană de stabilitate financiară, acesta reprezintă astăzi o componentă indispensabilă a ansamblului de instrumente aflate la dispoziția autorităților responsabile de funcționarea robustă a sistemului financiar.

Pentru a înțelege însă pe deplin relevanța acestor evoluții, este important să ne amintim contextul din care ele au apărut. Marea criză financiară din 2008-2009 — care a afectat deopotrivă economii avansate, emergente și în curs de dezvoltare — a avut un impact atât de amplu și de profund încât a determinat schimbări majore de paradigmă în ceea ce privește modul în care este înțeleasă și protejată robustețea sistemului financiar. 

 	Anterior acesteia, se considera că stabilitatea prețurilor de consum, adică o inflație redusă, aduce implicit și o stabilitate a prețului activelor financiare, care asigură, ca o consecință directă, stabilitatea sistemului financiar în ansamblu. Totodată, conceptele de recesiune și criză financiară se foloseau într-o oarecare echivalență. 
 	Efectele crizei financiare din 2008-2009 au evidențiat însă că o criză în sistemul financiar poate apare fără să existe o recesiune în prealabil, și, foarte important, inclusiv într-o perioadă în care inflația se află la un nivel redus. De asemenea, a devenit evident că, pe ansamblul economiei, costul asociat crizelor financiare este mult mai ridicat decât cel al recesiunilor.

Această nouă viziune despre echilibrul macroeconomic, în care stabilitatea sectorului financiar este o componentă endogenă, a atras de la sine și modificări fără precedent cu privire la arhitectura sistemului prudențial.

Practic, criza financiară a condus la apariția a două noi componente în cadrul sistemului prudențial: politica macroprudențială și rezoluția bancară. 

Până la criza financiară, se considera faptul că supravegherea atentă la nivel microprudențial reprezintă, într-o exprimare adesea utilizată în matematică, o condiție necesară și suficientă pentru stabilitatea sectorului financiar. Realitatea acestei crize ne-a arătat însă că, așa cum spune o veche vorbă românească: poți vedea copacii, însă e posibil să scapi din vedere pădurea – adică riscurile și vulnerabilitățile care se acumulează în ansamblul sistemului. Răspunsul a fost dezvoltarea și operaționalizarea conceptul de risc sistemic,  pentru a caracteriza și adresa genul de probleme care apar într-o anumită zonă a sistemului financiar sau a economiei, și care apoi se extind și se pot chiar generaliza. 

Iar pentru că în timpul crizei numeroase instituții financiare europene și americane au fost sprijinite prin utilizarea resurselor publice, cu efecte semnificative asupra pozițiilor fiscale și asupra nivelului datoriei publice din statele implicate, noua paradigmă post-criză a urmărit dezvoltarea unor mecanisme care să permită gestionarea dificultăților unor instituții de importanță sistemică fără transferarea costurilor către contribuabili.

În acest context, cadrul de rezoluție bancară a devenit un element esențial al arhitecturii moderne de stabilitate financiară, inclusiv prin rolul său în diminuarea hazardului moral. Prin consolidarea principiului potrivit căruia acționarii și creditorii trebuie să suporte cu prioritate pierder...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/Leonardo-Badea-Prim-viceguvernator-BNR.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Din ce în ce mai mulți magistrați transformă Justiția într-o culegere de bancuri cu Bulă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/din-ce-in-ce-mai-multi-magistrati-transforma-justitia-intr-o-culegere-de-bancuri-cu-bula.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/din-ce-in-ce-mai-multi-magistrati-transforma-justitia-intr-o-culegere-de-bancuri-cu-bula.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Urmăresc cu viu interes profesional publicația on-line „Lumea Justiției”(Luju) încă de la apariție. Lupa sub care ține tot ceea se întâmplă în Justiție este una de o acuratețe remarcabilă. Interesul pentru domeniul de care se ocupă face din „Luju” un instrument indispensabil. De la ei aflu despre mersul unor procese cu miză. Tot de la ei aflu despre bizareriile, aranjamentele și derapajele din interiorul acestei puteri a statului.

Dacă reușești să treci peste rarele puseuri prin care „Luju” se poziționează politic, publicația se constituie într-o valoroasă cronică. Dacă arhiva on-line nu va cădea victimă vreunei pene de curent, ea va fi o mină de aur pentru istoricii viitorului.
Totuși, „LUJU” nu este „Times New Roman”
În ultima vreme, am observat că „Luju” seamănă din ce în ce mai mult cu „cotidianul de umor voluntar” „Times New Roman”(TNR). Nu pentru că jurnaliștii de la „Luju” ar fi mutat acul macazului către luarea la mișto a realității. Este pentru că realitatea serios consemnată de ei conține toate ingredientele complexe ale faptului care stârnește râsul.

În ultima vreme, din ce în ce mai des, mai multe materiale strict legate de fapte petrecute în lumea magistraților m-au făcut să tresar. Mai întâi, m-am gândit că am dat un clic greșit, că sunt pe „TNR”. Nu, nu greșeam nimic. Apoi, buimac, am stat pe gânduri dacă este cazul să mă crucesc sau să râd în hohote. Le-am ales pe ambele. Să vedem câteva mostre.
Ruleta Justiției
CE SE ÎNTÂMPLĂ PRIN BIROURILE DIN INSTANȚE. O judecătoare a venit mai multe zile la rând la serviciu cu o ruletă pentru a măsura și verifica dacă magistratul cu care împărțea încăperea își apropie biroul de al său: „Avea impresia că un coleg de birou se deplasa cu biroul mult prea aproape de biroul său”. Raport de evaluare(al comisiei CSM): „Comportament inadecvat, concretizat în lipsa răspunsului la salut, întoarcerea capului la momentul întâlnirii, răspunsuri nepotrivite la întrebări colegiale”.

Nu prea am nimic de comentat. Ce să comentezi? Poate doar că nu a CSM ar fi trebuit să fie comisia, ci a unei cu totul alte instituții. Una medicală. Următoarea:
Nu, doi nu este egal cu trei!
DOSAR JUDECAT DE UN COMPLET CU UN MEMBRU LIPSĂ. Judecătoarele Alina Petruța Buculei și Elena Aneta Popa de la Curtea de Apel București sunt acuzate de exercitarea funcției cu rea-credință: „Au decis participarea într-o alcătuire nelegală la ședința de judecată a completului de recurs, în absența celui de al treilea membru al completului. Au dispus măsuri, în ședință publică, în complet nelegal constituit, în absența părților.”

La asta, îți vine să râzi doar pentru că așa ceva pare imposibil, te gândești că este rodul fanteziei unui jurnalist în criză de subiecte. De ce? Simplu, o știe orice student la Drept. Judecarea unui dosar de către un complet de judecată din care lipsește un membru constituie o încălcare gravă a normelor de organizare judiciară. Un asemenea fapt atrage nulitatea absolută a actelor procesuale efectuate în acea ședință. Este ca și cum un cetățean ar fi considerat intrat într-un cuplu matrimonial, după ce s-ar fi căsătorit cu el însuși.
O Kovesi cu balanța debalansată
Alta, una cu Laura Codruța Kovesi. SCANDAL KOVESI-NICUȘOR. Vizibil iritată, șefa Parchetului European Laura Kovesi îi răspunde sfidător președintelui Nicușor Dan, care a admis că în mandatele acesteia DNA a făcut abuzuri: „Faptul că ai obținut un scor bun la olimpiade internaționale de matematică nu te califică să faci astfel de afirmații. Îi doresc președintelui mult somn, un somn bun”

Unui magistrat din România îi este strict interzis prin lege să emită o declarație politică. Bine, să zicem, nu a fost politică, ci doar o miștocăreală în răspăr la adresa președintelui țării. Dar și aici ne încurcăm. Orice declarație publică a unui magistrat care depășește sfera tehnică și intră în zona atacurilor politice sau a defăimării instituției prezidențiale ar trebui să fie cercetată de Inspecția Judiciară și sancționată sever de către CSM.
Randamentul lui Kovesi la EPO: 0,18%
Ar mai fi un aspect, acela care ar trebui să-l facă pe posesorul unei frunți de două degete să se abțină de la a lua de sus un olimpic medaliat cu aur. Ok, scuze pentru chestia cu fruntea, să revenim la performanțele profesional-intelectuale:

„Din cele 3.600 de cazuri (n.m. instrumentate de Kovesi în calitate de șef al EPO, Parchetul European), doar aproximativ 60 au avut un rezultat. Toate celelalte au fost respinse de instanțele ordinare din Germania, Italia, România, Grecia... Cu alte cuvinte, din cele 3.600 de cazuri, doar un mic procent de 0,18% au mers mai departe!” Este concluzia statisticii urmărite de jurnalista Athina Kakouri și publicate în presa elenă.
Dosarul „Ciutacu”: Jos pixurile de pe ONG-urile sorosist-neo-marxiste!
Dar să ajungem și la una din categoria „îți îngheață râsul pe buze”. VICEPREMIERA LUI BOLOJAN, MAI TARE DECÂT KOVESI ȘI CORBU – Sentință anti-presă, cu daune de 3,1 milioane lei, în favoarea v...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/02/463606409_8424797717588315_6790018756621205008_n-2-e1770228998688-1200x773.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Mitul „salvatorului Bolojan" și vechea energie anti-PSD]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/mitul-salvatorului-bolojan-si-vechea-energie-anti-psd.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/mitul-salvatorului-bolojan-si-vechea-energie-anti-psd.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În contextul lipsei generalizate de încredere a românilor în politicieni, o narațiune surprinzătoare a ocupat discuția publică: mitul “eroului Bolojan”. 
Profilarea atât de clară a lui Ilie Bolojan pentru un segment de electorat a luat prin surprindere, având în vedere că nimeni nu părea să mai creadă în personaje pozitive - și că premierul este totuși asociat cu creșteri de taxe care au afectat toată populația. În această evoluție neașteptată, a contat mobilizarea vechii energii anti-PSD.

După anularea alegerilor, a scăzut relevanța clivajului clasic „PSD – anti-PSD" 
După șocul anulării prezidențialelor și lupta Nicușor Dan – George Simion, partidele tradiționale au ajuns la un relativ consens: pentru a-i izola pe Georgescu și mai târziu, pe Simion, au suspendat vechile conflicte. Deși PSD nu l-a susținut explicit pe Nicușor Dan în prezindențiale 2025, afilierea europeană puternică și noul clivaj suveraniști – pro-europeni l-au plasat, în percepția publică, de partea pro-europeană. Presiunea tradițională asupra PSD a scăzut semnificativ.
Intrarea la guvernare alături de PNL și USR a redus și mai mult relevanța clivajului clasic „PSD – anti-PSD". Din toamna lui 2024 și până la ieșirea de la guvernare, PSD a fost remarcabil de puțin presat — inclusiv în decembrie 2025, când protestele privind Justiția au atins partidul lui Sorin Grindeanu destul de puțin, spre deosebire de alte momente similare.
Pe acest fundal de acalmie, atacul din ultimele săptămâni — declanșat de consultarea internă în care conducerea PSD a testat ieșirea de la guvernare și urmat de ruptura efectivă din coaliție — a readus tonul anti-PSD la o duritate pe care partidul nu o mai experimentase de mult. Prin extindere și intensitate, presiunea publică a rivalizat cu cea din perioada Dragnea, chiar dacă fără imaginea distinctă a protestelor din fața Guvernului din 2017-2018.

Cum va fi testat mitul “salvatorului Bolojan”: orice asociere cu “politica veche”, privatizarea mitului de către susținătorii fervenți și trecerea timpului
Pentru cei surprinși de mobilizarea bruscă în favoarea lui Ilie Bolojan, într-un context în care publicul este sătul de politică, energizarea electoratului anti-PSD este un prim răspuns: bazinul PNL-USR este mobilizat de opoziția față de PSD. Dincolo de acest mecanism reactiv, așteptarea pentru apariția unui mit dintre personajele de pe scena publică este tot timpul acolo, latentă — cu atât mai mult în societăți cu nivel scăzut de încredere socială, ca a noastră. Ce contează este să se îndeplinească condițiile care, într-un context de tensiune publică, să ducă la activarea acestei percepții.
Există o campanie de comunicare în favoarea lui Ilie Bolojan, mai ales în mediul online? Fără îndoială — ar fi nefiresc să nu existe, pentru un prim-ministru și lider al unui partid de guvernare. Deși publicitatea pentru brandul Bolojan este sesizabilă, există un temei pentru care această comunicare funcționează: autenticitatea. În rândul publicului tradițional anti-PSD, Ilie Bolojan a reușit să resusciteze imaginea unui lider care se opune autentic PSD.


[caption id="attachment_4722618" align="alignnone" width="2560"] Ilie Bolojan. Sursă foto: gov.ro[/caption]
Cele trei elemente care pot eroda imaginea lui Bolojan
Ce poate eroda imaginea lui Ilie Bolojan, dacă nici creșterile de taxe nu au reușit să scadă încrederea în liderul PNL în rândul electoratului PNL-USR? Trei elemente: orice asociere cu politica veche, radicalismul susținătorilor săi publici și simpla trecere a timpului. 
Primul și-a găsit deja un indicator: în vara anului 2025, a scăpat știrea despre rucsacul lui Bolojan de 1.300 de euro. Imaginea de politician bogat, distant față de românul mediu, educat și urban, căruia i se adresează, a făcut o asociere negativă instinctivă: „politica veche". Aceasta este baza erodării încrederii în orice politician din bazinul anti-PSD.
În al doilea rând, lipsa de realism a suporterilor publici ai lui Ilie Bolojan. Ca în jurul oricărui „erou" din politică, se coagulează rapid o masă entuziastă de susținători fervenți. Radicalismul acestor susținători și intensitatea cu care îl apără — amplificată de dinamica mediului online, care recompensează excesul și penalizează nuanța — sunt ele însele un factor de erodare. Nu pentru că susținerea ar fi nesinceră, ci pentru că tonul ei contrazice starea de spirit reală a publicului mai larg. 

Testul esențial al mitului lui Ilie Bolojan va fi simpla trecere a timpului
Omul obișnuit care îl simpatizează pe Bolojan nu se regăsește în registrul triumfalist și agresiv al susținătorilor săi cei mai vocali. Spiritul timpului nu este de entuziasm politic — este de scepticism și așteptare prudentă. Când susținerea publică pentru un lider capătă tonalitatea unui cult, publicul moderat se distanțează: nu trece neapărat de partea adversarilor, dar își reduce angajamentul. Fără publicul moderat, mitul s-a privatizat: rămâne doar al susținătorilor fervenți. 
Testul esențial al mit...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Circul scuzelor]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/circul-scuzelor.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/circul-scuzelor.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Am asistat în aceste zile la un spectacol de un rar machiavelism politic, regizat cel mai probabil în laboratoarele de consultanță ale PNL. Liberalii au ieșit la rampă cu o avant-premieră absolută pentru politica dâmbovițeană: și-au cerut scuze.

Da, ați auzit bine. PNL regretă public faptul că a participat, prin complicitate sau neputință, la cheltuirea nesăbuită a banilor publici. O „mea culpa” rostită cu buze strânse, priviri umile și un ton solemn, menit să emoționeze electoratul și să reseteze agenda publică.

Dar să nu ne lăsăm furați de peisaj. În politica mare, nimic nu este spontan, iar în spatele acestui exercițiu de smerenie nu se află vreo criză bruscă de conștiință, ci cifrele reci din sondajele de opinie.
Strategia din spatele „smereniei” liberale
Să fim bine înțeleși: politicienii nu se trezesc noaptea asudați de remușcări pentru că au umflat aparatul bugetar sau au pompat miliarde de euro în contracte cu dedicație.

În spatele acestor scuze se ascunde disperarea unor consultanți care văd cum corabia se scufundă sub greutatea propriei ipocrizii.

Este pură strategie de imagine, un exercițiu cinic de “damage control”.

Bănuiesc, că focus-grupurile le-au arătat clar că electoratul este furios pe risipa banului public, așa că soluția salvatoare a fost: „Hai să ne cerem scuze, dă bine la public și mai îndulcim pastila”. O metodă ieftină de a fura startul și de a poza în partidul „reformat” și „onest”.
Unde sunt demisiile de onoare?
Într-o democrație autentică, dincolo de granițele României, recunoașterea unui eșec administrativ de o asemenea gravitate vine la pachet cu un gest reflex, obligatoriu: demisia de onoare. Când admiți că ai tocat banii cetățenilor în mod nesăbuit, pleci acasă. Îți asumi eșecul nu doar declarativ, ci faptic.

La noi, însă, asistăm la o anomalie care arată că am dreptate: niciun lider PNL nu a demisionat. Niciun ministru, secretar de stat sau șef de agenție nu a lăsat scaunul confortabil pentru că s-ar fi simțit vinovat. Privilegiile, diurnele, mașinile cu girofar și sinecurile pentru apropiați au rămas complet intacte.

Este extrem de comod să plângi pe umărul românului de rând de la tribuna oficială, în timp ce cu cealaltă mână semnezi statele de plată pentru clientela de partid. Scuzele s-au dat, dar funcțiile au rămas.
Un dispreț profund față de inteligența electoratului
Această mișcare de PR trădează, de fapt, un dispreț profund față de cetățeni. PNL speră că o plecăciune simbolică la televizor va șterge cu buretele acuzele de complicitate la dezastrul bugetar. Pe care îl promovează Ilie Bolojan în ultima vreme.

Mesajul subliminal este de o aroganță incredibilă: „Ne cerem scuze, am greșit, dar tot pe noi să ne lăsați la butoane ca să reparăm”.

Aceasta este definiția cinismului politic: să transformi eșecul administrativ și iresponsabilitatea fiscală într-o campanie de marketing electoral.

Concluzia este simplă: Responsabilitatea nu se măsoară în adjective meșteșugite și fețe triste regizate pentru camerele video. Ea se validează doar prin consecințe politice.

Cât timp scuzele PNL nu sunt urmate de nicio demisie de onoare, asistăm doar la o piesă de teatru ieftină, jucată pe bilete extrem de scumpe, plătite, ca de obicei, din buzunarele noastre. PNL nu s-a reformat; doar a învățat cum să mimeze regretul mai eficient.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/06/dan-andronic-editorial-2-1024x687.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Summitul Trump–Xi și noua arhitectură strategică a flancului estic NATO]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/summitul-trump-xi-si-noua-arhitectura-strategica-a-flancului-estic-nato-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/summitul-trump-xi-si-noua-arhitectura-strategica-a-flancului-estic-nato-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Evenimentul crucial al săptămânii care a trecut a fost summitul dintre Trump și Xi de la Beijing. În paralel, la București s-a desfășurat summitul B9. Conceptul NATO 3.0 a revenit în centrul discuțiilor, iar Mark Rutte a declarat că alianța intră într-o etapă „mai puternică”. Referitor la summitul de la București, putem spune că B9 reprezintă grupul celor nouă state NATO de pe flancul estic: Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, România, Bulgaria, Cehia, Slovacia și Ungaria.
Punctele forte ale flancului estic
Au fost discutate mai multe elemente pozitive. Cheltuielile de apărare ale grupului cresc accelerat: Polonia alocă 4,12% din PIB, Lituania 5,38%, Estonia 3,38%, iar Letonia 3,73% — toate printre cele mai ridicate procente din NATO. Toate cele nouă state au experiență directă cu amenințarea rusă și manifestă o voință politică solidă de descurajare. Flancul estic găzduiește deja grupuri de luptă NATO multinaționale și infrastructură militară aflată în expansiune.

Polonia are, în prezent, cea mai puternică armată terestră din Europa non-nucleară, cu tancuri Abrams și avioane F-35 deja livrate sau comandate. Statele baltice și Polonia sunt lideri regionali în domeniul dronelor și al războiului electronic, iar România oferă accesul strategic esențial la Marea Neagră. Un alt avantaj important este consensul politic intern privind apărarea. În majoritatea acestor state, sprijinul pentru NATO și consolidarea militară există indiferent de culoarea politică a guvernului.
Vulnerabilitățile B9
În același timp, coeziunea internă a B9 rămâne fragilă. Ungaria lui Viktor Orbán blochează frecvent decizii NATO și menține relații privilegiate cu Moscova și Beijingul. Slovacia, sub Robert Fico, adoptă poziții similare. Dependența energetică de Rusia nu a fost complet eliminată în toate statele membre, iar Coridorul Suwalki — fâșia de aproximativ 65 km dintre Kaliningrad și Belarus — rămâne cel mai vulnerabil punct al flancului estic. O eventuală întrerupere a acestui coridor ar izola statele baltice de restul NATO.

Capacitățile de apărare antiaeriană sunt încă insuficiente în raport cu amenințarea reprezentată de rachetele și dronele rusești. În plus, populația și rezervele militare ale statelor baltice sunt reduse comparativ cu dimensiunea frontului pe care trebuie să îl apere. Bulgaria rămâne membrul cel mai puțin angajat militar din grup, iar incertitudinea privind angajamentul american sub o eventuală nouă administrație Trump continuă să genereze anxietate strategică în regiune.
Schimbarea structurală: aderarea Finlandei și Suediei
Există însă deja o schimbare structurală majoră. Aderarea Finlandei și Suediei la NATO a redefinit geografia militară a regiunii și a creat ceea ce poate fi numit „Cadranul de Nord-Est” al Alianței — zona care înconjoară Marea Baltică, de la nordul Poloniei până în statele nordice și nordul Germaniei. Aceasta nu este o schimbare cosmetică, ci o transformare fundamentală.

În trecut, NATO spera că Suedia și Finlanda vor permite tranzitul sau survolul teritoriului lor în caz de criză. Acum, Alianța poate planifica operațiuni pornind de la această certitudine strategică. Anterior, ranforsarea statelor baltice depindea aproape exclusiv de Coridorul Suwalki. Astăzi, NATO poate transporta trupe și echipamente prin Norvegia și Suedia până aproape de linia frontului. În plus, frontiera Finlandei cu Rusia a devenit frontieră NATO, obligând Moscova să redistribuie resurse pentru apărarea regiunii Sankt Petersburg și a rutei spre Peninsula Kola.
Marea Baltică: de la vulnerabilitate la avantaj strategic
Aderarea Suediei extinde acoperirea defensivă a NATO mai aproape de granițele Rusiei și limitează capacitatea Moscovei de a contesta operațiunile maritime ale alianței în Baltică. În același timp, NATO își extinde raza de acțiune asupra unor obiective strategice precum Kaliningrad și Sankt Petersburg. Flancul estic se confruntă însă cu amenințări hibride tot mai agresive: incursiuni cu drone, sabotaje, bruiaj GPS, tentative de modificare a frontierelor maritime și atacuri asupra infrastructurii submarine.

Ca răspuns, statele de primă linie dezvoltă sisteme defensive stratificate care combină fortificații, supraveghere și apărare antiaeriană pe rază scurtă. Marea Baltică, cândva vulnerabilitatea principală a NATO, începe să se transforme într-un spațiu controlabil de alianță. NATO poate astăzi să „închidă” parțial accesul Flotei Baltice ruse și să ranforseze statele baltice pe mai multe axe simultan. Rusia a pierdut avantajul geografic pe care îl deținea în această regiune, însă amenințările hibride și vulnerabilitatea infrastructurii submarine rămân probleme serioase.
Extinderea formulei B9 și noul continuum strategic
Summitul din 13 mai formalizează o ambiție anunțată anterior la Varșovia: extinderea cooperării B9 către Finlanda, Suedia, Norvegia, Danemarca și Islanda. Evenimentul a fost co-prezidat de Nicușor Dan și președintele polonez Karol Nawrocki, sub tema „Delivering More ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Nadejda]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/nadejda.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/nadejda.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[S-a născut la 26 februarie 1869, la Sankt Petersburg, într-o familie din mica nobilime rusă aflată în declin financiar. Tatăl ei fusese ofițer în armata imperială rusă, un nobil care a lucrat și ca judecător în Polonia, însă cariera sa a avut de suferit după ce a fost suspectat de legături cu organizații revoluționare; mama provenea dintr-un mediu cultivat și a avut o influență puternică asupra formării intelectuale a fiicei sale, care a primit o educație solidă, lucru relativ rar pentru femeile din Rusia țaristă ale acelei epoci.

Nadejda l-a întâlnit pe bărbatul vieții sale, Vladimir Ulianov, în orașul de pe malurile Nevei în iarna lui 1894, pe când era profesoară la o școală serală pentru muncitori și făcea parte deja, din 1890, din cercurile marxiste revoluționare; el, un strălucit absolvent al Facultății de Drept din același oraș, era conducătorul recunoscut al marxiștilor din capitala Imperiului Rus, fondator al „Uniunii de Luptă pentru Eliberarea Clasei Muncitoare”, o organizație clandestină la care a aderat și Nadejda Krupskaia.

La 7 decembrie 1895, Vladimir este arestat la Sankt Petersburg pentru propagandă revoluționară şi întemniţat pentru 15 luni, iar în 1897 deportat pe termen de trei ani în Siberia răsăriteană, în satul Şuşenskoe, districtul Minusinsk, gubernia Enisei; după câteva luni, este arestată și Nadejda pentru același delict, ajungând în final tot la Şuşenskoe, alături de iubitul ei.
Cei doi se căsătoresc pe 10 iulie 1898, la ceremonie fiind prezentă mama Nadejdei, Elizaveta Vasilievna, care insistă să aibă loc și o slujbă religioasă.
De-a lungul întregii căsnicii, a fost o soție binevoitoare, echilibrată și blândă, un asistent de încredere al soțului ei, căruia îi selecta materialele, îi corecta manuscrisele și asupra cărora făcea uneori aprecieri critice.
Nadejda l-a iubit cu adevărat pe Vladimir Ilici Ulianov, însă această dragoste a fost caracterizată mai degrabă de o devoțiune politicoasă, chiar reverențioasă, și nu de pasiune.
Mariajul celor doi a fost, de fapt, un parteneriat revoluționar, chiar dacă unul inegal.
Acesta este și motivul pentru care ea a trecut peste marea pasiune a vieții lui Vladimir Ulianov, singura care l-a umanizat pe liderul bolșevic - iubirea pentru Inessa Armand. Inessa Armand a fost un om politic francez și o feministă care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Rusia; fiică a unui cântăreț de operă francez și a unei englezoaice, Inessa a făcut o vizită la Moscova în 1879 la mătușa ei, care era profesoară de franceză și muzică; acesta a fost momentul de cotitură din viața ei.

Femeie tânără și talentată, cunoscătoare a limbilor franceză, engleză și rusă, excelentă pianistă, Inessa a devenit guvernantă. La vârsta de nouăsprezece ani s-a căsătorit cu Alexandr Evghenievici Armand, fiul unui negustor bogat. În următorii opt ani de zile a dus o viață conformă cu standardele înaltei societăți moscovite, trăind în armonie cu soțul ei, (cu care a avut cinci copii), călătorind, citind foarte mult, (inclusiv literatură social-politică), ocupându-se cu actele caritabile, deschizând o școală pentru copiii țăranilor și alăturându-se mișcării feministe căreia i-a rămas credincioasă toată viața.

Brusc, în 1905, și-a părăsit soțul pentru fratele mai tânăr al acestuia, Vladimir, ceea ce a provocat un mare scandal de moravuri la Moscova, familia Armand, de origine franceză, fiind o familie de mari industriași de textile.

Soțul a acceptat până la urmă, situația. Au trăit separat, dar el i-a asigurat traiul în Occident și s-a ocupat de copii; nu au divorțat niciodată.
Când Vladimir Ulianov și Inessa Armand s-au întâlnit la Paris, în 1909, Inessa era deja una dintre admiratoarele scrierilor lui.
Ea venise în Franța după iubitul ei, mort de TBC în urmă cu un an - cumnatul ei - și se refăcea după această dramă.
Vladimir era căsătorit cu Nadejda care îl urma ca o umbră; triunghiul conjugal s-a desfășurat în cele două apartamente vecine închiriate în sudul Parisului, pe Rue Marie Rose, nr. 2 și 4. Ca în orice melodramă, Nadejda i-a propus să îl părăsească pentru a-l lăsa liber să se dedice iubirii pentru cealaltă femeie, dar Ulianov i-a spus să rămână, fiindu-i utilă în afacerile partidului.

Relația lor a durat 11 ani, din 1909 până în 1920, când moartea i-a despărțit. Inessa Armand se îmbolnăvește de holeră în timpul unui concediu în nordul Caucazului, și moare pe 24 septembrie 1920; sicriul este adus cu trenul la Moscova, fiind îngropată în necropola din zidul Kremlinului. În cortegiu, Vladimir Ulianov – sprijinit de soţia şi tovarăşa sa de viaţă şi luptă, Nadejda Krupskaia – distrus, îmbătrânit brusc cu zece ani, abia se mai ţinea pe picioare, incapabil să scoată o singură vorbă pe drum.
Dosarul care a ascuns scrisorile schimbate între cei doi amanți, peste 200 la număr, a fost un secret absolut până la prăbușirea URSS în 1991.
Pentru Nadejda nu era nimic mai important decât faptul că amândoi, și ea și Vladimir, erau bolșevici. Nu întâmplător...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Domnule Bolojan, dragi USR-iști, dragi neo-băsiști, intelectuali, artiști, oengiști și filosofi: e mai simplu să treceți la exterminare…]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/domnule-bolojan-dragi-usr-isti-dragi-neo-basisti-intelectuali-artisti-oengisti-si-filosofi-e-mai-simplu-sa-treceti-la-exterminare.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/domnule-bolojan-dragi-usr-isti-dragi-neo-basisti-intelectuali-artisti-oengisti-si-filosofi-e-mai-simplu-sa-treceti-la-exterminare.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[“…modernizarea României este o luptă dificilă, deoarece reformele afectează structuri vechi de putere şi interese consolidate, iar schimbarea generează rezistenţă.

Astăzi, acest sistem reacţionează. Pentru că reformele îi taie privilegiile şi sursele de putere. De aceea, modernizarea României este o luptă grea” - Ilie Gavril Bolojan, zis Mesia de la Băile Felix, zis Moise.

„Ura este o datorie națională”, titra L’Humanité, oficiosul Partidului Comunist Francez, în 1947. Același cotidian își îndemnase cititorii, la 4 iulie 1940, să fraternizeze cu soldații Wehrmacht-ului, doar la trei săptămâni după ce Hitler și generalii săi umiliseră Franța. Faptul că intelectualii aderau fără rezerve la strategia prin care ura era convertită în violență, în asasinat, devenind nu doar creatori de ideologii, ci stârnind explicit la acțiuni de exterminare fizică, este ușor de dovedit luând în discuție cazul lui Jean-Paul Sartre. Într-un interviu acordat publicației Actuel, la 28 februarie 1973, Sartre afirma: „Un regim revoluționar trebuie să se debaraseze de un anumit număr de indivizi care-l amenință, iar eu nu văd alt mijloc decât moartea.”
Cred că asta e soluția pentru România ”omului nou” userizat, bolojenizat.
Cea propusă de înaintașul marxist Sartre: după preluarea puterii, adversarii care organizează conspirații trebuiesc eliminați; închisoarea nu este suficientă, deoarece „se poate ieși din închisoare”. Pentru siguranâă, exterminarea e singura soluție :”Revoluția Franceză din 1793, în opinia lui, „probabil nu a ucis destul”, ceea ce a permis revenirea vechii ordini”.

Lectura - cărțile -, ne amintesc întotdeauna că marile ideologii ale urii nu apar niciodată în decoruri apocaliptice. Ele se nasc în camere luminate modest, între cărți, reviste, cafele, profesori respectabili și oameni convinși că servesc binele.

Cîteva zile, am fost tentat să cred că ”președintele” N. Dan a schimbat discursul, că a înțeles drama României.Totuși, n-a durat mult.
Adevărul e că prea puțin se schimbă, în fond, omul.
Se schimbă costumele, jargonul, decorurile istorice, dar nu și voluptatea aceea rece de a-l considera pe celălalt inferior moral. Niciodată ura nu se recunoaște pe sine drept ură. Întotdeauna își spune progres, dreptate, igienă morală, viitor. Chiar și călăul se vede, aproape întotdeauna, drept medic.

Discursul lui Nicușor Dan, care, deși poate părea la suprafață o reașezare „suveranistă” a poziției României, nu cred că este, în fond, decât o preluare prudentă, aproape tradusă, a noii linii europene formulate de Ursula von der Leyen: revenirea asupra unor politici energetice și de apărare, după ani în care exact aceleași politici fuseseră promovate cu zel.
Discursul împiedicat al așa-zisului președinte surprinde nu atât ca  discurs politic, cât ca o recunoaștere a unei boli mai vechi a provinciei: incapacitatea de a gândi singură până la capăt. Nicușor Dan nu pare, aici, omul care formulează o idee proprie despre interesul național, ci omul care simte noua direcție a centrului și o reproduce în românește, cu o întârziere atentă și cu o gravitate de împrumut.
Trist nu este doar că se imită Bruxelles-ul, ci că se imită până și răzgândirea lui.
Ecologia exagerată, apărarea, energia, relația cu America lui Trump — toate par mutate dintr-un vocabular în altul, fără ca între ele să apară acel moment de conștiință în care un stat își întreabă lucid propriul interes.

Iar România rămâne, ca de atâtea ori, într-o poziție aproape comică și dureroasă: are dreptate când spune că nu și-a apărat destul interesele în Uniunea Europeană, dar spune asta tocmai printr-un discurs care dovedește cât de puțin obișnuită este să le gândească singură.
Privesc de câțiva ani România cu o tristețe pe care nu știu exact să o explic.
Nu tristețea politică — politica a fost mereu murdară și grotescă — ci tristețea aceasta mai adâncă, aproape organică, de a vedea cum un popor începe să se fractureze sufletește. Am impresia că trăim într-o țară în care oamenii nu se mai contrazic, ci se exclud reciproc din umanitate. Două Românii stau față în față și nu se mai privesc ca două sensibilități diferite ale aceleiași națiuni, ci ca două specii adverse.

Uneori deschid televizorul târziu, aproape din masochism, și îi ascult pe profesorii aceștia etern invitați, pe activiștii cu expresii grave și pe moderatorii cu zâmbet subțire, explicând doct de ce jumătate din țară este „toxică”, „înapoiată”, „periculoasă”, „needucată”, „captivă conspirațiilor”, incapabilă să înțeleagă mersul corect al istoriei. Și de fiecare dată mă lovește același lucru: nu neapărat ce spun, ci plăcerea cu care o spun. Plăcerea aceea discretă, intelectuală, aproape senzuală, de a disprețui.

Acesta este marele succes al neomarxismului occidental importat la noi de niște epigoni provinciali care probabil nici n-au citit mare lucru din autorii pe care îi invocă: faptul că a reușit să transforme resentimentul în virtute și ura în rafinament moral. Nu mai este nevoie...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Rușine să vă fie! Cretinizați poporul din postura de salvatori]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/rusine-sa-va-fie-cretinizati-poporul-din-postura-de-salvatori.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/rusine-sa-va-fie-cretinizati-poporul-din-postura-de-salvatori.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Cu siguranță, suntem încă mulți care nu ne lăsăm prostiți și care am disecat intelectual cartea lui Orwell „1984”, publicată în 1948. Tehnologia nu ne-a pervertit încât să ne atrofieze creierul, să ne șteargă amintirile. În luna noiembrie 2019, Evenimentul zilei publica un interviu de mare impact în Europa la vremea respectivă. Un filosof francez atrăgea atenția asupra „cretinizării popoarelor”, o cale spre instaurarea neo-dictaturilor, identifica mijloacele și efectele. Azi, traversăm din plin acest scenariu.

Interviul apăruse în ziarul belgian L’Echo. Filosoful francez Michel Onfray analiza starea  societății occidentale, care se îndreaptă cu hotărâre spre totalitarismul descris de Orwell. Globalizarea și neo-marxismul se întindeau și acaparau societățile prin manipularea maselor, prin reducerea nivelului de educație și a gândirii critice.

Nu am trăit împreună anii „România educată”? Și nu am ajuns la „România eșuată”?

Onfray ne spunea în interviul din 2019 că se construiește un totalitarism contemporan cu ajutorul internetului, a digitalizării și a telefoanelor mobile. Prin aceste mijloace, trăim și vom trăi într-o societate a controlului, după scenariul imaginat de Orwell: putem fi ascultați în permanență, se strâng date despre noi, ni se servesc cu ușurință teme manipulatoare.

În 2026, constatăm că și George Orwell și francezul Michel Onfray nu propagau propriile închipuiri, ci emiteau semnale de alarmă, inclusiv despre „o putere fără chip” care va lua decizii ce vor face posibile multe lucruri în defavoarea popoarelor, prostite prin lipsa de educație.
Cretinizarea populației prin lipsa educației, dar cu ajutorul internetului
Revin la disoluția educației românești, fiindcă este atât de dureros palpabilă, Promisiunile lui Klaus Iohannis și proiectul lui au eșuat parcă programat. Distrugerea școlii a dus la distrugerea inteligenței.

„Se pune mai puțin problema ca sistemul de învățământ să creeze un cetățean care gândește. Se învață din ce în ce mai puține lucruri. Unii ne spun că nu mai este nevoie de dictări, de gramatică etc. Or, creierul este un mușchi: dacă nu îl întreții, intră în degenerescență”, atenționa Onfray în urmă cu 9 ani.

Credeți că nu am ajuns aici? Evaluați comentariile scrise pe rețelele sociale, uitați-vă în telefoanele copiilor voștri care au redus limba română la un gen de metagrame.

„Cretinizarea progresivă a poporului reprezintă o adevărată problemă. Dar marele avantaj al internetului este că poporul poate să meargă să caute informații alternative”, spunea filosoful francez. Dacă o face...

Problema în România este că, pe măsură ce se dezvoltă rețelele sociale și TikTok, acolo unde comunicarea e rapidă și la îndemâna oricui posedă un telefon, oamenii nu mai caută să se informeze corect despre ceea ce li se spune, nu se mai întreabă dacă este adevărat sau nu.
Manipularea prin mesaje, aproape niciodată verificate
Preponderent, este folosită o strategie care este și facilă și confirmată de rezultate. Este o inginerie socială, practicată la noi de politicieni și activiștii lor. USR a învățat cel mai bine această lecție de manipulare prin mesaje disipate pe grupuri de pe rețelele sociale. Au fost cooptați câțiva intelectuali cunoscuți, au fost construite portretele unor tineri, prezentați ca analiști politici sau experți economico-financiar. Menirea lor: fie aruncă pe piața comunicării mesaje de compromitere a adversarilor politici, fie fac declarații grave, fără a prezenta probe. Apoi zicerile lor se rostogolesc în tot mediul online.

Această inginerie socială pe care o aplică, negând uneori probele adevărului sau deformând intenționat realitatea, mă fac să critic des USR. Asta nu înseamnă că sunt putinistă, pesedistă, aripioară liberală sau auristă. Haita pornită să-l transforme pe Nicușor Dan în Păcală și Tândală la un loc, după ce tot ea l-a adorat și impus ca Făt-Frumos, e de tot râsul prin fățărnicia în care se împiedică și ne repungă multora.
Cele mai recente minciuni servite poporului
Fanii Oanei Gheorghiu ignoră dovezile prezentate de presă despre întâlnirea și discuțiile cu o companie germană, în portofoliul cărei se află alte două grupuri care dețin cele mai profitabile lanțuri de magazine, cu buget mare de reclame și sponsorizări.

Am publicat reacția Oanei Gheorghiu. Neagă acuzațiile și spune că discutase despre întâlnirea cu reprezentanții companiei germane înainte de a fi în guvern. Când, mai precis? Ea e vicepremier din octombrie 2025.

Gheorghiu își manipulează susținătorii după manual. Le postează un mesaj, arătând că e la concertul Metallica, în care le dă biscuitele de rumegat. „ După zeci de ani de combinații, Ilie Bolojan a început curățenia în cămară. Gata cu sinecurile, gata cu privilegiile, gata cu risipa”.

[caption id="attachment_4721480" align="alignnone" width="736"] Vicepremierul Oana Gheorghiu a transmis mesaj public ascultând Metallica din loja VIP a stadionului[/caption]
Rușine! Se știe și despre combinațiile lui ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/02/simona-editorial.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[I-ar prinde bine lui Ilie, o mică pandemie]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/i-ar-prinde-bine-lui-ilie-o-mica-pandemie.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/i-ar-prinde-bine-lui-ilie-o-mica-pandemie.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[ Să începem cu începutul, pentru că treaba e mai veche. În perioada 15-19 ianuarie 2024, a avut locla Davos, celebra întâlnire a liderilor mondiali. Deviza sub care s-au desfăşurat lucrările a fost „Recâştigarea încrederii”. De ce avea nevoie Davosul, care s-a autointitulat „Guvernul mondial”, de recâştigarea încrederii, şi mai ales a cui? 
De-a lungul timpului, la Davos s-au spus o groază de demenţe. 
Unele, clar caz de targă. Cum ar fi modificarea dimensiunilor omului prin mutaţii genetice, pe motiv că un om de dimensiuni mai mici, ar consuma mai puţine resurse şi nici nu ar încălzi planeta aşa de tare. Doctorul Mathew Liao, profesor de bioetică la Universitatea din New York, a susţinut într-o conferinţă la Davos acest plan, care cuprindea inclusiv convingerea părinţilor de a accepta anumite tratamente pentru a naşte copii mai mici. 

Întrebat la sfârşit de jurnalişti despre cam cât de mici ar trebui să fie oamenii, a răspuns foarte serios: „Cât să nu fie atacaţi de o pisică”. Şi încă un exemplu, ca să vedeţi cu cine avem de-a face. Au constatat că vacile, pentru că râgâie şi flatulează, încălzind astfel atmosfera, ar trebui să fie redus drastic numărul lor pe planetă. 

Ce te faci însă că oamenii consumă carne de vacă. Chiar foarte multă. S-a propus şi o soluţie. Un plasture, în genul celui cu nicotină, care, aplicat pe piele, face pe consumatorul de carne de vacă să i se facă rău după ce mănâncă. Şi astfel, din vomitat în vomitat, renunţă la carnea de vacă, iar fermierii nu mai au pentru ce să le crească, pentru că nu le mai mănâncă nimeni. Şi astfel, planeta se salvează. 
Nu mai reamintesc de desele luări de poziţie ale unor personalităţi prezente la Davos, care, în luările lor de cuvânt au spus că suntem prea mulţi pe planetă. 
O planetă care are resurse limitate, deci, trebuie redusă populaţia. Un joc extrem de periculos de-a Dumnezeu. De ce avea nevoie, în 2024 Davos să recâştige încrederea? Pentru că pandemia de Coronavirus, de la jaful vaccinurilor, până la morţile subite ale unor oameni perfect sănătoşi care nu au fost explicate ştiinţific nici până în ziua de azi, a făcut-o praf.

Să mai reţinem că la reuniunea din 2024 s-a dezbătut, într-o secţine separată, tema unui viitor virus. I s-a spus „Virusul X”. Care încă nu exista la vremea aceea, dar care era foarte sigur că va veni. Şi va fi, conform directorului OMS, de 20 de ori mai mortal decât Coronavirus. Adică, nu ştim cine este, nu are nume, dar ştim sigur că o să apară, va fi foarte mortal şi se transmite, sigur, de la om la om. 
Să părăsim acum Elveţia şi să revenim acasă la noi, în România. Ce legătură are Ilie Bolojan cu Davos? 
Că nu a fost acolo la nicio întrunire. Şi, oricum, dacă se ducea, nu pricepea nimic, pentru că nu cunoaşte nicio limbă străină. Iar liderii de acolo se încăpăţânează să nu vorbească româneşte.

 Să începem, ca şi în cazul Davos, cu un mic istoric. O istorie cât se poate de recentă. În urmă cu 8 zile, Guvernul Bolojan era demis glorios de Parlament cu 187 de voturi, mult peste cele necesare ca moţiunea să treacă. În mod normal şi de bun simţ, ar fi fost ca Ilie Bolojan şi gaşca de la Palatul Victoria să-şi ia catrafusele şi să plece. 

Nu au făcut-o, prevalându-se de o prevedere a Constituţiei, că mai pot rămâne interimari 45 de zile. Cu tot votul masiv de a se duce acasă pe care şi l-au luat, au decis să mai rămână. Fie şi numai 45 de zile. Pentru bunăstarea ţării, desigur, drum la care se angajase întreg Cabinetul iar noi, inculţii şi inconştienţii l-am curmat când era în plină glorie de a mai tăia ceva de la handicapaţi, pensionari şi copii.

 De ce vrea, totuşi, Bolojan şi ai lui să mai rămână? Iată un posibil răspuns: Ordonanța de Urgență nr. 38/2026, pusă pe ordinea de zi a ședinței de Guvern din 8 mai şi care vizează, printre altele, și programul de înarmare SAFE și PNRR. Pe 8 mai, deşi Guvernul Bolojan fusese demis cu trei zile înainte, pe 5 mai şi, conform Articolului 110, alineatul (4) din Constituție, un guvern al cărui mandat a încetat, îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. Şi Legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului restrânge și mai mult atribuțiile, specificând explicit că în perioada interimatului Executivul nu poate emite ordonanțe și nu poate iniția proiecte de lege.
 Şi totuşi, Bolojan a făcut-o, încălcând nu numai Constituţia şi legea mai sus pomenită, ci făcând şi falsuri, antedatând în Monitorul Oficial actul normativ, ca să-i dea aparenţa de legalitate. 
Manevra a stârnit un scandal imens. „În acest moment, noi lucrăm la textul unei sesizări pentru Curtea Constituțională. Probabil, dacă nu mâine, poimâine o să trimitem sesizarea către Curtea Constituțională, (luni sau marţi n,r.) pentru că sunt într-adevăr, mai multe motive de neconstituționalitate și credem că e foarte grav ceea ce s-a întâmplat”, a declarat Avocatul Poporului, doamna Renate Weber.
...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Două războaie, cu o victimă colaterală sigură: Europa ]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/doua-razboaie-cu-o-victima-colaterala-sigura-europa.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/doua-razboaie-cu-o-victima-colaterala-sigura-europa.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Europa a redescoperit, cu o uimire aproape ingenuă, că istoria nu s-a sfârșit, ci doar și-a luat o scurtă pauză. Ne regăsim astăzi în postura ingrată de „spectator plătitor” în două conflicte asimetrice care funcționează ca niște menghine geostrategice. 

În Ucraina, un război de asediu clasic, de uzură, ne vede în rolul de arsenal moral și financiar – un contributor generos care speră că investiția în libertatea vecinului va ține „ursul” departe de propria sufragerie. În schimb, în conflictul cu Iranul (și sateliții săi), Europa este perdantul cert pe orice termen. Aici, asediul nu e asupra teritoriului, ci asupra fluxurilor vitale.

Suntem prinși între datoria etică de a susține democrația în Est și incapacitatea cronică de a ne proteja rutele comerciale în Sud, într-un joc în care noi primim periodic facturile pentru arme și muniție.

Să-mi fie iertat modul ușor ironic de a prezenta lucrurile, mai ales în rândurile de mai jos, dar mai cred încă, așa cum credeau vechii romani, că ,,ridendo castigat mores’’ - râzând îndrepți obiceiurile (proaste). Când n-au mai crezut, au ... dispărut.

 În Golf, câștigă ... Rusia ...

Dacă „operațiunea specială” a lui Putin a fost scânteia crizei energetice,  zgomotul blocării - fie parțială, dublă sau amenințată - a Strâmtorii Hormuz este „fanfara” care anunță un nou status quo. În mod ironic, haosul din Golf este gura de oxigen a Moscovei. Pe măsură ce tranzitul prin Hormuz devine un sport extrem, prețul barilului crește, alimentând visteria Kremlinului. Economia rusă, declarată clinic moartă la Bruxelles încă de acum doi ani, se încăpățânează să se refacă prin „transfuzii” de petro-ruso-dolari obținuți din anxietatea globală, în timp ce războiul din Ucraina devine un zgomot de fundal, costisitor pentru o Europă tot mai anemică.

... dar pierde Europa

Ne pregătim pentru un transfer de bogăție care va face ca șocul petrolier din 1973 să pară o simplă eroare de rotunjire. Odată ce praful răscolit în deșert se va așeza peste Golful Persic, factura va fi prezentată la ghișeul european. America, binecuvântată cu resurse de șist și o insularitate strategică, va privi spectacolul cu o detașare reținută. Europa, în schimb, va privi cum capitalul său se scurge către producători, finanțând luxul din deșert și reînarmarea din stepele de dincoace de Urali. Spectrul stagflației nu mai este o teorie prăfuită din manualele de economie, ci noul meniu zilnic: prețuri care urcă spre stele și o creștere economică ce refuză să părăsească subsolul.

Muzica bună a petrodolarilor, sau ,,ou sont les neiges d’antan?’’

Revenim, cu o nostalgie forțată, la estetica politică a anilor '70-'90, dar fără muzica bună de atunci, dar nu la fel de bună ca cea din anii ‘60. Deficitele comerciale bat recorduri, îndatorarea devine singura politică de coeziune, iar deficitul bugetar este noul standard de performanță. Aici, românii nu sunt singuri, dar sunt campioni, absoluți.

În timp ce Washingtonul își permite luxul de a impune soluții pentru propriile probleme, Europa rămâne „de căruță”, încercând să repare un motor complex cu unelte de acum trei decenii, sub povara unei monede care își caută utilitatea într-o lume a materiilor prime energetice și nu numai... România este pe podium la toate probele: inflație, deficite, recesiune. Ne evidențiem mereu, dar nu ieșim niciodată din pivnița continentală, în care am rămas cam singuri.

„Responsabilitate pentru Europa”: Noua față a hegemoniei germane

Imaginând un viitor peisaj de asediu, desprins parcă din cărțile lui Erich Maria Remarque, Berlinul a decis că este momentul pentru o „metamorfoză” doctrinară. Strategia militară națională, protectiv intitulată „Responsabilitate pentru Europa”, marchează sfârșitul unei ere care a durat aproape 80 de ani, cu 10 cancelari. Era perioada „diplomației prin cecuri” - românii o știu bine, pentru că așa i-a vândut Ceaușescu pe sași, cei care aduseseră civilizația occidentală în Transilvania, nu alții - și a dependenței confortabile de gazul rusesc și umbrela americană.

Astăzi, chiar și „puternica Germanie” dă semne de oboseală, în stare de cronicizare: industria sa auto, motorul continentului, aproape 10% din PIB-ul european, gâfâie fără energie ieftină, iar bugetul federal a trebuit să forțeze limitele constituționale pentru a finanța rearmarea.

Germania fură startul ... convențional

Totuși, ironia dar și rigoarea academică ne obligă să observăm oportunitatea: Berlinul folosește frica generală de Rusia pentru a-și revendica rolul de „lider militar” al continentului, definind Moscova drept ,,principalul dușman’’, de fapt singurul. Ambiția declarată de a construi cea mai puternică armată convențională din Europa până în 2039 – despre care am scris săptămâna trecută -  nu este doar un act de apărare, ci o încercare de a redefini ierarhia europeană. Germania vrea să fie „jandarmul convențional” cu acte în regulă, sperând că prestigiul militar va compensa declinul competitivității economice....]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Operațiune comună Bolojan-USR. Planul secret pentru „ghilotinarea” lui Nicușor Dan. Surse politice]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/operatiune-comuna-bolojan-usr-planul-secret-pentru-ghilotinarea-lui-nicusor-dan.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/operatiune-comuna-bolojan-usr-planul-secret-pentru-ghilotinarea-lui-nicusor-dan.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Informațiile și mișcările care circulă în ultimele zile prin laboratoarele politice din Modrogan ar trebui să pună pe jar orice observator atent al scenei publice. Se coace ceva. Și nu e vorba de o poveste, doar de o simplă remaniere sau de o schimbare de discurs.

Sursele mele spun că suntem în fața unui plan articulat, un soi de „blitzkrieg” politic gândit de Ilie Bolojan&Co. Pentru propria supraviețuire politică și transformarea PNL într-un partid progresist. O anexă a USR. Dar atenție! Miza nu este doar guvernarea. Miza reală este capul lui Nicușor Dan, care vrea să propună un premier deloc pe placul PNL și USR
Strategia Bolojan împotriva lui Nicușor Dan
Planul pare desprins din manualele de combinatorică politică ale anilor '90. Bolojan vrea să rupă pisica: respingerea a două propuneri de prim-ministru și provocarea alegerilor anticipate. O mișcare prin care vrea să forțeze o alianță politico-ideologică cu USR.

Scopul? Demonizarea lui Nicușor Dan și a PSD, deveniți aliați în viziunea lui Moise de Bihor.

Obiectivul alianței PNL-USR: un scor de 30-35% care să le permită liberalilor să respire fără masca de oxigen de la PSD. Mai mult, se dorește împingerea social-democraților sub pragul psihologic de 20%, transformându-l într-un partid de buzunar.

Până aici, sună a strategie politică, chiar dacă cinică.
De ce Nicușor Dan
De ce este Nicușor Dan ținta finală a acestui mecanism? Simplu. Pentru laboratoarele politice, Nicușor Dan a devenit „prea complicat”. Este un președinte care s-a transformat în garantul unei ordini pe care unii n-o suportă. Este un Președinte care nu intră în „combinații”, care nu dă telefoane pentru numiri. Care spre disperarea multora, aplică logica rece a Constituției acolo unde alții vor „flexibilitate”.

Pentru grupul de presiune din jurul lui Bolojan, Nicușor Dan a devenit un partener „imposibil”. Este pro-SUA, ceea ce irită cercurile progresiste de la Bruxelles.

Reacția Laurei Codruța Kovesi este un semnal clar: Nicușor Dan este prea independent, prea calculat și, mai ales, are o legitimitate care umbrește ambițiile oricărui premier.
Referendumul după anticipate
Sursele mele spun că în discuțiile purtate de Ilie Bolojan cu liderii PNL și USR, noul Parlament ar urma să declanșeze procedura de suspendare. Motivul? Vor invoca „blocajul instituțional” și refuzul Președintelui de a accepta anumite reforme radicale impuse de noul binom PNL-USR.

Este uluitor să vezi cum, în loc să folosească stabilitatea oferită de un Președinte deloc dispus să fie președinte-jucător, strategii de partid vor să arunce țara în haosul unui referendum de demitere. Nicușor Dan a preluat o țară obosită de scandaluri și a adus un stil de leadership bazat pe date și sobrietate, iar acum „băieții deștepți” vor să-i aplice ghilotina politică.
Cine trădează voința populară
Întrebarea pe care mi-o pun și pe care v-o pun este: va accepta restul societății care l-a trimis pe Nicușor Dan la Cotroceni acest joc murdar?

Poate PNL-ul lui Bolojan să riște totul pentru a scăpa de singurul om care chiar vrea să reformeze sistemul din interior?

Dacă acest plan trece de faza discuțiilor de culise, Nicușor Dan se va confrunta cu cea mai mare provocare a carierei sale. Dar, din ce am văzut până acum, „omul cifrelor” nu se sperie de amenințări.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/Dominic-Fritz-si-Ilie-Bolojan-2-1200x800.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Vântul lui Călin Georgescu, mutat în pânzele lui Ilie Bolojan]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/vantul-lui-calin-georgescu-mutat-in-panzele-lui-ilie-bolojan.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/vantul-lui-calin-georgescu-mutat-in-panzele-lui-ilie-bolojan.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Nu știu dacă ați băgat de seamă, avem încă un „Mesia”. Este promovat fix prin aceleași mijloace care l-au propulsat pe Călin Georgescu. Adică, zeci de mii de conturi false. Ca să-l sprijine înainte de moțiune, în stradă nu i-au ieșit decât câteva sute de persoane. Ați ghicit, este vorba despre Ilie Bolojan.

În timp ce realitatea palpabilă este limpede că în cel mai bun caz îl ignoră, aceea virtuală, de pe rețelele sociale, apare a-l adula. Iar asta, peste noapte, exact cum s-a întâmplat și cu Călin Georgescu. Începe însă să se lămurească din ce zonă i s-a băgat ventilatorul în priză.
„Moise” al lui Gabriel Liiceanu
O dată, o fac cei care au informații pe care și știu să le pună cap-la-cap. După cum EVZ a consemnat, jurnalistul Silviu Mănăstire a afirmat că cel care coordonează campania digitală a premierului interimar Ilie Bolojan este Lucian Despoiu, patronul Majoritas, o companie cu acționar real într-un paradis fiscal, Hong-Kong.

Jurnalistul a menționat cu fină ironie, că personajul Lucian Despoiu și ale sale campanii „nu au nici o legătură cu SIE”. Întrebarea pe care a pus-o este cine plătește această campanie de promovare online, extrem de costisitoare. Cu atât mai mult, cu cât Ilie Bolojan a afirmat că PNL nu are bani pentru așa ceva. Rolul de „Mesia”, sau de „Moise”, după cum îl vede Gabriel Liiceanu, este unul extrem de costisitor.
Schema este veche, prostul este nou
Astfel, apare întrebarea „Cine plătește zecile de mii de like-uri și share-uri ale postărilor lui Ilie Bolojan și despre Ilie Bolojan?”. Până la un răspuns care să conțină o listă a persoanelor, firmelor și a țărilor interesate, știm cine nu plătește. Nu plătesc milioanele de români săraci, și mai săraci de când Ilie Bolojan și-a pus în aplicare Reforma.

Adagiul „Schema este veche, prostul este nou” nu pare să funcționeze în misiunea de gonflare a lui Bolojan din mediul virtual. Cu siguranță nu funcționează în cazul Doinei Gradea, om de televiziune, fostă șef la TVR și PRO TV. A avut răbdarea să scotocească pentru a afla ce este în spatele unei pagini cu activitate intensă în promovarea dudelor emise de Ilie Bolojan. A ales un exemplu și a analizat caracteristicile profilelor followers care urmăresc pagina „Diaspora europeană Oficial”.
Ieri, organizatorul lui „10 August 2018”, azi, suporterul lui Ilie Bolojan
Ei bine, această pagină aparține „Grupului Diaspora Europeană”, înființat în 2016 de Mario Mocan, român stabilit în Marea Britanie. Pe site-ul cu același nume, se prezintă a fi fost organizatorul protestului din 10 August 2018, de la București. Ala cu gazele care au schimbat ADN-ul tefeliștilor prezenți.
Curiozitatea unui om de televiziune pur-sânge
Revenind, după ce și-a satisfăcut curiozitatea jurnalistică, Doina Gradea a comentat pe propria sa pagină de Facbook:

O pagină de Facebook, „Diaspora europeană Oficial”, care share-uieste constant mesaje ale lui Ilie Bolojan. Rog să vă uitați să vedeți ce followers are pagina și să judecați singuri. Ca să nu faceți eforturi prea mari, am căutat eu pe câteva conturi și sunt zero, goale, noi, mai nimic. Cam despre asta este la pagina premierului Ilie Bolojan, „eroul” din online. Băieții de la Kensington, fiți mai profesioniști!
Fantomele lui Bolojan
Ca să fie și mai clar celor în curs de dumirire, a atașat postării și o serie de capturi din lista de urmăritori. Descoperim astfel, entuziasmul lui „Mambo st michel”, „floare alba ghiocel”, „Iubesc România” și mii de alte chifle conservate.

Exact ca în cazul lui Călin Georgescu, unde rapoartele TikTok au indicat existența a 30.000 de conturi false. În favoarea artificială a lui Ilie Bolojan au apărut conturi care prezintă aceleași caracteristici cu acelea care l-au propulsat pe Călin Georgescu. Umbre virtuale induse artificial, precum țintele electronice false care zăpăcesc apărările antiaeriene.
Și totuși, cine plătește?
Răspunsul nu poate veni deocamdată decât pe calea logicii. Cum ziceam, în niciun caz păgubașii guvernării Bolojan, cei și mai săraci decât erau înainte să apară „Mesia” de Oradea. Dacă pe ei îi eliminăm, nu mai rămân decât beneficiarii acestei guvernări, multinaționalele și grupurile de investiții care așteaptă cu gurile și buzunarele larg căscate pachete de acțiuni din diamantele coroanei economice românești și hălci din SAFE.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/mirel-curea-editorial-1024x570.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Piese din garderoba și corespondența lui Marilyn Monroe, scoase la licitație. În scrisori apar detalii intime]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/piese-din-garderoba-si-corespondenta-lui-marilyn-monroe-scoase-la-licitatie-in-scrisori-apar-detalii-intime.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/piese-din-garderoba-si-corespondenta-lui-marilyn-monroe-scoase-la-licitatie-in-scrisori-apar-detalii-intime.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Mai multe obiecte rare din colecția lui Marilyn Monroe vor putea ajunge la cei care vor să îi păstreze imaginea vie. Heritage Auctions va pune în vânzare articole din garderoba actriței, bijuterii, scrisori, notițe scrise de mână, lucrări de artă și poezii. Obiectele provin din colecția poeților Norman și Hedda Rosten, apropiați ai lui Monroe, care au păstrat o parte dintre documentele și bunurile sale personale.
Bijuterii, scrisori și haine ale lui Marilyn Monroe, incluse într-o licitație specială
Brian Chanes, directorul departamentului Hollywood și entertainment din cadrul Heritage Auctions, a evidențiat interesul constant al publicului pentru imaginea actriței și impactul său cultural

„Marilyn este un simbol’’, a spus Brian Chanes, directorul departamentului Hollywood şi entertainment din cadrul casei de licitaţii Heritage Auctions, cu prilejul unei previzualizări a colecţiei, desfăşurate vineri.

„Oamenii o iubesc şi o adoră pe Marilyn până în ziua de azi”, a mai spus el.

[caption id="attachment_4719099" align="alignnone" width="1242"] Licitatie Marilyn Monroe. Sursa foto: Captură video[/caption]
În documente apar detalii intime despre viața actriței
Printre piesele scoase la vânzare se află documente care nu au mai fost făcute publice până acum și care oferă informații despre relațiile sale, despre temerile legate de pierderea unei sarcini, dar și despre reflecțiile ei asupra mortalității. Sunt incluse și scrisori adresate fostului soț, dramaturgul Arthur Miller, care evidențiază complexitatea relației lor.

Unul dintre cele mai emoționante obiecte este un bilet scris în perioada filmărilor la „Some Like It Hot”. În acesta, actrița menționa că se confruntă cu o stare de epuizare.

[caption id="attachment_4719101" align="alignnone" width="1242"] Licitatie Marilyn Monroe. Sursa foto: Captură video[/caption]

„Cu puţin timp înaintea să ia o supradoză şi să fie nevoiţi să întrerupă filmările, ea a scris ‘Simt că mă înec’ “, a spus Chanes.

Reprezentantul casei de licitații a mai arătat că pe aceeași notiță apare și o schiță sugestivă, interpretată ca o expresie a suferinței emoționale.
Licitația va avea loc într-un moment special. Se împlinesc 100 de ani de la nașterea regretatei Marilyn Monroe
Evenimentul este programat pe 1 iunie și coincide cu împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Marilyn Monroe. Organizatorii consideră că materialele scoase la vânzare oferă o perspectivă rară asupra vieții sale personale, dar și asupra fragilității din spatele imaginii publice care a transformat-o într-un simbol al cinematografiei mondiale.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/Licitatie-Marilyn-Moroe-2-1200x1006.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[PNL doar cumpără timp atacându-l pe Predoiu. Decizia este: „progresist” sau „conservator”?]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/pnl-doar-cumpara-timp-atacandu-l-pe-predoiu-decizia-este-progresist-sau-conservator.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/pnl-doar-cumpara-timp-atacandu-l-pe-predoiu-decizia-este-progresist-sau-conservator.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În lipsa unei clarificări după moțiune, cele două partide de care depinde viitoarea guvernare trag de timp, fiecare în felul său. Duritatea campaniei de atac la adresa lui Cătălin Predoiu este direct proporțională cu nevoia conducerii PNL de a convinge baza partidului să urmeze decizia trecerii în opoziție. În acest timp, PSD bate pasul pe loc, așteptând clarificarea PNL. Dacă activul de partid fierbe, având în vedere miza mare a deciziilor, publicul larg nici măcar nu mai urmărește. Simte doar costul economic.
PSD nu mai are pârghii: discuția din PNL nu mai poate fi influențată prin mesaje publice
Declarația Olguței Vasilescu, potrivit căreia decizia din PNL privind intrarea în opoziție este nestatutară, a fost taxată imediat drept amestec în viața internă a PNL. Primarul Craiovei a amintit de consultarea internă din PSD privind retragerea sprijinului pentru Bolojan, care a implicat un cerc mai larg din rândul activului pesedist, spre deosebire de cadrul mai restrâns de discuție din conducerea liberalilor, care a decis intrarea PNL în opoziție.

În contextul tensiunii care domină discuția din rândul activului liberal, totul devine o temă emoțională, cu argumente împinse agresiv în online, iar orice opinie venită din PSD este percepută ca o „presiune”. În fond însă, declarația Olguței Vasilescu reflectă mai degrabă faptul că liderii PSD de la nivel local discută cu cei liberali, iar în rândul primarilor PNL, entuziasmul pentru trecerea în opoziție nu este unanim.
Activul PNL împărțit este între continuarea rămânerii la putere și trecerea în opoziție
În ceea ce privește PNL, intensitatea campaniei online de atac la adresa lui Cătălin Predoiu arată cât de mare este nevoia echipei Bolojan de a controla acceptarea intrării în opoziție la baza partidului. Discuția publică despre ce va face PNL este foarte emoțională și reflectă descărcarea electoratului anti-PSD atunci când vine vorba despre partidul pe care îl displace profund. La fel de prezentă este și perspectiva mobilizatoare — care revine ciclic — potrivit căreia PSD și-a găsit un adversar pe măsură: în acest moment, Ilie Bolojan.

Discuția internă din PNL va fi însă mai pragmatică. Ceea ce, pentru publicul extern, pare o narațiune simplă despre bine și rău este, în interiorul partidului, o decizie care afectează interesele foarte multor oameni implicați direct sau colateral în administrație.

Prin disputa cu PSD, Ilie Bolojan a reușit aproape să monopolizeze electoratul urban, educat și anti-PSD. Nu este de mirare că există o energie de susținere pentru președintele PNL, mai ales în condițiile lipsei generale de lideri. Sunt suficiente această energie și perspectiva creșterii electorale a PNL, pentru a mobiliza tot partidul în favoarea intrării în opoziție?
Decizia PNL privind intrarea în opoziție va arăta care clivaj este mai puternic: „PSD – anti-PSD” sau „conservator” vs. „progresist”
La 10 ani de la intrarea USR în Parlament, PNL se află în aceeași dilemă în care îl lăsaseră alegerile din 2016: să se îndrepte mai mult spre electoratul conservator, concurând acum cu PSD și AUR, sau să capteze o parte mai mare din publicul „progresist”, intrând astfel în competiție cu USR.

PNL a fost scindat, în proporții variabile de-a lungul timpului, între aceste două perspective, care acoperă orientări electorale diferite și mobilizează propriul activ de partid. Oricum va fi, PNL riscă să piardă o parte — mai mică sau mai mare, rămâne de văzut — dintre cei care constituie acum nucleul său de susținere.

Ilie Bolojan pare să fi găsit un răspuns, propunând o alianță PNL–USR, alături de diverse alte formațiuni mici anti-PSD, care să sincronizeze cele două partide și să le ofere mai multă forță în raport cu PSD. În ce măsură axa tradițională de poziționare anti-PSD este mai relevantă decât disputa ideologică, de dată mai recentă, între “progresiști” și „conservatori” se va vedea în funcție de numărul liberalilor care vor dori continuarea guvernării.

 ]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Nicușor Dan și maturizarea unui matematician. Despre Europa, fără lozinci]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/nicusor-dan-si-maturizarea-unui-matematician-despre-europa-fara-lozinci.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/nicusor-dan-si-maturizarea-unui-matematician-despre-europa-fara-lozinci.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Am urmărit discursul lui Nicușor Dan de Ziua Europei și, trebuie să recunosc, simt un curent de aer proaspăt în limbajul politic de la București.

Suntem obișnuiți de ani de zile cu două tabere care bat apa în piuă. Unii care se închină necondiționat la tot ce vine de la Bruxelles, ca la o nouă „Înaltă Poartă”, și alții care ar vrea să dărâme tot, de dragul unui suveranism de carton. Ilie Bolojan face parte din prima categorie. Nicușor Dan a dat o lecție de maturitate și sinceritate. Fără explozie de metafore sau atacuri pe sub masă.
Nicușor Dan: Europa a făcut greșeli.
Nicușor Dan a reușit să facă ceva ce puțini politicieni de calibru au curajul să facă în plin an electoral 2026: a vorbit sincer.

A ieșit din logica „cenaclului” neo-marxist și a intrat în cea a realismului politic.

Cel mai important aspect al acestui discurs nu este lista realizărilor, ci admiterea eșecurilor.
Europa a făcut greșeli. Când a renunțat la nuclear, și și-a bazat energia pe gaz ieftin din Rusia, asta a fost o greșeală. Când și-a neglijat industria de apărare, asta a fost o greșeală. Când, în politica de mediu, evident, justificată, a fixat niște ținte mult prea ambițioase, și-a afectat industria grea, și asta a fost o greșeală. Când, pe mai multe subiecte, a acționat ideologic, a fost, de asemenea, o greșeală.
Nicușor Dan punctează chirurgical acolo unde doare: Europa a greșit. Și a greșit grav. Când spui, ca lider pro-occidental, că renunțarea la energia nucleară în favoarea gazului rusesc a fost o eroare strategică, sau că politicile de mediu au fost „prea ambițioase” și au sugrumat industria, înseamnă că ai încetat să mai fii un simplu activist și ai devenit un om de stat. 

Este exact ceea ce am susținut mereu: nu poți iubi Uniunea Europeană dacă o tratezi ca pe o dogmă infailibilă. O iubești încercând să o repari.

Nicușor Dan a pus degetul pe rană: ideologia a luat locul pragmatismului în anumite birouri de la Bruxelles, iar asta ne-a costat pe toți. Faptul că el recunoaște acest lucru îi dă o credibilitate pe care neo-marxiștii din politica noastră nu o vor avea niciodată.
După 20 de ani, românii o duc mult mai bine decât o duceau acum 20 de ani
Matematicianul din el nu s-a lăsat mai prejos și a venit cu cifrele la purtător. Și sunt cifre care ar trebui să închidă gura oricărui populist de ocazie. 36 de miliarde plătite euro, 110 miliarde încasate. Un profit net de 74 de miliarde de euro. Acesta este destinul occidental al României tradus în buzunarele oamenilor.

Sigur, Nicușor admite cu onestitate că avem o corupție care îi sfidează pe cei săraci și că prăpastia dintre venituri e încă mare. Dar nu poți ignora faptul că salariul mediu a crescut de trei ori. Aceasta este „pacea care aduce prosperitate”, un concept pe care începusem să-l luăm ca pe un dat, până când tunurile au început să bubuie lângă noi.
Sfârșitul complexului de inferioritate
Mi-a plăcut în mod deosebit pasajul despre „ordinele de la Bruxelles”.

Nicușor Dan demolează atitudinea liderilor români care se duc la liderii europeni doar pentru a primi instrucțiuni. Mesajul lui este clar: în Uniunea Europeană se negociază dur. Dacă ai fost „slab”, e vina ta, nu a sistemului. Este o schimbare de ton majoră. Nicușor Dan ne spune că România a început să învețe jocul alianțelor, că știe să-și apere interesele naționale fără să devină paria. Este exact echilibrul de care avem nevoie: participare activă, nu supunere oarbă.
România va avea un guvern pro-occidental într-un termen rezonabil
În final, discursul ne oferă o perspectivă asupra stabilității, în ciuda zbaterilor noilor adepți ai sectei lui Moise de la Palatul Victoria.

Negocierile pentru un guvern pro-occidental, țintele clare precum OECD și, mai ales, proiecția bugetului pe 2027 încă de pe acum, arată o dorință de predictibilitate care a lipsit cu desăvârșire în ultimii ani.

Dacă Nicușor Dan va reuși să impună acest ton al „cărților pe masă” și în viitoarea guvernare, am putea asista la o resetare a modului în care România face politică externă și internă.

De Ziua Independenței și a Europei, Nicușor Dan ne-a reamintit că independența nu înseamnă izolare, ci capacitatea de a fi un partener matur. Care are curajul să spună „nu” atunci când se fac greșeli și „da” atunci când interesul național o cere.

Un discurs fără lozinci. În sfârșit.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/05/dan-andronic-editorial.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Nicușor Dan și Ziua Europei]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/nicusor-dan-si-ziua-europei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/nicusor-dan-si-ziua-europei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Europa unită s-a născut din cenușa celui de-Al Doilea Război Mondial, din milioane de morți, din orașe rase de pe fața pământului, din lagăre, foamete și disperare. Ziua Europei este, înainte de toate, un legământ: promisiunea că popoarele europene nu se vor mai întoarce niciodată unele împotriva altora cu arma în mână, este un omagiu adus celor care au murit pentru ca generațiile următoare să poată trăi în pace.

Ziua Europei este un simbol! Iar simbolurile nu sunt detalii decorative, simbolurile sunt coloana vertebrală a unui stat. Drapelul, imnul, monumentele, ceremoniile, zilele naționale — toate acestea țin unită o comunitate, fac parte din cultura unei națiuni. O națiune fără simboluri respectate devine o simplă populație administrată contabil.

Decizia lui Nicușor Dan de a anula recepția dedicată Zilei Europei nu este un simplu gest administrativ, o problemă de protocol, de agendă sau de economie bugetară. Este un gest de o gravă superficialitate politică și morală, este o rușine de nedescris pentru țara noastră. Pentru că Ziua Europei nu înseamnă șampanie și fotografii oficiale, înseamnă memoria unei civilizații ridicate peste ruinele celui mai mare măcel din istoria omenirii.
Ceea ce a făcut Nicușor Dan, președintele României, nu a fost să anuleze o recepție, ci să anuleze un simbol.
Iar un stat care începe să-și bată joc de simboluri începe, încet-încet, să-și piardă memoria, demnitatea și identitatea.

Marile puteri înțeleg acest lucru. Rusia, aflată în plin război cu Ucraina, nu renunță la parada de 9 Mai, dimpotrivă, o amplifică. Pentru că știe că simbolurile hrănesc coeziunea, memoria colectivă și sentimentul de continuitate istorică. Putem critica Rusia pentru multe lucruri — și avem motive serioase să o facem — dar nu putem să nu observăm că statul rus își tratează simbolurile cu solemnitate aproape sacră.

România, în schimb, anulează ceremonii, minimalizează memoria, golește sărbătorile de sens, transformă istoria într-o formalitate birocratică. Și apoi ne mirăm că oamenii nu mai cred în nimic, că patriotismul se stinge, că ideea europeană devine abstractă și rece.

Un conducător adevărat înțelege că simbolurile nu se administrează contabil; ele se protejează, se cultivă și se respectă, pentru că un popor trăiește nu doar din salarii și asfalt, ci și din memorie, demnitate și sens.

Iar când un politician nu mai înțelege importanța simbolurilor, problema nu mai este una de organizare, devine o problemă de viziune.

Și, poate, de statură istorică.

Din păcate, președintele României nu posedă aceste calități; de fapt, el nu are nicio calitate necesară unui șef de stat.

Are în schimb, modestie! Dar, după cum spunea Napoleon, modestia este calitatea celor care nu au nicio calitate.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[O nouă Ordine Mondială se naște din fumul de la Ormuz]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/o-noua-ordine-mondiala-se-naste-din-fumul-de-la-ormuz.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/o-noua-ordine-mondiala-se-naste-din-fumul-de-la-ormuz.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[O nouă Ordine Mondială se naște din fumul de la Ormuz. În plină criză a Orientului Mijlociu, marile puteri se comportă exact ca oamenii: unele se tem de laude, altele se liniștesc doar sub critică. Filozoful român Constantin Noica observa cu finețe: „Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu știu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniștit: sunt totuși mai bun decât atât.” Astăzi, Iranul pare să urmeze mai degrabă a doua cale. Cu cât este condamnat și sancționat mai aspru, cu atât devine mai încrezător și mai agresiv în urmărirea obiectivului său strategic major: controlul recunoscut asupra Strâmtorii Hormuz. Lauda pe care o caută nu vine din afară, ci din forța pe care și-o construiește singur – o forță ce amenință să schimbe pentru totdeauna echilibrul energetic global.

Trei crize energetice care au forjat alianța SUA-Europa
Strâmtoarea Ormuz nu este doar o fâșie de apă strategică. Este locul unde, în primăvara anului 2026, se încheie o epocă și începe alta. Al patrulea șoc petrolier al erei moderne – declanșat de războiul israeliano-american împotriva Iranului – nu distruge doar fluxuri de țiței. El desface ordinea economică și politică globală construită de Occident în ultimele opt decenii.
Povestea pe care o știm cu toții – Bretton Woods, Planul Marshall, integrarea europeană – este adevărată, dar incompletă. Ceea ce a cimentat cu adevărat alianța transatlantică nu au fost doar tratatele semnate la Washington și Geneva, ci trei crize energetice majore care au forțat Europa de Vest să se lipească de Statele Unite.

Primul șoc - a venit în 1956, la Suez.
Egiptul lui Nasser naționalizează canalul. Marea Britanie, Franța și Israelul atacă. Canalul este blocat cu nave scufundate. Europa tremură fără petrolul din Golf. Washingtonul refuză să-și susțină aliații europeni, iar imperiile de odinioară sunt umilite. Lecția a fost dură: suveranitatea asupra resurselor devine arma noilor state postcoloniale. Un an mai târziu, Tratatul de la Roma – fondarea Comunității Economice Europene – nu a fost doar un răspuns la fascism, ci și o încercare disperată de a lega fostele colonii de Europa printr-un sistem comercial preferențial.

Al doilea șoc - din 1973, a fost și mai dur.
Războiul de Yom Kippur OPEC (Organization of the Petroleum Exporting Countries) și OAPEC (Organization of Arab Petroleum Exporting Countries) ridică prețurile și impun embargouri. Occidentul, dependent de petrolul ieftin, intră în criză. Prețurile explodează, economiile se clatină. Răspunsul a fost coordonarea fără precedent: se naște G-7, Agenția Internațională pentru Energie, iar FMI și Banca Mondială devin instrumente ale „ajustării structurale” – un eufemism pentru impunerea austerității, devalorizării și liberalizării forțate în țările în curs de dezvoltare. Petrodolarii au fost reciclați. Suveranitatea economică a Sudului Global a fost temporar îngenuncheată.

Al treilea șoc - din 1979, a venit odată cu Revoluția Iraniană.
Teheranul promitea să pună capăt imperialismului și să dea resursele poporului. Prețurile petrolului s-au dublat din nou. Occidentul a răspuns cu sancțiuni, sprijin pentru Irak în războiul de opt ani și consolidarea doctrinei neoliberale. Toate trei crizele au avut același efect paradoxal: au slăbit temporar Occidentul, dar l-au unit și l-au întărit pe termen lung.


[caption id="attachment_4687569" align="alignnone" width="1536"] harta Iran / sursa foto: captură video[/caption]
Acum, al patrulea șoc - Ormuz - sparge acest model
După atacul din 28 februarie asupra Iranului, Teheranul a închis Ormuzul. Fluxul de petrol s-a încetinit dramatic. Lanțuri de aprovizionare globale, inclusiv cele pentru semiconductori (prin lipsa heliului), au fost perturbate. Planurile ambițioase de infrastructură digitală din Golf au intrat în stand-by. Și, spre deosebire de crizele anterioare, de această dată alianța occidentală nu se consolidează – se fracturează. Marea Britanie, Germania și Franța au refuzat să se implice direct în conflict. Liderii europeni cer negocieri, nu victorie militară. În paralel, UE semnează acorduri comerciale majore cu America Latină și India, ocolind parțial Statele Unite.
Hegemonia dolarului slăbește vizibil: ponderea sa în rezervele globale scade, comerțul în yuani, dirhami și alte monede locale explodează. Sistemul chinezesc CIPS (Cross-Border Interbank Payment System — Sistemul de Plăți Interbancare Transfrontaliere al Chinei) câștigă teren rapid. Chiar și Arabia Saudită vinde petrol în afara petrodolarului. Pentru prima dată de la al Doilea Război Mondial, Statele Unite par incapabile să garanteze securitatea rutelor energetice vitale. Aliații lor tradiționali caută alternative. Ordinea unipolară construită ca răspuns la cele trei șocuri petroliere ale secolului XX se destramă sub presiunea primului șoc major al secolului XXI. Ce va urma rămâne deschis.
O lume multipolară mai echitabilă? Sau un mercantilism autoritar condus de state puternice – China, I...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[O anomalie grețoasă: apărarea puterii în stradă și în sala de judecată]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/o-anomalie-gretoasa-apararea-puterii-in-strada-si-in-sala-de-judecata.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/o-anomalie-gretoasa-apararea-puterii-in-strada-si-in-sala-de-judecata.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Trebuie să fii nu doar mulțumit, ci de-a dreptul fericit ca să ieși în stradă pentru putere, nu împotriva ei, nu ca să ceri sau să reclami, nu ca să împingi lucrurile înainte, ci ca să le ții pe loc.

Adică, să le aperi, să le confirmi, iar această formă de fericire, discretă și fără exuberanță, seamănă mai mult cu o potrivire decât cu o izbândă, mai mult cu o adaptare reușită decât cu o cucerire, pentru că, în afara momentelor ritualice ale alegerilor, când lumea se fragmentează legitim în tabere și fiecare își strigă opțiunea, strada aparține aproape întotdeauna nemulțumiților, celor cărora le lipsește ceva, celor care ies nu din plenitudine, ci din fisură, dintr-o ruptură între ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie.
Entuziasmul e zgomotos
Tocmai de aceea, imaginea acelor câteva zeci sau, rareori, câteva sute de oameni care ies să apere puterea rămâne una dintre cele mai stranii apariții ale lumii noastre. Ea nu poate fi explicată prin lipsă, nici prin revendicare, nici prin speranță, ci presupune, în mod aproape scandalos, o stare de suficiență, o liniște interioară care nu mai caută, nu mai cere, ci doar se așază în ceea ce este deja dat, iar această liniște se vede în gesturi, în felul în care stau, în absența oricărei febre, ca și cum ar fi invitați la o recepție, nu participanți la o demonstrație.

Dar formele cele mai stabile ale obedienței nici măcar nu mai au nevoie de entuziasm. Entuziasmul e zgomotos, transpirat, stradal, cu pancarte și scandări, aproape folcloric.

Cei care ies să apere puterea în piețe sunt încă oameni care simt nevoia să fie văzuți. Au nevoie de mulțime, de fotografii, de aprobarea celorlalți, de căldura tribului. Adevărata victorie a unei puteri vine abia atunci când apărarea ei nu mai are nevoie de stradă. Când instituțiile încep să gândească singure în favoarea ei. Când reflexul obedienței devine tehnic, administrativ, aproape impersonal.
Condamnarea lui Victor Ciutacu
Zilele acestea o tânără judecătoare i-a condamnat pe jurnaliștii Victor Ciutacu și Liviu Alexa  la plata unor daune morale uriașe — o sumă absurdă pentru lumea presei românești — către un politician al puterii. Și, dintr-odată pare extrem de clar că aceasta este forma superioară a manifestației pro-guvernamentale. Judecătoarea aceea nu trebuie să iasă în stradă. Nu trebuie să fluture steaguri. Nu trebuie să strige sloganuri. Ea apără puterea mult mai eficient din liniștea unei săli de tribunal, în spatele unei formule juridice impecabile, cu calmul rece al cuiva care poate distruge fără să ridice vocea.
Există ceva mai neliniștitor decât brutalitatea: politețea instituțională a brutalității.
Dictaturile primitive băteau oamenii pe stradă. Cele moderne emit hotărâri motivate. Pun ștampile. Invocă proceduri. Și tocmai această aparență de normalitate produce adevărata spaimă. Pentru că nu mai știi unde se termină dreptatea și unde începe cariera, frica, oportunismul sau dorința obscură de a fi remarcat de cei puternici.

Mă uit uneori la fețele foarte tinere ale unor procurori, judecători, analiști, profesorași de televiziune și mă încearcă un gând aproape indecent: cât de repede au îmbătrânit sufletește oamenii aceștia. Tinerețea ar trebui să aibă o doză de imprudență morală, o pornire instinctivă împotriva conformismului. Dar mulți par deja formați direct bătrâni, cu reflexe administrative perfecte, cu fraze gata preparate, cu obediența elegantă a celor care și-au organizat interiorul pentru a nu mai avea conflicte cu puterea.

Adevăratele regimuri solide nu sunt cele apărate de mii de oameni în stradă, ci cele pentru care nici nu mai e nevoie să iasă cineva din casă. Cele în care fiecare om își face singur mica lui demonstrație de loialitate, discret, profesional, aproape invizibil. Iar când ajungi să te temi nu de huligani, nu de activiști, nu de propagandiști, ci de calmul unui om care pronunță o sentință și apoi își bea liniștit cafeaua, înseamnă că puterea a coborât deja foarte adânc în țesutul lumii.
Și totuși, unii ies în stradă să ”apere” puterea…
Îi vedem la televizor, în cadre cuminți, fără grabă și fără dezordine, fără febra aceea a revoltei autentice care tulbură vocile și înroșește fețele, oameni trecuți de prima tinerețe, bine îmbrăcați, cu o eleganță discretă care nu mai ține de modă, ci de o anumită ordine interioară, oameni care nu par nici manipulați, nici fanatici, ci pur și simplu așezați într-o viață care le-a fost, până acum, suficient de favorabilă încât să nu o conteste, iar succesul lor nu este ostentativ, nu este strigat, ci se deduce din absența disperării, din faptul că nu cer nimic pentru că, într-un fel greu de definit, au primit deja.

Există în gestul lor ceva profund liniștitor, ca o confirmare că lumea, în ciuda tuturor zgomotelor, rămâne în cele din urmă stabilă, că există încă oameni care nu vor să răstoarne masa, ci doar să o țină dreaptă, chiar și atunci când masa începe să se clatine sub greutatea propriilor privilegii, iar această imagine, care...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra2_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Gata! Nu ne mai este frică]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/gata-nu-ne-mai-este-frica-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/gata-nu-ne-mai-este-frica-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Trebie să fim naivi să credem că demiterea Guvernului Bolojan s-a făcut pentru binele nostru, al oamenilor de rând. Că pentru noi s-au dat bătălii năpraznice pentru fiecare vot pro sau contra Bolojan. Începând cu manifestaţiile anemice din Bucureşti şi Oradea şi terminând cu munca de la om la om pe tot terenul din Parlament.

Adică, disperarea de a convinge parlamentarii, indiferent de culoarea politică, să nu voteze moţiunea. Începând cu promisiuni de posturi de consuli şi contracte cu statul pentru firmele lor sau ale rudelor şi terminând cu câte un şpriţ şi un grătar încins cu mititei, după calibrul şi pretenţiile celui care trebuia convins.

Aici am eu o nedumerire. Un parlamentar, nu reprezintă în Parlament alegătorii care l-au trimis acolo? Nu votează conform dorinţei acestora? Dacă s-a recunoscut pe faţă că „moţiunea se joacă”, se duc munci de lămuriere cu promisiuni de avantaje, înţeleg că un parlamentar nu este acolo să reprezinte alegătorii săi, ci, în funcţie de evenimente, cum a fost cel de marţi, să se căpătuiască, votând pentru cine dă mai mult? Îmi răspund singur: Da! Au recunoscut chiar o parte dintre aleşi că s-a încercat momirea lor.
Aţi putea spune că sunt ilogic şi cele două afirmaţii pe care le-am făcut până acum se bat cap în cap.
Pe de-o parte s-au gândit la binele lor şi nu al nostru atunci când au votat, pe de alta, totuşi, în loc să aleagă căpătuiala, au votat aşa cum şi-a dorit, conform sondajelor, cea mai mare parte dintre cetăţeni. Ca Bolojan să plece acasă.

Cum de s-a întâmplat să renunţe la nişte posturi bune sau contracte plătite gras în favoarea unui vot pe care alegătorii şi-l doreau? Cred că răspunsul nu este decât unul singur: le-a fost frică. Cred că pentru prima oară, după foarte mulţi ani, poate începutul anilor ’90, le-a fost frică de alegători.

Au cântărit îndelung şi au ajuns la concluzia că acum, un post sau un  contract pentru un vot altfel decât cereau alegătorii, este prea puţin faţă de pierderea locului pe listele de partid la viitoarele alegeri. Că în loc să ia acum o singură dată, şi cu mari riscuri că s-ar putea să dea înapoi ce au luat, mai bine rămân în poziţiile care le vor mai aduce, cu siguranţă, oportunităţi de a se mai căpătui. Până la urmă, acesta este, cred eu, marele câştig al moţiunii de marţi.
S-a dovedit că, totuşi, le este frică de alegători.
Că nu mai pot să-şi facă de cap pentru avantaje personale. Că pot răspunde. Cred că aşa se şi explică numărul mult mai mare de voturi cu care a căzut Guvernul Bolojan, faţă de cei care au semnat iniţial moţiunea. Ce-ar fi fost ca peste o săptămână, unul care iniţial a semnat moţiunea şi care după aceea a votat împotriva ei să apară cu o maşină de câteva sute de mii de euro. Sau că i-a crescut în curte o vilă.

Ori că, gata, pleacă la post, în străinătate, că s-a dovedit că experienţa de administrator de sală de păcănele pe care a acumulat-o înainte de a fi parlamentar, îl recomandă pentru un post în diplomaţie. Sau că poate face parte, ca specialist, din conducerea Hidroelectrica, pentru că la coaforul unde a lucrat, aveau şi chiuvete, deci are cunoştinţe temeinice în ceea ce priveşte curgerea apei.

Sigur, fiecare dintre aceste întâmplări fericite din viaţa lor, odată date în vileag, le-ar fi pus capăt carierei politice. Pentru că oamenilor nu le mai este frică. Pentru că i-au adus la capătul răbdării şi sărăciei şi nu mai vor să îndure să vadă cum alţii se îmbuibă pe spinarea lor. Iar partidul, care i-a făcut oameni, i-ar debarca rapid dacă ar izbucni un scandal cu o astfel de temă.
Şi mai e ceva.
De marţi, aleşii vor trebui să demonstreze că merită să mai fie acolo. Că nu am schimbat o monosprânceană cu două sprâncene, dar situaţia ne-a rămas aceeaşi. Am fi iarăşi naivi să credem că de mâine va veni bunăstarea peste noi. Nu va veni pentru că nu are de unde.

Dar până la bunăstare, cei care au rămas să ne reprezinte trebuie, aşa cum am spus, să ne arate rapid că merită să o mai facă. Şi dacă pentru a ne ridica din sărăcia în care ne-au cufundat trebuie puţin timp, pentru oprirea jafului naţional care era în plină desfăşurare sub ocârmuirea Bolojan, măsurile trebuie să fie luate urgent.

Oprirea si desecretizarea contractelor din programul SAFE. Oprirea şi desecretizarea acţiunii de listare a companiilor de stat profitabile şi desecretizarea documentelor care ţin de asta. Cui, de fapt, erau destinate aceste pachete de acţiuni. Sesizarea Consiliului Superior al Magistraturii în legătură cu sentinţe care pun stop pornirii unor obiective de importanţă strategică naţională, pe motive care de care mai hilare.

Desecretizarea imediată a documentelor care au dus la anularea alegerilor prezidenţiale . Și explicaţii plauzibile de ce alegerile parlamentare, desfăşurate în aceleaşi condiţii, au fost valide, iar celelalte, nu. Reconsiderarea, după modelul maghiarilor, care au votat de curând un preşedinte proeuropean, a ajutorului pentru Ucraina.
Iar în cea de-a doua etapă, dar şi asta f...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Lăsați-ne săraci că suntem jurnaliști! Negoț cu libertatea de exprimare]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/lasati-ne-saraci-ca-suntem-jurnalisti-negot-cu-libertatea-de-exprimare.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/lasati-ne-saraci-ca-suntem-jurnalisti-negot-cu-libertatea-de-exprimare.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Festivalul democrației a început luni cu o știre bombă: patru jurnaliști erau obligați prin sentința unei judecătoare să le despăgubească moral pe fondatoarele Asociației „Dăruiește Viață”, Oana Gheorghiu (până ieri, vicepremier) și Carmen Uscatu, cu suma de peste 3 milioane de lei. „Bomba” nu a explodat de indignare decât pe ici pe colo, în textele unor jurnaliști și în comunicatul rapid al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Presa în ansamblu și cunoscutele ONG-uri sorosiste au privit tăcute la botnița cenzurii.

Cei pe care judecătoarea Denisa Lazăr Bernea a hotărât să-i sărăcească - pentru niște opinii, nu pentru jefuirea avuției naționale sau pentru vreo crimă în grup – sunt Victor Ciutacu, Liviu Alexa, Janos Korpos și Iosefina Pascal.

Acești jurnaliști poate sunt apreciați de public sau colegii de breaslă, sau nu. Dar a ignora o asemenea măsură disproporționată e un pericol pentru  ceea ce reprezintă esența presei: libertatea de a dezbate și a se exprima asupra unor subiecte de interes pentru societate. Ce ziarist să mai aibă curajul să scrie o anchetă sau să exprime o opinie, gândind că ajunge să fie pedepsit cu asemenea sume?

În ceea ce mă privește, dacă li s-ar fi aplicat o asemenea sentință lui Dan Tapalagă sau Sabin Orcan, cu care am avut cândva un schimb de replici nu tocmai cordiale, aș fi avut aceeași atitudine de apărare și la fel de abuzivă mi s-ar prea o măsură pecuniară de ordinul sutelor de mii de lei. Din acest motiv îmi e imposibil să tac.

Am avut și eu câteva procese în activitatea mea de jurnalist de investigație, dar n-am pierdut niciunul. Cristian Tudor Popescu a pierdut un proces, în urmă cu vreo 20 de ani, și i s-a cerut o despăgubire de 1 leu, simbolică. Instanțele cu care eu am interacționat au cerut mereu reclamanților să facă dovada că li s-au adus prejudicii materiale. Cerințele pentru daune morale erau întotdeauna mult mai mici decât sumele pentru prejudiciu. Cum a stabilit judecătoarea Lazăr milioanele de lei pentru reclamatele Gheorghiu și Uscatu este încă un secret până la apariția motivării sentinței.

Celebra judecătoare Camelia Bogdan se lăuda că ea dă condamnări de la 10 ani în sus. Tânăra Denisa Lazăr Bernea de la Tribunalul București pare că și-a făcut o pasiune din a sărăcii jurnaliștii. Noroc că sentința nu e definitivă, că altfel aceștia ar rămâne fără casă și mașină!

Liviu Alexa a arătat în ultimul său articol că aceeași judecătoare „rezist” Denisa Lazăr Bernea i-a mai condamnat pe Victor Ciutacu și pe Andreea Crețulescu la plata unor despăgubiri foarte mari.



În anii 2000, celebrul judecător Corneliu Turianu, fostul președinte al Tribunalului București, s-a luptat să dezincrimineze ca infracțiune calomnia prin presă. În anii 90, mai muți ziariști fuseseră băgați în pușcărie pentru calomnie. S-a introdus calomnia în Codul civil și a rămas ca ziariștii să răspundă doar pe latură civilă, cu prejudiciu provocat și cu daune morale, dacă sunt găsiți vinovați.

Care sunt faptele pentru care au fost condamnați jurnaliștii

Faptele sunt declarații acuzatoare și descrierea activității Asociației Dăruiește Viață care au condus la condamnarea jurnaliștilor Victor Ciutacu, Ion Korpoș, Liviu Alexa și Iosefina Pascal, alături de postul România TV. Instanța a apreciat că aceste declarații au vizat în principal decredibilizarea Asociației care a adunat bani de la populație și diverse companii pentru a construi un spital în curtea Spitalului de copii Marie Curie.

Potrivit deciziei instanței din 30 aprilie, făcută publică în 4 mai 2026, principalele teme defăimătoare identificate s-au referit la faptul că Asociația ar fi utilizat donațiile în alte scopuri decât cele declarate sau că fondatoarele ar fi beneficiat personal de pe urma acestora, având salarii de câte 5.000 de euro. De asemenea, a existat sugestia că Asociația ar fi acționat împotriva unor autorități ale statului – disputele cu primarul Gabriela Firea și cu miniștrii Sănătății, alții decât Vlad Voiculescu.

Instanța a considerat că această abordare a fost o „dezinformare menită să afecteze încrederea donatorilor în cel mai mare proiect civil de sănătate din România”. Atât de mare dezinformarea încât judecătoarea a măsurat-o sau cântărit-o la 3 milioane de lei?!

Lupta lui Gheorghiu și Uscatu cu un ministru și un doctor

Cunosc bine activitatea ONG-ului creat de Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu din anul 2009, când se numea „Salvează vieți” și exista și o a treia asociată. De mai multe ori, de-a lungul anilor, doamnele au fost în mijlocul unor scandaluri care ar fi putut să le ducă în fața instanței. Doar că persoanele cu care au intrat în dispută nu au ales calea aceasta. Iar două dintre ele au fost scoase ulterior din viața publică prin niște anchete penale, rămase cu mari semne de întrebare. Este vorba despre profesorul dr. Gheorghe Burnei, șeful Secției Ortopedie de la Marie Curie, și de ministrul Sănătății Sorina Pintea.

În noiembrie 2019, Evenimentul zilei publica...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/02/simona-editorial.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Metastaze]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/metastaze.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/metastaze.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[

Formatul București, cunoscut și ca „Bucharest 9” (B9), este unul dintre puținele instrumente de greutate strategică pe care România le-a construit după 1989. Înființat oficial la 4 noiembrie 2015, la inițiativa președintelui României, Klaus Iohannis, și a președintelui Poloniei, Andrzej Duda, Formatul B9 reunește nouă state de pe flancul estic al Alianței Nord-Atlantice: România, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Estonia, Letonia și Lituania. El a apărut ca reacție directă la evenimentele din 2014 — anexarea Crimeei de către Rusia și intervenția militară din Donbas — adică exact în momentul în care Estul Europei a înțeles că istoria nu s-a încheiat, ci doar și-a schimbat uniforma.

„Bucharest 9” nu este o simplă fotografie de familie a flancului estic NATO și nici un exercițiu decorativ de diplomație regională. Este, în esență, singura platformă politico-strategică în care România a reușit să coaguleze, în jurul unui interes comun de securitate, un nucleu coerent de state care înțeleg Rusia nu din manuale, ci din memorie istorică. De la Tallinn la Sofia, aceste nouă state nu împărtășesc doar apartenența la NATO, ci și experiența directă a presiunii ruse, a dominației sovietice și a geografiei care nu permite iluzii. Din acest motiv, B9 a devenit în ultimul deceniu nu doar o platformă de consultare, ci vocea politică a flancului estic în interiorul Alianței.

Miza reală a Formatului București nu a fost niciodată retorica, ci corectarea unei disproporții strategice: aceea dintre Estul care suportă primul șoc și Vestul care decide ritmul reacției. B9 a apărut tocmai pentru a reduce această fractură de percepție și pentru a obliga NATO să trateze securitatea flancului estic nu ca pe o periferie anxioasă, ci ca pe prima linie a apărării euro-atlantice. Dacă summitul NATO de la Varșovia din 2016 a consfințit consolidarea prezenței aliate pe flancul estic, acest lucru s-a datorat și presiunii politice concertate generate de B9. Cu alte cuvinte, Bucureștiul n-a produs doar un format; a produs un argument strategic.

Pe 13 mai 2026, la Palatul Cotroceni, Bucureștiul găzduiește summitul B9 și al Țărilor Nordice, considerat cel mai important eveniment de politică externă al primăverii. La reuniune sunt așteptați secretarul general al NATO, Mark Rutte, secretarul de stat american, Marco Rubio, precum și lideri sau reprezentanți ai statelor nordice — Finlanda, Danemarca, Islanda, Suedia și Norvegia — pentru discuții de maximă importanță strategică privind securitatea flancului estic, viitorul Ucrainei, postura NATO în regiune și noua arhitectură de securitate a Europei. Tema oficială a summitului — „Delivering More for Transatlantic Security” — spune totul: nu este o reuniune de protocol, ci una de calibrare strategică, în care se discută, la propriu, cât de bine va dormi România în următorii ani.

Și totuși, România întâmpină acest summit cu un guvern demis printr-o moțiune de cenzură introdusă de PSD. Nu cu un guvern slab, nu cu un guvern contestat, nu cu un guvern remaniat, ci cu un guvern dărâmat chiar de principalul partid care pretinde că apără stabilitatea statului. Un guvern demis exact în momentul în care România ar fi trebuit să proiecteze către aliații săi imaginea unei țări solide, previzibile și capabile să-și țină verticală propria coloană instituțională. În loc să livreze coerență, disciplină și gravitate strategică, statul român livrează, din nou, spectacolul familiar al autodemolării: o țară care își sabotează singură propriul protocol de stat, propria credibilitate externă și propria utilitate strategică.

Și nu este nici măcar prima dată. România a mai comis această formă de umilință instituțională. În ianuarie 2018, premierul Japoniei, Shinzo Abe, venea la București într-o vizită istorică — prima a unui șef de guvern japonez în România după aproape un secol. Venise de la 8.700 de kilometri distanță pentru o întâlnire oficială cu omologul său român, premierul Mihai Tudose, programată pentru 16 ianuarie 2018, urmată de discuții bilaterale și dejun la Palatul Victoria. Știind exact acest calendar, Mihai Tudose a cerut conducerii PSD amânarea ședinței Comitetului Executiv în care urma să i se retragă sprijinul politic. Liviu Dragnea a decis însă că reglarea de conturi din partid reprezintă o urgență mai mare decât onoarea diplomatică a statului român. Rezultatul: Tudose a demisionat, guvernul s-a prăbușit, iar România și-a întâmpinat oaspetele cu un executiv în colaps și cu aparatul de stat suspendat în ridicol.

A fost una dintre cele mai jenante scene diplomatice din istoria recentă a României: un șef de guvern al Japoniei primit nu de un stat funcțional, ci de ruinele administrative ale unei coaliții care își executa premierul chiar în ziua vizitei oficiale. În locul unei întâlniri bilaterale la Palatul Victoria, Shinzo Abe a fost nevoit să-și anuleze programul guvernamental și să improvizeze o vizită de curtoazie la Muzeul Satului, urmată de o oprire în Grădina Japoneză ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Înarmarea Germaniei. Speranță pentru noi, putere pentru Berlin]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/inarmarea-germaniei-speranta-pentru-noi-putere-pentru-berlin.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/inarmarea-germaniei-speranta-pentru-noi-putere-pentru-berlin.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Despre înarmarea Germaniei am scris o duzină de articole în ultimii patru ani, după ce în februarie 2022, fostul cancelar Olaf Scholz lansa așa-numitul Zeitenwende (moment de cotitură) -  programul înnoitor, revoluționar chiar, de apărare al Berlinului, ameliorat ulterior, substanțial, de guvernul Merz. Înainte cu câteva zile, Vladimir Putin revoluționa și el continentul, în alt plan desigur, începând ,,operațiunea specială’’ în Ucraina. Nori negri se adunau deasupra Europei, iar de atunci, nu s-au mai risipit ... Apoi a venit Trump.

În textul de mai jos, voi încerca să deslușesc drumul ales de Germania pentru a-și asigura primul loc pe podiumului apărării Europei după ce, decenii la rând, s-a limitat să privească dincolo de Atlanic – sau peste Canalul Mânecii, sau chiar peste Rin – la cei care o doreau ,,dedesubt’’ atunci când au creat NATO. Ulterior lucrurile s-au mai schimbat ...
Strategia Militară națională a Germaniei, pe model ... american
La sfârșitul lunii trecute, s-a întâmplat ceva fără precedent în istoria republicană a primei puteri economice din vechiul continent și a treia la nivel mondial. A fost publicată – după model american – prima Strategie Militară Națională. Nu este vorba despre o ,,carte albă’’ a apărării și nici de un text politic adus la zi, documente deja publicate în cursul anului trecut. De această dată, documentul este semnat de general Carsten Breuer - șeful Statului Major al Bundeswehr-ului – și asumat, de fapt inspirat, de Boris Pistorius, ministrul apărării, cel mai popular politician german în acest moment.

Generalul și ministrul fixează cadrul operativ al forțelor armate pornind de la cunoașterea și definirea concretă a dușmanului potențial. Prezentarea publică a acestui text este ea însăși o componentă importantă, esențială chiar, a strategiei defensive a Germaniei. Voința exprimată prin mesaj public valorează mai mult decât orice manevră militară, indiferent de dimensiunea acesteia. Vom vedea că direcția este clară, iar credibilitatea în afară oricărei discuții.
Rusia, amenințarea directă la adresa Germaniei
În viziunea ministrului Pistorius – un om fără experiență militară, dar cu gândire strategică - perioada istorică în care trăim noi, europenii, poate fi definită ca ,,cea mai dificilă’’ din ultimii 80 de ani. Fără urmă de eufemism sau limbă diplomatică, de lemn – preluând din nou modelul american, mai degrabă trumpist – Rusia este definită drept cea mai mare amenințare directă la adresa Germaniei, într-un viitor previzibil. Expresia ,,amenințare directă’’ reintră astfel în cultura strategică a Berlinului.

Acum, Moscova acționează la modul hibrid pregătind condițiile unor incursiuni spre vest. Obiectivele strategice ale Rusiei sunt definite cu claritate: destrămarea arhitecturii de securitate continentală instaurată după disoluția Uniunii Sovietice, reducerea coeziunii Alianței Nord-Atlantice, separarea de Statele Unite și destructurarea NATO ca organizație.
Strategia Pistorius-Breuer și ,,efectele’’ asupra inamicului
Prin aplicarea Strategiei Pistorius-Breuer – îmi permit să o numesc așa – Berlinul abandonează vechea logică de descurajare a inamicului sub comandă americană, trecând la un model bazat pe ,,efecte ale acțiunilor proprii’’. Ce contează aici nu vine din ceea ce are la dispoziție sau pe cine are în față sau în spate, ci de la ce poate face el în fața dușmanului. Capacitatea defensiv-operativă nu se definește în termeni de tancuri sau avioane ci pornind de la ,,efectele’’ pe care Bundeswehr-ul le-ar putea produce asupra inamicului.

Privind mai mult la Polonia vecină decât spre vest, Germania își ia apărarea în propriile sale mâini și o extinde asupra întregului continent.
Experiența ,,războiului de ultimă generație’’ din Ucraina
Fără a vă plictisi prea mult cu date tehnice, voi arăta pe scurt prioritățile noii viziuni doctrinare germane. Acestea vizează creșterea capacității de atac cu rază lungă de acțiune, apărarea eficientă în fața amenințărilor avansate – cum ar fi rachetele super și hipersonice -  dezvoltarea sistemelor defensive și ofensive fără pilot, utilizarea Inteligenței Artificiale, digitalizarea interconexiunilor, autonomia comenzii și controlul operativ. Este vorba de o schimbare de paradigmă care, potrivit lui Pistorius, ,,pornește de la zero, sau aproape’’.

Capitolul ,,personal’’ este și mai îndrăzneț. Până la mijlocul anilor 2030, efectivele vor ajunge la 190 mii de militari activi și 260 mii de rezerviști, în total 450 mii de oameni gata de luptă.
Germania va avea ,,principala forță convențională’’ a continentului
În context NATO, Strategia identifică trei responsabilități fundamentale pentru Germania: asigurarea aliaților de angajamentul Berlinului în apărarea membrilor organizației, descurajarea convențională a Rusiei, participarea la apărarea colectivă din postura de ,,principala forță convențională’’ a Europei, acest ultim aspect fiind definit în mod explicit.

Afirmațiile de mai sus trebuie interpretate î...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[De ce Nicușor Dan nu a mișcat niciun deget pentru Ilie Bolojan. Ba dimpotrivă!]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/de-ce-nicusor-dan-nu-a-miscat-niciun-deget-pentru-ilie-bolojan-ba-dimpotriva.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/de-ce-nicusor-dan-nu-a-miscat-niciun-deget-pentru-ilie-bolojan-ba-dimpotriva.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[M-am așteptat, iar ca mine, mulți alții, ca Nicușor Dan să considere USR a-i fi partid prezidențial. Spre surprinderea mea, lucrurile nu au stat deloc așa încă de la începutul mandatului. Pe atunci, credeam că mi se pare.
O excludere de neuitat
De la excluderea sa din USR, orice entuziasm de partid la adresa sa este privit de Nicușor Dan sub semnul „să fie primit!”. Nu a făcut niciodată după părăsirea USR vreun efort să pară a fi de-al lor Oare de ce? Păi, răspunsul este simplu. Îi cunoaște pe cei din USR mai bine decât oricine.

Nicușor Dan știe foarte că USR este o organizație cu iz politic, nicidecum un partid politic. Un fel de UDMR, dacă vreți, dar nu pe criterii etnice, ci stări de spirit generate preponderent hormonal care grupează și regrupează găști care se decimează reciproc.
„Dă-te tu, să mă pun eu!”
În USR nu există direcție, nu există doctrină, nu există coeziune ideologică. Progresismul clamat și ideile neo-marxiste țin doar de ipocrizia declamativă juvenilă. În spatele lor nu stă decât „dă-te tu, să mă pun eu”. Unii s-au și pus și deja sunt milionari.

Să revin. Așadar, Nicușor Dan îi cunoaște cel mai bine. El a inventat USR, atunci când a metamorfozat ONG-ul Uniunea Salvați Bucureștiul în partid. Partid din care a fost dat afară pentru „deviaționism”. Adică, pentru deviere de la non-valorile partidului.
Eu i-am luat partidul!
Aparent, Nicușor Dan a demisionat din USR pe 1 iunie 2017. Adevărul a fost însă altul. L-a recunoscut Ionuț Moșteanu, într-o înregistrare audio, intrată în posesia presei. În înregistrare, Ionuț Moșteanu afirma că este unul „dintre ăia care i-au luat partidul” lui Nicușor Dan.

S-a întâmplat pe fondul discuțiilor cu privire la poziția pe care USR urma să o adopte pe tema modificării Constituției. Inițiativa de modificare viza înlocuirea sintagmei „între soți” din art. 48 al Constituției cu „între un bărbat și o femeie”. Pentru că minoritatea LGBT și-a văzut proiectele de viitor periclitate, Biroul Național al USR a votat împotriva neutralității. A ales să se opună oficial inițiativei Coaliției pentru Familie.
Cum cade un prost „pe tehnică”
Nicușor Dan ar fi dorit ca USR să rămână neutru pe tema modificării Constituției. Poziția sa a constituit motivul pentru care a fost împins la demisie. Cum ziceam, mai slăbuț de minte, cu câteva luni înainte ca Nicușor Dan să ajungă președintele României, Ionuț Moșteanu a căzut pe tehnică:

„Eu m-am certat cu el. I-am luat partidul în 2017. Sunt unul dintre ăia care i-am luat partidul. L-am dat afară, l-am împins. Atunci, era mai bine să conducem noi și-a fost bine c-am condus noi partidul. Are niște lipsuri. Ce înseamna partidul de atunci? Partidul era bine așezat, pe picioare, care funcționa, avea structuri funcționale, oameni în toată țara; unii mai buni, unii mai răi. Că nu sunt toți genii, că n-ai de unde! Dacă erau toți harnici și geniali, eram… noi conduceam toată România asta.”
Remake cu Elena Lasconi
Evident, Ionuț Moșteanu nu a acționat de capul lui, ci a fost împins la înaintare de Biroul Național al USR. Același film s-a repetat și cu Elena Lasconi. Ba, chiar în două episoade. În primul, turnat în noiembrie 2023, sub mandatul lui Cătălin Drulă, fosta jurnalistă a fost eliminată de pe lista pentru europarlamentare. Motivul a fost livrat de fiica ei, Oana Lasconi, care și-a turnat mama că a votat „Da” la Referendumul pentru Familia tradițională. Deci, tot pe bază de LGBT.

Al doilea episod, turnat în aprilie 2025, s-a petrecut chiar în mandatul Elenei Lasconi. Biroul Politic Național al USR i-a retras sprijinului pentru Cotroceni. I-au retras susținerea în plină campanie și i-au anulat contractele de promovare. Mai mult, colegii i-au cerut înapoi banii împrumutați pentru campanie, ca să o lase fără nicio resursă financiară. Aici nu a mai fost pe bază de LGBT, ci pe bază de ordine primite.
Despre miniștrii USR doar useriștii cred că sunt de-ai lor
Clar, Nicușor Dan a ajuns președinte și prin sabotarea de tip securist a candidaților Elena Lasconi și Crin Antonescu. Știe și el asta, dar cum spuneam a trecut-o la „să fie primit”. Mult mai bine decât asta însă, știe din propria experiență că pe foștii să camarazi din USR nu poate da doi bani. Și nici nu-i dă, după cum se poate vedea limpede. Despre miniștrii USR din Guvernul Bolojan doar useriștii cred că sunt de-ai lor. Citiți-le cu atenție cv-urile! Veți vedea că toți sunt din subunitatea REPER comandată de Dacian Cioloș.

În tot acest timp, prin numirile făcute la Guvern, mai toate din zona tefelisto-oenigistă, și prin toate deciziile luate, Ilie Bolojan s-a evidențiat a fi noua stea a USR, un veritabil super-guru al partidului. Asta, în ciuda istorioarelor de grădiniță ale lui Dominic Fritz despre discuțiile confidențial-privilegiate pe care le-ar purta periodic cu președintele Dan.
Argument final: Tripleta „Rheinmetall-Fritz-Bolojan”
Ca să o scurtez. Nicușor Dan nu uită că a fost tratat ca o măsea stricată de propriul său partid. Nu uită nici că ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/mirel-curea-editorial-1024x570.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ceața de după moțiune. PSD, obligat să clarifice: guvernare cu sau fără AUR]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ceata-de-dupa-motiune-psd-obligat-sa-clarifice-guvernare-cu-sau-fara-aur.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ceata-de-dupa-motiune-psd-obligat-sa-clarifice-guvernare-cu-sau-fara-aur.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Deși moțiunea este rezultatul acțiunii comune PSD și AUR, răspunderea pentru evoluția de după moțiune apasă mult mai mult pe partidul lui Sorin Grindeanu.

Chiar dacă asocierea cu PSD nu este ușor de justificat, AUR are spațiu de a argumenta evoluția după moțiune în orice sens. Poate intra la guvernare, pentru a salva țara de o guvernare minoritară, instabilă sau, poate la fel de bine, să stea în opoziție, lăudându-se cu distrugerea guvernării Bolojan.
Greu de convins PNL să revină la guvernare cu PSD
PNL-iștii și-au făcut un renume din cât de repede înlocuiesc șefii de partid care pierd poziția de la conducerea guvernului sau alegerile. Dar acum nu există o majoritate în PNL pentru schimbarea lui Ilie Bolojan de la conducerea partidului. Tonul tot mai ridicat al PSD în disputa din ultimele luni de zile cu premierul Bolojan și dărămarea guvernului a ostilizat o bună parte din PNL.

Liberalilor le place la guvernare, dar prin acțiunea PSD au câștigat un statut de victimă pe care nu are sens să-l piardă revenind rapid la guvernare. Este mai avantajos să lase PSD să se descurce cu urmările moțiunii. În plus, presiunea publică pentru a se distanța acum de PSD este mare și orice lider liberal care ar accepta o revenirea la guvernare ar fi asociat imediat cu PSD.

Chiar și dacă în PNL se va coagula, la un moment dat, o majoritate pentru schimbarea lui Ilie Bolojan, asta nu se va întâmpla curând.
PSD trebuie să impună controlul jocului post-moțiune
Incertitudinea arată doar slăbiciune

În condițiile în care PNL nu va fi convins să revină ușor la guvernare (USR având aceeași poziționare) rămâne perspectiva unui guvern minoritar sau a unui guvern PSD-AUR. Din acel moment, începe răspunderea pentru PSD. Schimbarea guvernului Bolojan a avut o anumită bază de susținere publică, dar instabilitatea de după moțiune vine doar cu costuri.

Răspunderea guvernării va balansa spre președintele Nicușor Dan și PSD care vor trebui să decidă dacă PSD asumă sau nu conducerea viitorului guvern și unde găsește susținere parlamentară. Cel mai probabil, va urma o perioadă de guvernare incertă, interimară și mai apoi cu premier negociat, sprijin politic neclar și fragmentat.

Sau PSD se hotărește să asume până la capăt colaborarea cu AUR chiar și împotriva nemulțumirii liderilor europeni și să producă o guvernare cu sprijin parlamentar mai solid PSD-AUR.
Apropierea PSD de AUR dăunează mai mult partidului lui Simion decât PSD
Depunerea moțiunii a generat un val de atacuri la PSD și AUR, însă efectele atacurilor sunt diferite pentru cele două partide. Chiar dacă PSD este criticat puternic, asocierea cu AUR nu este pentru electoratul PSD cel mai rău lucru care se putea întâmpla. Discuțiile despre apropierea dintre cele două partide sunt de notorietate în rândul bazei locale a PSD.

La scorul de acum, PSD este, în linii mari, în nucleul său de votanți fideli pentru care PSD contează ca istorie a numelui, acceptarea față de mișcările contradictorii ale partidului fiind mare.

Pentru publicul care este deschis sa voteze AUR însă, asocierea cu PSD este mai greu de digerat. Nu doar că cei care optează pentru AUR sunt negativi față de PSD, dar inclusiv George Simion și liderii AUR, au un lung istoric de atacuri la adresa conducerii PSD și la asocierea PSD cu ”sistemul” care le-a consolidat votanților auriști neîncrederea în PSD.
Bolojan, perceput negativ de sustinatorii AUR
Premierul Bolojan este negativ perceput în rândul susținătorilor AUR și schimbarea guvernului era dorită, însă asocierea cu PSD este de asemenea negativ percepută. Rămâne de văzut cum vor judeca cei care votează AUR. Primul sondaj care va măsura efectul asocierii PSD-AUR va fi interesant pentru conducerile ambelor partide.

În toată această discuție intensă pe care a creat-o moțiunea PSD-AUR, cea mai importantă etapă începe abia după căderea guvernului, iar așteptarea pentru o soluție clară va balansa mai mult spre PSD, decât spre partidul condus de George Simion. AUR a ajutat PSD să-l dea jos pe Ilie Bolojan. De aici înainte, este treaba PSD.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/angelin-ioan.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Bolojan pentru noi, este ca Georgescu-Doi! Cum se transformă Ilie-Sărăcie în Ilie-Demagogie]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/bolojan-pentru-noi-este-ca-georgescu-doi-cum-se-transforma-ilie-saracie-in-ilie-demagogie.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/bolojan-pentru-noi-este-ca-georgescu-doi-cum-se-transforma-ilie-saracie-in-ilie-demagogie.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Asistăm, în aceste zile, la un fenomen de laborator politic cum rar ai ocazia să vezi. Este vorba despre marea forțare a personajului Ilie Bolojan. Interviu după interviu, numai în medii controlate, neadevăr după neadevăr, se construiește un piedestal.

Sprâncenatul pe care românii îl știau drept „Ilie-Sărăcie”, administratorul lipsit de șarm și imaginație, cel care tăia în carne vie și număra fiecare agrafă de birou, vrea să fie dat dispărut. Și în locul lui să apară „Bolojan-Eroul”, „Bolojan-Reformatorul”.

Un personaj OK care pare extras dintr-un algoritm de inteligență artificială programat să livreze mântuire națională pe bandă rulantă.

După modelul lui Călin Georgescu.
Modelul Georgescu, aplicat cu succes
Dar ce se ascunde în spatele acestei noi vopsele de like-uri și promovări masive? Entuziasmul tradițional pe care îl au românii pentru cel care livrează știri proaste, ar putea spune unii. Așa a fost și Theodor Stolojan, un premier care vorbea sacadat și anunța devalorizarea leului de ziceai că sunt cotele apelor Dunării.

Dacă te uiți cu atenție la ecranele televizoarelor și, mai ales, la fluxul nesfârșit de pe rețelele sociale, observi o schimbare radicală de ton. Bolojan nu mai vorbește despre viitor, ci despre trecut. Acum livrează „pastile” de proastă administrare. Scurte, percutante, cu un aer de moralitate absolută, care amintesc izbitor de stilul lui Călin Georgescu.

Este o tehnică de comunicare studiată, susținută de un uriaș aparat de propagandă și, se pare, de un „creier” digital care știe exact ce vrea să audă electoratul obosit de scandal. Și care este dornic de a găsi un nou salvator.

După modelul lui Călin Georgescu.
Ultima „pastilă” marca Bolojan
Energia. Recent, ne-a explicat, cu un aer de profesor universitar care a descoperit piatra filosofală, că energia e scumpă în România pentru că la Hidroelectrica nu s-au montat baterii de stocare. Sună logic, nu? Sună moralizator, sună a „viziune”. Doar că, atunci când ridici capota acestei afirmații, motorul adevărului începe să scoată fum.

Să dăm cifrele pe față, pentru că propaganda nu stă bine cu matematica. În primul rând, celebrul PNRR ,„biblia” investițiilor făcută sub supravegherea USR, pe care Bolojan îl curtează acum deloc subtil, a prevăzut exact zero euro pentru baterii de stocare la Hidroelectrica. Zero. Nu a fost o prioritate pentru „reformatori” de la USR, iar Bolojan nu a scos un sunet atunci.

În al doilea rând, există o realitate cinică pe care „Reformatorul” o trece sub tăcere. Guvernul României, din care face parte și partidul domniei sale, folosește Hidroelectrica drept „vaca de muls” a bugetului național. Aproape tot profitul gigantului energetic este extras sub formă de dividende pentru a acoperi găurile negre ale statului și populismele electorale.
Ilie nu vorbește cu Bolojan
Deci, Ilie-Sărăcie nu poate să vorbească cu Bolojan-Reformatorul, și să-l întrebe cu ce bani să se facă investițiile în baterii dacă voi, politicienii, luați și ultimul leuț din conturile companiei? Poate, dar o să primească un răspuns sub forma unei tăceri adânci și încruntate.

După modelul lui Călin Georgescu.

Este ușor să ieși la tribună cu un aer de Mesia, să privești fix în cameră și să dai sentințe morale. Este mult mai greu să explici de ce, în timp ce ceri „stocare și investiții”, mâna guvernului tău e adânc înfiptă în buzunarul Hidroelectrica.

Metamorfoza lui Bolojan ne arată însă ceva mult mai periculos: nașterea unui nou tip de populism poleit cu tehnocrație. Sub masca omului sobru, se instalează un aparat de propagandă care folosește dorințele românilor și AI-ul pentru a transforma un personaj modest, încăpățânat și fără cunoștințe economice într-un Mesia național.
Onestitatea trebuie probată, nu jucată
Problema e că, la fel ca în cazul bateriilor de care vorbește, dacă nu ai energie reală și onestitate în spate, totul rămâne doar o carcasă goală, frumos luminată de proiectoarele campaniei.â

Ieri a mai scos una: cum vor crește salariile românilor odată cu interzicerea cumulului pensie-salariu. O demagogie cât casa. Pe lângă faptul că inițiativa este neconstituțională, Bolojan nu are niciun studiu de impact, adică habar n-are care este efectul. Dar minciuna nu are nevoie de argumente.
Vânzarea companiilor profitabile, o miză personal
Dar să nu uităm marele tun!

Analiza raportului semnat de Oana Gheorghiu scoate la iveală o strategie guvernamentală construită pe o disproporție flagrantă între discursul public și realitatea cifrelor. În timp ce Guvernul își afișează intențiile de transparentizare prin cinci listări la bursă (IPO), valoarea cumulată a acestora abia dacă atinge pragul de 10 miliarde de lei, reprezentând doar o fracțiune neglijabilă din activele puse în joc.

Adevărata miză financiară este ascunsă în zona plasamentelor private accelerate (ABB), unde patru companii mamut, evaluate la 150 de miliarde de lei, urmează să fie tranzacționate prin proceduri rapide care evită control...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/05/dan-andronic-editorial.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România pierde sute de milioane de euro din PNRR, ca la "păcănele"]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-pierde-sute-de-milioane-de-euro-din-pnrr-ca-la-pacanele.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-pierde-sute-de-milioane-de-euro-din-pnrr-ca-la-pacanele.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Să ne înțelegem bine de la început: am fost mințiți. Și nu oricum, ci cu o metodă pe care o vedem aplicată de ani de zile în laboratoarele politice de la București. Luni de zile, trompetele „marii reforme” ne-au spart urechile cu un singur refren: pensiile magistraților. Ni s-a explicat, cu o agresivitate demnă de cauze mai bune, că independența justiției e un lux pe care nu ni-l permitem, că 231 de milioane de euro stau agățate de pensiile judecătorilor și că, dacă nu tăiem în carne vie, pierdem trenul PNRR.

A fost, în fapt, o uriașă perdea de fum. O diversiune aruncată pe piață pentru a ne ține privirile ațintite spre tribunale, în timp ce în spatele ușilor închise de la Palatul Victoria se semna eșecul.

Zilele trecute, a venit momentul adevărului. Dragoș Pîslaru a dat drumul la robinetul cu realitate: pe jalonul pensiilor, România recuperează doar 166 de milioane de euro. Dar surpriza, și aici e „șmecheria”, pierderea nu vine de la magistrați. Banii pierduți nu s-au scurs printre degetele judecătorilor, ci s-au evaporat în gaura neagră a guvernanței companiilor de stat.

Aici e buba!

Adevărata catastrofă financiară se află în zona companiilor din Energie și Transporturi. Acolo unde „băieții deștepți” sunt înlocuiți de „oamenii noștri”, unde numirile politice au bătut orice criteriu de performanță și unde strategia lipsește cu desăvârșire.

Mă întreb, și vă întreb: de ce n-am văzut niciun scandal public pe aceste numiri? Unde au fost analiștii de serviciu când se tranșau funcțiile în Energie fără niciun indicator de performanță? Tăcere totală. S-a preferat tema pensiilor, pentru că era „sexy” electoral și oferea un țap ispășitor perfect.

Guvernul condus de Ilie Bolojan, acest sexy-simbol al eficienței administrative promovat intens, a avut totul la dispoziție: timp, viceprim-miniștri „competenți”, sau așa ni s-a spus, și o susținere politică de nezdruncinat. Și totuși, bilanțul este unul negru pe alb: sute de milioane de euro pierduți.

În orice țară normală, în care responsabilitatea nu e doar un cuvânt din dicționar, o asemenea gaură în bugetul național ar fi provocat un cutremur. La noi, se încearcă vânzarea eșecului pe post de victorie politică. Se aruncă pisica moartă în curtea altora, în timp ce gunoiul este băgat, tacticos, sub preșul de la Victoria.

Realitatea e crudă: tema pensiilor magistraților a fost paravanul ideal pentru a masca incapacitatea echipei Bolojan & Co. de a închide dosarele grele. Au jucat la păcănele cu banii europeni și au pierdut. Un Capital greu de înlocuit.

Iar noi, cetățenii, asistăm la același spectacol de prost gust. De fiecare dată ni se spune că e nevoie de transparență, dar primim doar opacitate și jocuri de culise. Și, ca într-un viciu din care nu ne mai vindecăm, mai băgăm o fisă în „păcănelele politice” de la București. Tragem de manetă cu speranța deșartă că, de data asta, vom lovi jackpotul.

Doar că, la final, casa câștigă întotdeauna. Iar „casa” sunt ei, în timp ce nota de plată ne rămâne nouă.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/05/dan-andronic-editorial.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Blocada ca strategie: Trump strânge șurubul Iranului între petrol, politică și alegeri]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/blocada-ca-strategie-trump-strange-surubul-iranului-intre-petrol-politica-si-alegeri-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/blocada-ca-strategie-trump-strange-surubul-iranului-intre-petrol-politica-si-alegeri-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Președintele american Donald Trump i-a instruit pe consilieri săi să se pregătească pentru un blocaj prelungit al Iranului, a relatat marți 28 aprilie The Wall Street Journal.

Citând oficiali americani, raportul arată că în cadrul unor întâlniri recente, Trump a optat pentru continuarea sugrumării economiei iraniene și a exporturilor de petrol, prin împiedicarea navelor să intre sau să iasă din porturile sale. Acesta a apreciat că celelalte opțiuni ale sale — reluarea bombardamentelor sau retragerea din conflict — prezintă riscuri mai mari decât menținerea blocajului, au adăugat oficialii, potrivit raportului. SUA și Israel au lansat o ofensivă comună împotriva Iranului pe 28 februarie, determinând Teheranul să riposteze cu atacuri asupra a ceea ce a descris drept interese americane în regiune, multe dintre ele în țările din Golf.

Un armistițiu a fost anunțat pe 8 aprilie prin mediere pakistaneză, urmat de negocieri găzduite la Islamabad în perioada 11-12 aprilie, însă tratativele s-au încheiat fără niciun acord. Trump a declarat ulterior că armistițiul a fost prelungit la cererea Pakistanului, în așteptarea unei propuneri din partea Teheranului. Luni, 27 aprilie, el a semnalat că este puțin probabil să accepte cea mai recentă propunere a Iranului de a pune capăt războiului, după ce Teheranul a propus un plan de redeschidere a Strâmtorii Hormuz, lăsând totodată chestiunile legate de programul său nuclear pentru negocieri ulterioare.
Blocajul ca armă: America strânge șurubul, dar timpul lucrează împotriva ei
Washingtonul nu bombardează și nu negociază. Strânge șurubul. Potrivit The Wall Street Journal, președintele Donald Trump a instruit consilierii să pregătească un blocaj naval prelungit al Iranului, împiedicând navele să intre sau să iasă din porturile sale. E o decizie care pare fermă, dar care ascunde, în realitate, o profundă ambiguitate strategică.

Cu câteva zile înainte, Reuters raporta că serviciile de informații americane evaluau scenarii de ieșire din conflict — inclusiv o eventuală „declarație de victorie" — cu un ochi pe alegerile de mijloc de mandat din noiembrie. Puse alături, cele două rapoarte nu se contrazic. Se completează. Reuters descria dilema. WSJ descrie decizia. Trump a ales blocajul — varianta care nu escaladează dramatic, dar nici nu cedează teren. Clasica mișcare a negociatorului care refuză să pară nici agresiv, nici slab.
Trei opțiuni, una singură acceptabilă politic
Administrația a cântărit trei variante: reluarea bombardamentelor, retragerea sau blocajul. Prima opțiune e inacceptabilă — nu pentru că ar fi imposibilă militar, ci pentru că ar produce imagini de război în an electoral. A doua ar fi interpretată drept înfrângere, un scenariu pe care nicio administrație americană nu și l-a asumat public în ultimele decenii. A rămas blocajul — instrumentul de presiune o alternativa la câmpul de luptă, fără victime vizibile, fără titluri de primă pagină despre soldați morți. Din punct de vedere politic intern, e cea mai ușoară decizie de vândut electoratului american. Din punct de vedere strategic, e cea mai complicată de dus la capăt.
Sabia cu două tăișuri
Blocajul naval al porturilor iraniene agită inevitabil piețele energetice. Iranul nu e un jucător marginal în ecuația petrolului global — e unul dintre marii exportatori, iar orice restricție serioasă a fluxului său de hidrocarburi se resimte în prețurile la pompă, inclusiv în America. Iar prețul benzinei în luna octombrie e unul dintre cei mai buni predicatori ai dispoziției electorale americane.

Reuters identifica deja această vulnerabilitate: operațiunile împotriva Iranului sunt nepopulare, iar creșterea prețurilor la combustibil reprezintă un risc real pentru republicani. Prin urmare, administrația Trump se află într-o capcană a propriei construcții — menține blocajul ca să nu pară că cedează, dar blocajul riscă să-i coste voturi exact în momentul în care contează cel mai mult.
Propunerea iraniană - cheia de boltă ignorată
WSJ adaugă un detaliu esențial, trecut aproape în subsidiar: Trump a respins deja propunerea Iranului de a redeschide Strâmtoarea Hormuz, lăsând chestiunile legate de programul nuclear pentru negocieri ulterioare. E o informație care schimbă complet cadrul de lectură al întregului dosar.

Dacă miza ar fi fost strict militară sau economică, oferta iraniană ar fi fost un punct de plecare rezonabil. Redeschiderea Strâmtorii Hormuz ar fi putut fi prezentată drept o victorie — exact tipul de „declarație de victorie" pe care Reuters o descria ca scenariu evaluat de serviciile de informații. Faptul că Trump a refuzat-o înseamnă că miza reală nu e Strâmtoarea. E programul nuclear. Și pe dosarul nuclear, nicio administrație americană nu și-a permis istoric să pară că acceptă amânarea — e echivalentul diplomatic al capitulării lente.
Epuizare, nu victorie
Blocajul prelungit nu e o strategie de victorie. E o strategie de epuizare. Washingtonul pariază că Teheranul va ceda înainte ca răbdarea...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Moise de Bihor între măreție, degradare intelectuală și Tablele Legii din Parlament]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/moise-de-bihor-intre-maretie-degradare-intelectuala-si-tablele-legii-din-parlament-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/moise-de-bihor-intre-maretie-degradare-intelectuala-si-tablele-legii-din-parlament-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Moțiunea de cenzură seamănă mai degrabă cu o piesă provincială jucată într-un teatru care și-a pierdut până și orgoliul imposturii. Nu mai exista nici măcar ambiția grandorii. Nimeni nu vrea să fie un Richelieu, un Talleyrand sau măcar un prefect interbelic corupt și elegant; oamenii aceștia par administratori de scară de bloc certați pe listele de întreținere ale Apocalipsei.

Și totuși, vorbesc despre „destinul țării”, despre „salvarea națională”, despre „momente istorice”, sau ” partide pro-europene” și ”europenism” cu o solemnitate atât de disproporționată față de statura lor încât aproape că înduioșază. Îi vezi la televiziuni cum se atacă reciproc cu acea ură birocratică specifică lumii neomarxiste moderne, o ură fără pasiune, fără tragedie, fără măreție, ca și cum niște funcționari de la cadastru și-ar disputa proprietatea asupra pustiei morale în care am ajuns să trăim.

Dar adevărata revelație nu e moțiunea în sine, ci comparația aceea rostită grav, aproape liturgic, dintre contabilul  jupuitor meomarxist de la Oradea și biblicul Moise. Acolo simți ceva mai profund decât iritare politică; simți acel amestec de râs și spaimă pe care îl ai când vezi un om beat intrând într-o biserică și încercând să cânte Axionul.
Moise. Omul muntelui și al focului.
Omul singurătății absolute, care vorbește cu Dumnezeu în întuneric și își conduce poporul prin deșert patruzeci de ani, care sparge Tablele Legii văzând vițelul de aur. Și acum numele lui e folosit pentru a descrie un administrator al deficitului bugetar, un tehnician al austerității, un contabil al colapsului.

Nu comparația scandalizează, ci naturalețea cu care a fost rostită și receptată. Faptul că nimeni nu mai simte disproporția. Că marile simboluri au coborât atât de jos încât pot fi rostogolite prin studiouri, printre breaking news, reclame la suplimente pentru prostată și grafice despre TVA.

Aceasta este, probabil, forma finală a degradării culturale: nu distrugerea simbolurilor, ci transformarea lor în accesorii de platou tv.
Nimeni nu-l mai contestă pe Moise; e ceva infinit mai trist — îl invită la talk-show.
Îl așază între un consultant politic transpirat și o moderatoare cu privire inteligentă și obosită și îl întreabă dacă are soluții concrete pentru așa-zisa ”reformă”.

Te întrebi serios dacă Moise ar mai putea supraviețui lumii noastre. Probabil că nu. Ar apărea imediat analiști care ar explica doct că traversarea Mării Roșii a fost populism acvatic și că mana cerească a creat dependență socială în rândul grupurilor vulnerabile din deșert. Ar exista experți, profesori universitari cu bărbuță, care ar demonstra că Tablele Legii sunt prea rigide și insuficient de incluzive. S-ar cere transparență decizională în relația cu rugul aprins și o dezbatere publică privind costurile traversării pustiei.
În fond, poate că aceasta este adevărata tragedie a epocii mele: nu faptul că nu mai avem oameni mari, ci faptul că am pierdut instinctul distanței dintre măreție și administrație.
Nu mai știm să privim în sus fără să coborâm imediat totul la nivelul contabilității zilnice. Totul trebuie tradus în management, în eficiență, în procedură, în ”reformă” și „europenism”.

Dacă Moise ar apărea astăzi în Parlament, cu tablele sub braț și cu nisipul pustiei încă pe sandale, un moderator cu tricou sub sacoul suflecat până la coate, l-ar privi zâmbind superior și l-ar întreba despre LGBTQ…

Exhală aceste ”poziționări”, totuși, un aer scârbos, aparte în spectacolul intelectualului îngenuncheat nu de forță, nici de foame, nici măcar de frică adevărată, ci de ceva mult mai mic și mai degradant: de obișnuința confortului și de atracția mediocrității victorioase. Nu vîrsta îl face lamentabil pe profesorul universitar care laudă slugarnic un politician rudimentar, nici eșecul literar pe scriitorul sau ziaristul care își pune talentul în slujba unor figuri pe care, în sinea lui, probabil le disprețuiește, ci faptul că între ceea ce ar fi putut fi și ceea ce acceptă să devină se cască o prăpastie morală pe care o acoperă zilnic cu fraze, justificări și grimase televizate.

Este greu să privești un actor coborând voluntar în anticamera puterii, râzând prea zgomotos la glumele unor oameni fără spirit, aprobând emfatic banalități administrative, transformându-și vocea — care îl rostea pe Shakespeare, Cehov sau Blaga — într-un instrument de propagandă pentru indivizi incapabili să înțeleagă măcar frumusețea unei singure pagini pe care el însuși a interpretat-o cândva.
Există aici ceva mai dureros decât corupția propriu-zisă: disproporția.
Contrastul aproape obscen dintre statura culturală și micimea obiectului slujit. Acesta este adevăratul semn al unei epoci obosite: nu faptul că mediocrii ajung sus — mediocrii au existat întotdeauna — ci faptul că oamenii superiori acceptă să îi slujească și să-i legitimeze. Puterea brută nu caută doar obediență; ea caută consacrare simbolică. Are nevoie de profesorul cu titluri, de filosoful cu BMW, de scriito...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Gândiți-vă! Bolojan i-a uitat pe veteranii de război, iar Miruță a încurcat cifrele de la Armată cu cele de la MAI]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ganditi-va-bolojan-i-a-uitat-pe-veteranii-de-razboi-iar-miruta-a-incurcat-cifrele-de-la-armata-cu-cele-de-la-mai.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ganditi-va-bolojan-i-a-uitat-pe-veteranii-de-razboi-iar-miruta-a-incurcat-cifrele-de-la-armata-cu-cele-de-la-mai.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În vremea când era preşedinte interimar, instalat la Cotroceni, Ilie Bolojan era preocupat să fie băgat în seamă de români. Trebuia să treacă bariera primarului de la Oradea și șeful politic al județului Bihor. Pe 29 aprilie 2025, Bolojan nu-i ignoră pe veteranii armatei române și le transmite „respectul și recunoștința pe care le merită”. Când a ajuns premier, le-a dat 26 de lei în plus, pe an, pentru plata facturilor. 

 Ieri,  cu prilejul Zilei Veteranilor de Război, premierul Ilie Bolojan, apăsat de grija achizițiilor de miliarde de euro prin programul european SAFE și prins în agitația efectelor produse de moțiunea de cenzură, a uitat să le mai transmită „respectul și recunoștința” celor câtorva sute de veterani care mai trăiesc după ce au luptat în Al Doilea Război Mondial.
Conform datelor disponibile la nivelul lunii aprilie 2025, în evidențele Ministerului Apărării Naționale (MApN) mai figurau în viață 437 de veterani de război care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, erau în viață 13 văduve. Azi numărul lor e mai mic.
România mai are astăzi și 288 de veterani de război din rândul Ministerului de Interne, cifră comunicată ieri de ministrul de Interne, Cătălin Predoiu.

Bătaia de joc la care au fost supuși acești bătrâni prin impozitarea indemnizației și ignorarea unor drepturi cetățenești e greu de digerat prin aceste evenimente festive. Cuvintele din mesajele miniștrilor i-au emoționat pe foștii ostași ai Armatei Române, dar familiile lor, care-i îngrijesc, știu că sunt doar vorbe. Respectul și recunoștința ar trebui să se regăsească în indemnizația pe care le-o oferă statul și în drepturile incluse în lege.

Ministrul de Interne, Cătălin Predoiu: „Veteranii reprezintă memoria vie a unor momente decisive din istoria României”

Dacă ministrul Radu Miruță a însăilat un text cu date din biografia celor trei veterani invitați la MApN, ministrul de Interne, Cătălin Predoiu și-a construit mesajul pe importanța bravilor militari care și-au făcut datoria când țara era ocupată fie de nemți, fie de ruși. S-a adresat și generațiilor tinere „care nu au cunoscut războiul”, dar care trebuie să știe că „întâlnirea cu veteranii este o formă de educație morală”.

„Ne ajută să înțelegem că pacea trebuie apărată, că libertatea trebuie protejată și că viitorul României trebuie construit cu respect față de cei care au apărat-o în cele mai grele momente”, a transmis Predoiu, poate cel mai hulit liberal de către susținătorii premierului Bolojan.

[caption id="attachment_4713012" align="alignnone" width="500"] Ministrul Cătălin Predoiu, împreună cu văduva unui veteran si generalul (r) Ionel Hurdubaie, cândva șeful Interpol România[/caption]

Ministrul de Interne a subliniat că „veteranii reprezintă memoria vie a unor momente decisive din istoria României” și a amintit evenimentul istoric care a marcat recunoașterea veteranilor de război. E vorba despre Înaltul Decret Regal din 29 aprilie 1902, prin care regele Carol I a instituit pentru prima dată titlul de „veteran de război”, în semn de recunoaștere a meritelor celor care au apărat independența, suveranitatea, integritatea teritorială și interesele României.

Ei bine, acestor români, guvernanții noștri de după 1990 le-au făcut viața amară cu tot felul de decizii! Bolojan, în pachetul lui de aranjat venituri, le-a tăiat una-alta, dar le-a dat colosala sumă de 26 de lei pe an pentru facturi!

Ministrul Miruță a încurcat cifrele de la Armată cu cele de la MAI

Radu Miruță, pe Facebook, referindu-se la doi veterani de război, cu vârste de 101 ani, respectiv 102 ani, invitați ieri la MApN: „Sunt doar 2 dintre cei încă 288 de veterani care au luptat în al Doilea Război Mondial. Astăzi am stat la aceeași masă cu oameni care au ținut România în picioare atunci când a fost cel mai greu”.

Nu i-o fi venit să verse o lacrimă de emoție fiindcă avea în fața lui doi bărbați care în tinerețea lor și-au riscat viața ca să apere această țară? S-a gândit vreun moment că el este ministru fiindcă au existat acești militari care au alungat nemții și rușii de pe pământurile noastre?

[caption id="attachment_4713013" align="alignnone" width="700"] Ministrul Radu Miruță si veteranul de război Victor Guțu, 102 ani, în 29.04.2026 Foto MApN[/caption]

Ministrul Apărării s-a dus acasă sau la birou și, spre seară, a scris un text pe  Facebook și a postat fotografii cu veteranii omagiați la minister. S-a inspirat din mesajul ministrului Predoiu, dar a copiat greșit numărul de veterani de război existenți în evidența MApN. A notat 288, atât cât sunt veterani în structura MAI. Gândiți-vă!, vorba premierului Bolojan devenită tic, că avem de a face cu profesionistul care salva fabrica militară de la Sadu cu fostul polițist Savador Caragea. Are însă mână bună la cifrele din contractele din programul SAFE. Gândiți-vă, nu seamănă afacerea cu armament cu achizițiile de vaccinuri antiCovid?!]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/02/simona-editorial.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România, marea jefuire e pregătită]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-marea-jefuire-e-pregatita-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-marea-jefuire-e-pregatita-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Prinşi cu greutatea traiului de zi cu zi, cu numărarea bănuţilor atunci când mergem să ne cumpărăm de mâncare, ca să ne încadrăm în suma prăpădită pe care o avem de cheltuit, nu am băgat de seamă că Guvernul Bolojan a pregătit, pe tăcute, marele jaf al României. România jefuită de perlele coroanei, cu premeditare şi cinism.

Primul pas a fost aducerea în Cabinet a domanei Oana Gheorghiu şi numirea ei într-o funcţie cheie. Reforma companiilor de stat. Deşi nimic nu o recomanda pe doamna Gheorghiu ca o reformatoare, pentru că la viaţa ei nu reformase nicio companie. De altfel, la prima conferinţă de presă după numire, noul membru al Guvernului României a răspuns la toate întrebările cu: „Nu ştiu”. Habar nu avea de nimic. Nici măcar nu ştia cam care sunt companiile pe care le avea de reformat, necum în ce stadiu se află ele: în faliment, în insolvenţă etc.
Listarea la bursă a companiilor de stat
Acum însă, când suntem în pragul celui de-al doilea pas de jefuire a României, am înţeles ce căuta habarnista în Guvern. Avea o misiune. Iar îndeplinirea ei nu îi cerea să ştie, câte ceva măcar, despre companiile ce trebuiau reformate. Urma să primească lista şi n-avea rost să-şi încarce memoria. Trebuie făcut al doilea pas, care înseamnă listarea la bursă a companiilor de stat. Mai ales ale celor care aduc profit.

Au sărit tot felul de economişti, care de care mai docţi, ca să ne facă proşti, că nu înţelegem care este deosebirea dintre o listare la bursă şi vânzare. Că ne temem degeaba. Că suntem retrograzi. Că ei vor progresul cu orice preţ. Este adevărat că până acum România s-a vândut la bucată, dar de acum înainte este cu totul altceva.

Cam cum este altcevaul ăsta? Să luăm un exemplu despre care economiştii care ne ceartă că nu înţelegem ce bine vrea să ne facă Bolojan şi miniştrii, ăia care au mai rămas, ultracapabili, ce acum conduc şi câte două, trei ministere deodată, nu pomenesc nimic.
Vă mai amintiţi de „Oltchim” Râmnicu Vâlcea?
Nici ea nu a fost scoasă la vânzare. Statul român era acţionar majoritar. Până în anul 2008, „Oltchim” a funcţionat perfect. Era una dintre cele mai importante verigi ale economiei româneşti. De ea depindeau atât furnizorii de materii prime, cât şi cei care cumpărau de la „Oltchim” materii prime pentru a le prelucra. 80 la sută din producţie mergea la export, în Unieunea Europeană, dar şi în ţări din Asia şi Africa. „Oltchim” producea materii prime pentru cam toate obiectele care ne înconjoară în casă sau pe stradă. Mai mult, cererea de astfel de materii prime, produse la combinatul din Râmnicu Vâlcea, explodase pe piaţă. Nu putea face faţă decât la jumătate dintre comenzi.

Nici nu aveau concurenţă în Europa, decât punctual, pe câteva produse, la nişte combinate mici din Cehia şi Ungaria. Cum de s-a făcut ca să nu mai meargă  aceast combinat chimic ale cărui produse erau foarte cerute pe piaţă? A fost strâns de gât de OMV. Care a cumpărat „Arpechim”, din Piteşti şi a spus că nu mai furnizează nimic, până nu i se plătesc datoriile restante. Care, la vremea respectivă, nu erau chiar aşa de mari. Fără „Arpechim”, „Oltchim” nu poate supravieţui, pentru că de la combinatul argeşean îşi procură două dintre materiile prime esenţiale: etilena şi propilena.

Acestea două ajungeau de la Piteşti la Râmnicu Vâlcea printr-o conductă lungă de 60 de kilometri. Din altă parte, nu avea cum să le procure, pentru că transportul acestor substanţe, altfel decât prin conductă, este extrem de dificil şi periculos. În plus, ar fi însemnat costuri uriaşe de transport şi depozitare. În disperare de cauză, „Oltchim” cumpără de la OMV partea de „Arpechim” care-i furniza materiile prime. După ce ia banii, OMV anunţă că închide combinatul. Deci, „Oltchim” cupărase degeaba, pentru că fără restul combinatului funcţional, nu se mai puteau produce etilenă şi propilenă.

Aşa că „Oltchim” s-a înglodat şi mai rău în datorii fără materie primă, deşi cererea pe piaţă a produselor ei era mare.

Şi acum, să vedem de ce nu trebuie să ne creadă proşti economiştii care ne dojenesc pentru că nu înţelegem că listarea la bursă înseamnă minunea de pe lume.
La „Oltchim”, statul era acţionar majoritar
Cu 2 la sută, mai era acţionar o fimă, PPC pe numele ei. Guvernul Tăriceanu a făcut atunci o mârşăvie, rămasă nesancţionată de lege nici până în ziua de azi. Pentru a plăti o datorie, statul a redus partea lui de capital social la Oltchim, iar acţionarul minoritar, cu doar 2% (PCC) s-a trezit că prin această mișcare i s-a majorat ponderea la aproximativ 20%.

Să mai spunem că PCC era de fapt vârful de lance al firmei germane BASF, care era concurată acerb de „Oltchim” pe piaţa liberă, pentru că avea preţurile, la aceleaşi produse, de aceeaşi calitate, mult mai mici decât firma germană. Cu 20 la sută, PCC a început să distrugă efectiv „Oltchim”, opunându-se oricărei tentative de a o face rentabilă. Până a pus-o pe butuci.
Acum, Guvernul Bolojan vrea să scoată la bursă acţiuni ale firmelor româneşti care au m...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Formatul „5+2” în reglementarea transnistreană: este doar suspendat sau și “defunct”?]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/formatul-52-in-reglementarea-transnistreana-este-doar-suspendat-sau-si-defunct.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/formatul-52-in-reglementarea-transnistreana-este-doar-suspendat-sau-si-defunct.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Autoritățile de la Chișinău au transmis un mesaj tranșant cu privire la viitorul formatului de negocieri „5+2”, pe care nu îl mai consideră viabil. Instituit în 2005 pentru a facilita soluționarea conflictului transnistrean cu asistența SUA și UE, în calitate de observatori, formatul „5+2” a devenit derizoriu. Agresiunea militară a Rusiei împotriva Ucrainei, lansată în februarie 2022, a schimbat definitiv, și aparent iremediabil, dinamica în cadrul formatului de negocieri dedicat soluționării conflictului transnistrean.

Astfel, doi mediatori ai negocierilor – Ucraina și Rusia – au devenit părți ale unui conflict militar, a cărui durată depășește 4 ani. În această situație, formatul „5+2” nu poate servi drept platformă în care toți actorii externi implicați să aibă obiective comune și poziții constructive unul față de celălalt.

Așadar, în timp ce UE, Republica Moldova și SUA, până la realegerea președintelui Donald Trump în 2024, susțin necondiționat Ucraina, Rusia este considerată agresorul. Din acest motiv, Rusia nu poate fi tratată ca o parte credibilă interesată de soluționarea conflictelor din regiune, inclusiv a celui transnistrean, ci mai degrabă ca un generator de conflicte.
Disfuncționalitățile formatului „5+2”
Chiar și după sfârșitul războiului, relațiile ruso-ucrainene vor fi profund marcate de crimele comise de partea rusă împotriva statului și populației ucrainene timp de multe decenii de acum înainte. Încărcătură conflictuală în faza postbelică va fi transferată către negocierile legate de reparațiile de război și statutul teritoriilor ucrainene anexate de Rusia. În acest sens, soluționarea conflictului transnistrean riscă să fie ostatică disfuncțiilor structurale ale formatului „5+2”, provocate de animozitățile ruso-ucrainene.
Ucraina joacă un rol-cheie în soluționarea conflictului transnistrean
Resuscitarea formatului va depinde de disponibilitatea Ucrainei de a se reuni pe o platformă comună cu un stat agresor (Rusia), care neagă crimele de război comise, ocupă teritorii ucrainene și echivalează renașterea identității ucrainene cu extremismul naționalist. Ucraina joacă un rol-cheie în soluționarea conflictului transnistrean datorită proximității sale geografice și dependenței Tiraspolului de infrastructura critică ucraineană din regiunea Odesa. Fără participarea Ucrainei, formatul nu poate fi reluat eficient. În același timp, chiar dacă toți ceilalți actori ar fi de acord să reia formatul, acesta nu ar putea produce rezultate, ocolind factorii de decizie de la Kiev.

Mai mult, pe fondul agresiunii militare rusești, imaginea Rusiei s-a schimbat și ea definitiv, confirmându-i-se trăsăturile de agresor și forță de ocupație. Cu cinci ani înainte de invazia rusă a Ucrainei din februarie 2022, trupele rusești din regiunea transnistreană au fost declarate de facto „forțe de ocupație” (Decizia Curții Constituționale a Republicii Moldova din mai 2017).

Din acest motiv, pentru ca formatul de negocieri „5+2” să aibă sens, ar fi necesară o revizuire radicală. Ca urmare a acestui proces, Rusia trebuie adusă la masa negocierilor cu Moldova, în loc de administrația de la Tiraspol. Conform unor astfel de modificări, formatul ar trebui să fie format din două părți la conflict, Moldova și Rusia, doi mediatori – Ucraina și OSCE – și doi observatori – UE și SUA. O astfel de revizuire a formatului va întâmpina însă opoziția Rusiei, care pe tot parcursul conflictului transnistrean, de la începutul conflictului (1991-92), a susținut ferm ideea că Chișinăul și Tiraspolul sunt singurele părți la conflict.
Chișinăul poate folosi configurația geopolitică actuală
Viitorul formatului de negocieri va depinde atât de poziția Ucrainei, cât și a Rusiei. Neextinderea războiului în regiunea transnistreană, fie prin acțiuni de sabotaj rusești (sub „steagul fals”), fie prin incursiuni ucrainene, pentru preluarea controlului asupra Transnistriei, similar cu controlul temporar și parțial al Ucrainei asupra regiunilor rusești vecine (Belgorod, Kursk sau Briansk). În orice caz, Chișinăul poate folosi configurația geopolitică actuală pentru a pune bazele unui nou format care ar urmări interesele naționale moldovenești, folosind deschiderea fără precedent a UE și slăbirea influenței rusești în regiune.
Scenariul 1. Se reia formatul „5+2”, dar cu excluderea Rusiei.
Odată cu sfârșitul războiului din Ucraina, reactivarea formatului ar putea deveni relevantă. Aceasta ar presupune că administrația de la Tiraspol este de acord să dialogheze cu Chișinăul și actorii externi, fără prezența unui reprezentant rus la masa negocierilor. O astfel de configurație ar putea prinde contur dacă partea moldovenească identifică echilibrul ideal între stimulente și sancțiuni, pentru a rupe sau cel puțin slăbi legătura dintre Tiraspol și Moscova.
Scenariul 2. Formatul este revizuit, declarând Rusia parte la conflict
Chișinăul creează un tandem cu Kievul pentru a se coordona cu OSCE, UE și SUA, pentru a redefini formatul, atribuind R...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/01/denis-cenusa.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Miza ascunsă în Golf: China transformă criza în avantaj propriu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/miza-ascunsa-in-golf-china-transforma-criza-in-avantaj-propriu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/miza-ascunsa-in-golf-china-transforma-criza-in-avantaj-propriu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Două zile după debutul conflictului din Golf, China a anulat prima tranzacție importantă în yuani cu obligațiuni emise de către o entitate de stat din Orientul Mijlociu. Era vorba de Abu Dhabi Oil Company – ADNOC, societate petrolieră de stat din EAU, iar anularea avea loc în condițiile ,,volatilității piețelor financiare’’, generată de escaladarea crizei din regiune. Cuantumul tranzacției: 14 miliarde yuani, aproximativ 2 miliarde dolari.
Miza ascunsă în Golf: China transformă criza în avantaj propriu
Aparent, decizia a aparținut companiei emirateze, însă operațiunea inițială făcea parte dintr-o strategie amplă  a Beijingului care vizează, deocamdată, consolidarea raporturilor financiare între statele din Golf și China. Obiectivul real al strategiei este mai generos: un alt pas spre promovarea yuanului ca alternativă la dolar.

În paralel, băncile chineze au manifestat mai multă prudență în acordarea de credite către entități statale și private din zona de conflict. Deși metaforele nu prea au ce căuta în lumea financiară, aici putem spune că yuanul a pierdut o bătălie în fața dolarului, David a fost învins de Goliat. Dar războiul abia începe. În cele ce urmează, voi încerca să deslușesc modul cum China – aparent, primul perdant din exteriorul conflictului – ar putea întoarce situația în folosul său.
Yuan versus petrodolar
Desigur, avem de-a face cu un paradox atunci când afirmăm că războiul din Golf ar putea ajuta yuanul să erodeze bazele așa-numitului ,,regim al petrodolarului’’. Cum s-ar putea întâmpla? Simplu: Statele din Orientul Mijlociu – în special cele afectate de conflict – vor lua în calcul diversificarea economiilor în valută străină, iar yuanul este la îndemână. Puțină istorie ne va arăta că acest lucru este posibil.

Actualmente, cea mai mare parte a țițeiului este facturată în dolari, la nivel mondial. În 1974, Arabia Saudită – urmată de alte petro-monarhii din Golf – a acceptat ,,Pactul dolarului’’, facturând petrolul exportat în dolari și investind surplusul în Statele Unite. Pentru aceasta a primit garanții de securitate din partea Washingtonului. S-a fundamantat astfel ,,era dolarizării’’ schimburilor internaționale întrucât Arabia Saudită era primul exportator al lumii, iar țițeiul avea un rol central în economia globală. Așa a rămas vreme de 40 de ani.
Despre petro-yuan la prezent și ... viitor
Primele schimbări au apărut când petrolul iranian –  apoi cel rusesc – au devenit subiect de sancțiuni. Evaluarea și facturarea s-au făcut și în alte valute: ruble, rupii, yuani. Chiar și Arabia Saudită, a lăsat ,,pactul’’ mai la urmă și a experimentat acest tip de plăți. Puterea dolarului s-a erodat puțin, chiar nesemnificativ în termani comerciali, dar conflictul actual a adus chestiunea în prim-plan propagandistic și psihologic, aș spune că fără o intenție vizibilă a Beijingului sau Teheranului. Adică, în alți termeni, ,,se poate și așa’’.

Influența post-conflict a Chinei asupra Iranului ar putea avea ca efect solicitarea iranienilor ca țițeiul exportat, inclusiv în Europa, să fie achitat în ... yuani. Deocamdată, pare o utopie, dar evoluția relațiillor europenilor cu administrația Trump și ,,cruciada’’ economico-comercială a Beijingului pe vechiul continent pot deveni catalizatori în materializarea acestei idei. Numai că, dacă o țară are rezerve în yuani - adică, petroyuani -  nu le poate folosi în exterior decât cu permisiunea Beijingului. Așa e legea...controlului.
Strategia lui Netanyahu pornește de la alți parametri ... americani
,,Chestiunea nucleară’’ iraniană nu este de dată recentă. În 2012, primul ministru israelian, Benjamin Netanyahu, a mers la Washington pentru a-l convinge pe Barak Obama să blocheze manu militari ambițiile nucleare ale Teheranului. Atunci, ca și acum, politica Iranului pe acest segment militar era o amenințare directă, existențială, pentru Israel. Reacția Casei Albe a fost mult diferită față de cea actuală, în formă și conținut. Obama a fost direct și ușor contondent în discuția cu liderul israelian. S-a temut că va declanșa o criză energetică planetară și un șoc economic pe măsură.

După 14 ani, același Netanyahu se întoarce la Washington cu aceeași rugăminte. Știe că chiriașul cel nou de la Casa Albă gândea altfel. O demonstrase în timpul primului mandat când, între altele, lansase ideea ,,Acordurilor Avraam’’, menite să protejeze Israelul. Dar mai știa ceva: America se emancipase pe deplin din punct de vedere energetic. Între 2009 și 2026, producția de petrol și gaz loco s-a triplat. În 2012, economia n-ar fi putut suporta o creștere a barilului la 120 $, fără convulsii. În 2026, da.
Conflict de lungă durată-spirală inflaționistă incontrolabilă
Acum, întrebarea este următoarea: Statele Unite își pot permite un conflict de durată în Orientul Mijlociu? Răspunsul nu poate fi pozitiv.

Producția americană de combustibili fosili poate absorbi șocul energetic pe termen scurt. În câteva luni însă, conflictul va genera o spirală inflaționistă i...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[În loc de Drept, useristul Alexandru Dimitriu ar fi trebuit să predea „Mâncatul cu polonicul”]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/in-loc-de-drept-useristul-alexandru-dimitriu-ar-fi-trebuit-sa-predea-mancatul-cu-polonicul.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/in-loc-de-drept-useristul-alexandru-dimitriu-ar-fi-trebuit-sa-predea-mancatul-cu-polonicul.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Dan Andronic și cu mine l-am invitat pe Claudiu Manda, europarlamentarul PSD, să ne fie interlocutor în podcastul „Contrapunct”. Nu știam că spusele sale vor deveni obiectul unei mizerii marca USR. Una, așa cum rar poți întâlni chiar și la edecii acestui agregat neo-marxist.

Nu, nu l-am chemat pe Claudiu Manda ca să-i facem freza sau, Doamne ferște!, pantofii. Dimpotrivă! Și Dan, și eu, i-am pus întrebări incomode, așa după cum l-am și anunțat înainte de emisiune. Invitatul a trebuit să răspundă pentru părtășia la o guvernare care i-a transformat pe românii săraci în și mai săraci. Asta, în vreme ce nababii multinaționalelor au devenit și mai nababi.
Ce au aflat tefeliștii
Omul a răspuns cu o serie de argumente cu care unii pot fi de acord, alții nu. Unul dintre ele, a pus în evidență faptul că încrederea PSD într-o guvernare pro-europeană, dar și rațională, s-a erodat treptat. La fel și aceea a votanților partidului, până în punctul în care Claudiu Manda a povestit că a fost oprit pe stradă ca să i se spună:  „Spuneți-i lui Bolojan că vrem să trăim și noi, oamenii amărâți!”

La puțin timp după difuzarea podcastului, deputatul USR Alexandru Dimitriu s-a tras într-un clip. Începea cu spusele lui Claudiu Manda,  dar din care a tăiat „M-au oprit oamenii pe stradă și mi-au spus, spuneți-i lui Bolojan că”. A rămas doar „Vrem să trăim și noi, oamenii amărâți!”. Deci, tefeliștii-urmăritori l-au putut auzi pe Manda cum spune: „Vrem să trăim și noi, oamenii amărâți!”
Cu foarfeca prin podcasturi
Din forfecarea comisă de userist rezulta că europarlamentarul Manda s-ar fi văietat că a fost sărăcit de Bolojan. Și în clipul cu pricina, tefelistul băga mare în acest sens. „Săracul ăsta este Manda, mâna dreaptă a lui Grindeanu în PSD și soțul Liei Olguța Vasilescu. Are salariu de europarlamentar de, atenție, o sută de mii de euro anual, dar plânge că e sărac din cauza lui Bolojan. Voi vedeți cine a ajuns să se plângă de sărăcie?”

De toată tărășenia am auzit de la confratele întru podcasturi Timotei Onoriu. Tot de la el, am aflat și că deputatul USR Alexandru Dimitriu a adunat cu scârboșenia difuzată 380.000 de vizualizări și 28.000 de aprecieri. Nu cred că publicul său, la fel ca orice alt public fanatizat până la anihilarea simțului critic, s-a apucat să caute vreun adevăr.
Cine o fi Alexandru Dimitriu?
Numele Alexandru Dimitriu nu-mi spunea nimic. Nici fața insului, una pe care nu știam de unde s-o iau. De aceea, după ce am văzut clipul în care Manda era atacat în mod sfruntat-mincinos, mi-am spus fără urmă de mirare: „Încă un șuț de buzunare se dă creator de conținut!” Tot tânărul Onoriu m-a lămurit că este vorba despre un USR-ist. „Păi, cam tot aia!”, mi-am zis în continuare. Am tresărit doar la mențiunea „deputat”, dar nu prea tare, este limpede de ce.

Dar am devenit curios. Astfel, am aflat că omul este de profesie avocat. Spre deosebire de mulți colegi de-ai săi, a terminat o facultate și a luat un examen de admitere în Barou. Dar, nah, s-au mai văzut și avocați degenerați. Nu mulți, dar s-a mai întâmplat. O țineam pe-a mea, că nu s-a petrecut ceva ieșit din comun în sordidul politicii românești.
Nu se poate! Universitar?
Nu am tresărit decât în momentul în care am descoperit că insul este colaborator-cadru didactic universitar. A predat diferite materii la Facultatea de Drept, din cadrul Universității București. După care, țineți-vă bine! În perioada ianuarie 2021 - septembrie 2021 a fost secretar de stat în ministerul Justiţiei, sub ministrul userist Stelian Ion, în Guvernul Florin Cîțu.

Abia la aflarea celor de mai sus, am tras aer adânc în piept. Un astfel de trist exemplar  i-a învățat carte pe copiii românilor. A făcut-o într-una dintre cele mai nobile meserii cu putință, una care are drept cheie de boltă Adevărul. Ca și cum atât nu ar fi fost suficient, a mai și coordonat destine și cariere de magistrați la vârful Ministerului Justiței. Faptul că l-a secondat pe Stelian Ion, o catastrofă notorie, verifică o dată în plus principiul care îi face pe cei ce se aseamănă, să se și adune.
Și nemernicie, și prostie!
Una peste alta, useristul Alexandru Dimitriu a falsificat grobian un adevăr imediat verificabil. Adică, și nemernicie, și prostie. Mai pe șleau, a mâncat cu polonicul din produsul știut, așezat într-o vitrină publică. A făcut-o cu ușurința gestionarului de aprozar cu două clase, care modifică cu creionul chimic umezit pe limbă tonele de cartofi intrate în gestiune. Asta, chiar după ce i-au fost cântărite electronic la predare. De fapt, nici nu-mi este greu să mi-l imaginez într-o asemenea postură. Nu-i lipsesc decât halatul albastru-spălăcit, bascul prăfuit și creionul chimic așezat după ureche.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/mirel-curea-editorial-1024x570.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item></channel></rss><!-- end of xml string -->