<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?>
	<rss version="2.0"
		xmlns:content="http://purl.org/rss/1.0/modules/content/"
		xmlns:wfw="http://wellformedweb.org/CommentAPI/"
		xmlns:dc="http://purl.org/dc/elements/1.1/"
		xmlns:atom="http://www.w3.org/2005/Atom"
		xmlns:sy="http://purl.org/rss/1.0/modules/syndication/"
		xmlns:slash="http://purl.org/rss/1.0/modules/slash/"
        xmlns:media="http://search.yahoo.com/mrss/" >
		<channel>
		<atom:link href="https://evz.ro/feeds/15" rel="self" type="application/rss+xml" />
		<title>Evenimentul Zilei</title>
        <description>Evenimentul Zilei este o publicatie multimedia, dedicata celor care apreciaza stirile corecte, obiective si relevante din toate domenile de activitate</description>
        <link>https://evz.ro</link>
		<lastBuildDate>Wed, 24 Jun 2026 17:40:59 +0000</lastBuildDate>
					<item>
							<title><![CDATA[​Justiţia, o slugă de dânşii subjugată]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/justitia-o-sluga-de-dansii-subjugata-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/justitia-o-sluga-de-dansii-subjugata-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Din păcate, constatăm că Justiţia românească a rămas tot un instrument în mâna celor care se luptă în ţara asta pentru putere, adică, mai pe şleau spus, pentru avantaje. Ultimile zile ne-au demonstrat-o din plin. Nu vreau să intru în amănunte politice, pentru că le cunaoşteţi prea bine.

Toată lumea se bate cu toată lumea. Toţi vor mai mult decât ceilalţi şi pun condiţii, deşi unii dintre cei care aspiră la funcţii înalte în stat au trecut pragul electoral asemenea ultimului alergător de la o cursă de semifond, prăbuşindu-se în nesimţire imediat ce a trecut lina de sosire. Ar fi avut loc, în mod normal, la coada opoziţiei. Vrea însă la putere. Se trage ca în buncărul lui Hitler, la sfârşitul războiului: fiecare în fiecare.
Din păcate, parte dintre gloanţele care zboară, au cămaşă de Justiţie.
Departe de mine gândul de a lua apărarea celor doi ultimi implicaţi, Fritz şi Ciucu. Cu atât mai mult cu cât erau dintre cei care agitau acele mânuţe galbene la manifestaţii în susţinerea Justiţiei pe la tot felul de proteste, care în ultima vreme s-au subţiat rău de tot o dată cu oprirea USAID şi strângerea pungii altor sponsori.

Acum, Justiţia nu mai este bună. Dimpotrivă! Este subordonată politic. Vrea să le termine carierele pe care cei doi şi le-au clădit din greu, fiecare pe calea lui. Ciucu începând chiar de la 20 de ani, opintindu-se să ducă în spate, nu ştim ce, dar sigur ştie doamna Alina Mungiu-Pippidi care a declarat: „Se vedea la Ciucu si Ghinea că aveau spate înca de când erau studenți, la 21 de ani. Cine a mai reușit așa ca ei să ajungă atât de repede atât de sus?!” Dominic Fritz, nu a lucrat cu spatele. Ci şi-a dedicat şi el viaţa României şi a muncit din greu să devină cetăţean român pe repede înainte, după ce devenise, fără a fi cetăţean român, primarul oraşului-simbol al noii Românii: Timişoara.

Amândoi au reuşit, până zilele trecute, când a venit Justiţia şi le-a tăiat aripile. Ciucu a intrat sub control judiciar, iar despre Fritz, cu sentinţă definitivă, se duc discuţii interminabile şi sterile, de către tot felul de jurişti, unul mai pregătiti decât celălalt, dacă este penal în funcţie publică, sau nu. Şi dacă este, se aplică şi la el lozinca de pe mânuţele galbene: „Fără penali în funcţii publice”, sau este exceptat, pentru că Justiţia e bună atunci când rade adversarii politici şi rea când îi ia la puricat pe ei înşişi şi-i mai şi găseşte vinovaţi.
Dar nu Fritz şi Ciucu ne doare pe noi, cetăţenii de rând.
Cei care apărem în faţa Justiţiei ca în faţa unei furtuni de care nu ai cum să te aperi şi care te loveşte după bunul plac, fără ca judecătorul, deşi a pronunţat o sentinţă clar împotriva realităţii şi a bunului simţ, nu răspunde în niciun fel. Ci faptul că Justiţia a rămas sluga politicii. Fritz era incompatibil imediat după ce a preluat primul mandat de primar. Adică, acum mult timp. Ciucu era bănuit rezonabil că e un şpăgar încă de pe vremea când conducea Primăria Sectorului 6 şi erau săltaţi oameni din preajma lui.

Adică, tot cu atât de mult timp în urmă. Şi totuşi, la DNA au fost chemaţi abia acum, când, aşa cum am spus, bătălia pentru putere şi ciolan se duce cu dinţii şi cu unghiile. De ce? Pentru că Justiţia noastră a rămas în continuare la dispoziţia celor tari. A celor care hotărăsc dincolo de partide şi personaje publice care par lideri. La ordinele celor care au dreptate întotdeauna.

În ce constă periculozitatea acestei situaţii? În faptul că noi, oamenii de rând, riscăm să ne-o mai furăm încă o dată, aşa cum s-a întâmplat imediat după Revoluţie. Abia ieşiţi cu capul din traista comunismului, am zis că facem stat de drept. Numai că acel stat de drept, cu cine l-am făcut? Fix cu toţi cei de dinainte. Judecători care dăduseră sentinţe după cum dictase PCR-ul. Procurori neoameni care lăsaseră să moară pe patul de spital femei care îşi provocaseră avorturi, pentru că refuzaseră să spună cine le ajutase, sau băgaseră în puşcărie medici care, înjurându-i în sala de operaţie, salvau viaţa bietelor femei în ciuda ameninţărilor.
Cu ei am fost atât de naivi să credem că vom face statul de drept.
Că dacă îşi vor suci robele pe partea cealaltă şi-şi vor schimba insigna din piept, vor fi alţii. Nu, nu au fost alţii. Dimpotrivă, au avut urmaşi mai răi decât ei. După părerea mea, Justiţia românească a devenit pilonul putred al statului de drept român încă de la început. De la acel simulacru de proces al lui Ceauşescu. Unde s-a pretat la o mascaradă de care a râs toată lumea civilizată în care aspiram să intrăm şi noi.

Unde se mai văzuse proces în care condamnaţii la pedeapsa capitală să nu aibă drept la recurs şi unde avocaţii erau mai vehemenţi împotriva clienţilor lor decât procurorii. De atunci, au apărut judecători precum Carmen Bogdan, Vasile Dănileţ ori autista din cazul „Vlad Pascu”, aia care se uita fix în camere fără să înţeleagă pe ce planetă e şi întreba în sala de judecată dacă există şi victime decedate în dosarul care făcuse vâlvă şi pe care, pentru că îl ju...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Moartea lui Ronin]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/moartea-lui-ronin.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/moartea-lui-ronin.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Medalia George Cross (Crucea lui Gheorghe) este cea mai înaltă distincție civilă a Regatului Unit și a Commonwealth-ului. Asemănătoare ca prestigiu cu Crucea Victoria (acordată militarilor în fața inamicului), această medalie recompensează civilii și militarii pentru acte de cel mai mare eroism sau curaj remarcabil în circumstanțe de pericol extrem, în afara situațiilor de luptă.

A fost instituită la 24 septembrie 1940 de către Regele George al VI-lea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (pentru a recunoaște curajul de care dădeau dovadă civilii în timpul bombardamentelor). Ea se acordă doar pentru fapte care implică un risc major și direct pentru propria viață; poate fi acordată și postum. Medalia înfățișează pe avers scena în care Sfântul Gheorghe ucide balaurul, fiind înconjurată de inscripția "FOR GALLANTRY" (Pentru Curaj).

La 17 februarie 2026, organizația APOPO a transmis un mesaj care a întristat milioane de oameni din întreaga lume: „Cu profundă tristețe, vă anunțăm că mult iubitul nostru Ronin a trecut în neființă. În urma unui blocaj intestinal apărut brusc, în pofida tuturor eforturilor depuse de medici, starea lui s-a deteriorat continuu. Cu mare regret, s-a luat decizia de a-l eutanasia pentru a-i curma suferința. Șase ani și jumătate pe această planetă, dar el va dăinui pentru totdeauna în inimile noastre.”

Cambodgia este și astăzi una dintre cele mai minate țări din lume, o consecință a deceniilor de război civil, care s-a încheiat în 1998, odată cu capitularea ultimilor lideri ai Khmerilor Roșii și dizolvarea structurilor lor militare și politice. Se estimează că între 4 și 6 milioane de astfel de dispozitive au fost abandonate, în special în zonele rurale și de frontieră, fiind foarte greu de curățat din cauza amplasării lor.

Din 1979 și până în prezent, zeci de mii de cambodgieni au fost uciși sau răniți de aceste pericole ascunse, propulsând Cambodgia pe primul loc în lume la numărul de amputări cauzate de mine antipersonal. Regimul lui Pol Pot a achiziționat și primit cantități uriașe din aceste arme, în special din Uniunea Sovietică, China și Vietnam, inclusiv mine fabricate la uzinele din România (la Zărnești).
Anul 2030 a fost stabilit de Cambodgia drept dată-țintă pentru a deveni o zonă liberă de mine antipersonal.
Un campion al adaptării
Șobolanul este un mamifer rozător omnivor, care aparține genului Rattus, din familia Muridae, subfamilia Murinae; mănâncă aceeaşi hrană ca oamenii şi are obiceiul să călătorească, la ocazie, cu orice mijloc de transport. În 1775, şobolanul obişnuit a debarcat în Boston, după o călătorie din Europa, iar pe la 1850, călătorise până în partea cealaltă a Statelor Unite, la San Francisco. Dinții lui cresc continuu (până la 12 cm pe an), forțându-l să roadă materiale dure precum lemnul, plasticul sau chiar betonul și țevile metalice pentru a-i toci și a-i menține la o lungime adecvată.

Șobolanul este foarte fertil și se înmulțește pe tot parcursul anului; o femelă poate naște de șapte ori pe an, aducând pe lume câte 6 până la 10 pui la fiecare gestație. Această rată rapidă de reproducere face ca o populație mică să devină o infestare majoră în doar câteva luni. După ultimele estimări, la fiecare om de pe Pământ revin câte doi șobolani.
Șobolanul este unul dintre cele mai inteligente animale de pe planetă: are o memorie excelentă – învață trasee complexe și nu le uită niciodată –, trăiește în comunități bine organizate, cu ierarhii și relații sociale complexe și posedă un instinct de supraviețuire atât de dezvoltat încât biologii îl consideră unul dintre marii campioni ai adaptării.

Se adaptează remarcabil chiar și celor mai ostile condiții de mediu; nişte pui de şobolan în vârstă de numai trei zile, prinşi într-un congelator al unei uzine de procesare a cărnii, au fost găsiţi complet acoperiţi cu blană. Alţi pui de aceeaşi vârstă, aflaţi într-un mediu umed şi cald, nu aveau deloc păr. Capacitatea lor de a răspunde rapid la condiţiile externe este atât de mare încât a stârnit interesul cercetătorilor din întreaga lume.
Singurătatea îi provoacă șobolanului stări asemănătoare depresiei, deoarece, prin natura lui, este un animal extrem de sociabil. Formează legături puternice cu membrii grupului, comunică permanent între ei şi îşi petrec mare parte din viaţă în comunităţi numeroase, în care cooperarea este esenţială pentru supravieţuire.

Este un înotător excelent și poate rezista sub apă până la 3 minute; de asemenea, poate supraviețui fără apă mai mult timp decât o cămilă. Își marchează teritoriul printr-o urină cu miros puternic, care acționează ca o amprentă chimică.
Contrar reputației lor, șobolanii sunt animale foarte curate; ei se spală și se îngrijesc frecvent, mai des chiar decât pisicile. Pot manifesta forme surprinzătoare de empatie; experimentele au arătat că un șobolan liber încearcă adesea să elibereze un alt șobolan captiv, rănit sau bolnav și poate chiar renunța la hrană pentru a-l ajuta.

Există însă o tr...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Anatomia unui eșec diplomatic: Germania a ratat alegerea în Consiliul de Securitate al ONU (Prima parte)]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/anatomia-unui-esec-diplomatic-germania-a-ratat-alegerea-in-consiliul-de-securitate-al-onu-prima-parte.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/anatomia-unui-esec-diplomatic-germania-a-ratat-alegerea-in-consiliul-de-securitate-al-onu-prima-parte.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[La începutul acestei luni, la New York, a avut loc alegerea membrilor nepermanenți ai Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite (CS-ONU), pentru perioada 2027-2028.

Pentru grupa ,,Europa Occidentală și alte state’’ - care are rezervate două locuri - au concurat Germania, Portugalia și Austria. Au fost alese ultimele două, cu 134 – Portugalia și 131 – Austria. Pentru prima dată în istoria CS-ONU, Berlinul a ratat alegerea obținând doar 104 voturi. Până acum, Germania a fost aleasă de câte ori a candidat, respectiv de șase ori.
Anatomia unui eșec diplomatic: Germania a ratat alegerea în Consiliul de Securitate al ONU 
CS-ONU este organul internațional responsabil cu menținerea păcii în lume. Mai bine spus, așa ar trebui să fie. Oricum, este singurul. Înstituit după Al Doilea Război Mondial, este compus din 15 membri: Cinci permanenți cu drept de veto - Federația Rusă, Statele Unite, Regatul Unit, Franța și China – și zece nepermanenți, aleși pentru doi ani.

În rândurile de mai jos și în partea a doua a acestui text, voi încerca să explic motivele – vizibile, dar mai ales, ascunse – care au determinat înfrângerea ,,istorică’’ a Germaniei la ONU și consecințele acestei bătălii pierdută de guvernul cancelarului Merz tocmai atunci când războaiele și crizele regionale redefinesc echilibrele internaționale. S-a pierdut, de fapt, singura tribună diplomatică pe care Germania nu trebuia să o piardă.
Repercursiunile geopolitice ale sprijinului pentru Ucraina și contraofensiva diplomatică a Rusiei
Prima cauză structurală a acestui insucces rezidă în poziționarea geopolitică fermă a Berlinului în contextul războiului din Ucraina, o alegere de politică externă care a atras torsionări sistematice pe scena multilaterală. Susținerea necondiționată acordată Kievului – atât prin asistență financiară substanțială, cât și prin livrări masive de tehnică militară – a transformat Germania într-o țintă prioritară a acțiunilor de lobby negativ orchestrate de Federația Rusă în cadrul Adunării Generale a ONU și în grupurile de lucru colaterale.

Moscova a instrumentalizat cu succes rețelele sale de influență, mobilizând un bloc compact de state partenere din rândul formatului BRICS și o serie de actori proxy din Sudul Global pentru a bloca ascensiunea Berlinului. Pentru multe state non-atlantice, alinierea totală a Germaniei la agenda de securitate occidentală a fost percepută – urmare a acțiunilor de lobby menționate mai sus - ca o formă de partizanat profund, incompatibilă cu rolul de mediator pe care un membru nepermanent al Consiliului de Securitate ar trebui să și-l asume.
Politica de Zeitenwende nu i-a bucurat pe toți ... europenii
Mai mult, această dinamică a fost complicată de rezervele istorice și contemporane privind reînarmarea accelerată a Germaniei (politica de Zeitenwende lansată de cancelarul Scholz în 2022).

Creșterea masivă a bugetului apărării și ambiția Berlinului de a edifica cea mai puternică armată convențională din Europa comunitară nu au fost privite cu ochi buni de toți actorii continentali, reactivând temeri latente legate de hegemonia militară germană.

Astfel, prin confluența dintre izolarea diplomatică generată de Moscova în rândul țărilor în curs de dezvoltare și reticența tacită a unor parteneri europeni, candidatura Germaniei a fost subminată de o opoziție transcontinentală difuză, dar extrem de eficientă în formatul de vot secret al ONU.
Dilema morală a „responsabilității speciale” față de statul Israel și ... 
Cea de-a doua dimensiune importantă a eșecului reflectă complexitatea nuanțată a doctrinei de stat germane, marcată profund de imperativul istoric al reconcilierii. Memoria Shoah-ului a fundamentat în mod tradițional o „responsabilitate specială” (Staatsräson) a Berlinului față de securitatea și existența statului Israel, un angajament moral și politic considerat nenegociabil în arhitectura internă și externă a politicii Republicii Federale.

Totuși, transpunerea acestei responsabilități unice în contextul escaladărilor din Gaza și Liban a plasat diplomația germană într-o postură de profundă ambiguitate conceptuală pe scena internațională. Încercând să balanseze fidelitatea față de acest principiu istoric fundamental cu respectarea normelor de drept internațional umanitar în teatrele de conflict menționate - în codițiile avansului electoral al extremei drepte în țară - Berlinul a adoptat poziții adesea percepute ca ezitante sau contradictorii de către comunitatea internațională.
 ... costurile ambiguității în Sudul Global
Această prudență diplomatică extremă și nuanțarea excesivă a pozițiilor oficiale față de criza din Orientul Mijlociu au generat neînțelegeri majore în rândul statelor majoritare din Adunarea Generală.

Pentru o mare parte a platformelor multilaterale din Sudul Global, poziția Germaniei a fost interpretată în mod eronat ca o lipsă de fermitate în apărarea universală a drepturilor omului, subminând capitalul de încredere morală de care Berlinul bene...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[34 de ani de Evenimentul Zilei. „Bulina Roșie”, nopțile albe din redacție și de ce povestea EVZ merge mai departe.]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/34-de-ani-de-evenimentul-zilei-povestea-merge-mai-departe.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/34-de-ani-de-evenimentul-zilei-povestea-merge-mai-departe.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Se împlinesc astăzi 34 de ani de când, pe piața media din România, apărea un ziar care avea să schimbe definitiv nu doar jurnalismul, ci și fața societății românești: Evenimentul Zilei. „Bulina Roșie”.
EVZ (1992-azi)
“EvZ este una dintre puținele edificii ale democrației care nu se dărâmă! Ziarul Evenimentul Zilei rămâne în picioare”, spunea Ion Cristoiu în 2019. Pare că a avut dreptate.

[caption id="attachment_4745036" align="alignnone" width="879"] EVZ, iulie 1992. sursa: arhiva[/caption]

Pentru mulți dintre cei care privesc astăzi mass-media prin ecranul telefonului, EVZ este doar un brand din online. În care depindem de bunăvoința Google ca să putem plăti salariile.

Pentru noi, cei care am trăit acele vremuri romantice și nebune sub bagheta lui Ion Cristoiu, EVZ a fost o școală de viață, o redacție în care se fuma mult, se urla mult, dar mai ales, se scria cu o pasiune greu de egalat astăzi. Se vindeau peste 700 de mii de exemplare pe zi.
Gurile rele vorbeau de vreun milion de exemplare, dar pe vremea aia difuzorii plăteau dinainte cât cumpărau, cu cash, așa că nu vom știi niciodată adevărul.
Am intrat în redacția EVZ în iunie 1992, eram un tânăr care dorea să se angajeze, am plecat în 1996 spre televiziune, am făcut multe lucruri, până în 2011. Așa că am o mulțime de amintiri. Unele le pot povesti, altele nu.

Cea mai frumoasă amintire a mea? În 28 iulie 1992, trei semnături apăreau pe prima pagină, Adrian Andronic, tata, Dan Andronic, alături de Ion Cristoiu, cel care mi-a dat voie să învăț tainele meseriei de gazetar.

[caption id="attachment_4745053" align="alignnone" width="1300"] Evenimentul Zilei, 28 iulie 1992, sursa: arhiva Evz[/caption]
Enervam Puterea
Un lucru era cert, românii își începeau diminețile cu noi, iar politicienii își începeau zilele tremurând de frică în fața titlurilor noastre. Nu eram singurii, presa scrisă avea o forță uriașă, dar eram cei care schimbam fața presei.

Am trăit în această redacție momente istorice. Am văzut cum se nasc și cum mor cariere politice, am asistat la secrete de stat dezvăluite pe holuri și am învățat că singurul stăpân al unui jurnalist trebuie să fie cititorul său.

De la faimoasa „găină care a născut pui vii”, o găselniță genială, de altfel, pe care mulți au transformat-o în glumă, deși era o lecție despre senzaționalul cotidian și până la marile anchete de corupție care au zguduit guverne, EVZ a fost mereu acolo unde se dădea ora exactă.

Astăzi, la 34 de ani distanță, peisajul este complet schimbat. Presa scrisă aproape că a dispărut fizic, fiind înghițită de algoritmi, rețele sociale și un val de corectitudine politică ce tinde să sufoce libertatea de exprimare.

Jurnalismul de investigație a devenit un lux, iar goana după click-uri ieftine a înlocuit, de multe ori, verificarea din trei surse. Uneori, chiar și verificarea dintr-o sursă...

[caption id="attachment_4745044" align="alignnone" width="926"] EVZ în 2013. sursa: arhiva[/caption]
Adaptare și inovație
Și totuși, EVZ rezistă. Ne-am mutat în online, ne-am adaptat, facem podcasturi, realizăm emisiuni, dar am păstrat neschimbat un singur lucru: spiritul critic și refuzul de a ne alinia unei narațiuni oficiale.

Le mulțumesc tuturor celor care au pus o cărămidă la acest brand, de la Ion Cristoiu, cel care i-a dat viață, la sutele de reporteri, tehnoredactori și corectori care au lăsat bucăți din sufletul lor în paginile ziarului.

Spun și un Dumnezeu să-i odihnească în pace! celor care s-au dus, deloc puțini...
Vă mulțumim!
Și, în primul rând, vă mulțumesc vouă, cititorilor, care ne sunteți alături de peste trei decenii.

Istoria continuă să se scrie sub ochii noștri, iar Evenimentul Zilei va rămâne, așa cum a fost mereu, un cronicar incomod care consemnează trecerea timpului.

La mulți ani, EVZ! 🥂]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/05/dan-andronic-editorial.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Strigătul disperat-resemnat al medicului pediatru Oana Mocanu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/strigatul-disperat-resemnat-al-medicului-pediatru-oana-mocanu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/strigatul-disperat-resemnat-al-medicului-pediatru-oana-mocanu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Cred că știți aproape totul despre cât de greu este să fii magistrat. Câtă muncă! Ce de jale! Asta, pentru că de mulți ani, magistrații știu să se văicărească. Astfel, ar trebui să-și spună publicul, merită privilegii deșănțate, merită să nu răspundă pentru acele mizerii comise cu rea voință sau din gravă neglijență împotriva unor oameni nevinovați. Ca nimeni alții din orice altă breaslă.

În România magistrații nu răspund real pentru nicio nemernicie comisă. Și se comit în continuare, scoaterea SRI din Justiție nu a curmat total practica mizerabilă. Sistemul îi protejează de răspundere, ca să nu scape din arsenal Brațul Înarmat. Cine s-ar încumeta să mai vopsească vreun dosar, dacă știe că victima îi poate cere despăgubiri cu șanse de succes?
Reaua voință și grava neglijență
Mai există și alte categorii care ar binemerita de la societate? Sigur că da! Orice truditor dăruit profesiei sale, oricare ar fi ea, merită respect. Mai mult decât atât, orice profesionist din țara asta răspunde atât penal, cât și civil, pentru ceea ce comite cu rea voință, sau din gravă neglijență. Pe ei îi vedem? Noi, da, Sistemul, nu!

Nu scriu despre ceea ce știu eu

Am să dau astăzi un exemplu, pe care l-am tot evitat, ca să nu fiu acuzat de subiectivism: medicii. Am unul în casă, iar proștii m-ar fi acuzat de ceea ce se cheamă pledoarie „pro domo”. Așa că nu voi scrie nimic de la mine, nimic din ceea ce știu eu, ci îi voi da cuvântul unui medic despre care am aflat că există zilele trecute.
Un medic pe care nu-l cunosc
Nu știam absolut nimic despre doamna doctor Oana Mocanu, medic primar pediatru in Unitatea de Primiri Urgente a spitalului Marie Curie.  Am aflat doar atunci când i-am citit un text postat pe Facebook. L-am citit, apoi l-am recitit de câteva ori. Absolut corect, de-a dreptul tulburător. Un strigăt de ajutor, care parcă nu mai speră la niciun ajutor.

După aceea, am abordat-o pe tânăra doctoriță și am rugat-o să-mi permită preluarea textului dumisale. Cam reticentă, o înțeleg, mi-a dat permisiunea, cu condiția să nu-i truchez spusele.

S-a mai liniștit, atunci când a auzit de medicul din viața mea. Iată povestea mai jos și veți constatata că nu are nimic din văicărerile dezgustătoare ale multor magistrați:
11 ani de ture și gărzi
Sunt medic primar pediatru in Unitatea de Primiri Urgențe a spitalului Marie Curie din Capitala și lucrez aici de 11 ani, în ture și gărzi. Am 5-7 nopți pe luna în care lipsesc de acasă și ratez momente importante din viața de familie, ca sa fiu în slujba pacienților. Crăciunuri, revelioane, Pasti, serbări ale copiilor, în care sunt absenta. Copiii mă întreabă îngroziți dacă îi voi onora cu prezența la diferite evenimente, dar se mulțumesc cu mândria faptului că mama lor e medic și salvează vieți.

Pe o ora de gardă primesc 30 de lei

Aș vrea să vă întreb pe voi, ce puteți face cu banii ăștia și dacă ați reuși să vă desfășurați viața, să vă întrețineți familia, să vă plătiți creditele și facturile, eventual să mai reușiți să mergeți și în câte o vacanță ieftină, care să vă mai îndulcească viața.
În Urgențe și ATI depresia este la ea acasă
Cei care lucrează la Urgențe, ATI  și în alte unități de genul, au tente depresive. Noi privim moartea în ochi și ne luptam zilnic cu ea. Și nu ne luptam numai cu moartea, ci și cu pacienții și aparținătorii care ne abuzează fizic sau psihic, față în față și virtual, care ne spun ca o meritam, pentru că ei ne plătesc!

Un îndemn la tăieri anticipate

Vreți să tăiați sporurile. Le puteți tăia, de voi depinde. Dar aș vrea să vă mai dau niște idei de câteva sporuri pe care nu le avem, dar le puteți tăia de pe acum, nu cumva să dea cuiva prin minte să le acorde:
Sporul de a îndura nopțile grele
Nopți care suntem în mișcare continuă, în care ne învârtim din loc în loc cu foi în mână, cu idei în cap și cu „să nu uit să fac asta”. Să nu uit să mai iau o dată tensiunea, să-i iau glicemia lui Popescu, să sun pentru radiografia lui Ionescu, să sun la laborator pentru analizele de sânge ale lui Stănescu.

Sporul de răbdare

Răbdare pe care din ce în ce mai multe ori o pierdem. De fapt nu numai pe cale, chiar o pierdem, nu suntem roboți, suntem tot oameni și noi, care au o viață de trăit, chiar dacă pare că ar trebui să fim medici 24/24.

Sporul de abandon al familiei.

Familiile noastre nu au de ce să sufere pentru noi, decât dacă simt că merită! Ei ne substituie acasă atunci când noi suntem absenți, iar în zilele după gardă, nu cumva să credeți că vă puteți baza pe noi! Vă spun eu, după gardă suntem ca niște schelete pe câmpii, care nu știu unde trebuie să ajungă și ce trebuie să facă.
Sporul de agresivitate, fizică și verbală
Numai în ultima lună am fost înjurată, făcută „nesimțită” și amenințată că voi fi așteptată la ieșirea din tură. Știți care e primul lucru pe care îl fac după ce urc în mașină? Blochez ușile! Am un spray paralizant în geantă, după ce părinții unui copil m-au abordat pe stradă, nemulțumiți de tratament....]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/mirel-curea-editorial-1024x570.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[De ce propaganda rusă îşi îndreaptă săgeţile spre sudul  Basarabiei. Video]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/de-ce-propaganda-rusa-isi-indreapta-sagetile-spre-sudul-basarabiei-video.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/de-ce-propaganda-rusa-isi-indreapta-sagetile-spre-sudul-basarabiei-video.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Republica Moldova. În ultima perioadă, propaganda rusă se concentrează tot mai mult pe regiunea de sud a Republicii Moldova.
Rusia investeşte în portaluri de ştiri, radio şi televiziune, darcel mai mult în reţele de socialzare, Tik-Tok şi Telegram. Iar rezultatele nu întârzie. Relaţia Chişinău-Comrat devine tot mai tensionată, iar majoritatea locuitorilor de altă etnie din regiunea de sud sunt pentru o colaborare cu Federaţia Rusă.
În rândul populaţie mai persistă şi frica că Chişinăul ar urmări să le distrugă identitatea etnică.
De ce propaganda rusă acordă mai multă prioritate regiunii de sud şi care sunt medodele eficiente de combatere a propagandei ruse ne vorbeşte într-un podcast Vitalie Ponomariov, director executiv al Asociaţiei pentru combaterea izolării informaţionale ECOU, organizaţie neguvernamentală care activează în regiunea de sud a Republicii Moldova.

„Rusia este interesată de gurile Dunării”
Vitalie Ponomariov susţine că Rusia manifestă un interes deosebit pentru regiunea Cahul din cauza portului de la Giurgiuleşti de pe Dunăre.
„Regiunea Cahul, ca și toată Republica Moldova, este importantă în punct de vedere geostrategic pentru Rusia. Dar cel mai important loc din Cahul sau spațiu, spun așa, este bineînțeles portul Giurgiulești, pentru că acolo este legătura cu Dunărea, este un port internațional și, bineînțeles, știm că Federația Rusă a fost interesată și rămâne interesată de gurile Dunării.
Cu siguranță, din acest punct de vedere, Cahul apare ca o regiune de interes sporit”, susăne directorul Asociaţiei ECOU.

„Propaganda rusă şi dezinformarea la sud nu prezintă o noutate”
Ponomariov susţine că Rusia este cointeresată de mai mult timp de sudul Republicii Moldova. Iar propaganda rusă nu este o noutate.
„Propaganda rusă și dezinformarea nu este ceva nou. Adică n-au apărut ieri aici. În regiune este de foarte mult timp. Ţin minte că încă când m-am angajat la universitate, în anul 2000, erau diferite personaje care promovau diferite zvonuri. Bine, atunci nu era pe internet. Se făcea în cadrul unor adunări, unde erau mai mulți oameni, încercau să destabilizeze, să dezinformeze, să polarizeze comunitatea locală. Lucrul acesta s-a dezvoltat pe parcurs și am observat și o campanie așa parcă regizată cu focus pe Cahul.
În anul 2013, cineva a înregistrat o petiție la Parlamentul European, prin care, în baza Declarației Conferinței de la Montevideo, solicita recunoașterea drepturilor sale asupra Cahlului și solicita ca regiunea să fie declarat stat independent. Acea petiție puteți să o vedeți, este accesibilă pe Internet.
Totodată, de acest personaj sunt legate site-uri şi un profil pe Facebook, care denegrează personalități din Cahul, care incită la ură și promovează propaganda rusă. Este un promotor deschis al războiului împotriva Ucrainei. Este un promotor deschis al lui Vladimir Putin și așa mai departe.
Eu chiar am avut ocazia să discut și cu reprezentanții ai poliției și cu ai serviciilor de informație și securitate și le am spus: "Fiți atenți că sunt așa personaje pe Facebook,
Sper eu că s-au autosesizat și au luat măsuri în acest sens. Acestea sunt epizoade mici, sunt chestii care vorbesc iarăși de acest interes mărit față de Cahul, față de regiune”, susţine Ponomariov.

„Dezinformarea poate fi oprită prin educaţie şi dialog”
Interlocutorul susţine că dialogul reprezintă armele principale pentru a opri şi combate propaganda rusă.
„Dacă să ne axăm pe ceea ce este foarte important pentru noi, chestiunile care țin de securitatea națională, care țin de securitatea țării ansamblu în ansamblu, nu țin de atribuțiile autorităților publice locale, nu țin de competențele și responsabilitățile societății civile. Deși și unii și alții au posibilitatea să intervină prin diferite activități educaționale, informative, ca să pună umărul la asigurarea securității naționale în Republica Moldova.
Dar este foarte important pe noi să ne axăm pe chestiuni mult mai simple, care aduc și rezultate. În primul rând, este vorba despre educație medie atunci când vorbim despre combaterea dezinformării.
Este vorba despre o comunicare eficientă între toți actorii la nivel local. Este nevoie de a asigura o transparență reală în procesul decizional. Este nevoie de a fi foarte deschiși unii cu alții atunci când abordăm diferite probleme de dezvoltare locală. Care, bineînțeles, implică și chestiuni care țin de securitate.
Pentru că atunci când este deschidere, când este transparență, când este o abordare constructivă din partea tuturor actorilor implicați în dezvoltarea locală, bineînțeles că apar diferite suspiciuni, prejudecăți, obstacole sau im
Cred foarte mult că societatea civilă la nivel local, împreună cu autoritățile publice locale, cu mass media, dar și cu alți actori la nivel local, pot face multe pentru ca cetățenii să fie informați corect la timp despre ce înseamnă agenda europeană, ce înseamnă integrare europeană, ăce înseamnă o reformă sau alta.
Astfel ca să fie prevenite discuții co...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/Deepin-Screenshot_select-area_20260621171353-1200x647.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[PNL epuizat, între „modernizatorul cu rădăcini" al lui Bolojan și „seriozitatea și echilibrul" lui Veștea]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/pnl-epuizat-intre-modernizatorul-cu-radacini-al-lui-bolojan-si-seriozitatea-si-echilibrul-lui-vestea.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/pnl-epuizat-intre-modernizatorul-cu-radacini-al-lui-bolojan-si-seriozitatea-si-echilibrul-lui-vestea.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Congresul PNL produce iar imagini de manual: lideri zâmbind la poză și slogane sonore. Tabăra Bolojan a mers pe „modernizatorul cu rădăcini", o idee care împacă reformismul cu legitimitatea istorică și caută să sune a om serios care știe și de unde vine.
Tabăra Veștea a ales „seriozitate și echilibru", amintind de vocabularul campaniei lui Nicolae Ciucă, un slogan care spune puțin într-un joc de putere. 
Dacă fotografiile de astăzi ar fi oneste, liderii PNL ar arăta îngândurați, nu din dramă teatrală. Singurul cuvânt care ar fi putut sta real în sloganul oricărei tabere și ar arăta realitatea este „epuizare".

Echipa lui Bolojan: ideea tăierilor de cheltuieli publice și o echipă majoritar erodată
În afară de Ilie Bolojan și ideea sa clară de a „tăia cheltuielile statului", o altă idee la fel de clară și urmată consecvent PNL nu are. Iar dacă este să fie analizată pe fond, inclusiv această idee este incompletă din punct de vedere economic și a fost pusă în aplicare nu dintr-o concepție, ci ca acțiune disperată, de ultim moment.
Majoritatea liderilor din echipa Bolojan, cu foarte puțin excepții, deși sunt încă tineri ca vârstă biologică și se află în etapa de maturitate politică, sunt foarte erodați. Pentru că ne raportăm mult la politica din SUA, putem vedea că există politicieni americani cu cariere de 40 de ani, Joe Biden, de exemplu, a ajuns președinte ca moment de maxim al unei astfel de cariere. 

Liderii experimentați din echipa Bolojan, dar exact la fel și cei din echipa Veștea - au deja cariere de 15 până la 20 de ani în politică. Problema este că nu știu câți români - indiferent dacă acum sunt sincer nemulțumiți de PSD și Nicușor Dan - ar accepta încă 20 de ani cu acești lideri din PNL.
„Modernizarea cu rădăcini" este o idee interesantă despre identitatea PNL, însă PNL a făcut în ultimii ani compromisuri atât de mari cu propria identitate, încât ideea de partid liberal cu bagaj istoric, deși reală, este aproape total disociată de orice perspectivă pe care caută să o ofere liderii. 
Nimeni nu mai crede în autenticitatea idealurilor și a marilor confruntări politice, nici măcar susținătorii echipei Bolojan nu mai au energie și încredere pentru un nou conflict politic, chiar dacă narativul războiului cu PSD și, mai nou, al confruntării cu Nicușor Dan, este polarizant și mobilizează pe fond de resentiment și dezamăgire masivă. 
Echipa Veștea, raționalitate cu puțin ecou public
Erodarea este la fel de vizibilă ca în tabăra adversă. Experiența de guvernare există - și în unele cazuri chiar cu rezultate administrative concrete - dar experiența singură nu câștigă lupte politice interne. Pentru asta este nevoie de mobilizare, de un minim sentiment că urmezi pe cineva spre ceva, nu doar spre o funcție sau o confruntare de putere.
Cătălin Predoiu a formulat singura idee cu contur real din tabăra Veștea: PNL să revină la guvernare cu un termen-limită asumat public - iunie 2027, data până la care partidul își angajase inițial conducerea executivului. Este o ofertă rațională și plauzibilă, ancorată în timp și verificabilă. Exact tipul de angajament pe care un electorat dezamăgit ar putea, teoretic, să-l urmărească.

Problema este că o idee bună fără tracțiune rămâne un argument de dezbatere, nu un proiect politic. 
Iar echipa Veștea nu a demonstrat că poate genera energia necesară ca această idee să depășească conflictul intern dintre taberele liberale și să ajungă cu forță în spațiul public. Raționalitatea fără ecou nu mobilizează pe nimeni, nici în politica internă, nici în fața alegătorilor.
“Epuizare” descrie ce se întâmplă cu PNL acum, care se scindează public pentru a doua oară în câțiva ani, după confruntarea Cîțu-Orban; care intră în congres tot fără o idee de guvernare coerentă și care iese cu o majoritate fragilă construită pe excludere. Ca imagine comprimată a unui eșec acumulat, cuvântul descrie realitatea pe care sloganele taberelor din PNL o evită.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Capcana Mercenarilor lui Bolojan. Cum răpesc ultima urmă de liberalism din PNL]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/capcana-mercenarilor-lui-bolojan-cum-rapesc-ultima-urma-de-liberalism-din-pnl.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/capcana-mercenarilor-lui-bolojan-cum-rapesc-ultima-urma-de-liberalism-din-pnl.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Azi o să asistăm la dispariția PNL, așa cum l-am cunoscut unii dintre noi. Dezavantajul vârstei și al experienței de 34 de ani de presă mă face să compar. Dar o să încerc să fiu mai explicit pentru cei care nu înțeleg sau nu mai au amintiri.
PNL devine Partidul Neo-marxist (ex) Liberal
Astăzi, prin aducerea unor progresiști de tip Oana Gheorghiu și Dragoș Pîslaru, propulsați în echipa de conducere cu vechime de o zi în PNL, Ilie Bolojan își întărește armata de mercenari. Sub privirile umile ale celor care ar trebui să vadă cum liberalismul lui Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu-Quintus și Călin Popescu Tăriceanu se transformă într-un progresism bruxellez, cu accente de internaționalism proletar.

Ceea ce se întâmplă sub cupola Partidului Național Liberal nu mai este politică, nu mai este doctrină și, în mod cert, nu mai are nicio legătură cu liberalismul. Asistăm la o deshumare în direct a Brătienilor, un asalt de tip corporatist-ideologic prin care ultima urmă de identitate de dreapta a acestui partid este ștearsă cu buretele.

Ilie Bolojan, intrat în zodia disperării politice după demiterea guvernului său, a întins o capcană mortală partidului pe care îl conduce. O capcană în care mercenari progresiști, parașutați de pe tușa politicii sau din laboratoarele societății civile, sunt urcați direct la timona PNL, având o vechime de exact o zi ca membri de partid.
Blitzkrieg-ul de sâmbătă
Cronologia ultimelor zile este halucinantă și arată disprețul suveran pe care echipa lui Bolojan îl are față de miile de primari, consilieri și activiști liberali care au tras pentru acest partid ani de zile.

Sâmbătă, cu doar câteva ore înainte de termenul-limită pentru depunerea moțiunilor la Congresul Extraordinar de la Romexpo, s-a activat „Rețeaua”. Oana Gheorghiu, vicepremier interimar provenit din zona ONG (Dăruiește Viață), și Dragoș Pîslaru, ministrul interimar al Investițiilor și fost lider de frunte al defunctelor proiecte PLUS și REPER ale lui Dacian Cioloș, și-au depus cererile de înscriere în PNL, la Organizația Sector 6. În fieful lui Ciprian Ciucu.

[caption id="attachment_4706881" align="alignnone" width="1200"] Oana Gheorghiu și Ilie Bolojan. Sursa foto: Facebook/Oana Gheorghiu[/caption]

Nici nu se uscase bine cerneala pe cererile de aderență, că moțiunea lui Ilie Bolojan, intitulată cu un cinism strigător la cer „Modernizare cu Rădăcini”, a fost înregistrată oficial. Pe listă, la funcțiile de vicepreședinți naționali? Exact ei: Oana Gheorghiu și Dragoș Pîslaru.

Oameni care cu o zi înainte nuanțau discursuri anti-sistem, troțkisme economice și viziuni de stânga-progresistă, specifice curentului neomarxist de la Bruxelles, au devenit peste noapte eminențele cenușii ale „dreptei” liberale. Cum s-ar spune, liberalism de sâmbătă seara, bun de livrat la Congresul de duminică.
Jocul de domino și retragerea lui Veștea
Această manevră de culise a fost forțată și de colapsul intern al grupării Bolojan. Inițial, postul de prim-vicepreședinte unic îi fusese rezervat lui Ciprian Ciucu. Însă, lovit fulgerător de un dosar de luare de mită la DNA, Ciucu a trebuit ascuns de urgență pentru a nu compromite total imaginea de „integrii porniți să salveze țara”. În acel moment, Bolojan a recurs la mercenari.

Reacția puilor de liberali rămași prin partid a fost una de capitulare sau retragere de fațadă. Premierul desemnat Adrian Veștea, care îndrăznise să schițeze o candidatură la șefia partidului și să ceară amânarea acestui simulacru, a făcut un pas în spate, aruncând prosopul, dar lansând un avertisment dur: „Nu voi gira printr-o candidatură acest simulacru democratic prin care se instalează dictatura în partid.”

[caption id="attachment_4743036" align="alignnone" width="1384"] Adrian Veștea și Alexandru Nazare. sursa: Facebook[/caption]

Are dreptate Veștea, dar reacția lui e tardivă și palidă. Ce vom vedea azi la Romexpo este o moțiune unică, un vot în stil nord-coreean unde cei 2.500 de delegați din teritoriu sunt chemați doar să execute ordinele din plic ale lui Bolojan, Mureșan și ale noilor veniți din zona progresistă.
Lipsa totală de demnitate din Modrogan
Dincolo de cinismul lui Bolojan, adevărata dramă este complicitatea lașă a celor din partid. Unde sunt liderii cu state vechi de serviciu, unde sunt cei care au câștigat alegeri locale pe sigla PNL? Cum acceptă „greii” din teritoriu ca o mână de tehnocrați și activiști veniți de pe filiera USR-REPER să le dea lecții de liberalism de pe poziții de vicepreședinți naționali, la 24 de ore de la înscriere?

Acceptarea acestei stări de fapt arată o lipsă cruntă de demnitate și o colonizare ideologică totală. Statutul partidului a fost modificat peste noapte în ședințe tehnice pentru a restrânge funcțiile. Astfel a avut loc reducerea prim-vicepreședinților de la patru la unul singur, preluat de Dan Motreanu ca monedă de schimb pentru liniștea din teritoriu, lăsând restul partidului la cheremul „echipei de tehnocrați”.

PNL-ul nu mai este condus ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/05/dan-andronic-editorial.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Spectrul morții: războiul invizibil care decide cine câștigă și cine dispare]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/spectru-mortii-razboiul-invizibil-care-decide-cine-castiga-si-cine-dispare.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/spectru-mortii-razboiul-invizibil-care-decide-cine-castiga-si-cine-dispare.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Există un război pe care nu îl vezi, nu îl auzi și nu îl simți — până când este prea târziu. Nu se duce cu tancuri pe câmpii sau cu avioane pe cer. Se duce în spectrul electromagnetic, în acel spațiu invizibil în care semnalele radio, radarele, sistemele de comunicații și dronele coexistă și se combat simultan, uneori, la viteza luminii.

Cine controlează acest spațiu controlează, în mare măsură, soarta oricărui conflict modern. Iar România, situată pe frontul estic al NATO, cu un conflict activ la câteva sute de kilometri distanță, a început să înțeleagă — mai bine mai târziu decât niciodată — că acest domeniu nu mai este un lux tehnologic, ci o necesitate existențială. Sau poate nu a înțeles?
Ucraina — laboratorul viu al războiului electronic
Niciun conflict din ultimele decenii nu a demonstrat mai clar importanța supremației electromagnetice ca războiul din Ucraina. De la primele zile ale invaziei rusești din februarie 2022, spectrul electromagnetic a devenit un câmp de bătălie la fel de intens disputat ca orice poziție fizică. Rusia a intrat în conflict cu unul dintre cele mai sofisticate arsenale de război electronic din lume.

Sistemul Krasukha-4 a fost capabil să orbească radarele NATO și să blocheze comunicațiile satelitare la distanțe de sute de kilometri. Murmansk-BN, un sistem de bruiaj strategic cu rază de acțiune de câteva mii de kilometri, a perturbat semnificativ comunicațiile ucrainene în primele săptămâni ale conflictului, a blocat temporar semnalele GPS și a creat un coșmar operațional pentru forțele de la Kiev.

Rusia a dezvoltat o rețea densă și stratificată de bruiaj, nu un număr fix de stații: pe lângă sistemele clasice de bruiaj GPS/comunicații, a introdus recent complexul Volna Kupol Garant, conceput special pentru a bruia sateliții Starlink — un sistem masiv, montat pe șase remorci, cu o acoperire de aproximativ 20 de kilometri pătrați și un cost de circa 1,5 milioane de dolari per unitate, dar care, fiind energointensiv și deci ușor detectabil termic, a fost deja vizat și distrus de Ucraina în cel puțin două cazuri documentate.

Ucraina a răspuns cu o creativitate remarcabilă și cu ajutor occidental masiv. Sistemele americane de bruiaj electronic, livrate discret prin canale NATO, au permis forțelor ucrainene să recupereze treptat inițiativa în spectrul electromagnetic.  Escadronul 68 de Război Electronic (68th EWS), o unitate mică de la Eglin Air Force Base, Florida, a fost însărcinat cu reprogramarea sistemelor EW de la bordul F-16-urilor donate de Danemarca și Olanda, pentru a le permite să supraviețuiască bruiajului rusesc și altor atacuri electromagnetice. Această intervenție nu a fost anunțată inițial — armata americană nu recunoscuse anterior că și-a adus expertiza în domeniul războiului electronic la F-16-urile Ucrainei.

Dronele V-BAT fabricate de Shield AI, construite să reziste interferențelor electromagnetice masive, au fost folosite de operatori speciali ucraineni lângă Dnipro: lansate de la 40 km de front, au zburat 100 km dincolo de linia frontului, au localizat sisteme Buk SA-11 și au transmis date de țintire pentru HIMARS. Sintagma „livrate discret prin canale NATO" reflectă o realitate generală — SUA a preferat adesea să livreze capabilități EW fără anunțuri publice — dar nu există dovezi că a existat un mecanism NATO instituțional specific pentru transferul secret al acestor sisteme. Transferurile s-au făcut preponderent bilateral, prin mecanisme precum Ukraine Security Assistance Initiative (USAI).

Ce este inexact sau neconfirmat: Afirmația că Ucraina ar fi „recuperat inițiativa în spectrul electromagnetic" față de Rusia este prea optimistă față de sursele deschise disponibile. Eforturile EW rusești au reușit să degradeze performanța receptoarelor satelitare din arme precum JDAM și HIMARS, reducând precizia acestora — inclusiv prin depășirea semnalelor M-Code criptate din constelația GPS americană. Războiul electromagnetic rămâne o competiție continuă, nu o victorie ucraineană clară.

Concluzie: Fraza este acceptabilă că descriere literară a unui proces real, dar nu trebuie prezentată ca fapt militar stabilit. Livrările americane de capabilități EW sunt reale și documentate, dar „recuperarea inițiativei în spectrul electromagnetic" este o apreciere dezbătută, nu o concluzie unanimă a surselor de specialitate.

Mai mult, Ucraina a dezvoltat rapid capacități proprii de război electronic asimetric — folosind drone comerciale modificate, sisteme improvizate de interceptare a comunicațiilor rusești și tehnici inovatoare de localizare a surselor de emisie electromagnetică, urmate de lovituri de artilerie sau drone de atac. Producția de echipamente EW în Ucraina a crescut de 340 de ori față de anii anteriori, conform ministrului Industriilor Strategice Herman Smetanin.

Când platforma Brave1 a început să lucreze în acest domeniu, existau aproximativ zece soluții EW în Ucraina; în prezent, peste 140 de companii sunt implicate în producția lor. Au...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Administrarea unei demolări. Frumoasele râme]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/administrarea-unei-demolari-frumoasele-rame.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/administrarea-unei-demolari-frumoasele-rame.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Deschizi televizorul dimineața, pentru a afla dacă negocierile pentru viitorul premier au ajuns la vreun rezultat. Ca de obicei, înainte de a afla ceva, am fost informat că trebuie să mă alarmez. Prompterista de serviciu a început aproape strigând. Nu anunța o invazie, nici o revoluție și nici măcar arestarea guvernului demis. Era vorba despre aceleași negocieri care durează de săptămâni, despre aceleași surse, aceleași calcule și aceleași ambiții.
Pe ecran se succedau politicieni, analiști, experți și foști experți. Toți vorbeau despre viitorul țării.
Și, pe măsură ce îi ascultam, aveam impresia că urmăresc nu construcția unei puteri, ci administrarea unei demolări. Miza nu părea să fie cine va conduce România, ci ce va mai rămâne din partidele care au construit-o în ultimele decenii.

M-am gândit atunci, inevitabil, la PNL. Nu la partidul real, cu defectele, compromisurile și mediocritățile sale, ci la ideea pe care pretinde că o reprezintă. Și m-am întrebat dacă nu asistăm la una dintre acele situații descrise de filosofii istoriei, când o instituție nu este înfrântă de adversari, ci de propriii săi administratori. Nu prin atac frontal, ci prin dizolvare lentă. Nu prin interdicție, ci prin anularea istoriei. I-am condamnat pe foștii băsiști din PNL, dar am greșit: dl. Alin Tișe, liberal fost P.D., s-a demonstrat mai liberal decât mulți. Președintele CJ Cluj a cerut PNL să voteze Guvernul Veștea, constatând amar:„Au devenit brusc niște fecioare ieșite din bordel”

În timp ce pe ecran se discutau ministere și formule de guvernare, am observat din nou ceva care mă irită de fiecare dată. Prezentatoarea care începuse jurnalul aproape țipând purta una dintre acele rochii fără mâneci devenite uniforma neoficială a televiziunilor de știri.
Nu am nimic împotriva femeilor. Nu am nimic împotriva vârstei.
Ar fi absurd, câtă vreme mă aflu și eu sub aceeași jurisdicție a timpului. Dar mă întreb adesea de ce televiziunea contemporană pare incapabilă să accepte demnitatea maturității. De ce femei care au trecut de mult de prima tinerețe și s-au îngrășat,  sunt împinse să joace rolul unor femei care debordează de tinerețe. De ce trebuie să existe această expunere permanentă a umerilor, a brațelor, această simulare obositoare a prospețimii.

Citind cu ani în urmă cartea lui Jean-Claude Kaufmann, ”Trupuri de femei, priviri de bărbați. Sociologia sânilor goi”, am înțeles mai bine acest mecanism. Cartea nu este despre erotism, așa cum au crezut mulți după titlu, ci despre puterea privirii sociale. Despre felul în care oamenii ajung să se privească pe ei înșiși prin ochii celorlalți. Despre corpul care încetează să mai fie locuit și începe să fie administrat. Despre omul care nu se mai întreabă cine este, ci cum apare.

Probabil că de aceea aceste brațe goale mă irită mai mult decât ar trebui. Ele nu reprezintă feminitatea. Reprezintă supunerea. Nu sunt un semn al libertății, ci al obligației de a rămâne permanent în competiție cu propria tinerețe. Sunt uniforma unei epoci care nu mai știe să îmbătrânească.

Dar, nu doar prezentatoarea trăiește această dramă. Întreaga scenă politică o trăiește…
Și partidele au început să se privească prin ochii altora. Să nu mai întrebe cine sunt, ci cum ”apar”. Să nu mai caute ce reprezintă, ci ce imagine proiectează.
Din această perspectivă, vocea ridicată a jurnalului și neliniștea unui partid care pare dispus să se redefinească până la dispariție provin din aceeași maladie. O epocă în care relevanța a înlocuit identitatea, în care vizibilitatea contează mai mult decât continuitatea și în care orice tradiție trebuie sacrificată dacă împiedică adaptarea la moda zilei.

Mediocrul din mine privea ecranul și avea impresia că vede aceeași poveste repetată la două scări diferite. În studiou, femei fanate, care se luptă cu vârsta. În politică, partide care se luptă cu propria lor istorie. Unii încearcă să pară mai tineri decât sunt. Ceilalți încearcă să pară altceva decât au fost. Și unii, și ceilalți par convinși că supraviețuirea depinde de această metamorfoză.

Poate că au dreptate. Dar există și posibilitatea ca, într-o zi, după atâtea transformări, să nu mai rămână nimic recognoscibil. Nici femeia din oglindă. Nici partidul din siglă.
Uneori am impresia că asist la două drame paralele.
Pe ecranul politicii, un partid istoric pare dispus să renunțe la propria identitate pentru a rămâne relevant. Pe ecranul televiziunii, femei mature par dispuse să renunțe la propria vârstă pentru a rămâne vizibile. În ambele cazuri, mecanismul este același: teama de a nu dispărea.

Acesta este adevăratul spirit al epocii. Nu curajul de a deveni altceva, ci frica de a rămâne ceea ce ești. Frica de a îmbătrâni, frica de a părea demodat, frica de a apăra o tradiție, frica de a fi scos din lumină. De aceea știrile trebuie să țipe. De aceea prezentatorii trebuie să pară mereu energici. De aceea partidele trebuie să se reinventeze până la uitare.
Recunosc că scena, privită în ansamblu ar...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Nicoleta Pauliuc și Clanul Cămătarilor. G4media a deformat ancheta mea din 2004 ca să o atace pe senatoarea PNL]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/nicoleta-pauliuc-si-clanul-camatarilor-g4media-a-deformat-ancheta-mea-din-2004-ca-sa-o-atace-pe-senatoarea-pnl.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/nicoleta-pauliuc-si-clanul-camatarilor-g4media-a-deformat-ancheta-mea-din-2004-ca-sa-o-atace-pe-senatoarea-pnl.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Nicoleta Pauliuc și clanul Cămătarilor, tema zilei. La ora actuală românii sunt la curent cu două lucruri: viața și faptele fraților „Cămătaru”, aflate din documentarul difuzat de PRO Tv, și lupta politică pe care o duce Ilie Bolojan și gruparea PNL și USR din jurul lui cu Nicușor Dan. Președintele încearcă să pună un Guvern ca să nu ne fie mai rău decât ne este. De pe margine, unii aruncă fumigene, în funcție de interes sau simpatii. M-am trezit și eu cu una-n cap.

În vârtejul acesta mediatic de dezvăluiri despre politicienii anti-Bolojan, de negocieri pro-Veștea și anti-Veștea, am avut surpriza să citesc un articol pe G4media care făcea referire la un episod din serialul Frații Cămătaru, o anchetă jurnalistică scrisă de mine în vara anului 2004, când lucram la Libertatea. Onorabil, nu?! O jurnalistă din noua generație îmi cita munca de investigație din vremea în care ea era în școala primară!

Din păcate, scopul servea denigrării senatoarei Nicoleta Pauliuc, vicepreședinte PNL, aflată în opoziție cu Ilie Bolojan, alături de alți lideri liberali. Adevărul era contorsionat. Iar lucrul acesta m-a enervat teribil, pentru că autoarea a rupt din contextul articolului meu din 2004 niște idei care să-i servească manipulării, să fie legată cumva senatoarea de interlopii Cămătaru.

S-a muncit multișor – sau a fostă servită informația! - ca să se descopere textul semnat de mine în Libertatea, de fapt un interviu cu Nicoleta Pauliuc, la vremea aceea mai mult tânără soție de polițist, decât membră a PNL. Sunt, totuși, 22 de ani la mijloc!

Chiar și eu uitasem în amănunt episodul. Am căutat pe site-ul Libertatea articolul. Nu mai există. Iar restul episoadelor despre clanul Cămătarilor nu mai poartă semnătura mea, ci un pseudonim impus de trust.

Jurnalista de la G4media s-a dus și a consultat ziarul tipărit. Deci a avut toate informațiile în față, însă a ales să scrie că „parcursul public al senatoarei PNL Nicoleta Pauliuc a început acum mai bine de 20 de ani, sub semnul controverselor legate de legăturile dintre soțul ei, fostul polițist Viorel Pauliuc, și clanul Cămătarilor”.

O oponentă a lui Ilie Bolojan trebuia terfelită cumva și ce era mai nimerit decât să fie lipită de frații Cămătaru, despre care românii tocmai află din serialul tv sau își reaminteau de fărădelegile comise de aceștia!?!

Nicoleta Pauliuc era în 2004 avocată (intrase în Barou în 1997), dar avea soțul polițist de judiciar. Oameni de 30-33 de ani, fără nicio legătură cu politica. Nu i-am mai văzut și nu am mai vorbit cu niciunul dintre ei de 22 de ani, însă cazul lor se regăsește atât în ziare, cât și în agenda mea de jurnalist. Așa lucrau ziariștii de investigații pe vremuri, cu carnețelul și pixul după ei.

Povestea din 2004 cu frații Cămătaru e altfel decât cea prezentată azi, iar soțul Nicoletei Pauliuc a fost mai degrabă victimă decât un polițist corupt, așa cum s-a vrut să se transmită prin presa de birou. Ca în vremurile Binomului, ale procurorului „Portocală”...

Nicoleta Pauliuc, excepțională pentru PNL, deși se știa de trecutul soțului

Lidera PNL de azi a devenit vizibilă în politică începând cu 2016. Atunci a fost aleasă senator de Ilfov. Ulterior, a devenit și președinta Organizației de femei a PNL, iar din iulie 2025 a fost aleasă prin vot, la Congresul Extraordinar al PNL, în funcția de prim-vicepreședinte al Partidului Național Liberal condus de Ilie Bolojan.

Lăudată, bibilită, Nicoleta Pauliuc făcea cinste partidului. Presa care azi o atacă murdar, anul trecut o prezenta ca „prima femeie prim-vicepreședinte PNL din ultimul deceniu”.

Se amintise și atunci că soțul ei avusese o problemă cu justiția în urmă cu două decenii, fără a se face mare vâlvă ca acum, când Pauliuc și alți liberali „l-au trădat” pe fostul premier Bolojan pentru că vor guvern cu lider PNL.

Frații Cămătaru și locotenenții lor au făcut atât de multe nenorociri în anii 90 și 2000 încât orice asociere cu ei în acea perioadă este un blam greu de dus. Vânarea lor de către polițiști și procurori a fost lungă și, de mai multe ori, presărată cu așa-zise eșecuri. Și am să arăt și ce s-a întâmplat în 2004 cu polițistul Viorel Pauliuc, soțul senatoarei de azi.

Scurtă relatare despre  clanul Cămătarilor și crima organizată

Despre frații Cămătaru și faptele lor am aflat în primii ani de după revoluție. Generalul Valerică Dabu de la Poliția Capitalei i-a avut în vizor mult timp pe frații Ion și  Vasile Balint, hoți de mașini și tâlhari la începuturile lor infracționale.

În anul 1994, cei doi au atacat și bătut pe doi bărbați pentru a-i jefui. Le-au luat sume importante de bani, lei și valută, bijuterii din aur și un Mercedes. Polițiștii de la Capitală i-au prins, iar instanța i-a ținut arestați doar două luni. Cum s-au văzut liberi, frații Balint au fugit în străinătate. Încă nu căpătaseră numele care i-a făcut celebrii: „Frații Cămătaru”.

Am să reiau pasaje din ceea ce am publicat în serialul din Libertatea în 2004, anul în care C...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/02/simona-editorial.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Hegemonia Ucrainei în zonă s-a sfârşit în portul Constanţa]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/hegemonia-ucrainei-in-zona-s-a-sfarsit-in-portul-constanta.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/hegemonia-ucrainei-in-zona-s-a-sfarsit-in-portul-constanta.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Luaţi cu alba neagra, deloc veselă dacă ar fi să ne gândim numai la inflaţie, de-a asta are Bolojan, asta n-are, asta are Veştea, asta n-are, am uitat cazul deosebit de grav de la Constanța, când drona ucraineană era să radă mai mult de jumătate din oraş şi să pună pe butuci cel mai important port al nostru şi unul dintre cele mai importante de la Marea Neagră în actualul contesc al conflictului din ţara vecină.

Noi am continuat însă să strângem mărturii şi evenimente şi să le punem cap la cap. Am ajuns la o concluzie care pentru mulţi o să pară halucinantă, dar vom aduce argumente în favoarea ei. Pe care vă invităm să le combateţi, tot cu argumente. Că altminteri, nu am nicio îndoială că tot felul de capete de căţeluşi sau floricele, vajnici luptători din spatele tastaturii se vor activa, folosind vechile stigmate, atunci când nu există argumente: putinist, legionar, fascist, antioccidental, neproeuropean şi celelalte, deja binecunoscute.
Să începem cu începutul.
În dimineaţa zilei de 5 iunie 2026, în Portul Constanţa, la ora 10,28, a explodat o dronă militară lângă dana 78. Nu mai spun acum ce se afla pe acea dană. Explozia ar fi ras cea mai mare parte din Constanţa. Drona fusese semnalată încă de la ora şase dimineaţa. Filmată şi fotografiată. Blocată în nişte flotoare antipoluare. A trecut peste primul, în care şi-a făcut praf elicea şi, nemaiavând propulsie, deşi motoarele încă mergeau, s-a oprit în cel de-al doilea rând. Flotoarele acelea au salvat dezastrul.

Acum, să luăm elementele esenţiale şi să vedem dacă a foat doar un noroc chior pe care l-am avut, sau a mai fost şi altceva. Eu, personal, cred că nu a fost vorba despre noroc, ci despre ceva foarte bine calculat. Din nefericire, se petrecea pe teritoriul României, care, în mod normal, nu are nimic de-a face cu războiul între ruşi şi ucraineni. Război fratricid între veri, în care noi nu avem ce căuta nici de o parte, nici de cealaltă. Şlagărul că Ucraina ţine, prin eroismul ei, departe de graniţele noastre agresiunea rusă, nu prea e de crezut. Drona de la Constanţa era ucraineană. În plus, suntem stat NATO, iar Rusia nu vrea să se bată cu NATO.
Să revenim la dronă şi la teoria noastră.
Există, într-un război, două planuri de luptă. Războiul la vedere, pe front, cu tranşee în dinţi de dragon, tancuri şi alte blindate, cu oameni care, din păcate, mor nevinovaţi, dar şi războiul din umbră. Acest război din umbră s-a desfăşurat în Portul Constanţa, pe teritoriul nostru, fără ca noi să fim parte sau să avem vreo reacţie.

S-a spus că drona a fost scăpată de sub control, deşi traseul ei indică foarte clar că a fost condusă printre digurile portului. Dar să spunem că aşa este. A fost scăpată de sub control de ucraineni. Ea era dirijată prin Starlink. Aşa că americanii ar fi ştiut în secunda doi că s-a pierdut controlul asupra ei. Şi ar fi avut nenumărate mijloace să o urmărească, nu aşa cum ni s-a spus că nu a putut fi observată.

Pescarii mai bătrâni îşi aintesc faptul că atunci când mergeai la pescuit pe mare cu o barcă, dacă te îndepărtai prea mult şi părea că ai cam vrea să o tai în Turcia, imediat apărea lângă tine o şalupă a grănicerilor. Iar atunci erau radare pe lămpi, nu aşa cum sunt cele de azi, despre care am foat asiguraţi chiar de autorităţile române, că nu trece nici pescăruşul fără să fie văzut. Deci, drona a fost urmărită tot timpul şi s-a ştiut traseul ei.
Şi aici intervine teoria mea pe care sunt sigur că mulţi or să o combată.
S-a ştiut de la bun început ce ţintă are drona lansată de ucraineni. De ce au făcut asta, vom vorbi mai târziu. Când s-a aflat scopul, au preluat-o americanii, căci sistemul Starlink este la ei. Şi au făcut un joc, după părerea mea, foarte ingenios. Au dus-o în port, dar nu la ţintă, unde putea face prăpăd, ci într-un loc apropiat, unde să poată fi şi identificată şi nici să nu producă pagube însemnate.

În acele balize de protecţie împotriva poluării. Autorităţile noastre au aflat despre ea mult înainte de a ne anunţa ucrainenii. Dovadă este faptul că în spitalele din Constanţa s-a dat codul alb, adică niciun cadru medical care fusese da gardă nu pleacă acasă şi sunt aduşi la spital toţi cei disponibili, chiar dacă sunt în concediu. Aşadar, se aşteptau la un număr mare de răniţi, înainte chiar de a şti ce fel de dronă este şi dacă are explozibil pe ea, sau nu.
De ce să fi făcut americanii jocul ăsta, care pare puţin verosimil.
Simplu! Pentru a tăia tendinţele hegemonice în zonă ale Ucrainei. Puternic înarmată, pe banii noştri altminteri, cu experienţă de război, deja, de mai bine de trei ani, Ucraina cam face ce vrea în zonă. Şi nu numai în România, ci şi în celelalte ţări: Ungaria, Polonia etc. Dacă aţi uitat, deja Ucraina s-a oferit să asigure asistenţă statelor care se confruntă cu atacurile cu drone. Inclusiv americanilor în războiul din Golf.

Din ţară agresată care trebuie ajutată, Ucraina a devenit ţară exportatoare de inteligenţă strategică şi de arme, pentru că sunt statistici...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România vinovaților de serviciu. Țara în care nimeni nu greșește și nimeni nu își asumă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-vinovatilor-de-serviciu-tara-in-care-nimeni-nu-greseste-si-nimeni-nu-isi-asuma.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-vinovatilor-de-serviciu-tara-in-care-nimeni-nu-greseste-si-nimeni-nu-isi-asuma.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Prea multă ură, prea puțină construcție. Dacă mâine PSD ar dispărea, ar dispărea și problemele României?

Eu una am o întrebare pe care cred că ar trebui să ne-o punem cu toții, indiferent de opțiunea politică: dacă mâine PSD ar dispărea complet din viața publică, ar dispărea și problemele României?

După felul în care arată dezbaterea publică din ultimii ani, ai putea crede că da. Pentru orice merge prost există deja un răspuns, un punctaj ca să fiu mai precisă, pregătit. PSD este de vină. Dacă economia încetinește, PSD este de vină. Dacă există inflație, PSD este de vină. Dacă există blocaje administrative, PSD este de vină. Dacă partidele aflate la putere se ceartă între ele, tot PSD este de vină. Dacă este nominalizat  premier un lider PNL, PSD este evident de vină.
România nu mai caută soluții, ci vinovați
Am ajuns într-un punct ciudat și periculos al politicii românești. Nu mai căutăm soluții, căutăm doar vinovați. Nu mai discutăm despre ce trebuie făcut, ci despre cine trebuie arătat cu degetul.
Și aici este adevărata problemă.

România traversează poate cea mai gravă criză de identitate, de leadership din ultimele decenii. Nu pentru că nu avem oameni aflați în funcții. Avem. Nu pentru că nu avem partide. Pentru că avem. Nu pentru că nu avem instituții. Avem și instituții.

Nu mai avem însă ceva esențial: ASUMAREA.

În trecut, liderii puteau greși. Uneori grav. Dar exista măcar ideea că cineva trebuie să răspundă pentru acele greșeli. Astăzi asistăm la un fenomen nou. Nimeni nu greșește niciodată. Nimeni nu este responsabil pentru nimic. Nimeni nu își asumă consecințele propriilor decizii.

Dacă un guvern eșuează, de vină este opoziția. Dacă un partid pierde alegeri, de vină sunt alegătorii care nu au înțeles mesajul. Dacă un lider este contestat, de vină sunt adversarii politici, presa, rețelele sociale sau “sistemul”.
Puterea fără responsabilitate. Întotdeauna există un vinovat. Mai puțin cel care a luat decizia.
Vedem acest lucru zilnic. Partide care conduc și care se comportă ca și cum ar fi în opoziție. Nici nu are sens să dau exemple pentru că le știți aât de bine… Lideri care dețin puterea, dar vorbesc permanent despre greșelile altora. Oameni aflați în funcții importante care explică ore întregi de ce nu se poate face ceva, dar foarte rar ce au făcut concret pentru a rezolva problema.

În loc să vedem proiecte, vedem conflicte. În loc să vedem construcție, vedem demolare. În loc să vedem viziune, vedem răfuieli politice.

Energia publică este consumată într-un război permanent. Fiecare tabără își mobilizează susținătorii împotriva unui dușman. Fiecare zi aduce o nouă vină, un nou scandal, un nou responsabil de serviciu.
Numai că România nu se dezvoltă din acuzații.

Niciun spital nu se construiește din postări furioase. Nicio autostradă nu apare din conferințe de presă. Nici o reformă nu se face din etichetarea adversarului drept sursa tuturor relelor.
Cum au dispărut liderii și au apărut comunicatorii
Țările care merg înainte au lideri care înțeleg că puterea vine la pachet cu responsabilitatea. Că în momentul în care ai primit mandatul de a conduce nu mai poți da vina la infinit pe ceilalți. La un moment dat, trebuie să răspunzi pentru rezultate.

Poate că acesta este marele test al clasei politice de astăzi. Nu să găsească încă un vinovat. Nu să inventeze încă un dușman. Nu să transforme fiecare dezbatere într-un proces public.
Ci să aibă curajul să spună o propoziție simplă, pe care românii o aud tot mai rar:
“Am greșit. Îmi asum.”
Până atunci, vom continua să asistăm la aceeași piesă. Actorii se schimbă. Partidele se schimbă. Funcțiile se schimbă. Dar scenariul rămâne identic.

Cineva trebuie să fie de vină.

Și tocmai de aceea întrebarea rămâne valabilă: dacă mâine PSD ar dispărea, ar dispărea și problemele României?
Sau am descoperi, poate pentru prima dată, că adevărata problemă nu este existența unui adversar politic, ci incapacitatea celor aflați la putere de a-și asuma propriile decizii și propriile greșeli?

Poate că abia atunci am începe să vorbim despre ceea ce contează cu adevărat: nu despre cine este vinovat, ci despre cine este capabil să construiască. Poate că problema României nu este PSD. Poate că problema României nu este PNL. Poate că problema României nu este USR.

Poate că problema majoră a României este că am ajuns să acceptăm o clasă politică pentru care vina este întotdeauna a altora și meritul întotdeauna al lor. Și la fiecare tur de alegeri, alegem răul cel mic. Greșit!
Trăim într-o țară în care nimeni nu greșește. Nimeni nu răspunde. Nimeni nu pleacă. Nimeni nu își asumă.
Deja toata scena politică este extrem de previzibilă. Amuzant, nu? Ar putea să fie de râs dacă nu ar fi trist pentru că este vorba despre noi, despre ceea ce urmează.Toți, dar absolut toți, caută vinovați. Nimeni nu caută oglinda.
De ani de zile ni se spune că, dacă dispare adversarul politic, România va înflori. Dar adversarii s-au schimbat, guverne...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/doina-gradea.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Avertismentul lui Cătălin Predoiu: PNL are de ales între orgoliul distructiv al lui Bolojan și salvarea României]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/avertismentul-lui-catalin-predoiu-pnl-are-de-ales-intre-orgoliul-distructiv-al-lui-bolojan-si-salvarea-romaniei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/avertismentul-lui-catalin-predoiu-pnl-are-de-ales-intre-orgoliul-distructiv-al-lui-bolojan-si-salvarea-romaniei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[România nu se mai află în fața unei simple crize de guvern, ci în buza unui colaps strategic pe care liderii de la București par incapabili să-l gestioneze.

Ședința de luni a conducerii PNL a scos la iveală fractura majoră dintre realismul politic brutal și orgoliile oarbe de partid. Încă de aseară mi-a atras atenția intervenția lui Cătălin Predoiu, prim-vicepreședinte al PNL, preluată de știripesurse.

De ce? Nu a fost doar o analiză de conjunctură. A fost, în esență, un ultimatum moral adresat unui partid care riscă să confunde guvernarea unei țări cu propria neputință și schizofrenie internă.

Realitatea: Ilie Bolojan a subordonat PNL în totalitate și joacă după un scenariu în care România se prăbușește din punct de vedere economic. Fie ca urmare a îndemnurilor primite din afara României, fie dintr-un sadism, dublat de măreția propriei persoane.

Consecința: Dacă Adrian Veștea merge înainte, liberalii vor avea de ales între Orgoliu și Datorie. Aparent, nu e greu de ales. Dar să revin la intervenția ministrului de Interne.
Avertismentul lui Predoiu
Daca ar fi să o rezum, aș spune că PNL are astăzi în față o alegere necruțătoare: fie continuă să se scalde în orgoliul distructiv și calculele meschine din jurul taberei lui Ilie Bolojan, fie înțelege momentul istoric și alege salvarea României.

„Intuiesc că ar putea fi ultima dată când iau cuvântul în această formulă a conducerii PNL. Tocmai de aceea vreau să vorbesc deschis, responsabil și fără echivoc.”. Așa a sunat debutul dramatic al discursului lui Cătălin Predoiu, conform surselor participante la reuniune.

Atunci când un lider politic de calibrul său își începe intervenția ca pe un avertiemnt final, este clar că dincolo de ușile închise nu se mai discută despre funcții, ci despre supraviețuirea statului.

[caption id="attachment_4643936" align="alignnone" width="1427"] Cătălin Predoiu. Sursă foto: Captură video[/caption]
De ce Nicușor Dan nu a ales PSD
Cea mai importantă cheie de boltă a discursului lui Predoiu rezidă în decodificarea semnalului politic transmis de la Cotroceni. Într-un PNL paranoizat de scenariul unor „negocieri paralele” și trădări imaginate, Predoiu a pus degetul pe o realitate factuală: desemnarea lui Adrian Veștea este o victorie de etapă și o oportunitate uriașă pentru liberalismul românesc.

Argumentul lui Predoiu desființează complet narativul radicalilor din partid: președintele Nicușor Dan nu a oferit mandatul social-democraților. Dacă șeful statului ar fi dorit să predea total frâiele puterii către PSD sau dacă ar fi avut încredere oarbă în ei, ar fi putut nominaliza fără ezitare un premier de la stânga eșichierului politic.

Faptul că nu a făcut-o demonstrează că președintele vede în PNL, în ciuda slăbiciunilor sale evidente, o garanție superioară de responsabilitate și stabilitate. Nicușor Dan a preferat o soluție liberală, iar refuzul PNL de a îmbrățișa această realitate politic-strategică denotă o orbire greu de scuzat.

De fapt, asistăm la un exercițiu de sadism politic orchestrat de Ilie Bolojan. Acesta vrea să-l chinuie cât poate de mult pe președintele României, Nicușor Dan. Se consideră jignit personal de acesta și vrea să i-o plătească. Numai că nota de plată o achităm noi, nu ei...

[caption id="attachment_4740767" align="alignnone" width="2560"] Ilie Bolojan. Sursa foto: INQUAM/George Călin[/caption]
Mizele de sute de miliarde: România nu mai poate sta în interimat
În timp ce unii lideri liberali par mai degrabă blocați în resentimentul față de comportamentul PSD de la moțiunea de cenzură, lumea din jurul nostru se reconfigurează cu o viteză uluitoare.

Predoiu a avertizat că PNL nu își poate construi întreaga strategie națională pe baza unui singur episod tensionat, oricât de reprobabilă a fost atitudinea social-democraților. Întrebarea fundamentală a zilei este ce soluție are PNL astăzi pentru a pune capăt unui interimat guvernamental distrugător.

România este paralizată, iar prețul acestei stagnări se măsoară în dosare strategice de o greutate colosală, care nu mai pot aștepta nicio secundă. Sunt proiecte de infrastructură globală, precum coridorul transversal, un proiect cu un potențial estimat la sute de miliarde de dolari în următorii 10-20 de ani, ce riscă să fie pierdute din cauza lipsei unui guvern cu puteri depline.

Într-un context regional extrem de volatil, discuțiile privind poziționările de trupe ale Statelor Unite ale Americii și arhitectura de securitate aliată necesită un partener de dialog ferm la București. România nu poate sta la masa deciziilor NATO cu un executiv lipsit de autoritate politică deplină.
Dubla măsură și ruptura de propria bază
Poate cel mai sever avertisment lansat de Predoiu a vizat lipsa de consecvență și duplicitatea morală a unor lideri din partid. Culmea este că, în loc să fie apreciat pentru o astfel de poziție rațională care oferea o ieșire onorabilă atât pentru țară, cât și pentru PNL, lăsând partidului opțiunea de a trece în o...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/05/dan-andronic-editorial.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Avertismentul „cuplului Trump-Hegseth”: Europa, trezește-te!(Partea a II-a)]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/avertismentul-cuplului-trump-hegseth-europa-trezeste-tepartea-a-ii-a.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/avertismentul-cuplului-trump-hegseth-europa-trezeste-tepartea-a-ii-a.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Unul dintre cele mai importante semnale transmise de Hegseth la IISS Shangri-La Dialogue a fost recalibrarea relației cu Beijingul. Competiția cu China nu mai este prezentată ca o ciocnire apocaliptică între democrație și autoritarism. Washingtonul a abandonat această narațiune care pare să fi obosit ambele capitale. Astăzi, problema este abordată strict în termenii realismului clasic: echilibru strategic, descurajare eficientă și o distribuție stabilă a puterii militare în Indo-Pacific.

Competiția cu China: Echilibru de putere, nu război 

Relațiile directe dintre SUA și China sunt descrise ca fiind mai bune și mai stabile decât în trecut, o aluzie transparentă la abordarea directă, de tip business, promovată de Donald Trump, în timpul vizitei la Beijing. Totuși, această destindere controlată la nivel înalt vine cu o condiție dură pentru aliații regionali: obligația de a-și consolida masiv propriile capacități militare. America nu va lupta în locul nimănui doar pentru a menține un status-quo pe care aliații săi refuză să-l finanțeze.

Logica forței și nota de plată geopolitică

Diplomația fără forță militară este ca o fanfară fără instrumente. Hegseth a fost extrem de clar: diplomația americană va fi susținută de o forță militară formidabilă - cea mai importantă din lume, cum o califică adeseori ,,șeful’’ Trump - însă această forță trebuie distribuită, inclusiv din punct de vedere financiar, între toți membrii rețelei de securitate. În mod specific, s-a vehiculat așteptarea ca aliații din Asia să țintească pragul de 3,5% din PIB pentru apărare.

Asiaticii înțeleg: State precum Japonia, Coreea de Sud sau Australia accelerează înarmarea și își asumă costurile, conștiente că securitatea costă.

Europenii încă speră la o minune: În timp ce în Pacific se vorbește serios despre 3,5% din PIB, în Europa multe state încă se chinuie, prin artificii contabile, să depășească pragul istoric de 2%, deși la Haga au fost de acord cu cererea - amenințătoare, este drept -  a lui Trump.

Adolescentul leneș european

În realitate, pe fondul seriei de crize generată de cele două conflicte majore, europenii privesc bugetul apărării ca pe o pedeapsă administrativă, nu ca pe o investiție în propria supraviețuire. Rezistența lor la sugestiile repetate și din ce în ce mai iritate ale Washingtonului seamănă cu cea a unui adolescent leneș care refuză să se angajeze, deși statul i-a tăiat deja alocația iar părinții nu-l mai pot finanța. Între timp, a făcut și niște datorii. Fără nicio aluzie ... dâmbovițeană.

 Absența Taiwanului și misterul „primului lanț de insule”

Un detaliu extrem de sofisticat din discursul lui Hegseth a fost omisiunea completă a Taiwanului din textul pregătit, dublată însă de menționarea explicită a „primului lanț de insule”, despre care am mai scris la începutul acestui an. În Strategia de Securitate Națională (NSS), lansată la sfârșitul lui 2025 de administrația Donald Trump, expresia „primul lanț de insule” (First Island Chain) reprezintă o barieră geografică și geopolitică fundamentală pentru îndiguirea și descurajarea expansiunii militare a Chinei în Oceanul Pacific. Acest lanț pornește din insulele Japoniei, trece prin Taiwan și Filipine, ajungând până în Borneo (Indonezia), în apropierea Strâmtorii Malacca. Semnificația sa politică în doctrina actuală reflectă o redefinire tranzacțională și strategică a modului în care SUA își proiectează puterea în regiune. Să nu uităm că strâmtoarea menționată este o rută maritimă crucială pentru comerțul global, mai ales pentru schimburile comerciale externe ale Chinei.

Și asiaticii sunt sub presiune ...

Spre deosebire de fostele administrații - să le spunem ,,globale’’  - Strategia Trump folosește „primul lanț de insule” ca pe un argument pentru aplicarea principiului America First. Documentul din decembrie 2025 stipulează clar că armata SUA nu va securiza singură această linie. Statele din zonă - în principal Japonia, Coreea de Sud, Taiwan și Filipine - sunt presate politic pe trei direcții:

 	Să-și majoreze masiv bugetele de apărare.
 	Să ofere armatei americane un acces extins la porturi și facilități militare
 	Să își asume roluri operaționale de prim-plan în cadrul unei apărări colective regionale.

Un detaliu semnificativ: Întrebat ulterior de jurnaliști despre viitoarele vânzări de arme către Taipei, Secretarul de război a pasat elegant decizia finală către președintele Trump. Misiunea lui de ,,buzdugan’’ - vestitor de necazuri pentru unii și speranțe pentru alții - se încheiase ...

Din punct de vedere politic, noua viziune este extrem de pragmatică. În loc să se axeze strict pe protejarea democratică sau ideologică a Taiwanului ca entitate izolată, strategia încadrează insula ca fiind centrul vital al primului lanț de insule. Argumentul este strict economic și de securitate națională: dacă o putere ostilă (China) preia Taiwanul, va dobândi acces la al doilea lanț de insule – în realitate, sunt trei lanțuri, al treilea o...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Leonardo Badea, Prim-viceguvernator BNR: Dinamica datoriei publice în România și nevoia de consolidare fiscală]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/leonardo-badea-prim-viceguvernator-bnr-dinamica-datoriei-publice-in-romania-si-nevoia-de-consolidare-fiscala.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/leonardo-badea-prim-viceguvernator-bnr-dinamica-datoriei-publice-in-romania-si-nevoia-de-consolidare-fiscala.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Stabilitatea pe termen lung a unei economii nu depinde doar de volumul brut al datoriei publice, ci mai ales de dinamica subtilă a diferențialului „r-g”, reprezentând diferența dintre costul real al finanțării r și rata de creștere economică g. Acest indicator funcționează ca un multiplicator tăcut al poverii fiscale: când economia crește mai rapid decât costul împrumuturilor, datoria se poate dilua natural în PIB. 
Totuși, acest avantaj nu este un dat imuabil, ci un echilibru fragil care poate fi rapid erodat de inflație, volatilitatea piețelor financiare sau de schimbările în percepția riscului de țară. 

Piețele financiare au devenit mult mai sensibile
Experiența recentă din Europa Centrală demonstrează că un diferențial favorabil nu poate substitui la infinit disciplina fiscală. Fără o ancorare solidă în prudența bugetară, beneficiile matematice ale lui „r-g” rămân doar un paravan temporar în fața unor vulnerabilități structurale.
În noul context global, marcat de fragmentare economică și costuri de finanțare mai ridicate, piețele financiare au devenit mult mai sensibile, penalizând rapid orice incertitudine legată de traiectoria deficitului public. De aceea, disciplina fiscală se transformă dintr-o simplă opțiune într-o condiție de supraviețuire. 
Nu mai este suficient să ne bazăm pe ritmul de creștere al generațiilor trecute pentru a plăti datoriile prezentului; devine imperativ un model în care eficiența cheltuielilor publice și investițiile cu valoare adăugată mare să mențină diferențialul „r-g” în teritoriu negativ. Atingerea obiectivelor de guvernare depinde de capacitatea de a implementa o strategie fiscal-bugetară credibilă, care să convingă investitorii că sustenabilitatea datoriei este rezultatul unor politici publice responsabile, reducând componenta de risc din „r” și securizând un ritm de creștere „g” adecvat.
Reperele numerice sunt esențiale pentru a înțelege proporțiile dintre variabilele de flux (tranzacțiile nete anuale) și cele privind stocul acumulat. Datele indică o traiectorie de expansiune rapidă: datoria publică guvernamentală a crescut de la 413 miliarde lei în anul 2019 la un nivel prognozat de 1.220 miliarde lei la sfârșitul anului 2025, altfel spus, datoria s-a triplat în șase ani.

Dinamica datoriei publice reflectă în principal deficitele bugetare succesive dintre 2019 și 2025
 Această dinamică reflectă în principal deficitele bugetare succesive înregistrate în această perioadă, ilustrând o creștere nominală netă anuală care a accelerat de la 112 miliarde lei în 2020 față de anul precedent până la un ritm de 177 miliarde lei anual în 2024 și aceeași valoare în anul 2025.
Pe măsură ce nevoile brute de finanțare anuale, determinate de suma dintre deficitul curent și refinanțarea datoriei scadente, au urcat spre praguri critice de aproximativ 14% din PIB, în creștere semnificativă de la mai puțin de 10% din PIB înainte de pandemie, capacitatea de absorbție a pieței financiare interne a devenit insuficientă. 
În acest peisaj, titlurile de stat destinate populației au avut o contribuție vizibilă și în continuă creștere, însă stocul total atras prin aceste instrumente, estimat la 72 miliarde lei în 2025, rămâne modest, reprezentând doar 6% din total.
Deși instituțiile financiare locale și-au menținut rolul de finanțator semnificativ al necesarului anual net suplimentar generat de deficite, fenomenul de saturare a băncilor locale a obligat statul să acorde atenție sporită piețelor internaționale prin emisiuni de Eurobonduri. Sursele externe au devenit motorul principal de finanțare a deficitului, cu emisiuni nete care ating un nivel de 82 miliarde lei anual. 
Din punct de vedere al managementului datoriei, acest canal oferit de piețele externe prezintă avantajul unor scadențe mai lungi, factor care temperează considerabil riscul de refinanțare pe termen scurt, deși crește concomitent dependența economiei de apetitul și starea de spirit a investitorilor globali precum și importanța riscului valutar.


Evoluția datoriei publice și nevoia de finanțare
Pivotarea către piețele externe este determinată în mod direct de limitările structurale ale procesului de economisire internă, manifestate prin intensificarea canalului de interdependență dintre datoria suverană și bilanțurile băncilor locale. În condițiile în care nevoile brute de finanțare ating praguri record raportate la PIB, menținerea unei prezențe active pe piețele externe rămâne vitală pentru a preveni absorbția excesivă a lichidității de pe plan local. 
Deși necesarul de finanțare externă înregistrează o ușoară tendință de scădere în 2026 comparativ cu anii precedenți, el rămâne un pilon de sprijin critic într-un context marcat de deficite încă ridicate și de costuri mari ale creditului în monedă națională. Această abordare evită exercitarea unei presiuni suplimentare pe piața internă, transformând finanțarea externă într-o supapă macroeconomică obligatorie. 
Ea limitează riscul de scumpire a finanțărilor...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/04/Leonardo-Badea-1200x1111.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Până nu le cere iertare victimelor Protocoalelor SRI-DNA-ÎCCJ, nu mă interesează niciun Comunicat CSM]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/pana-nu-le-cere-iertare-victimelor-protocoalelor-sri-dna-iccj-nu-ma-intereseaza-niciun-comunicat-csm.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/pana-nu-le-cere-iertare-victimelor-protocoalelor-sri-dna-iccj-nu-ma-intereseaza-niciun-comunicat-csm.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Iar, despre magistrați. Mai exact, despre Comunicatul de presă al CSM, intitulat „Secția pentru judecători apără independența justiției în fața unui atac fără precedent în istoria post-revoluționară a României”.

Opa, am făcut eu ochii mari la vederea textului emis de CSM, stai să vezi că au dat un comunicat despre ce au pățit în perioada Coldea-Kovesi, aceea a Combinației Criminale SRI-DNA-ÎCCJ. Tâmpitul de mine, credeam că atunci a fost cotropită independența justiției de un atac fără precedent în istoria post-revoluționară a României.
Justiția-victimă
Dar, de unde? Documentul vorbește despre o „campanie constantă și continuă de denigrare și decredibilizare” a puterii judecătorești și despre „manifestări explicite de ostilitate” din partea unor actori politici, susținuți de „o parte din presă și ONG-urile afiliate mesajului acestora”.

Nu doar că vorbește despre o asemenea campanie, care este clar că există, ca o expresie tefelistă a nemulțumirilor generate de numirile la șefia parchetelor și nu numai. Comunicatul conține și o listă de politicieni, ong-uri, redacții și jurnaliști distinși în această campanie.
Aplaudacii de ieri, acuzatorii de azi
Curios din fire și profesie, am parcurs lista cu toată atenția. Mai toți cei pomeniți, instituții și indivizi, îmi erau cunoscuți bine din  perioada Gestapoului „SRI-DNA-ÎCCJ”. Pe acea vreme se ocupau cu încurajarea și aplaudarea crimelor comise de Gruparea de Criminalitate Organizată „Coldea-Kovesi”.

Cum altfel poate fi numită asocierea dintre cei doi, din moment ce în privința a sute de victime verdictul final a fost „fapta nu există”, sau „fapta nu este prevăzută de legea penală”? Asta, doar pentru cei care au avut zile, pentru că mulți s-au prăpădit striviți de nedreptate, înainte de a li se reda demnitatea.
Nu mă interesează, mi-am spus, după ce am parcurs documentul
De ce m-ar interesa demnitatea lor? Atunci când Justiția transformată într-o prostituata roasă de sfrenție îmbolnăvea societatea și distrugea destine, nu considerau că le este pusă în pericol demnitatea și independența.

Am mai povestit și o voi mai face. Deși aveam mulți amici magistrați, oameni care știau că pot avea încredere totală în mine și în discreția mea, nu de la ei am aflat de Protocoale. M-a tras de mânecă un ofițer superior SRI, care era îngrozit de ceea ce se petrecea.
Prietenii m-au mințit
Omul nici măcar nu mă cunoștea prea bine, dar a considerat că este de datoria lui să informeze un jurnalist și a riscat. Ceea ce mi-a povestit depășea imaginația mea în materie posibile forme de cancere statale. Am bănuit chiar că-mi întinde o capcană.

Am încercat să verific cele aflate de la el la amicii magistrați. Toți, dar absolut toți, fie au negat, fie mi-au spus că așa ceva nu este posibil. Nu, nu erau deloc din afara zonei în care operau Protocoalele. Unul dintre ei, activa chiar în DNA, într-o importantă funcție, alți doi, judecători penaliști la CAB și ÎCCJ. Sper să citească și să le fie rușine.
Inspecția CSM, un Nufărul de cartier
Așadar, mi-am spus, să fie sănătoși absolut toți magistrații, cu tot cu pensii, cu tot CSM-ul și cu toată Inspecția lui. Inspecție pe care eu nu dau mai mulți bani, decât dau pe un Nufărul de cartier, în măsură să scoată mizeria de pe orice izmană împuțită.

Acum, magistrații sar în sus și damnează liste cu diverse caricaturi care acum îi atacă pe ei, după ce ieri îi lăudau pe cei care îi călcau în picioare, în timp ce ei stăteau aliniați? Deci, care independență și care demnitate?  I-am mai văzut clamându-și demnitatea doar când a fost vorba de privilegii deșănțate. Atunci, toți au fost niște vasilicădănileți.
Să facă liste cu cine vor ei!
Pe mine nu mă interesează nimic din ceea ce au de spus. Au pierdut ocazia de a-mi (re)câștiga respectul, dacă asta poate conta. Cu atât mai mult, cu cât nu au nimic de spus, iarăși niciunul, despre numeroase instanțe din țară care funcționează și astăzi după mecanismele puse la punct în vremea Gestapoului „Coldea-Kovesi”.
Prezentare de scuze și răspundere civilă directă
Este interesat CSM de opinia mea? Sigur nu și nici nu am această pretenție enorm exagerată. Dacă însă printr-un miracol ar fi, le pot spune cum îmi pot recâștiga interesul. În primul rând, să dea un comunicat prin care să le ceară iertare victimelor justiției din Epoca „Coldea-Kovesi”.

În al doilea rând, să elaboreze un proiect de lege care să introducă răspunderea civilă directă pentru magistrați. Adică, să deschidă calea legiferării posibilității ca cetățenii să dea în judecată direct un magistrat pentru erori judiciare comise cu rea-credință sau din gravă neglijență.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/mirel-curea-editorial-1024x570.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Nicușor Dan a mutat cu Veștea, dând șah PNL! Să vedem cum mută "Secta lui Ilie-Sărăcie"]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/nicusor-dan-mutat-vestea-sah-pnl.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/nicusor-dan-mutat-vestea-sah-pnl.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[

După multe calcule matematica parlamentară a dat cu virgulă și că jocurile abia încep! Ei bine, bomba a bubuit în această dimineață: președintele Nicușor Dan a anunțat oficial că Eugen Tomac și-a depus mandatul, iar noul premier desemnat este liberalul Adrian Veștea.

Nicușor Dan a înțeles rapid că „râde UE de noi” cu un guvern blocat în Parlament și a mutat rapid, lăsând la o parte utopiile tehnocrate pentru o „soluție politică”.

Haideți să facem o analiză la sânge, în cel mai pur stil chirurgical, asupra acestei rocade și să vedem cum se poziționează marile tabere: PNL, USR, AUR și PSD.
Retragerea lui Tomac: Sacrificiul programatic
Tomac s-a retras ca un domn, dar adevărul este că a fost trimis pe banca de rezerve de cerbicia politicienilor.

Când vii într-o țară în recesiune tehnică (-1,9% în T4 2025) și cu titluri de stat la dobânzi de 7,38% și propui chestii de tipul „stat agentic”, „sandbox-uri de inteligență artificială” și tăierea bonusurilor nesimțite din companiile de stat, deranjezi prea multe rețele.
Adrian Veștea: Mutarea de șah la PNL
Nicușor Dan dă PNL marea lovitură. După ce l-au refuzat pe Tomac, liberalii au ocazia să își instaleze propriul om la Palatul Victoria: Adrian Veștea. Nicușor Dan l-a descris perfect: „o persoană categoric occidentală, de dialog, preocupată de dezvoltare, care a dezvoltat aeroportul din Brașov și a lucrat mult cu bugete”.

Veștea vine cu un parcurs de 30 de ani în PNL. Nu este un parașutat politic, este un om de partid care are în spate primarii, președinții de consilii județene și structurile din teritoriu. Pentru liberali, numirea lui înseamnă recâștigarea controlului total asupra resurselor administrative.

Ilie Bolojan va avea de ales în a da voturile unui guvern care să fie conduse de un liberal, fie să refuze și să ne arate că de fapt marea sa problemă este orgoliul personal. 

[caption id="attachment_4740155" align="alignnone" width="1499"] Eugen Tomac, Nicușor Dan și Adrian Veștea. Sursă foto: captură video[/caption]
USR: Între pragmatism și frica de izolare
USR-ul s-a trezit într-o poziție ingrată. L-au refuzat pe Tomac sperând că vor negocia de pe poziții de forță. Acum, cu Veștea pe masă, USR nu prea mai are spațiu de întors. Veștea este un liberal cu profil administrativ curat, greu de atacat pe linie de corupție.

Dacă USR votează împotrivă, riscă să fie acuzați că blochează o persoană „categoric occidentală” și care știe să atragă fonduri europene.

Cel mai probabil, USR va intra la negociere pe noul program de guvernare, încercând să salveze măcar propriile poziții guvernamentale, dar vor trebui să înghită abandonarea lui Ilie Bolojan.
AUR: S-a terminat muniția cu „globaliștii”
Pentru AUR, Tomac era ținta perfectă: un tehnocrat școlit la Bruxelles care voia să digitalizeze tot, să folosească inteligența artificială și să aducă muncitori extracomunitari pe bandă rulantă.

Cu Adrian Veștea, discursul AUR își pierde din tracțiune. Veștea este un ardelean așezat, un om care vorbește despre drumuri, aeroporturi și problemele de la firul ierbii.

AUR va încerca să atace în continuare pe tema deficitului bugetar masiv de 7,9% lăsat de Bolojan, dar le va fi mult mai greu să-l portretizeze pe Veștea ca pe o „păpușă a intereselor străine”. Expectativa lor va fi agresivă pe rețelele sociale, dar în Parlament vor vota la vedere împotrivă, sperând în anticipate.
PSD: Spectatorul mulțumit care așteaptă decontul
Deocamdată la sediul din Kiseleff e liniște și se deschid sticlele de șampanie. PSD-ul a privit de pe margine cum dreapta s-a măcelărit singură în ultimele săptămâni. Prăbușirea Cabinetului Bolojan și eșecul lui Tomac sunt victorii curate pentru ei.

Cum va juca PSD cu Veștea? Simplu: vor negocia la sânge. Ei știu că Veștea, ca fost președinte de Consiliu Județean, înțelege limbajul baronilor locali.

PSD s-ar putea să nu intre direct la guvernare, dar ar putea asigura o susținere parlamentară masivă din umbră, în schimbul deblocării banilor din Programul „Anghel Saligny”. Exact acolo unde Tomac voia să finanțeze doar proiectele cu stadiu de peste 50% și a indexării pensiilor de la 1 ianuarie 2027 pe cifre mari, electorale.
Realpolitik în loc de utopie digitală
Nicușor Dan a făcut o mișcare de Realpolitik pur. A înțeles că un program de guvernare care sună ca un trailer de film SF, plin de „sandbox-uri de reglementare”, nu va trece niciodată de votul unor parlamentari care se gândesc doar la sinecurile din companiile de stat și la primăriile lor comunale.

Tomac a căzut victimă Sectei lui Bolojan. Veștea vine să salveze ce se mai poate salva din stabilitatea țării. Are cifrele dezastruoase în față, inflația de 10,7% și recesiunea tehnică. PNL are acum la dispoziție pâinea și cuțitul, dar decontul va fi uriaș dacă jaloanele PNRR nu sunt salvate până pe 31 august.

Rămâneți pe poziții, măi băieți, că de data asta chiar se împart cărțile mari!

]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/05/dan-andronic-editorial.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Pe ce se bazează rezistența lui Bolojan și cât va ține? Zero șanse pentru guvern minoritar PNL-USR-UDMR]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/pe-ce-se-bazeaza-rezistenta-lui-bolojan-si-cat-va-tine-zero-sanse-pentru-guvern-minoritar-pnl-usr-udmr.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/pe-ce-se-bazeaza-rezistenta-lui-bolojan-si-cat-va-tine-zero-sanse-pentru-guvern-minoritar-pnl-usr-udmr.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[La baza deciziilor categorice ale PNL și USR privind nesusținerea guvernului Tomac este perspectiva oferită de Ilie Bolojan. Pe termen mai lung, că îi poate ridica electoral. Pe termen imediat, că îi poate chiar readuce la guvern. Ambele au de-a face cu mirajul avantajelor puterii și cu optimismul că adversarii sunt mai puțin credibili și rămân fără energie. Acestea sunt însă presupuneri.

Așa cum arată politica, și nu doar în România, cu perioade tot mai scurte de calm, mișcări radicale și erodare rapidă, greu de crezut că datele actuale se vor menține. Iar șanse pentru guvern USR-PNL sunt ZERO.

Un semnal că lucrurile nu merg pentru bine pentru Eugen Tomac: vizibilitatea scrisorii lui Ciprian Ciucu

Deși media contează mult mai puțin în deciziile politice, sunt încă momente importante în care, felul în care presa încadreaza un subiect și îl ridică în atenție, devine și un indicator al unei evoluții politice. Un astfel de indicator a fost și mediatizarea scrisorii lui Ciprian Ciucu către Eugen Tomac.

La cât de largă a fost prezența subiectului în media, inclusiv pe canalele media care acum nu susțin PNL și USR; și la cât clar s-au văzut mesajele din scrisoare legate de aplecarea guvernului Tomac spre PSD – se poate spune că narativul promovat de PNL a fost autentic și cu ecou public mare.

Într-adevăr, numele propunerilor de miniștri din lista lui Eugen Tomac răspundeau destul de bine așteptării publice uriașe pentru decență profesională și onestitate în politică – și asta poate fi spus privind chiar critic la cei vehiculați ca miniștri. Problema este că publicul a devenit mult mai sceptic, prinde mult ușor substratul unei acțiuni politice și s-a impus rapid ideea că PSD are o influență mare asupra unui guvern care se dorea neutru.

Strategia PSD de a-și exercita influența din Parlament, așa cum a făcut-o în cazul Guvernului Tăriceanu nu mai ține deloc. Așteptarea este pentru claritate, iar narativul PSD are puțină susținere. Din nou, ca indicator, asta s-a reflectat în media, și după conferința de presă a liderilor PSD, în poza foarte mediatizată a fețelor îngândurate ale lui Grindeanu-Manda-Neacșu.

Zero șanse pentru un guvern minoritar USR-PNL-UDMR.

Pe termen lung, Opoziția nu înseamnă decât pierderi de oportunități și avantaje

În plan public, PNL continuă să se poziționeze alături de Bolojan, profitând de capitalul de încredere și de vizibilitatea pe care acesta le generează. Totuși, între logica electorală și logica exercitării puterii tensiunea este clară. Pe termen scurt, înseamnă doar pierderea accesului la resursele guvernării.

Politica acum a devenit mult mai tranzacțională, deciziile politicienilor acum sunt influențate mult mai mult de avantajele imediate - funcții, rețele administrative și resurse pentru primari - chiar și când asta intră în contradicție cu strategii care ar putea aduce beneficii electorale mai consistente în viitor.

Și pentru PNL, și pentru USR, este dificil să transforme într-un argument mobilizator promisiunea unor câștiguri electorale peste doi ani. Degeaba se încurajează liberalii între ei că pot sta și în afara guvernării. Iar USR au o experiență traumatizantă cu Opoziția, unde nu au reușit să crească deloc, deși argumente pentru a critica guvernarea Ciucă-Ciolacu au fost multe.

De aceea, în spatele discursurilor despre consolidare electorală, presiunea pentru revenirea la guvernare rămâne puternică. Ideea unui guvern PNL-USR-UDMR cu sprijin de la minorități și parlamentari de strânsură este o iluzie.

În plus, problema nu este doar că ar fi foarte greu de găsit sprijinul parlamentar și ar însemnna compromisuri mari ce ar anula chiar obiectivele guvernului, dar ar fi chiar și contraintuitiv în raport cu obiectivele de a beneficia electoral peste 2 ani.

Nici măcar votanții PNL-USR și suporterii lui Bolojan nu sunt încântanți de anticipate: nimeni nu mai crede real în „the greater good”

În narativul PNL-USR, anticipatele sunt văzute ca un fel de “izbăvire”. Dar nu pentru că ar rezolva real ceva, ci pentru că, pe moment, PNL și USR beneficiază de un vârf electoral pe baza susținerii pentru Ilie Bolojan. Real însă, nici măcar toți votanții PNL-USR nu sunt încântanți de anticipate.

Polarizarea Bolojan-PSD este într-adevăr mare și mulți din suporterii președintelui PNL sunt enervați de PSD și inerțiali după moțiune, dar asta nu înseamnă că oamenii chiar mai cred „în the greater good”, chiar au energie pentru politică și chef de vot. Anticipate, la nici doi ani după anularea alegerilor prezidențiale, încă nelămurite de instituțiile statului, pe fundalul de lipsă de încredere și nemulțumire adâncă față de politică, ar orienta votul multora care acum declară că votează într-un fel, într-o direcție radicală.

AUR ar avea de câștigat, PSD ar pierde, și tot echilibrul politic și așa precar de acum, în care PSD există ca și cale de mijloc față de cei care chiar vor să dărâme tot, din temelii, s-ar strica.

În primul rând, forța de atrac...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Despre ciori...De la vulturii lui Petre Țuțea la realitatea administrativă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/despre-ciori-de-la-vulturii-lui-petre-tutea-la-euro.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/despre-ciori-de-la-vulturii-lui-petre-tutea-la-euro.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Puțini intelectuali români ai secolului XX au avut darul de a comprima în câteva cuvinte adevăruri pe care alții au încercat să le explice în biblioteci întregi de tratate.

Unul dintre aceștia a fost Petre Țuțea (1902-1991) – filosof, eseist, economist, jurist, publicist și martir al temnițelor comuniste; el a petrecut treisprezece ani în închisorile regimului pentru convingerile sale. A ieșit din detenție sărac, marginalizat și lipsit de orice putere materială, dar cu o libertate intelectuală pe care puțini au avut-o.

Petre Țuțea a lăsat în urmă zeci de aforisme devenite celebre, formule scurte și tăioase care surprind esențe politice și umane imposibil de ignorat. Unul dintre acestea suna astfel:

„Politicianul este ca vulturul de sus, afaceristul este ca rața de jos care se uită la el.”

Formula poate părea brutală, dar ascunde o observație profundă despre diferența dintre perspectiva politică și cea strict economică.
România în context euro: Între orgoliu național și realitate economică
Există popoare care au dreptul să fie orgolioase, care au construit imperii, au dat lumii civilizații, au schimbat cursul istoriei și au impus modele urmate de alții. Există națiuni care pot privi cu o anumită superioritate în jurul lor pentru că au în spate secole de putere, prestigiu și, mai ales, cultură - o mare cultură.

România nu este una dintre ele, iar aceasta nu este o insultă, ci o constatare. Țara noastră nu este o mare putere economică, militară, tehnologică sau diplomatică, nu stabilește regulile jocului european, nu influențează decisiv marile decizii ale continentului; nu produce curente intelectuale globale, nu are companii care domină piețe mondiale, nu este un stat de care depinde echilibrul Europei.

România este, în cel mai bun caz, o țară de pluton; nu una dintre locomotivele continentului, ci unul dintre vagoanele care încearcă să țină pasul cu ele. O țară care, de cele mai multe ori, este mulțumită atunci când nimeni nu o observă, care rareori apare în presa internațională din motive pozitive și care, în marile dosare ale lumii, este de regulă spectator, nu actor principal.
Paradoxul adoptării monedei euro și mitul „patrioților monetari”
Și tocmai aici începe paradoxul. Atunci când trebuie să concurăm cu statele performante, explicăm doct că suntem prea mici, prea săraci și prea puțin dezvoltați. Când vine vorba despre autostrăzi, spitale, educație, productivitate sau inovare, găsim imediat o mie de motive pentru care nu putem fi comparați cu Germania, Franța sau Belgia – țară în care ne trimitem arșii, chiar și atunci când este vorba de un singur pacient – spre disprețul tacit al celor care ne privesc.

Dar când vine vorba despre moneda euro, descoperim brusc o mândrie națională aproape mistică. Dintr-odată, leul devine un simbol sacru. Dintr-odată, apar patrioți monetari care vorbesc despre identitate, demnitate și suveranitate de parcă România ar fi Elveția, Statele Unite sau Japonia.

Aceasta însă nu este mândrie, este orgoliu; iar diferența dintre cele două este fundamentală. Mândria reprezintă satisfacția legitimă pe care o simți atunci când ai realizat ceva valoros, este bucuria unei reușite reale, a unui merit autentic sau măcar a participării la o operă demnă de respect. Orgoliul, în schimb, este o părere exagerată și nejustificată despre propria importanță. Dacă mândria se sprijină pe realitate, orgoliul se hrănește din iluzii. Dacă mândria este o virtute, orgoliul este o caricatură.
Refuzul euro
În cazul României, refuzul monedei euro de către unii politicieni, atât de la putere, cât și din opoziție, pe motiv că trebuie să fim „mândri de leul românesc”, seamănă izbitor cu orgoliul omului care locuiește într-o garsonieră insalubră, dar refuză să se mute într-un apartament modern pentru că este atașat sentimental de igrasie.

Leul nu este o valoare în sine, ci un instrument. Nimeni nu devine mai patriot pentru că își măsoară distanțele în kilometri și nu în mile, după cum nicio națiune nu devine mai demnă pentru că folosește o anumită monedă.

În schimb, apartenența la zona euro reprezintă un semnal de credibilitate, stabilitate și maturitate economică. Nu întâmplător statele din Europa Centrală și de Est tratează aderarea la zona euro ca pe un obiectiv strategic.
Studiul de caz: Trecerea Bulgariei la Euro în 2026
Cel mai bun exemplu este vecinul nostru de la sud, Bulgaria, care a renunțat la 1 ianuarie 2026 la propria monedă națională, leva (cuvânt care înseamnă, de altfel, tot „leu”), și a aderat la zona euro. În timp ce la București se organizau dezbateri solemne despre „apărarea leului românesc” și despre pretinsa obligație patriotică de a păstra moneda națională cu orice preț, la Sofia clasa politică urmărea un obiectiv mult mai concret: creșterea prestigiului internațional al statului bulgar și integrarea deplină în nucleul dur al Uniunii Europene.

Bulgarii au înțeles ceva ce mulți comentatori români refuză să accepte: într o lume competitivă și i...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Acord sau război în Orientul Mijlociu (extins)?]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/acord-sau-razboi-in-orientul-mijlociu-extins-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/acord-sau-razboi-in-orientul-mijlociu-extins-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Orientul Mijlociu traversează, în iunie 2026, unul dintre cele mai paradoxale momente din istoria sa recentă: în timp ce diplomații americani și iranieni negociază detaliile tehnice ale unui acord nuclear care ar putea redefini arhitectura de securitate a regiunii, forțele armate ale celor două state fac schimb de lovituri deasupra Golfului Persic. Doborârea unui elicopter american de atac în apropierea Strâmtorii Hormuz, riposta aeriană ordonată de președintele Donald Trump și valul de drone iraniene lansate asupra bazelor americane din regiune au transformat masa negocierilor într-un teren minat, în care fiecare incident militar poate spulbera luni întregi de eforturi diplomatice. Și totuși, în mod surprinzător, procesul diplomatic nu s-a prăbușit.

Dimpotrivă, potrivit relatărilor din presa americană, negocierile dintre Washington și Teheran au atins cel mai avansat stadiu din ultimii ani, iar părțile au reușit să restrângă divergențele la patru mari dosare nucleare. În cele ce urmează analizăm conținutul acestor negocieri, dinamica escaladării militare care le însoțește, rolul Libanului în ecuația regională și mizele financiare și energetice ale unui eventual compromis.
Un proces diplomatic ajuns la maturitate, dar fragil
Relația dintre Statele Unite și Iran a oscilat, în ultimul deceniu, între speranța unui acord cuprinzător și pragul confruntării directe. După retragerea americană din acordul nuclear din 2015 (JCPOA) și după anii de „presiune maximă”, urmați de runde succesive de negocieri eșuate, puțini observatori mai credeau într-o revenire la masa tratativelor. Cu toate acestea, contextul anului 2026 – marcat de un război de uzură între Israel și Iran, de închiderea Strâmtorii Hormuz și de costurile economice tot mai apăsătoare pentru ambele tabere – a creat o fereastră de oportunitate pe care niciuna dintre părți nu își permite să o ignore complet.

Spre deosebire de rundele anterioare, actualele discuții nu mai vizează principii generale, ci aspecte tehnice precise: cantități de uraniu, numărul instalațiilor de îmbogățire, regimul inspecțiilor și calendarul deblocării fondurilor iraniene. Această granularitate este, în sine, un semn de progres: părțile au depășit faza declarațiilor de intenție și negociază acum literele mici ale unui posibil acord. Faptul că divergențele au fost reduse la patru chestiuni centrale arată că ambele capitale consideră compromisul posibil – chiar dacă fiecare dintre cele patru dosare rămase este suficient de sensibil pentru a bloca, singur, întreaga negociere.

Cele patru dosare-cheie ale negocierilor nucleare

 	
 Soarta stocului de uraniu îmbogățit


Prima mare problemă privește stocul de uraniu îmbogățit acumulat de Iran de-a lungul anilor, perceput la Washington drept cea mai directă amenințare la adresa regimului de neproliferare. Americanii doresc ca acest stoc să fie neutralizat – fie prin scoaterea sa de pe teritoriul iranian, fie prin transformarea sa tehnică într-o formă inutilizabilă pentru scopuri militare. Semnificativ este faptul că trimisul special al Casei Albe, Steve Witkoff, împreună cu Jared Kushner, au vizitat recent laboratorul nuclear american de la Oak Ridge, tocmai pentru a examina soluțiile tehnice prin care stocul iranian ar putea fi neutralizat în eventualitatea unui acord. Această vizită sugerează că administrația americană tratează scenariul unui compromis cu maximă seriozitate și pregătește deja infrastructura necesară implementării lui.

Facem o paranteză și spunem: am căutat cele mai recente relatări și există detalii destul de concrete despre opțiunile aflate pe masă. Iată ce se conturează: Dimensiunea stocului. Iranul deține aproape 1.000 de livre (circa 450 kg) de uraniu îmbogățit la 60%, suficient pentru aproximativ 10 arme nucleare, potrivit inspectorilor internaționali, iar experții estimează că acest material ar putea fi adus la puritate de uz militar în câteva săptămâni sau chiar zile, dacă ar exista o instalație funcțională. Trump a insistat ca Iranul să predea ceea ce el numește „praful nuclear", în timp ce oficialii iranieni au repetat că țara are dreptul la un program nuclear fără arme.
Opțiunile tehnice discutate: Diluarea („downblending")
- varianta care pare să se impună. Potrivit unei relatări recente bazate pe oficiali americani, acordul ar urma să includă diluarea stocului existent de uraniu îmbogățit, mai degrabă decât predarea lui, alături de suspendarea extinsă a îmbogățirii, dezafectarea unor situri nucleare și inspecții inopinate.

Iranul ar fi oferit încă din februarie, la negocierile informale de la Geneva, diluarea stocului de la 60% la 3,67% printr-un proces ireversibil, sub monitorizarea AIEA; Conversia în pulbere de oxid de uraniu — un pas intermediar comun ambelor scenarii. Primul pas comun ar fi conversia uraniului din formă gazoasă într-o pulbere „inerent mai stabilă", ceea ce ar face transportul semnificativ mai sigur; Scoaterea din țară cu sprijin american — aici intervine vizita...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România lui Bolojan și a USR. Între proști și barbari.]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-lui-bolojan-si-a-usr-intre-prosti-si-barbari-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-lui-bolojan-si-a-usr-intre-prosti-si-barbari-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Mă uit în jur și observ că tot mai mulți oameni nu mai discută faptele, ci senzația. Iar senzația aceasta este poate mai importantă decât orice statistică. Omul de rând nu citește rapoarte ale Comisiei Europene, nu urmărește fluxurile comerciale de cereale și nici nu stă să compare cifrele bugetare. El vede doar că viața lui este mai scumpă, că taxele cresc, că statul îi cere sacrificii și că, în același timp, i se repetă necontenit că trebuie să fie solidar.

Solidaritatea este un cuvânt frumos. Dar omul acceptă sacrificiul numai atunci când înțelege scopul și când are sentimentul că este tratat cu respect. Când informațiile sunt ascunse, când cifrele sunt clasificate, când întrebările sunt întâmpinate cu superioritate morală, solidaritatea începe să semene cu obligația, iar obligația cu resentimentul.

Îmi amintesc scandalul Canalului Bâstroe. Nu mai contează acum dacă acuzațiile au fost toate adevărate, parțial adevărate sau exagerate. Ceea ce a rămas în memoria colectivă este impresia că adevărul a fost împins sub preș. Apoi au venit alte episoade, alte explicații incomplete, alte tăceri. Și, încet, în mintea omului obișnuit s-a depus sedimentul neîncrederii.
Oamenii suportă aproape orice, dar nu suportă sentimentul că sunt luați de proști.
Poți să le ceri bani. Poți să le ceri răbdare. Poți să le ceri chiar și sacrificii. Dar dacă le ceri toate acestea și în același timp le spui că nu au dreptul să întrebe, atunci începe ruptura.

Românul de astăzi vede drone explodând și fabrici cumpărate de ”investitorii” lui Zelenski. Aude povești despre averi, milioane de euro, aur și valori uriașe, care au tranzitat România și vameșii n-au întrebat nimic. Vede camioane, trenuri, convoaie, mărfuri care trec granițele. Și, mai nou, vede explodând drone în Constanța, care îi distrug turismul, drone despre care Zelenski ”a uitat” să ne anunțe… Plus miile de dezertori ucrainieni bronzându-se pe plajeje noastre.

Nu are acces la toate datele și poate că multe dintre suspiciunile lui sunt nedrepte sau exagerate. Dar nici nu primește suficiente explicații pentru a și le risipi. În acest gol dintre realitate și comunicare se nasc toate fantomele politice.

Mă întreb dacă nu cumva adevărata problemă nu este Ucraina. Nici Rusia. Nici Europa. Problema este că statul român pare să fi uitat să vorbească propriului popor. Să-i explice, să-l convingă, să-l respecte suficient încât să-i răspundă la întrebări.
În lipsa răspunsurilor, omul își construiește singur explicațiile. Iar acestea sunt aproape întotdeauna mai întunecate decât adevărul.
Aici începe drama. Nu în cifrele ajutoarelor și nici în milioanele care circulă ilegal, ci în sentimentul tot mai răspândit că țara se conduce într-o limbă pe care cetățenii ei nu o mai înțeleg. Iar când oamenii nu mai înțeleg limba puterii, încep să creadă că puterea vorbește cu altcineva, cu străinii. Ceeace transpare este propriul interes, cel de a-și pune oamenii, neamurile, amantele, în posturi din care pot mulge bani și influență. La oamenii lui Bolojan și la USR-iști se vede cel mai bine asta.

Și atunci, seara, la o cafea sau la un pahar de vin, omul simplu trage concluzia cea mai veche din lume: „Toți câștigă din povestea asta, numai noi nu.”

Sentimentul acesta, odată instalat, este mai greu de înlăturat decât orice criză economică. Pentru că sărăcia poate fi suportată o vreme. Neîncrederea, aproape niciodată.

”Trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor, domnia proștilor, trădarea oamenilor cumsecade.
Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente, ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii aceștia preiau locurile de conducere.
Al doilea: au sosit, pur și simplu, în sensul cel mai categoric, proștii și inculții la putere și, în ciuda tuturor legilor economice și tuturor regulilor politice, fac prostii, ca niște ignoranți ce se află.

Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd și nu aud, pe scurt – trădează. Nu-și fac datoria. Imparțialii și încrezătorii înregistrează și tac. Sunt cei mai vinovați.” — scria , încă din 1937,  Nicolae Steinhardt…

Am recitit aceste rânduri și am avut senzația neplăcută pe care o ai atunci când descoperi că istoria nu înaintează, ci doar își schimbă decorurile. Se modifică hainele, jargonul, tehnologia, ecranele devin mai subțiri, mașinile mai silențioase, telefoanele mai inteligente, dar mecanismul moral al lumii rămâne aproape neschimbat. Derbedeii urcă, proștii guvernează, iar oamenii decenți privesc în altă parte.

Ni s-a spus că omenirea evoluează. Că, odată cu știința, educația și confortul, vom deveni mai lucizi, mai responsabili, mai greu de manipulat. Că barbaria aparține trecutului. Că prostia va fi corectată de expertiză, iar lașitatea de instituții solide. Și totuși, privind în jur, am impresia că am perfecționat doar ambalajul, nu și conținutul. Barbarii de astăzi poartă costume bine croite, folosesc cuvinte englezești și zâmbesc în s...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra2_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[De ce cumpără românii de pe Shein și Temu?]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/de-ce-cumpara-romanii-de-pe-shein-si-temu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/de-ce-cumpara-romanii-de-pe-shein-si-temu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Lecția pe care magazinele românești refuză să o învețe

Fenomenul shoppingului online de pe platformele asiatice a ajuns la o dimensiune pe care autoritățile și comercianții tradiționali o înțeleg cu greu și o pot opri și mai greu. Nu este doar o tendință românească. Se întâmplă în toată Europa, în America de Nord și în multe alte piețe dezvoltate. Însă în România efectele sunt poate mai vizibile decât în alte țări.

La început, românii cumpărau de pe Shein și Temu haine pentru toată ziua și accesorii ăi nu prea vorbeau despre asta pentru că erau desconsiderați de unii că aleg haine proaste ăi ieftine. Dar era ca o curiozitate, iar ei testau, dedicând sume nu foarte mari, cât să nu le pară rău dacă dădeau chix. O comandă din când în când, câteva produse la prețuri incredibil de mici. Apoi au urmat încălțămintea, produsele pentru casă, articolele de curățenie, decorațiunile. Mai târziu au apărut cosmeticele, electronicele și accesoriile pentru telefoane. Astăzi, mulți cumpără deja mobilă, electrocasnice și aproape orice le trece prin minte., #metoo. Toate de pe platformele chinezesti.

De ce? Explicația simplă este prețul. Explicația reală este mult mai complexă.
Noua mentalitate a consumatorului
Românii au devenit mult mai atenți la modul în care își cheltuie banii. Inflația, criza, nesiguranța economică și creșterea costului vieții au schimbat profund comportamentul de consum. Oamenii compară, verifică și caută cea mai bună ofertă.

Dar nu este vorba doar despre bani.

Generațiile de astăzi consumă diferit față de generațiile părinților și bunicilor lor. Dacă în trecut cumpărai o haină pentru câțiva ani, personal am haine de zeci de ani care sunt în stare foarte bună, astăzi mulți cumpără pentru un sezon, pentru o vacanță, pentru un eveniment sau chiar pentru o fotografie instagramabilă.

Moda se schimbă mult mai repede acum. Tendințele apar și dispar într-un ritm amețitor. Iar oamenii vor să fie în pas cu ele. Produsele de îmbracat și încălțat pentru copii deveniseră extrem de scumpe, mai ales că ele nu pot fi purtate decât o perioadă scurtă de timp. Jucăriile copiilor de asemenea.

Mulți tineri și adulți preferă să aibă zece articole diferite decât unul singur foarte scump. Preferă să schimbe culorile, stilurile și accesoriile, să experimenteze și să se reinventeze. Nu mai caută neapărat exclusivitatea unui brand celebru, de designer eventual, ci varietatea și libertatea de a alege.

A apărut astfel o nouă filozofie de consum: diversitatea contează mai mult decât exclusivitatea.
Un exemplu din experiența personală
În urmă cu ceva timp, am participat la o petrecere cu tematica anilor ’30. Organizatorii au ținut foarte mult la respectarea temei, iar ținuta era obligatorie.

Ca orice femeie care vrea să respecte evenimentul, am început să caut soluții. În magazinele clasice, oferta era limitată, iar prețurile erau destul de ridicate pentru ceva atât de specific.

Am intrat pe una dintre aceste platforme și am scris simplu, în limba română, “ținută stil anii ’30”.

În câteva secunde, am găsit zeci de variante. Nu doar rochii, ci și accesorii, mănuși, bijuterii, bentițe și sugestii complete pentru întreaga apariție, pe mai multe culori ca să am de unde alege. Și atunci mi-am pus întrebarea pe care și-o pune orice consumator rațional: de ce aș cheltui câteva mii de lei pe o ținută pe care o voi purta o singură dată și pe care, foarte probabil, nu o voi mai îmbrăca niciodată?

Cred că exact aici se află unul dintre secretele succesului acestor platforme.

Ele au înțeles că oamenii cumpără astăzi pentru experiențe. Pentru o petrecere tematică. Pentru o vacanță în Grecia. Pentru o croazieră. Pentru o aniversare. Pentru o ședință foto. Pentru serbările de la școală sau de la grădiniță ale copiilor, tot mai multe și mai diverse. Pentru un moment special.

Consumatorul modern nu mai gândește în termenii garderobei pe cinci ani. Gândește în termenii experiențelor pe care le trăiește.
Algoritmii, tot algoritmii, care ne cunosc mai bine decât comercianții
Succesul Shein și Temu nu este construit doar pe prețuri mici. El este construit pe o înțelegere perfectă a psihologiei consumatorului.

Aceste platforme îți memorează istoricul preferințelor, al căutărilor, îți urmăresc comportamentul, îți personalizează oferta și îți recomandă produse care se apropie foarte mult de ceea ce cauți. Ele nu vând doar produse, vând o experiență de cumpărare.

Este șocant câteodată, dar, de multe ori, ai impresia că platforma știe ce îți dorești înainte să formulezi clar în mintea ta acel lucru.

Asta pentru că în spatele fiecărei recomandări există algoritmi sofisticați care analizează comportamentul a milioane de consumatori și învață continuu. Algoritmii de care eu tot scriu în opiniile mele din evz.ro

Practic, comercianții tradiționali nu mai concurează doar cu alte magazine. Concurează cu unele dintre cele mai performante sisteme de analiză comportamentală din lume cărora nu prea le poți ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/doina-gradea.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ne-am pierdut busola, dacă și Poliția participă la linșaj!]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ne-am-pierdut-busola-daca-si-politia-participa-la-linsaj.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ne-am-pierdut-busola-daca-si-politia-participa-la-linsaj.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[De peste 30 de ani, polițiștii au scăpat de năravul milițienilor de a mai bate contravenienții sau infractorii în secții. De aceea, episodul de la Constanța, petrecut și vizionat de milioane de români, a fost șocant. Un polițist lovea și îi dădea cu spray paralizant în ochi unui șofer imobilizat în cabina tirului și care nu avea cum să fugă. Polițistul local nu aplica legea, ci participa la un linșaj colectiv asupra unui individ, răspunzând cu violență cerințelor galeriei de bărbați din preajmă.

Acum se derulează o anchetă. Polițiștii locali care au participat la o asemenea intervenție trebuie să explice de ce s-au comportat ca niște golani care se bat în trafic după ce s-au șicanat pe șosea.

S-a presupus că șoferul era drogat, căci lovise sau împinsese cu tirul 8 autoturisme și un autobuz. Din filmările postate pe rețelele sociale se vede că vehiculul nu avea viteză mare și circula haotic. S-a oprit într-un copac.

De ce polițistul care s-a urcat pe scara cabinei a început să lovească șoferul cu piciorul? Pe film se vede cum acesta nu a avut reacție, a luat jetul de spray în față și s-a întors cu spatele la cel care-l ataca.

Cum și unde putea să fugă șoferul, presupus drogat, când el era în cabina tirului proptit în pom?

Acestea sunt faptele petrecute în Constanța. Dar dincolo de ele există marea problemă a felului în care au intervenit polițiștii care – zice legea – „veghează la ordinea și liniștea publică”. Din această cauză am considerat că e necesar să despicăm firul în patru și să accentuez tușele acestui eveniment.

Medicii au lămurit ce s-a petrecut cu șoferul

Intervenția medicilor a lămurit ce s-a petrecut cu șoferul care a provocat accidentul în lanț: e diabetic și a intrat într-o criză hipoglicemică. Când unui om îi scade glicemia sub 80 începe să piardă controlul funcțiilor. Intervine o stare de semiconștiență, unii chiar leșină brusc.

Polițiștii, fie locali sau naționali, ar trebui să fie instruiți cu privire la astfel de situații, așa cum au învățat că la volanul unei mașini poate fi un șofer beat sau drogat. Pe Vlad Pascu care, drogat, a spulberat cu mașina un grup de studenți pietoni și a omorât doi dintre ei, nu l-a bătut niciun polițist constănțean după accidentul de la 2 Mai. Pe alți nenorociți care au comis fapte grave i-au salvat ca să nu fie linșați de cetățeni indignați.

Polițiștii trebuie instruiți că pe șosele nu circulă doar bețivi și drogați

Bolnavii de diabet nu au interdicție să conducă o mașină. Sunt învățați de medici cum să-și trateze boala și să o stăpânească. Apar, însă, și situații de excepție. Este posibil (ancheta o va lămuri) ca șoferul tirului, venit din Oradea la Constanța, să nu-și fi respectat orele de masă și de tratament, să fi acumulat oboseală după un traseu lung. Sunt cauze care provoacă criza de hipoglicemie.

Toată lumea e bine să știe că hipoglicemia poate afecta reflexele, concentrarea şi capacitatea de reacţie în trafic a unei persoane care suferă de diabet sau care se află la debutul acestei boli, fără să știe ce i se întâmplă. Un om aflat într-o astfel de criză nu trebuie bătut sau bruscat fiindcă oricum e ca o cârpă, nu se poate apăra sau fugi. Iar o violență exercitată asupra lui poate avea consecințe dramatice.

În urmă cu câțiva ani, în perioada de dinaintea pandemiei, au existat accidente în București provocate de șoferi ai RATB/STB care au suferit crize cardiace sau de diabet. Nu au existat incidente cu polițiștii sau cetățenii ca acele din Constanța, deși unul dintre autobuze s-a proptit într-un bloc. Un altul, condus de un șofer diabetic, a evitat în ultimul moment să intre întro stație de pe bulevardul Magheru.

La acel moment, conducerea de atunci a rețelei de transport public a deschis o serie de cercetări cu privire la dosarele medicale ale conducătorilor auto și s-au luat niște măsuri pozitive. Același lucru ar trebui să-l facă și șefii polițiilor locale și naționale, ca să evite ca vreun „apărător al legii” să dea dovadă de exces de zel și să participe la un linșaj colectiv a unui „nenorocit” care a comis un accident.

Violența are întotdeauna un preț

Ca jurnalist am scris despre întâmplări tragice. Din toate se puteau trage învățăminte. Un tânăr șofer a fost scuipat de un pieton care i-a tăiat calea. A coborât din mașină, l-a lovit cu pumnul, pietonul s-a lovit cu capul de asfalt și a murit. Tânărul șofer a stat niște ani după gratii pentru lovituri cauzatoare de moarte.

Alți doi tineri bucureșteni au fost târîți doi ani prin sălile de judecată fiindcă au pedepsit cu pumnul un hoț din mașini. Proprietarul unui autoturism l-a surprins într-o noapte pe hoț când îi demonta casetofonul din mașină (anii 90). L-a luat la bătaie. I-a sărit în ajutor și un vecin polițist. Hoțului i s-a făcut dosar penal, dar i-a dat în judecată pe tineri că l-au bătut.

Exemple sunt multe, le-am tot împărtășit cititorilor de presă și pentru că ele reprezintă semnale de alarmă pentru situații critice. Să nu ne pierdem ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/02/simona-editorial.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Fenomenul „Clanul Cămătarilor”. Codine, ești cel mai mare șmecher pitic din tot spațiul public]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/fenomenul-clanul-camatarilor-codine-esti-cel-mai-mare-smecher.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/fenomenul-clanul-camatarilor-codine-esti-cel-mai-mare-smecher.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Apropos de marea controversă din jurul marelui documentar realizat despre clanul Cămătaru la Pro TV de către amicul Anghel Damian, pe care îl invit să citească asta, și despre marea carte a lui Codin Maticiuc, marele creator al eroului Nuțu în marele nostru spațiu public. Practic, cel mai acultural din UE, cu cele mai mari festivaluri de manele din lume, cu cel mai mic consum de carte din Europa și cu cel mai mare consum de jocuri de noroc și camătă pe cap de locuitor. Altfel, felicitări, foarte bun! Mai bun decât ăla cu Recorderul anti-Lia.

Codine, vorba lui Naumo, ai redevenit Poponeț cu cartea asta a ta de juma de milion de coco. Hai să-ți zic și #dece. Băi băiatule, erai, după cum bine știi, pe lista mea de invitați la radio Guerrilla. Nu mai ești. Știu, ți se rupe: ai scris o carte care va face juma de milion de euro net, pe puțin; ești și mai influencer cu cei peste 600k de falăuărși; te invită toți DJ-ii pe la podcasturile lor de jurnaliști pirați. Știu, ai semnat cu Netflix pentru „Miami Bici”. Ești, ca între pitici ți-o zic, cel mai mare șmecher pitic din tot spațiul public.

Te-am cunoscut la fostul nostru prieten comun și cineast, Dan Chișu, ultimul golan povestaș mai pe gustul meu, și mi-ai fost simpatic că ești asumat pe ce faci sau pe ce nu vrei să faci.

[caption id="attachment_4251817" align="alignnone" width="1078"] Codin Maticiuc. sursa: EVZ[/caption]

Bun, hai acuma să-ți explic de ce „cover-up-ul” tău justificativ-explicativ și „mash-up-ul” tău comparativ cu Escobar, Narcos și Sean Penn nu va sta niciodată în picioare la coadă la cartea ta și nici în genunchi la „domnul Nuțu”. Eu fac jurnalism din 1990. Primul articol din Cațavencu se numea: „Cu cât suntem mai mulți, cu-atât suntem mai culți”. Băi, nu mai e așa! Jur pe bufanții mei de proto-hipster și pe fostul meu cercel din ureche, de băiat care o ardea prin discotecile pe valută pe vremea lui Ceaușescu: nu, e invers. Cu cât suntem mai mulți, cu-atât suntem mai proști. Deci, ratingul pe mine mă lasă suficient de rece.

Păi nu-i așa, nu pentru că tu nu ești Sean Penn. Și nici pentru că nu ești nici Cărtărescu, nici Teleșpan, și nici pentru că nu ai inventat tu p...a sau banii de la tata. Nu-i așa pentru că, atunci când faci un film despre Escobar sau Toto Rina sau alți mari mafioți ai lumii, faci un film despre un fenomen de terorism mafiot anti-judiciar sau narco-terorism, care a dominat Italia, Mexicul sau Columbia aruncând în aer șosele cu judecători, sau au executat amantele miniștrilor de justiție, sau au îngropat banii și oamenii într-atât de multe locuri pe pământ, încât nici CIA-ul nu le-a dat nici azi de cap.

„Domnu Nuțu” nu s-a bătut nici cu CIA-ul, nici cu carabinierii și nici cu judecătorii cei mai tari ai României. Și nici nu a adus statul român în asemenea „hal de nervi” încât să intre pe proprietățile private ale mafioților cu TAB-uri sau tancuri, „montându-le” probele prin curte, ca italienii pe vremea judecătorilor asasinați, Falcone, Borsellino, sau a procurorului Di Pietro. Așa că, lasă-mă cu comparația pe care ai scuipat-o repede și ușor nervos pe podcasturile de marketing la fraieri. Jurnalismul este una, șmecheria cu simț mereu acut al oportunității e altceva. E biznis. La care tu ai nas. Și spate.

Și nici domnu' Nuțu nu e vreun fenomen. Că altfel prefera să moară în „luptă dreaptă” cu organele, pe acoperișul închisorii. Gen. „Dresorul tău de fraieri și de lei” – numele cărții tale epuizate instant – este un interlop de top care, alături de fratele său, Sile, au încasat peste 30 de ani de închisoare (în SUA ar fi luat peste 250 de ani).

Fac parte din acea Românie în care Poliția e atât de coruptă, încât șefii de la „doi și-un sfert” (afacerile interne române) mai luau și ei câte o valiză „dă cheș”, de le spuneau băieților de tip Nuțu, Fane Spoitoru (domnul Ion Titișor) sau Nicu Gheară când s-o taie din fața statului de drept. Sub acoperirea că șmecherii ăștia sunt informatori speciali împotriva marilor rețele internaționale de infractori. Așa că, dacă e s-o luăm la categoria „cel mai mare șmecher român”, Nicu Gheară este cel mai tare dintre toți, că e și acționar la o televiziune care bagă „marfă vie” din fashionul mondial.

[caption id="attachment_4683675" align="alignnone" width="1609"] Nuțu Cămătaru. Sursă foto: Captură video[/caption]

Fraierii lui Cămătaru sunt niște victime și victimele suntem cam toți, în țara în care exemplele proaste domină spațiul public. Ba mai mult, pe Google apare în front-line-ul căutărilor „nuțu cămătaru carte”. În același timp în care statul este declarat oficial „eșuat” de cel care ar trebui să bage vaporul în port, nu în gard. Băiatul ăla cu „România Educată”.

Uite, și eu l-am cunoscut pe Fane Spoitoru și l-am intervievat pe Miron Cozma, sau pe Costel Bobic. Dar admirația mea omenească și jurnalistică s-a îndreptat spre altcineva, un alt tip de șmecher, ceva mai eroic: maiorul Florea, căruia „domnu' Spoitoru” i-a tăiat mâna cu spada, dar care a băgat ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/03/Liviu-Mihaiu-1200x659.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[De ce nu-şi cere măcar scuze Ucraina de la noi]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/de-ce-nu-si-cere-macar-scuze-ucraina-de-la-noi.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/de-ce-nu-si-cere-macar-scuze-ucraina-de-la-noi.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Despre drona care era să facă praf Constanţa s-a analizat şi s-a răsanalizat. Pe lângă tâmpiţii de serviciu, care sar la orice eveniment cântând aceleaşi şlagăre pe care le cunoşteţi, au fost şi oameni pregătiţi, care ştiau foarte bine despre ce vorbesc.

Deci, drona era ucraineană, nu aşa cum s-a spus la început, rusească. Deci, drona nu a fost scăpată nicio clipă de sub control. Avea ţintă cel mai sensibil punct al Portului Constanţa. Au explicat specialiştii, făcând inclusiv comparaţie cu Beirutul, ce s-ar fi putut întâmpla şi la noi. Drona nu şi-a atins obiectivul, adică de a arunca în aer Constanţa, pentru că am avut un mare noroc, pe care cei care au plănuit acţiunea nu l-au luat în calcul.
De ce nu-şi cere măcar scuze Ucraina de la noi
Flotoarele acelea prăpădite, baraj împotriva unei eventuale deversări poluante, în care maşinăria infernală s-a împotmolit. Traseul dronei se ştie la milimetru, pentru că ea a fost dirijată prin Starlink, sistem care, după cum se ştie, aparţine partenerului nostru strategic, SUA. Despre al cărui vicepreşedinte, doamna ministru de extrene cu nume de măsură în care se vinde rachiul în bodegile de prin gări a spus că este un necioplit şi un  bătăuş.

Deci, drona a mai demonstrat că în fruntea ţării avem nişte incapabili. Şi nu mă refer doar la premierul demis, care se uită în continuare crunt la noi, că nu a mai apucat să ne mai belească de ceva bani cu birurile lui numite pompos reformă, sau cel desemnat, care lăcrimează în colţul ochilor, aducându-şi aminte de „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”.

Şi, ca să încheiem cu toate aceste analize, să spunem că există un raport, clasificat drept secret, în care este analizat la sânge acest eveniment, dovadă că, totuşi, avem şi specialişti, dar nu sunt membri de partide. Este menţionat inclusiv impactul pe termen lung. Pentru că pe lângă dezastrul pe care l-ar fi produs pe moment explozia obiectivelor vizate, ar fi fost şi un impact pe termen lung. Spre exemplu asupra agriculturii noastre.

Se ştie că România este unul dintre cei mai mari exportatori de cereale din UE. Se ştie şi că fermierii români sunt în pragul falimentului, pentru că vara trecută grânele venite din Ucraina, mult mai ieftine pentru că nu respectă nicio normă europeană, le-au făcut o crâncenă concurenţă neloială, deşi, teoretic, nu li s-a dat voie decât să tranziteze pe aici, ca să nu moară de foame Africa. Africa nu a murit de foame, dar grânele ucrainene au rămas aici, la noi, dar şi în Polonia sau Bulgaria. Fermierii de acolo au fost apăraţi de statele respective, după ce au iniţiat proteste. Ai noştri au rămas doar cu protestele.

Şi ca să încheiem cu argumentele împotriva minciunilor oficialităţilor noastre, în spitalele din Constanţa s-a dat cod alb, adică tot personalul care era în serviciu a rămas pe loc, înştiinţat că nu mai pleacă la încheierea programului, iar cei liberi au fost chemaţi de acasă, cu mult înainte ca Nicuşor Dan să ne spună ora la care ucrainenii l-au anunţat că are o bombă în izmene şi în curând va exploda. Deci, ştiau că va fi un dezastru, încercau să se pregătească, cu mult înainte să ne mintă pe noi că au aflat de dronă.

Şi acum, să vedem de ce Ucrainei nu-i pasă de România. Nici măcar pentru a-şi cere scuze, cu toate că, datele care ies la iveală cu fiecare zi dovedesc un atac sub steag fals asupra statului NATO România. De ce nu face Ucraina măcar ce a făcut cu Grecia, care a găsit şi ea o dronă hălăduind prin apele ei teritoriale. Care nici măcar nu a explodat, dar grecii au fost extrem de fermi cerând explicaţii şi scuze. Şi le-au primit. La noi, e concurs de ascuns incompetenţa şi de dat cu stângul în dreptul.

Ca să ne răspundem la întrebare, de ce nu-şi cer scuze, trebuie să ne întoarcem puţin în timp. Pe data de 2 septembrie 1991, nava Rostok, sub pavilion ucrainean, a eşuat şi s-a pus de-a curmezişul Canalului Sulina, blocând navigaţia navelor mari mai bine de 10 ani şi aducând pierderi de sute de miliarde de dolari staului român. Am fost de mai multe ori la faţa locului, în comuna Partizani, unde zăcea nava blocând şenalul navigabil.

Am discutat cu localnicii, care, întâmplător, cunosc foarte bine limba rusă. Mi-au declarat că echipajul, după naufragiu, a sărit pe mal, foarte vesel, au deschis câteva sticle de votcă şi s-au cinstit, sporovăind până au venit să îi recupereze. Nu a rămas nimeni de pază la nava eşuată. Nici atunci Uicraina nu şi-a cerut scuze. Deşi măcar atâta lucru meritam. De ce a naufragiat nava plină cu laminate, adică foarte greu de scos sau de pus pe linia de plutire?

În octombrie 2001, au demarat lucrările la Canalul Bîstroe, care au fost accelerate începând cu 2004. Ciudat că, deşi era pusă în pericol Delta Dunării, una dintre perlelel naturale unicat ale Europei, niciun ONG îngrijorat de mediu nu a făcut niciun fel de scandal.

Nu reclamaţii pe la forurile internaţionale, nu plângeri pe la tribunale, aşa cum a făcut, spre exemplu ONG-ul Declic, care a o...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Avertismentul „cuplului Trump-Hegseth”: Europa, trezește-te!(I)]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/avertismentul-cuplului-trump-hegseth-europa-trezeste-tei.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/avertismentul-cuplului-trump-hegseth-europa-trezeste-tei.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Avertismentul „cuplului Trump-Hegseth”. În timp ce Asia decodează rapid noul realism de la Washington și se adaptează din mers, Europa rămâne blocată într-o matrice ideologică expirată. Vremea diplomației de catifea a apus.

Un mesaj rostit în Asia, dar adresat în bună parte unei Europe adormite în propriile iluzii, pune aliații de pe vechiul continent în fața unui test de supraviețuire geopolitică: fie își reformează radical gândirea strategică, fie își asumă abandonul total din partea Washingtonului.

Mesajul a fost transmis recent de către Pete Hegseth – Secretarul de război al SUA -  la summit-ul anual de securitate Shangri-La Dialogue de la Singapore. Duritatea reprezentantului administrației de la Washington este extremă. Autorul moral este Donald Trump, iar cel material, Elbridge Colby, subsecretarul – a se citi ,,comisarul’’ – politic al Pentagonului.

Parteneri, nu protectorate și proconsuli

În discursul său, Pete Hegseth, a trasat o linie de demarcație brutală între trecutul idealist și prezentul tranzacțional al geopoliticii globale din ,,era Trump’’. Mesajul, livrat sub deviza „parteneri, nu protectorate”, redefinește complet termenii alianțelor americane, prioritizând pragmatismul militar în detrimentul retoricii clasice,  aparținând vechii matrici democratice crescută pe ruinele Războiului Rece.

În timp ce aliații asiatici - cărora li se adresa șeful Pentagonului - dau semne că înțeleg noua ecuație bazată pe contribuții financiare și descurajare strategică, cancelariile europene par blocate într-un anacronism moralist, riscând degradarea din statutul de parteneri strategici în cel de simple „piese de decor” geopolitic.

Sfârșitul mesianismului global: Interesul bate doctrina

Multă vreme, diplomația de la Washington a funcționat ca o firmă de caritate geopolitică. Se împărțeau garanții de securitate în schimbul unor promisiuni vagi privind democrația liberală, drepturile omului și „ordinea internațională bazată pe reguli”. O viziune romantică, extrem de costisitoare pentru contribuabilul de peste Atlantic, dar extrem de confortabilă pentru aliații europeni, obișnuiți să-și finanțeze sistemele sociale generoase din banii economisiți de la apărare.

La Singapore, Pete Hegseth a coborât cortina peste această piesă de teatru, sub textul căreia, Donald Trump a refuzat să-și pună semnătura. Noua logică a Washingtonului pune pe primul loc primordialitatea intereselor naționale naturale.

Realism strategic versus cruciade ideologice

Acum, nu mai vorbim despre cruciade ideologice sau pornite din rațiuni ideologice - de pe pământ american - ci despre realism strategic. Statele Unite își reorganizează alianțele pe criterii de utilitate, nu de afinitate doctrinară. În tot acest timp, europenii par să fi rămas blocați în anticamera istoriei.

De la Bruxelles la Paris, Roma și Madrid, elitele politice încă mai cred că recitarea din tratatele privind drepturile omului poate opri o rachetă hipersonică lansată de Moscova. Berlinul a înțeles câte ceva, Varșovia puțin mai mult.

Incapacitatea cronică a unei mari părți din vechiul continent de a se adecva acestei realități tranzacționale frizează ridicolul. În timp ce lumea se reîmparte pe bază de bilanțuri contabile și capacități de producție militară, Bruxelles-ul organizează simpozioane despre standarde etice în politica externă și diplomație.

Programul SAFE, de exemplu  - un lucru bun, în esență – a generat mai multă polemică decât arme, iar acestea din urmă vor fi cu o generație în urma celor americane.

Modelul asiatic versus iluzia europeană

Hegseth a validat, implicit, tradiția strategică asiatică: în Extremul Orient, valoarea unui aliat se măsoară în utilitate strategică, nu în puritate ideologică. Asia nu a avut niciodată luxul moralismului european; acolo, securitatea este o chestiune de supraviețuire matematică, nu de corectitudine politică. Această viziune pragmatică americană lovește direct în dogma europeană a „convergenței valorilor”.

Washingtonul a înțeles că un numitor comun politic este irelevant dacă partenerul nu poate alinia pe front două divizii funcționale. Convergența intereselor concrete a devenit noul standard de aur.

Ironia face ca europenii să privească încă de sus această abordare, considerând-o „cinică” sau „tranzacțională”. Ei preferă să rămână o comunitate de valori – o formulă elegantă pentru a descrie un club de state care vorbesc frumos, dar nu pot produce suficiente muniții nici pentru un conflict regional de uzură. Critica adusă de Hegseth este subtilă, dar devastatoare: America nu mai are timp de pierdut cu aliați care oferă doar sprijin moral și comunicate de presă îngrijorate.

Moartea asistată a retoricii: Securitatea se măsoară în rezultate

Pentru noua administrație de la Casa Albă, retorica politică a devenit zgomot de fond. Uneori asurzitor, alteori inexistent. Epoca discursurilor kilometrice despre „solidaritate transatlantică” s-a încheiat. Singurul indicator de perfor...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Strategia lui Nicușor Dan: Cade Tomac? Un nou premier tehnocrat! Arma Președintelui pentru a evita partidele mari]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/strategia-nicusor-dan-cade-tomac-nou-premierul-tehnocrat.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/strategia-nicusor-dan-cade-tomac-nou-premierul-tehnocrat.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Într-o mișcare politică menită să forțeze nota pe scena parlamentară, președintele Nicușor Dan a adoptat o strategie neconvențională în procesul de învestire a unui nou Guvern.

Premierul desemnat, Eugen Tomac, a transmis luni un mesaj tranșant liderilor partidelor parlamentare: refuzul de a-i susține Cabinetul va declanșa o nouă rundă de nominalizări din afara „sistemului” tradițional, șeful statului fiind pregătit să propună un alt tehnocrat din rândul propriilor consilieri.

Astfel, Președintele Nicușor Dan a transmis un mesaj rece, fără echivoc, către partidele parlamentare, în special către PNL și USR: nu va accepta presiunile pentru formarea unui guvern politic tradițional. Strategia șefului statului este clară și riscantă: continuarea nominalizării unor premieri tehnocrați, indiferent de refuzul actual al partidelor de a-i vota.
Dominic Fritz (USR) confirmă planul lui Nicușor Dan
Informația a fost confirmată oficial de liderul USR, Dominic Fritz, în urma consultărilor cu premierul desemnat.

Întrebat de jurnaliști G4 Media dacă există un „Plan B” în cazul eșecului lui Eugen Tomac, Fritz a fost direct: „Așa am înțeles că acesta este planul. Dacă pică guvernul Tomac, atunci a doua propunere ar fi tot un tehnocrat”.

Această abordare indică o determinare clară a lui Nicușor Dan de a impune o agendă guvernamentală non-politică, ignorând nominalizările clasice propuse de partidele care au dominat până acum negocierile.

[caption id="attachment_4712090" align="alignnone" width="1280"] Nicușor Dan. Sursă foto: presidency.ro[/caption]
Cronometrul parlamentar și riscul alegerilor anticipate
Eugen Tomac se află acum într-o cursă contra cronometru.

Având la dispoziție 10 zile pentru a obține votul de învestitură în Parlament, termen care expiră pe 15 iunie, acesta întâmpină dificultăți majore în a convinge partidele să îi acorde susținerea.

Până la acest moment, nicio formațiune politică nu și-a declarat oficial sprijinul pentru noul Cabinet.
Anticipatele, o premieră în istoria României
Miza acestui joc politic este extrem de înaltă. Strategia președintelui Nicușor Dan urmează un scenariu constituțional previzibil, dar riscant.

Dacă guvernul Tomac pică: Președintele păstrează dreptul constituțional de a face o a doua nominalizare.

Dacă și a doua propunere este respinsă: Președintele poate declanșa procedura de dizolvare a Parlamentului și organizarea de alegeri anticipate.

Deși varianta anticipatelor este des vehiculată în spațiul public, aceasta rămâne o premieră pentru România post-decembristă.

Obstacolul principal este, paradoxal, chiar voința parlamentarilor: declanșarea anticipatelor presupune ca aleșii să voteze pentru propriul „șomaj” politic, o decizie pe care puțini sunt dispuși să o ia în absența unei presiuni publice masive.

Strategia președintelui Nicușor Dan pune partidele mari în fața unei alegeri dificile: acceptarea unui guvern tehnocrat sub egida Cotroceniului sau asumarea riscului unei crize politice totale care ar putea conduce la alegeri anticipate, într-un climat de incertitudine economică și socială.
Ce spun sondajele


Ultimele sondaje din mai 2026 conturează un peisaj politic dominat de AUR, care se detașează autoritar în fruntea preferințelor electorale (32%–38%), pe fondul unei nemulțumiri sociale acute și al instabilității post-guvernare.
Lupta pentru locurile următoare este strânsă și incertă între PSD și PNL, ambele oscilând între 16% și 24%, în timp ce USR se menține într-o zonă de plafonare, între 10% și 15%.
Numai că aceste cifre reflectă o erodare a partidelor tradiționale și o dorință pronunțată a electoratului pentru schimbare, alimentată de criza politică recentă și de pesimismul populației privind direcția țării, context în care ideea alegerilor anticipate a devenit un subiect de interes major pentru mai mult de jumătate din cetățeni. Cu un boost previzibil pentru AUR și sancționarea partidelor tradiționale.


]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/05/dan-andronic-editorial.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ministrul Culturii, Cristian Jardan, despre monumentele sovietice: „Am ratat momentul”]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ministrul-culturii-cristian-jardan-despre-monumentele-sovietice-am-ratat-momentul.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ministrul-culturii-cristian-jardan-despre-monumentele-sovietice-am-ratat-momentul.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Republica Moldova. Ministrul Culturii, Cristian Jardan, consideră că a fost ratat momentul pentru a scăpa de monumentele din perioada sovietică.
Declaraţia a fost făcută în cadrul emisiuni „Cutia Neagră” de la TV8.
Precizăm că, în ultima perioadă, monumentele sovietice au revenit în atenţia publică, fiind lansate apeluri publice privind demolarea lor.

„Nu este momentul cel mai potrivit”
Cristian Jardan a declarat în cadrul emisiunii că nu este sigur dacă acum este momentul cel mai potrivit pentru a da start demolării monumentelor sovietice.
În opinia funcţionarului, un astfel de moment a fost în 2022, când Rusia a invadat Ucraina. Însă autorităţile de la Chişinău au ratat acest moment.
„Ceea ce s-a întâmplat și în Ucraina, și în țările baltice, și în Polonia, în ultimii ani, și ei au întârziat în acest proces. S-a întâmplat atunci când s-au adunat anumite condiții pentru a acționa, din păcate, agresiunea rusă. Noi am întârziat, recunosc”, a declarat Jardan.


[caption id="attachment_4737607" align="alignnone" width="1200"] Cristian Jardan/ Sursa foto: nocta.md[/caption]
Ministrul Culturii, împotriva demolării monumentelor sovietice
Cristian Jardan a de mai declarat că nu este adeptul demolărărilor monumentelor sovietice. Dar optează pentru strămutarea lor.
„Eu, personal, de când am venit în funcție, nu m-am ferit să spun că eu sunt adeptul strămutărilor, nu al demolărilor”, a precizat Jardan.
Ministrul Culturii a mai comunicat că, de-a lungul anilor, în Republica Moldova au existat totuși anumite progrese. Mai multe monumente au fost scoase din centrele raionale, iar unele străzi au fost redenumite.
„Din păcate, la un moment dat, iarăși s-a oprit”, a spus Cristian Jardan.

Două organizaţii pro-româneşti au solicitat evacuarea monumentelor sovietice
Asociația Istoricilor din Republica Moldova „Alexandru Moșanu” și Platforma Reîntregirii Naționale au solicitat conducerii de la Chişinău, printr-o declaraţie publică, să ia măsuri urgentă privind evacuarea şi chiar distrugerea monumentelor construite în perioada sovietică.
Declaraţia a fost votată în cadrul unei întruniri prilejuită prilejuită de împlinirea a 108 ani de la Unirea Basarabiei cu România.
„În această zi, când se împlinesc 108 de la Unirea Basarabiei cu România, zi cu o înaltă încărcătură simbolică, solicităm conducerii de vârf a Republicii Moldova de a lua act în legătură cu declaraţia noastră şi de a întreprinde măsuri concrete pentru a scăpa de aceste rămăşiţe care glorifică un regim de ocupaţie şi sfidează tragedia unui neam”, au cerut reprezentanţii celor două organizaţii pro-unioniste.
Semnatarii Declaraţiei susţin că La aproape 35 de ani de la proclamarea Independenţei, Republica Moldova rămâne împânzită de monumente păstrate din perioada sovietică, care nu întrunesc nici pe aproape criteriile unor obiecte de artă.
Ei susţin că aceste monumente reprezintă o moştenire a ideologiei sovietice, care au ajuns unelte ale propagandei ruseşti, cu ajutorul cărora continuă să fie spălate creiere şi să se menţină o ideologie străină peste ani de la destrămarea fostei URSS.


[caption id="attachment_4736877" align="alignnone" width="1200"] Monumentul lui Lenin în centrul Comratului/ Sursa foto: EvZ[/caption]
Problema monumentelor din perioada sovietică
Monumentele sovietice din Republica Moldova, inclusiv statuia ecvestră a lui Grigori Kotovski și memorialul „Eternitate” din Chișinău, reprezintă un subiect controversat, fiind privite de unii ca vestigii istorice, iar de alții ca instrumente de propagandă rusească.
În 1991, Parlamentul a adoptat o lege privind lichidarea monumentelor comuniste, însă în 2008 guvernarea comunistă de atunci a reintrodus o parte dintre acestea în registrul monumentelor ocrotite.
Este vorba despre monumentul lui Serghei Lazo, a lui Grigore Kotovski, monumentul consacrat „eliberării” orașului Chișinău de către armatele sovietice, monumentul „Luptătorilor pentru puterea sovietică”, monumentul tinerilor eroi-patrioți, care și-au dat viața pentru „eliberarea Patriei”
În 2014, în cadrul unei ședințe la Academia de Științe, scriitorul Nicolae Dabija a propus ca monumentul eliberării să fie înlocuit cu un monument al limbii române. Inițiativa nu a fost implementată din cauza rezistenței unor organizații proruse.
Subiectul a revenit pe agenda discuțiilor în 2019, când presa a scris că Președinția, condusă de șeful statului socialistul Igor Dodon, renovează monumentul eliberării din faţa Academiei de Ştiinţe, pentru ca la 24 august, socialiştii să-l poată inaugura. Instituţia a anunţat că în această zi va marca 75 de ani de la eliberarea Moldovei de nazism.
în 2008, pe vremea guvernării comuniste, cinci monumente sovietice au fost reincluse în registrul monumentelor ocrotite de stat.
După invazia rusă în Ucraina, monumentele  sovietice din Moldova sunt din nou folosite ca instrument de presiune și propagandă. Presa rusă și cea din stânga Nistrului prezintă frecvent cazuri de vandalism sau discuții d...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/pamyatnik-g-i-kotovskomu-7422-5-1.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Mateiu Caragiale, ucigașul în efigie al tatălui său, Ion Luca Caragiale]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/mateiu-caragiale-ucigasul-in-efigie-al-tatalui-sau-ion-luca-caragiale.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/mateiu-caragiale-ucigasul-in-efigie-al-tatalui-sau-ion-luca-caragiale.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Ca jurnalist, mai întotdeauna ești nevoit să te lași de o parte, cu tot cu pasiunile tale. Trebuie să-ți alegi temele cu gândul la interesul și folosul public, la acela al cetățeanului. Desigur, îi am în vedere pe jurnaliștii pur-sânge, nicidecum pe deontologii și propagandiștii care pun înainte de tot și toate interesele găștilor politico-securistice. Drept care, pentru astăzi mi-am luat o mică vacanță de la bolojeni, friți, georgești și alte caricaturi toxice, ca să scriu așa cum mi-ar plăcea să o fac de câte ori mă așez la tastatură, despre un subiect care nu-mi dă pace de multă vreme.
O relație catastrofală
Poate știți deja, deopotrivă mari scriitori, Ion Luca Caragiale și fiul său, Mateiu, au avut o relație catastrofală. Două talente colosale nu au încăput în aceeași teacă? Nu am răspunsul și nici biografii celor doi nu au putut descoase până la căptușeală ițele sufletești care i-au făcut pe tată și fiu imposibil-compatibili unul pentru celălalt.

Mateiu Caragiale a apărut pe lume dintr-o relație extraconjugală a lui I. L. Caragiale cu Maria Constantinescu. Tatăl însă l-a recunoscut și declarat pe copil la starea civilă. I-a dat astfel numele său. Mai târziu, odată căsătorit  cu Alexandrina Burelly, l-a adus pe micuțul Mateiu în căminul său.
Capete turtite de tăvile cu plăcinte
Probabil, complexul „copilului din flori” l-a împins pe adolescentul Mateiu către studiul heraldicii, al blazoanelor, adică al continuității nobiliare garantate. Își căuta asemenea ascendențe, pe care tatăl său i le îneca în cel mai zeflemitor-caragialesc stil cu putință:

 „Ce tot spui, mă? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar. Purta tava pe cap. De asta noi suntem turtiți în creștet!”. Tatăl nu mințea cu nimic, bunicul său, Ștefan Caraialis, venise în Țara Românească, la curtea lui  Caragea Vodă, ca bucătar de zaharicale și plăcintar.
Un ratat, scriitor de geniu
Nu doar acest complex i-a rupt pe cei doi, mai ales pe fiu de tată. Mai erau și nemulțumirile tatălui față de lenea visător-contemplativă a fiului, care nu reușea mai nimic în viață. Acesta din urmă, se mulțumea să se izoleze parazitar într-o lume imaginară, în care el juca rolul unui dandy aristocrat.

În acest timp, tatăl îi trăgea picioarele spre pământ în zadar. Tânărul Mateiu a fost respins la școala de ofițeri, iar facultatea de drept a abandonat-o rapid. Soi-rău, spune românul când aude de așa ceva. Ei bine, toate până la un moment pe care eu l-aș numi astral, cel al publicării romanului „Craii de Curtea-Veche”.
Cel mai valoros roman al literaturii române
Unii îl consideră a fi cel mai valoros roman al literaturii române. Mă număr printre ei, iar valoarea universală a scriiturii este doar un singur argument. Romanul a fost publicat în 1929, iar eu nu mă încumet la vreo analiză literară pe aici. Cine vrea și poate să-l citească și înțeleagă, să o facă neîntârziat.

Foarte important pentru ceea ce doresc să arăt, romanul a apărut la 17 ani de la moartea lui I. L Caragiale. Moarte privită de fiu cu detașare, consemnată în memoriile unor celebrități ale vremii, prezente la funeraliile acestuia din anul 1912.
Am venit să-l văd pe tata mort
La înmormântare, Mateiu a refuzat să afișeze vreun semn de doliu, nu a vărsat nicio lacrimă și a șocat-o pe pianista Cella Delavrancea, atunci când i-a expus detașat-glacial, în limba franceză, motivul prezenței sale la funeralii: „Je suis venu voir feu mon père” (Am venit să-l văd pe răposatul meu tată).

Relația dintre Ion Luca Caragiale și fiul său, Mateiu Caragiale, a fost deci una care a stat sub semnul resentimentelor. Dacă tatăl mai mult făcea „mișto” de fiu, fiul și-a urât plenar tatăl chiar și după moarte. Nu l-a iertat nici în mormânt. În momentul apariției romanului Craii de Curtea-Veche, repet, la 17 ani de la moartea tatălui sau, fiul l-a crucificat pe vecie în scris.
Tatăl, identificat cu o căzătură
A făcut-o acolo unde îl descrie pe Gore Pirgu, personaj culme a abjecției nu doar în roman, ci și în întreaga literatura română. Și unde trimite fără echivoc la tatăl său, îl identifică fără drept de apel cu Gore Pirgu, o căzătură absolută, menită în roman, printre altele, să sublinieze noblețea unor alte personaje:

Era dat în Paşte, dat dracului. A! sa fi voit el, cu darul de a zeflemisi grosolan și  ieftin, cu lipsa lui de carte și de ideal înalt și cu amănunțita lui cunoaștere a lumii de mardeiași, de codoși și de șmecheri, de teleleici, de târfe și de țațe, a năravurilor și a felului lor de a vorbi, fără multa bătaie de cap, Pirgu ar fi ajuns sa fie numărat printre scriitorii de frunte ai neamului, i s-ar fi zis ,,maestrul”, și-ar fi arvunit statui și funeralii naționale. Ce mai ,,schițe” i-ar fi tras, maica ta Doamne! de la el sa fi auzit dandanale de mahala și de alegeri.
Executat cum nu se poate mai limpede
Mateiu își identifică nemilos tatăl fără să-l numească direct. O face însă prin indicii clare cu privire la cam toată opera lui. În orice caz, la tot ceea ce este mai imp...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/mirel-curea-editorial-1024x570.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România, țara fără lideri. Funcțiile există. Liderii au dispărut. Vedem cifrele, dar ignorăm esențialul]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-tara-fara-lideri-functiile-exista-liderii-au-disparut-vedem-cifrele-dar-ignoram-esentialul.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-tara-fara-lideri-functiile-exista-liderii-au-disparut-vedem-cifrele-dar-ignoram-esentialul.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Am avut zilele trecute ocazia să văd anumite date aflate în evoluție despre scena politică românească. Nu le voi pe fiecare partid sau persoană în parte, voi comenta însă alte aspecte. Unele schimbări în clasament erau previzibile, altele sunt mult mai ample decât s-ar aștepta unii.

Dar ce mi-a atras atenția nu a fost poziția unui partid sau a altuia. A fost absența liderilor. Și, de fapt, nici nu aveam nevoie de sondaje pentru a constata asta. O vedem în fiecare zi. O simțim în discursul public. O observăm în felul în care funcționează instituțiile, companiile, organizațiile și chiar comunitățile locale.

România pare să fi intrat într-o epocă în care funcțiile există, dar liderii lipsesc.
Liderii nu sunt cei care ocupă funcții
Spun acest lucru după aproape trei decenii de experiență profesională îndeosebi în management. Am întâlnit politicieni, oameni de afaceri, manageri, artiști, lideri de opinie și oameni care au condus organizații mari. Am văzut oameni care ocupau funcții importante fără să fie lideri și am văzut lideri autentici care nu aveau nicio funcție oficială.

Pentru că leadershipul nu vine din titulatură.

Un lider nu este cel care semnează documente și nici cel care vorbește cel mai mult. Un lider este omul care reușește să construiască încredere, este cel care îi face pe ceilalți să creadă într-un proiect. Cel care vede mai departe decât prezentul și care are curajul să spună lucruri nepopulare atunci când interesul pe termen lung o cere. Un lider adună oameni și îi ține.

Astăzi vedem foarte mulți oameni care împart societatea în tabere, dar foarte puțini care o unesc.
De la construcție la marketing
În politica românească, aproape fiecare actor important vorbește exclusiv pentru propriul electorat, câteodată nici pentru acela. Fiecare își consolidează bula. Fiecare încearcă să mobilizeze nucleul dur de susținători. Din punct de vedere electoral poate fi eficient, dar din punct de vedere al leadershipului este insuficient.

Liderul nu vorbește doar cu cei care îl plac, el încearcă să îi convingă și pe cei care nu sunt de acord cu el.

Poate tocmai de aceea nu mai avem lideri. Pentru că am înlocuit construcția cu marketingul.

Trăim într-o perioadă în care imaginea a devenit mai importantă decât conținutul. Politicienii sunt evaluați după prestația dintr-un clip de 15-20 secunde, managerii sunt judecați după prezentări. Influencerii au devenit repere pentru milioane de oameni. Algoritmii recompensează emoția, conflictul și reacția rapidă. Uitați-vă la surorile Kardashian din Statele Unite, au devenit miliardare, fiecare în parte, prin imagine și emoție.

Leadershipul, în schimb, se construiește greu. Uneori în ani. Alteori în decenii.
Popularitatea nu înseamnă leadership
Un lider nu poate fi creat printr-o campanie de comunicare. Poți crea notorietate. Poți crea vizibilitate. Poți crea popularitate. Dar leadershipul apare doar atunci când oamenii au încredere că cel din fața lor este dispus să își asume riscuri și să suporte consecințele propriilor decizii.

Din păcate, astăzi confundăm adesea notorietatea cu autoritatea și vizibilitatea cu influența reală.

Un milion de urmăritori nu înseamnă automat un lider. După cum nici o funcție importantă nu garantează leadershipul.
De ce oamenii valoroși evită spațiul public
Există însă și o altă explicație. Poate că liderii încă mai există, dar nu mai sunt interesați să intre în spațiul public.

Dacă privim cu atenție, observăm că foarte mulți profesioniști valoroși aleg să stea departe de politică, de administrație sau de funcțiile publice. Uneori constatăm că despre unii lideri nu știm aproape nimic din ce ne obinuiesc influencerii care ne arată totul din viața lor. Asta pentru că prezența în spațiul public costă enorm. Critica, hate-ul, sunt instantanee. În schimb, satisfacțiile sunt tot mai mici.

De ce ar intra un profesionist respectat într-un sistem care îi poate distruge reputația în câteva luni? Este o întrebare legitimă.
Criza de încredere
În ultimii ani, noi românii, am dezvoltat o cultură a suspiciunii permanente. Contestăm orice, punem la îndoială orice intenție. Uneori avem motive. Alteori nu. Toată lumea știe cel mai bine despre absolut oricine deși nu au întălnit persoanele pe care le critic și nu le cunosc. Am simtit-o pe propria mea piele. Daca am comentat ceva pe o pagină și am criticat o persoana, fanii lui au venit și au năpustit pe mine la propriu, folosind chiar injurii de multe ori, de cele mai multe ori insă știind ei mai bine că eu sunt cea care m făcut xxx sau yyyy, ceva rău, evident. Îi contrazic, dându-le date publice despre mine, ușor de verificat și tot nu acceptă. Și atunci, între eu, mai vrem să fim expuși public? Să fii lider presupune de multe ori să fii expus permanent public.

Problema este că într-o societate care nu mai acordă încredere nimănui devine aproape imposibil să apară lideri autentici.

Nimeni nu poate conduce dacă fiecare pas este interpretat exclusiv prin ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/doina-gradea.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Războiul din umbră: spionaj, sabotaj și jocuri cibernetice între Moscova și Washington]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/razboiul-din-umbra-spionaj-sabotaj-si-jocuri-cibernetice-intre-moscova-si-washington.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/razboiul-din-umbra-spionaj-sabotaj-si-jocuri-cibernetice-intre-moscova-si-washington.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Pe 2 iunie 2026, Serviciul Federal de Securitate al Rusiei (FSB) a făcut o dezvăluire spectaculoasă: agenții de informații străine ar fi compromis iPhone-urile unor oficiali ruși de rang înalt, transformându-le practic în dispozitive de supraveghere. Operațiunea, pusă pe seama Agenției Naționale de Securitate Americane (NSA), ar fi permis interceptarea apelurilor, citirea e-mailurilor și activarea discretă a camerelor și microfoanelor. Acuzația a revoltat Moscova.

Dar, dincolo de dramatismul anunțului oficial, ea nu este decât cel mai recent episod dintr-un război al umbrelor cu rădăcini adânci și ramificații globale — un război în care Rusia și Occidentul se înfruntă zi de zi, nu pe câmpuri de bătălie convenționale, ci în spațiul cibernetic, pe coridoarele serviciilor secrete și pe străzile Moscovei.
iPhone-urile Kremlinului, în mâini străine?
FSB a susținut că a descoperit o operațiune de spionaj de amploare care ar fi transformat smartphone-urile unor oficiali ruși de rang înalt în dispozitive de supraveghere portabile, deși până acum nu a oferit dovezi tehnice concrete în sprijinul acestor afirmații. Potrivit comunicatului oficial, dispozitivele aparținând unor diplomați, politicieni, ofițeri de rang înalt și jurnaliști ruși ar fi fost compromise, permițând agenților străini să înregistreze tot ceea ce se petrecea în jurul lor și să colecteze volume masive de date.

Accesul la dispozitive ar fi fost obținut printr-o vulnerabilitate de tip „zero-day", adică o breșă de securitate necunoscută chiar și dezvoltatorilor software-ului vizat. Un detaliu care iese din tiparul acuzațiilor obișnuite este rolul inteligenței artificiale: volumul enorm de informații colectate de agențiile de spionaj occidentale ar fi fost imposibil de procesat de oameni cu câțiva ani în urmă, dar acum AI este folosit pentru a le analiza în câteva minute. Cu alte cuvinte, nu doar capacitatea de a colecta date s-a schimbat radical, ci și capacitatea de a le transforma rapid în informații exploatabile.

https://www.youtube.com/watch?v=iSHOs2VhzoI

Acuzațiile nu sunt complet noi. În 2023, FSB a afirmat că mii de iPhone-uri fuseseră compromise într-o operațiune de spionaj a NSA. Atunci, compania rusă de securitate cibernetică Kaspersky a dezvăluit ceea ce a devenit cunoscut drept „Operațiunea Triangulation" — o campanie de supraveghere pe iPhone infectând dispozitivele prin iMessage, folosind un lanț de patru vulnerabilități zero-day. Apple a negat orice cooperare cu guverne, iar Kaspersky s-a abținut de la a atribui oficial operațiunea NSA.

Dar sofisticarea tehnică a acelei campanii — fără precedent la momentul respectiv — a lăsat puține îndoieli în mediile de specialitate cu privire la originea sa. De data aceasta, FSB merge mai departe și nominalizează direct companiile implicate: Serviciul Federal de Securitate al Rusiei a susținut că a descoperit o operațiune cibernetică majoră orchestrată de agențiile de informații occidentale și marile companii tech Cloudflare și Fastly, pentru a pirata și spiona secret smartphone-urile oficialilor ruși de rang înalt. Niciuna dintre companii nu a comentat până acum acuzațiile.
Operațiunea Triangulation: atacul care a demonstrat că nici iPhone-ul nu este invulnerabil
Timp de aproape patru ani, una dintre cele mai sofisticate operațiuni de spionaj cibernetic din lume a funcționat nestingherită în umbra internetului. Fără clicuri, fără fișiere descărcate și fără vreun semn vizibil pentru utilizatori, atacatorii au reușit să compromită complet telefoane iPhone considerate printre cele mai sigure dispozitive de pe piață. Abia în vara anului 2023, specialiștii Kaspersky au descoperit ceea ce avea să fie cunoscut sub numele de Operațiunea Triangulation.
Un atac invizibil
Ceea ce diferențiază Triangulation de majoritatea campaniilor cibernetice este faptul că victimele nu trebuiau să facă absolut nimic. Infectarea începea printr-un mesaj iMessage invizibil, procesat automat de sistemul de operare. Niciun link, niciun atașament deschis, nicio eroare umană. Simplul fapt că mesajul ajungea pe telefon era suficient pentru declanșarea atacului.

Pentru a obține controlul complet asupra dispozitivului, atacatorii au utilizat un lanț de patru vulnerabilități zero-day, necunoscute anterior producătorului și comunității de securitate. Fiecare vulnerabilitate elimina o nouă barieră de protecție, până când telefonul devenea complet compromis.
Descoperirea care a șocat industria
Cel mai surprinzător element identificat de cercetătorii Kaspersky nu a fost însă utilizarea vulnerabilităților software, ci exploatarea unei funcționalități hardware nedocumentate din cipurile Apple A12–A16 Bionic. Existența acestei capabilități, probabil destinată testării și depanării în fabrică, nu fusese niciodată făcută publică. Prin exploatarea acestei funcționalități, atacatorii au reușit să ocolească mecanisme fundamentale de protecție ale memoriei și să obțină acces complet la sistem. Pentru comunitatea de se...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Un centenar și ceva în căutarea lui Mesia, „rezolvatorul”. Mesaj de la un prieten]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/un-centenar-si-ceva-in-cautarea-lui-mesia-rezolvatorul-mesaj-de-la-un-prieten.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/un-centenar-si-ceva-in-cautarea-lui-mesia-rezolvatorul-mesaj-de-la-un-prieten.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Într-o seară, am primit câteva mesaje pe WhatsApp de la un prieten mai tânăr decât mine. Îl cunosc de aproape treizeci de ani. Pe atunci era student, unul dintre acei tineri străluciți care îți dădeau impresia că istoria, după atâtea improvizații și imposturi, va încăpea în sfârșit pe mâini competente.

Citea cu entuziasm pe Tocqueville și vorbea despre libertate cu o seriozitate aproape solemnă. În el vedeam, într-un fel, imaginea a ceea ce generația mea sperase să producă: oameni educați, inteligenți, capabili să înțeleagă mecanismele lumii libere și să le folosească pentru a construi o societate normală.

Între timp, a devenit o figură importantă a politicii. A ocupat chiar un post important în arhitectura statului și a făcut lucruri bune, cu un curaj pe care puțini l-ar fi avut. Sunt sigur că destinul lui politic va continua, fiindcă merită din plin…A intrat acolo unde noi, cei din redacții și cafenele, credeam cândva că se decide destinul țării. Tocmai de aceea, cuvintele lui au avut asupra mea un efect neașteptat. Nu erau triumfale.

Nu vorbeau despre victorii, despre influență sau despre putere. În spatele lor am simțit mai degrabă o oboseală și o dezamăgire greu de ascuns. După trei decenii, privea în urmă cu o anumită mânie, nu împotriva altora, ci împotriva acelei iluzii în care crezuse și el.
Mi-am dat seama atunci că revelația cea mai dureroasă nu este aceea că am fost împiedicați de forțe exterioare, ci că noi înșine, „expirații” formați în comunism, nu eram pregătiți să ne administrăm propria libertate. O simțeam latent în noi, ca pe o posibilitate reală, ca pe o energie reținută ani la rând.

Eram convinși că, odată eliberată, va produce aproape spontan o lume mai bună. Dar libertatea nu funcționează ca un instinct care se activează automat. Ea cere disciplină interioară, răspundere, răbdare și o anumită maturitate morală.

Poate că generația mea a confundat dorința de libertate cu capacitatea de a trăi liber. Am crezut că simpla dispariție a constrângerii va produce, de la sine, oameni autonomi și instituții solide. În realitate, am descoperit că reflexele dependenței și ale delegării responsabilității erau mult mai adânci decât bănuiam.

Iar faptul că această constatare mi-a fost confirmată tocmai de cineva care, la un moment dat, întruchipa speranța noastră cea mai coerentă, m-a tulburat mai mult decât orice analiză politică. Dacă și el, care a pornit cu Tocqueville în mână și a ajuns în miezul puterii, privește în urmă cu sentimentul că a fost, într-un fel, învins, atunci poate că înfrângerea noastră este mai subtilă și mai profundă decât ne-am imaginat.

Nu este doar înfrângerea unor proiecte politice. Este înfrângerea unei generații care a simțit libertatea în sine, dar nu a reușit pe deplin să o transforme într-o practică durabilă a vieții publice.

https://www.youtube.com/watch?v=9k21RCb6DFM

Pentru câteva clipe, am avut sentimentul ciudat că acele mesaje nu veneau de la un om mai tânăr, ci de la o versiune întârziată a propriilor noastre speranțe. Ca și cum viitorul, după ce și-a consumat elanul, s-ar fi întors să ne spună, cu o sinceritate fără menajamente, că nici el nu a reușit să câștige partida.

Am fost pus în situația de a-i da dreptate mai tînărului meu prieten: oamenii nu își aleg, de fapt, liderii politici, ci își caută depozitarii propriilor neputințe. Îmi e extrem de limpede că puțini sunt cei care votează sau susțin un om concret. Cei mai mulți mută într-un personaj public toate lucrurile pe care nu au reușit să le rezolve singuri: cariere ratate, ambiții neîmplinite, umilințe vechi, frustrări cotidiene, sentimentul difuz că viața le-a rămas datoare.

În loc să privească, cu luciditate, partea de responsabilitate care le aparține, este mai comod să construiască un mecanism exterior al vinovăției. Eșecul nu mai vine din propriile limite, din ezitări sau din decizii greșite, ci din ”statul paralel”, din ”servicii”, din partide, din corupție, vînzarea propriei țări, din forțe obscure care lucrează împotriva lor. Așa se naște nevoia unui personaj providențial, pe care îl numesc, și eu, în sinea mea, așa cum îl numea în comentariul său prietenul despre care vorbeam, ”Rezolvatorul”.

Acest Rezolvator nu este un simplu om politic. El devine recipientul în care fiecare își varsă speranțele, resentimentele și neputințele. I se atribuie puteri aproape supranaturale. Trebuie să repare în câteva luni ceea ce viața nu a reușit să repare în zeci de ani. Trebuie să răzbune umilințele, să pedepsească dușmanii, să restabilească ordinea morală și să ofere, în sfârșit, recunoașterea mult așteptată.

Dar această construcție este imposibilă. Matematic, nici un om real nu poate satisface cerințele unei imaginații colective care cere miracole. În clipa în care personajul investit cu asemenea așteptări se dovedește muritor, limitat, contradictoriu, este demolat cu aceeași pasiune cu care fusese adorat. Și, imediat, începe căutarea altuia.

Pentru cei care au trăi...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra2_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ecuația lui Nicușor. Cum îi lasă în ofsaid pe liderii partidelor și de ce Tomac este începutul unei schimbări politice majore]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ecuatia-lui-nicusor-cum-ii-lasa-in-ofsaid-pe-liderii-partidelor-si-de-ce-tomac-este-inceputul-unei-schimbari-politice-majore.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ecuatia-lui-nicusor-cum-ii-lasa-in-ofsaid-pe-liderii-partidelor-si-de-ce-tomac-este-inceputul-unei-schimbari-politice-majore.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Cine credea că Nicușor Dan va fi un președinte decorativ la Palatul Cotroceni a făcut o eroare majoră de calcul politic. Desemnarea lui Eugen Tomac pentru funcția de prim-ministru nu este o simplă numire de avarie, ci o mutare de șah abilă.

Prin acest gest, Nicușor Dan preia inteligent inițiativa și pune capăt lunilor de blocaj și pretexte, semnând de fapt actul de independență a instituției prezidențiale față de capriciile liderilor de partid.
Nicușor Dan, efectele desemnării
Această mișcare marchează începutul unei rupturi publice asumate, prin care președintele le arată clar celor de la PNL și USR că datoria sa este față de stabilitatea țării, nu față de interesele lor de culise. Din acest moment, partidele de dreapta sunt puse în fața unei oglinzi dure și vor trebui să explice populației de ce blochează un guvern condus de un ex-europarlamentar, membru al Renew Europe, cu o clară orientare pro-europeană. Veți vedea o mulțime de argumente. În realitate este vorba doar despre lupta pentru putere. 

Marea ironie a acestui scenariu este că jocul de forță propus de Nicușor Dan servește, involuntar, și unui proces de consolidarea autorității în interiorul PNL, dorit chiar de Ilie Bolojan. Pentru premierul demis, izolarea taberei conservatoare și pro-Nicușor din PNL și împingerea partidului într-o zonă a progresismului, de tip neo-marxist, apropiat de USR, este un obiectiv strategic pe termen lung.

Totuși, Bolojan, aflat într-o postură defensivă, va încerca prin toate pârghiile să-i facă viața grea lui Tomac, sperând să demonstreze că nicio construcție nu rezistă fără parteneriatul său. În mod similar, USR va merge pe aceeași idee de rezistență rigidă, dintr-un calcul cinic: supraviețuirea lor electorală depinde acum exclusiv de sugerea procentelor din electoratul liberal dezamăgit, preferând sabotajul în locul unui parteneriat politic alături de Cotroceni. 

[caption id="attachment_4735166" align="alignnone" width="1600"] Eugen Tomac și Nicușor Dan. Sursă foto: Facebook[/caption]
Cine deține însă avantajul în această bătălie narativă?
Deocamdată, Președintele.

Nicușor Dan i-a blocat strategic pe marii săi adversari: USR și PNL. Am explicat mai sus de ce.

PSD și AUR nu au cum să profite real din această mișcare.

PSD se află într-o capcană a propriei retorici, fiind obligat de context să susțină din umbră guvernul Tomac pentru a nu deconta imaginea unor sabotori în plină criză economică.

De cealaltă parte, AUR își pierde monopolul criticii la adresa executivului. PNL, din dorința de a se delimita de Tomac, se va vedea forțat să preia un discurs de opoziție mult mai articulat și mai tehnic, devenind un concurent redutabil pentru electoratul nemulțumit din zona de mijloc, izolând astfel radicalismul celor de la AUR.
Începutul unei noi construcții
Dincolo de zgomotul din Parlament, decizia lui Nicușor Dan era de așteptat. Este maximă loialitate față de propriul proiect politic și de țară. Președintele Dan a înțeles că, după un an în care Bolojan i-a tocit nervii cu măsuri economice dezastruoase, negocieri sterile și orgolii politice, că are nevoie de forță politică. Iar orice început se face promovând  la Palatul Victoria un premier capabil de dialog transpartinic, un constructor de punți, nu de un pol de putere conflictual.

Desemnarea lui Eugen Tomac este o capcană doar pentru cei care nu înțeleg jocul Președintelui. Nicușor Dan a mutat calm, chiar cinic, ar spune unii, dar curajos, aruncând responsabilitatea în curtea Parlamentului. Revedeți discursul lui de la Cotroceni. Acolo este începutul unei noi construcții politice.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/05/dan-andronic-editorial.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Umbra Brătienilor. Între orgoliu politic și onoare în criza guvernamentală din 2026]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/umbra-bratienilor-orgoliu-politic-onoare-criza-guvernamentala-2026.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/umbra-bratienilor-orgoliu-politic-onoare-criza-guvernamentala-2026.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Orgoliul și mândria sunt două sentimente profund umane, născute din conștiința de sine, din nevoia de demnitate și din dorința firească a individului de a-și găsi un loc și un sens în lume.

Originea lor comună - familia de trăiri sufletești legate de imaginea pe care omul o are despre propria valoare și despre raportarea sa la ceilalți - face ca ele să fie ușor de confundat; însă, deși seamănă la suprafață, între orgoliu și mândrie există o deosebire fundamentală.
Diferența dintre mândrie și orgoliu
Mândria se întemeiază pe realitate: pe merit, pe fapte, pe efort și pe conștiința liniștită a unei valori autentice. Ea apare atunci când omul a construit ceva, a înfăptuit ceva sau a rămas fidel unui principiu care îi justifică respectul de sine; mândria reprezintă satisfacția legitimă de a fi făcut ceva bine sau măcar de a fi participat la ceva demn și pozitiv. Poți fi mândru de părinții tăi, de țara ta, de un sacrificiu, de o victorie, de o construcție, de o idee sau chiar de faptul că ai rămas vertical într-o lume a compromisurilor.

Mândria autentică este un sentiment de bucurie, de plăcere, de demnitate și de încredere firească în propriile calități; ea este tăcută, sobră și demnă, nu cere aplauze. Un om mândru nu are nevoie să demonstreze nimic, nu are nevoie să umilească pe nimeni, pentru că faptele vorbesc în locul lui.

Orgoliul este cu totul altceva; el se hrănește din exagerare, din iluzia propriei superiorități și din nevoia obsesivă de confirmare din partea celorlalți. Orgoliul nu se bazează neapărat pe ceea ce omul este cu adevărat, ci mai ales pe imaginea grandioasă, nejustificată pe care și-o construiește despre sine și pe care încearcă să o impună lumii; el nu are nevoie de fapte, ci de o permanentă admirație, de validare și de supunerea celorlalți pentru a supraviețui.
O fragilitate zgomotoasă
De aceea, omul orgolios devine adesea fragil și agresiv și sfârșește aproape în ridicol, pentru că imaginea pe care o are despre el însuși este mai mare decât ceea ce este în realitate. Dacă mândria poate coexista cu modestia, orgoliul se împacă greu cu ea, pentru că orgoliosul nu caută doar respect, ci superioritate.

Departe de a fi o calitate, orgoliul este un defect, și încă unul important. „Sunt o persoană orgolioasă!”, declară mulți, ca un fel de explicație, apărare sau scuză pentru ceea ce fac, pentru ceea ce cred și pentru felul în care se comportă în lume, ca și când a fi orgolios ar reprezenta un titlu de glorie. În realitate, însă, ei confundă orgoliul cu mândria.

Orgoliul, prin contrast cu mândria, este zgomotos; el reprezintă versiunea patologică a mândriei, o mândrie exacerbată, ieșită din făgașul unei stime de sine sănătoase, hrănită de autoadmirație nemăsurată și care produce dispreț față de ceilalți.

În fond, diferența dintre cele două sentimente este simplă: orgoliul înseamnă să te crezi mai mult decât ești, în timp ce mândria înseamnă să fii împăcat cu ceea ce ai reușit să devii.
Criza guvernamentală și propunerea lui Traian Băsescu
În urmă cu câteva zile, Traian Băsescu, fostul președinte al României, de la înălțimea celor zece ani în care a reprezentat România în lume, referindu-se la actuala criză guvernamentală, a acuzat partidele politice parlamentare de orgoliu. Astfel, în data de 2 iunie 2026, pe pagina sa de Facebook, scria: „Pentru partidele parlamentare, orgoliile, interesele de partid și ale clientelei politice sunt mai presus de interesele legitime ale țării.”

El a prezentat totodată și propunerea sa pentru ieșirea țării din această situație dezastruoasă: „Singura soluție credibilă și utilă pentru țară este menținerea Protocolului Alianței și desemnarea unui premier din partea PNL, altul decât Bolojan.”

Fostul președinte al României propune deci ca Partidul Național Liberal să dea în continuare premierul, conform protocolului, dar să renunțe la propriul său președinte, Ilie Bolojan, deoarece acesta nu este acceptat de Partidul Social Democrat, membru al Alianței celor patru formațiuni politice. Cu alte cuvinte, un partid istoric ar trebui să-și sacrifice propriul președinte pentru a corespunde exigențelor adversarului politic, pentru confortul psihologic și aritmetica altui partid.
Istoria Partidului Național Liberal și deviza „Prin noi înșine!”
Partidul Național Liberal nu este însă, un partid oarecare; el nu s-a născut într-un laborator electoral și nici într-un studio de televiziune. Înființat oficial la 24 mai 1875, PNL a fost primul mare partid politic modern din România, care avea să domine viața politică românească timp de decenii. Sub deviza „Prin noi înșine!”, liberalii au pus bazele dezvoltării economice a țării, promovând industrializarea, capitalul autohton și instituțiile bancare românești, prin care s-a redus dependența de capitalul străin.

Numele Partidului Național Liberal este legat direct de legislația prin care s-a realizat edificarea statului român modern, de obținerea Independenței de Stat și de realizarea Marii Uniri ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Testul Eugen Tomac a fost trecut. Cum a rezolvat Nicușor Dan criza]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/testul-eugen-tomac-a-fost-trecut-cum-a-rezolvat-nicusor-dan-criza.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/testul-eugen-tomac-a-fost-trecut-cum-a-rezolvat-nicusor-dan-criza.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Nu am văzut în ultimele trei decenii o campanie de marketing politic mai bună decât cea făcută lui Eugen Tomac. „Pe surse” i s-a aruncat numele pe piața socială ca fiind premierul pe care vrea să-l numească președintele Nicușor Dan în locul mult hulitului Ilie Bolojan. S-a creat vreun seism în masa electorală din România? Ați auzit poporul să aibă reacții negative la numele lui Tomac?

Poate mă înșel sau poate nu, dar am cernut toate informațiile legate de subiectul național „Premier Eugen Tomac”. Analiza făcută mi-a conturat ideea că președintele Nicușor Dan a urmat un scenariu politic gândit matematic.

De ce ar fi adevărată știrea vehiculată „pe surse”? Pentru simplul motiv că președintele nu a negat niciodată că Eugen Tomac de la PMP ar fi opțiunea la care se gândește pentru formarea unui guvern tehnocrat. Deja aseară s-a răspândit vestea că astăzi președintele Dan va anunța public desemnarea lui Tomac ca premier.

Vestea e venită de la surse din partide, pentru că Eugen Tomac i-ar fi contactat telefonic pe liderii formațiunilor care au alcătuit fosta coaliție de guvernare, spunându-le că va fi desemnat și va construi o nouă echipă executivă.

Se pare că Testul Tomac a fost trecut, iar marketingul politic a reușit. Românii, în majoritatea lor, s-au exprimat pe toate rețelele și canalele media că nu mai vor politicieni care au dus țara în criză economică de nedescris. Nu-l mai vor pe „Ilie Sărăcie”, dar nici să fie propus premier de la PSD, PNL, USR. Nici de la AUR nu sunt convinși, chiar dacă procentul de adepți ai formațiunii este mare. Suveraniștii nu au identificat însă o persoană cu suficientă experiență politică pentru a și-l dori premier.

Președintele a așteptat să se liniștească apele orgoliilor politice și a făcut totul pentru a se asigura că propunerea lui cu premier Eugen Tomac va fi votată de Parlament. Și să pare că i-a ieșit, așa cum i-a ieșit și Testul.

Semnele care arată că partidele îl vor accepta pe Tomac

PSD și-a arătat acceptul prin declarația de ieri a Liei Olguța Vasilescu, una din vocile importante ale partidului lui Sorin Grideanu. Într-o singură propoziție a cuprins mesajul: „Eugen Tomac este o persoană de bun-simț”.

PNL are cel puțin două aripi, una pro Bolojan și alta anti, ciocnirile din ultimele luni fiind evidente. Deci o parte a parlamentarilor pot susține dorința președintelui Nicușor Dan. Nici chiar Ilie Bolojan, președintele liberalilor, nu se va opune unui vot pentru Tomac, prietenul Maiei Sandu, vechea lui colaboratoare.

La USR, lucrurile sunt, să zicem complicate, din cauză că președintele partidului, Dominic Fritz, este în proces cu ANI. A pierdut la primele instanțe. Acum, Înalta Curte de Casație și Justiție va decide vineri, 5 iunie. Dacă Fritz pierde, probabil că va pierde și funcția de președinte al USR. Așa că votul pentru premierul președintelui depinde și de starea de stres prin care trec liderii partidului.

Sunt surse care ne-au spus că, aproape într-un procent de 80-90 la sută, useriștii vor susține propunerea lui Nicușor Dan pentru că, la negocierile de la Cotroceni, s-ar fi convenit să rămână cu miniștri în noul guvern. Vorba lor: „Nu plecăm de la guvernare nici dacă se dă pe noi cu apă fiartă!”.

George Simion, președintele AUR, va ști să-și joace cartea, așa cum ne-a surprins la alegerile din 2024, când a intrat în campanie în rol de mare dulău și a ieșit ca un maidanez jegărit,

Care sunt atuurile lui Eugen Tomac în politica românească

Eugen Tomac este tânărul venit din Republica Moldova, crescut de președintele Traian Băsescu în sânul PDL, unde s-a șlefuit politic. Ruperea PD de PNL a fost poate botezul focului lui Tomac în cazanul politicii.

L-a urmat pe Băsescu în nou înființatul PMP, dar relațiile amicale cu pedeliștii și liberalii și le-a păstrat. Apele tulburii ale politicii dâmbovițene nu l-au înecat. Ba din contră, Eugen Tomac a câștigat un scaun de europarlamentar și a mai petrecut niște ani cot la cot cu profesorul Băsescu și cu politicieni din PNL, PSD, USR și AUR la Bruxelles, acolo unde se iau deciziile europene.

La acest moment, Traian Băsescu a rupt funia care l-a legat de el pe președintele PMP, Eugen Tomac, ca să nu-i pună piedici. Încă de la lansarea numelui lui Tomac ca posibil premier, Băsescu a transmis că ar fi „o eroare” a președintelui, pentru că nu e nevoie de „un premier surogat”.

Un alt atuu. În trecut, europarlamentarul PMP, Eugen Tomac, a anunțat că a depus la Curtea de Justiție a Uniunii Europene o acțiune prin care cere instanței să constate nelegalitatea deciziei prin care Consiliul JAI a respins aderarea României la spațiul Schengen. A făcut demersuri concrete, a fost vocal, s-a pozat cu Ursula Von der Leyen și a primit laude. România a intrat în Schengen și cu ajutorul lui.

Eugen Tomac are relații cordiale cu compania OMV, un jucător important pe piața economică din România.

Astăzi așteptăm să sune trâmbițele pe scările Palatului Cotroceni și să titrăm, în sfârșit: Avem...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/02/simona-editorial.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Gaura din ligheanul ministrului Miruţă]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/gaura-din-ligheanul-ministrului-miruta.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/gaura-din-ligheanul-ministrului-miruta.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[ Nu am să-mi dau şi eu cu părerea despre drona de la Galaţi, pentru că nu mă pricep. La Casa Pionierilor, nu am fost la cercul de aeromodele, aşa cum se pare că au fost foarte mulţi comentatori din spaţiul public.

 Nici nu vom investiga dacă cetăţenii care se aflau fix pe balconul care dădea spre blocul unde a căzut târlia zburătoare, cu telefoanele pornite pe filmare şi îndreptate fix spre locul de impact, au fost, sau nu, la concertul artistului care a umplut Arena Naţională, şi de care, deşi este atât de popular, nu auzisem până la eveniment şi, sunt sigur, nici nu vom mai auzi de-acum încolo.
Vom lucra însă cu materialul clientului. Sau clienţilor, că sunt mai mulţi.
Primul client este MApN. Care, în legătură cu un eveniment atât de grav cum a fost cel de la Galaţi, nu a comunicat nimic mai mult de opt ore. I-o fi asurzit explozia. Grav este că lipsa de comunicare oficială într-o situaţie critică de conflict, poate avea urmări catastrofale pentru noi toţi. De altfel, şi în cazul de la Galaţi, cele opt ore de tăcere au lăsat loc speculanţilor de tot felul ca să-şi dea cu părerea. Acum, că avem mulţi părerişti-habarnişti care abia aşteaptă un moment să se remarce, nu trebuie să ne îngrijoreze. 

https://www.youtube.com/watch?v=TQ-B0UF5KMY

Îngrijorător este altceva. Într-un război, există două fronturi. Unul vizibil, cel din tranşee, unde se confruntă faţă-n faţă cele două armate. Şi unul invizibil, unde sunt altfel de luptători decât cei de pe câmp, foarte bine instruiţi pentru a produce dezinformare, manipulare şi, în cele din urmă, panică şi neîncredere în autorităţi, care de cele mai multe ori produc pagube mai mari decât un bombardament. Asta s-a întâmpălat şi acum, în cele opt ore de tăcere.

 Pe lângă pricepuţii la toate, s-au strecurat profesioniştii în diversiune informatică, amestecaţi printre guralivii de ocazie. De aceea, în primele ore de după impact, oficial, nu s-a ştiut nimic. Ci doar speculaţii şi imagini de amator, pe care fiecare le interpreta cum voia. Sau cum era determinat prin tehnici de manipulare pe care nu le vom analiza acum, să le interpreteze. Din acest punct de vedere, războiul din umbră a fost pierdut cu brio de M.Ap.N. Iar pentru amatorii de zelenskism sau putinism, desigur că implicaţi în această luptă din umbră au fost, cu siguranţă, atât ucraineni, cât şi ruşi. Nici nu mai contează cine l-a câştigat. Important este că l-am pierdut noi. Şi încă pe teren propriu.

Clienţii următori sunt Preşedintele României, domnul Nicuşor Dan şi domnul Radu Miruţă, ministrul Apărării. Mă rog, aşa se numeşte ministerul, că despre apărare, aşa cum am văzut, nu prea a fost vorba.
Gaura din ligheanul ministrului Miruţă
 Cei doi domni au participat la şedinţa CSAT, convocată de urgenţă, după ce drona mult comentată a căzut pe blocul din Galaţi. Au participat la aceeaşi şedinţă. Dar de înţeles, au înţeles separat, fiecare după posibilităţi.

 În interviul acordat BBC, preşedintele a spus clar: „Deci, a fost un roi de 43 de drone care au venit de la Est la Vest, care au vizat portul Reni și una dintre ele – lovită de armata ucraineană – și-a schimbat direcția și a trecut pe teritoriul României. Asta este sigur. Știm traiectoria tuturor celor 43 de drone.”

 La rândul său, domnul Radu Miruţă vine cu oala şi ligheanul: „Pentru altitudini mai joase, lucrurile diferă de la relief la relief. Dacă zbori între niște văi, în care radarul nu vede, nu are gâtul peste, nu vede bucata aia de pe fundul oalei, ligheanului, acolo nu este acoperire din zona în care face acoperire națională”.

 Să le luăm pe rând. Întâi, cu preşedintele, cum este normal. Spune că drona de la Galaţi făcea parte dintr-un roi de 43, lansate de ruşi către portul Reni. O astfel de dronă, identificată ca fiind de tip Geran 2, dacă nu are mult de zburat, iar la noi nu a avut, că a fost lansată din Crimeea, poate transporta cam 50 de kilograme de explozibil. 

Specialiştii noştri au evaluat din ochi că ar fi avut cam 30 de kilograme cea de la Galaţi. Firesc, ne punem întrebarea: Dacă ruşii voiau să distrugă instalaţiile portuare de la Reni, de ce nu au încărcat toate dronele la maxim cu explozibil, astfel încât pagubele produse de acestea să fie cât mai mari. Să rămânem la cele 30 de kilograme estimate. O astfel de cantitate ar fi făcut praf jumătate din bloc, nu doar casa liftului şi câteva stricăciuni la primul apartament de sub ea. Cel de la etajul zece. Apropo de geamuri. După cum se observă în imaginile de la faţa locului, cele de la etajul nouă sunt întregi. 

Cum pot rămâne întregi nişte geamuri, după ce în apartamentul de deasupra bubuie 30 de kilograme de explozibil? Răspuns: nu se poate. Am folosit inteligenţa artificială şi am primit un răspuns halucinant: „Pentru ca geamurile de la etajul 9 să nu fie sparte în cazul unui impact direct la etajul 10 sau pe acoperiș, încărcătura de TNT ar trebui să fie extrem de mică, de maximum câteva zeci de grame (echivalentul unei grenade de mână ușoare sau al u...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cum s-a mutat puterea de la televiziuni la rețelele sociale]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cum-s-a-mutat-puterea-de-la-televiziuni-la-retelele-sociale.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cum-s-a-mutat-puterea-de-la-televiziuni-la-retelele-sociale.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Am petrecut peste trei decenii în televiziune. Am prins perioada în care o știre difuzată la ora 19.00 putea schimba agenda publică pentru zile întregi. Am văzut cum televiziunea construia vedete, cum se lansau campanii, cum se câștigau și se pierdeau alegeri. În acei ani, dacă voiai să ajungi la public, aveai nevoie de televiziune. Nu exista alternativă.

Astăzi, realitatea este complet diferită.

Nu pentru că televiziunea a dispărut, dimpotrivă. Ci pentru că și-a pierdut monopolul asupra atenției. Puterea nu mai stă exclusiv în studiourile de televiziune, în redacții sau în birourile directorilor de programe. Ea s-a mutat, treptat, dar decisiv, în telefoanele mobile.
Televiziunea și lupta cu rețelele sociale
Ca om care a trăit această industrie din interior, cred că asistăm la una dintre cele mai importante schimbări de putere din ultimii 30 de ani. O revoluție care nu s-a făcut prin legi, alegeri sau decizii politice, ci prin tehnologie și prin schimbarea comportamentului publicului.

Pe scurt, puterea s-a mutat de la televiziuni către rețelele sociale și către o categorie profesională care nici măcar nu exista acum 15 ani: influencerii. Iar atenția a devenit moneda supremă. În televiziune am învățat foarte repede că cea mai importantă resursă nu sunt camerele de filmat, studiourile sau tehnologia, este atenția publicului.

În urmă cu două decenii, această atenție era relativ ușor de concentrat. Existau câteva televiziuni importante, câteva ziare și câteva radiouri relevante. Astăzi, lupta pentru atenție este aproape imposibilă.O zi are tot 24 de ore, dar oferta de conținut este practic infinită. Publicul trece într-un minut de la un videoclip pe TikTok la un podcast pe YouTube, apoi la Netflix, Facebook, Instagram sau un site de  știri.
Milioane de agende individuale
În acest nou ecosistem, televiziunile nu se mai luptă doar între ele. Se luptă cu fiecare telefon mobil conectat la internet. Iar aici s-a produs marea schimbare. Cine reușește să capteze atenția câștigă influență. Cine câștigă influență atrage publicitate, bani și putere. Exact ceea ce făceau odinioară marile televiziuni.

Algoritmul a devenit noul director de programe Ani de zile, directorii de programe stabileau ce vede publicul. Redactorii-șefi și producătorii decideau ce subiecte intră în jurnal și care este agenda zilei. Astăzi, o mare parte din această putere este exercitată de algoritmi.

Ei decid ce apare pe ecranul fiecărui utilizator, ce conținut devine viral și ce este ignorat. Pentru prima dată în istorie, fiecare persoană primește propriul jurnal de știri, construit în funcție de interesele și comportamentul său online.

Nu mai există o singură agendă publică. Există milioane de agende individuale.

Această fragmentare schimbă profund felul în care funcționează societatea și politica. Alegerile din ultimii ani au demonstrat că influența online poate genera surprize pe care televiziunea clasică nu le mai poate anticipa singură.
O profesie care nu exista
În acest nou ecosistem digital s-a născut o profesie care până nu demult nici măcar nu exista: influencerul. Pentru mulți, termenul este asociat cu fotografii exotice și promovări comerciale. În realitate, influencerul reprezintă una dintre cele mai importante transformări produse în industria media.

El este un creator de conținut care reușește să construiască o comunitate suficient de mare și suficient de fidelă încât să influențeze opinii, comportamente și decizii de cumpărare.

Cu alte cuvinte, face astăzi ceea ce făceau televiziunile în urmă cu douăzeci de ani: transformă atenția publicului în valoare economică și influență.
Mitul succesului obținut peste noapte
Aud deseori afirmația că influencerii „nu fac nimic” și câștigă bani foarte ușor. Realitatea este cu totul alta. În spatele unui creator de conținut de succes există muncă permanentă: filmare, montaj, fotografie, redactare, analiză de date, relația cu publicul, negocierea contractelor și adaptarea continuă la schimbările de algoritm. Mulți dintre cei aflați astăzi în topul audiențelor funcționează deja ca adevărate companii media. Diferența este că în locul unei redacții de sute de oameni există echipe mici și extrem de eficiente.

Nici logistica nu este deloc neglijabilă. Camere profesionale, microfoane performante, lumini, softuri de editare, studiouri, internet de mare viteză, consultanți, manageri, avocați și contabili. Pentru mulți influenceri importanți, costurile lunare sunt comparabile cu cele ale unei mici redacții.
Publicitatea urmează publicul
Modelul economic este simplu: atenția este monetizată. Veniturile provin din campanii de promovare, contracte de imagine, venituri generate de platforme, evenimente, abonamente plătite, produse proprii și afaceri dezvoltate în jurul brandului personal.

Companiile nu mai cumpără doar audiență, ci acces la comunități foarte bine definite. Pot identifica aproape milimetric publicul pe care doresc să îl atingă și aleg influencerii î...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/06/doina-gradea.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Un G-2 în Pacific, cu China și SUA. Xi și Trump împart lumea. Quo vadis, România?  (Partea a-II-a)  ]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/un-g-2-in-pacific-cu-china-si-sua-xi-si-trump-impart-lumea-quo-vadis-romania-partea-a-ii-a.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/un-g-2-in-pacific-cu-china-si-sua-xi-si-trump-impart-lumea-quo-vadis-romania-partea-a-ii-a.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În tot acest timp, Europa privește spectacolul de pe marginea terenului, ca un suporter care a plătit bilet la VIP dar a primit loc în spatele unui stâlp. G-7, unde europenii făceau legea (numeric vorbind), a devenit o relicvă desuetă, un club de pensionari care discută despre gloria de altădată, în timp ce tinerii – categorie care-i cupinde pe Xi și Donald, paradoxal - împart piața.
Europa de pe margine și ignoranța Kajei Kallas
Iar Kaja Kallas, într-un acces de ignoranță care frizează ridicolul, a reușit performanța de a alinia SUA, Rusia și China în aceeași categorie a celor care „nu iubesc UE”. Este materializarea supremă a expresiei ,,estonizare’’ folosită în Departamentul de Stat, la Washington, atunci când vine vorba de politica externă a Uniunii Europene.

După un an și jumătate de administrație Trump, Kallas - Inaltul Reprezentant etc. etc. -  nu a fost primită de Marco Rubio la departamentul menționat. Până și doamna Ursula o ține în anticameră. Ce credeți? Ne merităm soarta?
Grav, grav, grav ...
Să pui garantul tău de securitate (SUA) în aceeași barcă cu inamicul existențial (Rusia) este culmea strategiei de tip „sinucidere asistată”. În timp ce Kallas dă note la purtare, sferele de influență se reîmpart sub ochii ei neputincioși. Europa nu se conduce cu emoții sau reflexe, ci cu destoinicie și realism ... nedisimulat. Unde ești tu, Jacques Delors ...?

Metaforic vorbind, UE a devenit acel bunic bogat, dar senil, care se miră că nepoții nu-l mai întreabă ce să facă cu moștenirea, după ce i-au luat-o, la ... tribunal.
Taiwan: Ambiguitatea ca monedă de schimb
Taiwanul rămâne marele semn de întrebare, dar și marea monedă de schimb. „Ambiguitatea strategică” a Washingtonului continuă, însă cu o nuanță nouă. Trump nu schimbă discursul oficial, dar pare mult mai disponibil la o schimbare de abordare dacă „deal-ul” este suficient de bun.

Pentru Trump, Taiwanul nu este un „far al democrației”, ci o piesă pe tabla de șah a cipurilor și a balanței comerciale. Beijingul simte această disponibilitate tranzacțională și așteaptă momentul în care prețul oferit Americii va fi mai mare decât costul menținerii protecției asupra insulei.
Rusia, partenerul junior al lui Xi și speranța la un ,,G2-plus’’
Moscova a ajuns exact unde se temea mai tare: partenerul junior, „vagonul de dormit” atașat la locomotiva chineză. Prea slabă economic și prea izolată pentru a spera la un loc în G-2, Moscova se mulțumește cu firimiturile unui eventual „G2-plus”.

Putin a descoperit că „lumea multipolară” pe care o trâmbița s-a transformat, de fapt, într-o lume bipolară în care el nu e unul dintre poli. Rusia este acum benzinăria strategică a Chinei, o putere care are voie să stea la masa bogaților doar dacă aduce caviarul, votca și sticlele de vin - importat din Moldova și Georgia, firește - fără a face prea multă gălăgie când greii vorbesc despre afaceri serioase.
Concluzie: Masa bogaților și meniul celor de rând
Tragem linie și adunăm: pe tabla de șah a Pacificului, pionii au fost măturați, iar cei care merg în zig-zag – nu le spun pe nume ca să nu-i jignesc - de la Bruxelles încă mai caută instrucțiunile de utilizare ale jocului. Reality-show-ul „G2” ne-a arătat că lumea nu se mai conduce prin consens, ci prin contract.

În timp ce Donald Trump și Xi Jinping își dau mâna peste cadavrele diplomatice ale G-7 și ONU, Europa își exersează „autonomia strategică” scriind comunicate pe care nu le citește nimeni și punând etichete de „dușman” celor care îi plătesc facturile de securitate.

Asistăm la un „Prohod” al multilateralismului și la nașterea unei ordini bipolare crude, unde pragmatismul de mall se întâlnește cu cinismul milenar. Dacă nu ești în stare să fii al treilea jucător, măcar ai decența să nu te crezi arbitrul meciului. Rusia și-a acceptat deja rolul de vasal la curtea chineză, în timp ce restul lumii se înghesuie la ușa G-2, sperând la o firimitură de stabilitate.

Vestea proastă pentru europeni? În noua ordine mondială, dacă nu ești la masă, înseamnă că ești în meniu. Iar la dineul de gală din Pacific, Europa pare să fie felul principal, garnisit cu o doză generoasă de ignoranță și servit pe o tavă de argint, în sunet de prohod diplomatic. Rămâne de văzut cine va plăti nota la final. Un lucru e cert: nu va fi nici Trump, nici Xi.
Post-scriptum pentru București: Între frica de urs și „deal-ul” american
În tot acest balet al titanilor, România se află într-o postură pe cât de privilegiată geografic, pe atât de riscantă diplomatic. Pentru noi, acest G-2 nu este o simplă teorie de cancelarie, ci singura poliță de asigurare care ne mai ține în picioare.

În timp ce „nucleul dur” al Europei se joacă de-a suveranitatea și critică tranzacționalismul lui Trump, Bucureștiul știe un adevăr brutal: între o Rusie care își regăsește apetitul imperial și o Europă care își caută busola prin sertarele birocrației, ancora noastră de salvare rămâne brațul lung al Washingtonului. Contează și Berlinul – adică R...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/06/George-Milosan-1-1024x887.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Unirea României cu Republica Moldova. Să avem grijă ce ne dorim!]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/unirea-romaniei-cu-republica-moldova-sa-avem-grija-ce-ne-dorim.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/unirea-romaniei-cu-republica-moldova-sa-avem-grija-ce-ne-dorim.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[„Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să se îndeplinească”, este una dintre marile perlele ale înțelepciunii populare. Se întâmplă ca dorința mult visată, odată materializată, să vină însoțită de un dezastru care să șteargă beneficiile. Omul nu poate scăpa de acest pericol, cel al dorinței nesăbuite, decât prin rațiune. Adică, prin gândirea cauzală, singura capabilă să contureze posibilele efecte ale unei noi realități, oricât de atrăgătoare și justă ar părea năzuința nutrită.
Unirea, veritabil Cal troian
Nu au trecut doi ani de când spuneam că unirea cu Republica Moldova poate reprezenta un veritabil cal troian. Pe atunci, în contextul alegerilor și referendumului din Republica Moldova, unioniștii de dincolo și de dincoace de Prut au intensificat tema unirii. Una legitimă, ținând cont de faptul că ambele meleaguri sunt locuite de același neam, de români. Nu doar legitimă, dar și prezentată a fi diamantul care împodobește coroana de aur a patriotismului absolut.
Partea stricată a tomatei
La fel, unirea este temă de căpătâi a numeroși politicieni de dincoace de Prut. Abordează acest subiect cu obstinație, considerând că este unul în măsură să-i propulseze în topul simpatiei electoratului. O fac automat, precum negustorii care își aștern legumele pe tarabe cu partea aspectuoasă la vedere. Cumpărătorul precaut, întoarce roșia pe toate părțile înainte de a o așeza în pungă, pentru ca nu ajungă acasă cu putreziciuni.

Să fie limpede, așa cum am mai scris, o asemenea unire, de fapt reunificare, ar fi un act legitim, din motive cred eu limpezi pentru oricine a citit ceva istorie. România a fost tâlhărită de acest teritoriu din acea apucătură cotropitoare care nu a făcut nicio deosebire între gansterismul țarist și cel bolșevic. Deci clar, dezideratul este unul legitim. Dar cu ce posibile urmări?
400.000 de etnici ruși
Ajunși în acest punct, să privim leguma din toate unghiurile. Dacă un asemenea scenariu s-ar realiza, satisfacția reîntregirii teritoriale a ceea ce a fost cândva într-o bună măsură România Mare, ar însemna pe lângă multe altele și o modificare serioasă de natură demografică. S-ar schimba brusc mărimea și structura populației României. Peste noapte, din 3.000.000 de cetățeni din teritoriul de peste Prut, vreo 9%, adică în jur de 400.000 de etnici ruși ar deveni și ei cetățeni ai unei Românii reunificate.

400.000! Asta, ca să știm exact despre ce vorbim. Cum ar fi și firesc, acești etnici ruși ar dori să fie reprezentați politic, fapt absolut realizabil în spiritul democrației. Ar putea face asta după modelul etnicilor maghiari, adică să-și facă un udemere al lor, al cetățenilor români etnici ruși, o uniune democratică a rușilor din România, UDRR. Ar putea zice cineva ceva? Nu, cu siguranță. Dar!
Principalul argument al lui Vladimir Putin
Dar cam de cine să credem că ar asculta liderii acestui partid, de care capitală, de București, sau de Moscova? Nu mai spun, la acest număr de cetățeni români etnici ruși s-ar mai adăuga sumedenie de ziși „moldovani”, care se simt ruși. Sunt foarte mulți. Și care, ca la un semn ar putea prinde a se văieta către Kremlin că sunt prost tratați, discriminați, persecutați și tot așa, de către „fasciștii români”.

Am reușit să pun pe cineva pe gânduri, întrebam în ultimul meu editorial pe această temă? Simte cineva un fior pe șira spinării? Nu mai aveam de adăugat atunci, decât că principalul argument adus de Vladimir Putin în sprijinul atacării statului suveran Ucraina a fost „Strigătul de ajutor al fraților noștri ruși, călcați în picioare de regimul nazist de la Kiev”.
Am avea 300.000 de români, cetățeni ruși
Am revenit pe subiect, pentru că la el, la părțile putrede ale tomatei care ne este arătată doar din partea strălucitor-sănătoasă, s-au mai adăugat unele elemente care nu pot fi trecute cu vederea decât din rea-intenție sau mare ignoranță. Primul, este acela că oficialitățile Republicii Moldova estimează la 280.000-300.000 numărul cetățenilor moldoveni care dețin și cetățenie rusească. În cazul unei unirii, aceștia și-ar păstra calitatea de cetățeni ruși, dar ar dobândi-o și pe cea românească.

Să revenim la argumentul principal al atacării Ucrainei de Federația Rusă, cel cu „Strigătul de ajutor al fraților noștri ruși...”. Să așezăm lângă el faptul că oricând un asemenea strigăt ar putea fi invocat pentru o „operațiune militară specială” rusească pe teritoriul României. Mai ales că recent, Federația Rusă s-a pregătit pentru așa ceva.
Cu arma în mână, prin lume, la salvat de ruși persecutați
Acum două săptămâni, în 13 mai, Duma de Stat a adoptat o lege care îi permite președintelui să ordone desfășurări de trupe în străinătate pentru „protejarea” rușilor de peste hotare. Legea îi conferă președintelui Vladimir Putin autoritatea de a lua „măsuri necesare” în cazul cetățenilor ruși vizați de arestări, procese sau, atenție mare, „alte persecuții percepute din partea unor națiuni străine sau a instanțelor internaționale”.

Ca să închidem cercul,...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/mirel-curea-editorial-1024x570.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[România are nevoie de o doctrină de comunicare pentru războiul informațional]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/romania-doctrina-de-comunicare-razboiul-informational.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/romania-doctrina-de-comunicare-razboiul-informational.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Există o observație în literatura despre comunicarea de război, formulată de Philip Taylor: când începe un conflict, ambiguitatea devine una dintre primele victime. Societățile aflate sub amenințare tind să simplifice realitatea, să reducă nuanțele și să construiască rapid distincții între agresor și victimă.

Întrebarea pentru o democrație este: cum poate o societate să își păstreze capacitatea de apărare, fără să renunțe la spiritul critic?

Jürgen Habermas avertiza că o comunitate care suspendă reflecția critică în numele urgenței poate deveni vulnerabilă chiar prin pierderea mecanismelor de auto-corecție. O societate democratică are nevoie simultan de coeziune și de dezbatere, nu sunt incompatibile, deși operează la niveluri diferite.

Agresiunea externă nu este un subiect asupra căruia faptele fundamentale pot fi renegociate la infinit. Răspunsul instituțiilor, comunicarea autorităților și deciziile politice ar trebui să rămână deschise criticii publice.

Incidentul de la Galați în care o dronă a pătruns în spațiul aerian românesc, ajungând să provoace răniți, arată asta: daunele fizice limitate (pe moment); impactul informațional a fost major. În doar câteva ore, atenția publică s-a mutat din zona faptelor verificabile în zona interpretărilor, acuzațiilor și confruntărilor politice.

Analiza realizată de Funky Citizens după incident arată că spațiul informațional românesc era deja pregătit pentru exploatarea unui astfel de eveniment: rețele de pagini cu audiențe de milioane de utilizatori au distribuit sincronizat mesaje alarmiste și informații neverificate, iar monitorizarea a peste 14.000 de postări a evidențiat apariția rapidă a unor narațiuni speculative, conspiraționiste și politizate care au concurat cu informațiile factuale și au amplificat confuzia publică chiar când societatea avea mare nevoie de claritate.

Este adevărat că nu fiecare caz de informație amestecată sau prost înțeleasă este automat coordonare externă și asta nici nu transformă orice opinie controversată într-un act de propagandă. Arată însă că infrastructura necesară pentru amplificarea emoției și a confuziei există și poate fi activată la apariția unui incident major. Și asta este una dintre caracteristicile războiului hibrid contemporan. Obiectivul nu este neapărat convingerea majorității populației de o anumită teză, ci crearea unui nivel suficient de confuzie încât consensul asupra faptelor de bază să devină dificil.

Rețelele sociale nu mai pot fi privite exclusiv ca simple platforme de exprimare individuală. Sunt infrastructură strategică pentru circulația informației și, implicit, pentru influențarea percepțiilor publice și prin urmare, discuția despre responsabilitate este necesară.

Responsabilitatea există însă la mai multe niveluri: diferențele de intenție și context contează

Un cetățean care distribuie informații neverificate nu este echivalent cu un actor care participă deliberat la o campanie de manipulare. Un politician care exploatează electoral o criză de securitate nu este automat agent de influență al unei puteri străine. Un jurnalist care pune întrebări incomode nu trebuie confundat cu un propagandist.

Dar este legitim să spunem că anumite comportamente produc efecte care depășesc intențiile celor care le generează. Atunci când un incident de securitate națională este exploatat înainte ca informațiile esențiale să fie verificate, atenția publică se poate deplasa de la analiza agresiunii la conflict intern. Este unul dintre efectele pe care operațiunile informaționale încearcă frecvent să le obțină.

Reglementarea comunicării are instrumente tehnice: identificarea rețelelor coordonate de manipulare, etichetarea conținutului artificial, combaterea comportamentelor neautentice și consolidarea mecanismelor de verificare a informațiilor.

Problema este de a construi reziliență sociale prin reacție instituțională clară. Răspunsul nu este doar reactiv, ci înseamnă comunicare instituțională rapidă, în criză, dublată de capacitatea tehnică de detecție a coordonării din social-media, ca publicul să fie informat rapid despre narațiunile false care circulă în spațiul online.

Incidentul de la Galați oferă o imagine concentrată a modului în care funcționează astăzi un atac hibrid: presiune militară, competiție informațională, amplificare digitală și polarizare politică. România are nevoie de o cultură a securității informaționale suficient de matură încât să poată susține simultan și apărarea țării și păstrarea standardelor democratice. Pare doar teorie.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Cursul nominal de schimb. De ce nivelul și volatilitatea nu spun același lucru]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/cursul-nominal-de-schimb-de-ce-nivelul-si-volatilitatea-nu-spun-acelasi-lucru.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/cursul-nominal-de-schimb-de-ce-nivelul-si-volatilitatea-nu-spun-acelasi-lucru.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Într-o perioadă caracterizată prin episoade frecvente și imprevizibile de volatilitate pe piețele internaționale, înțelegerea modului în care aceasta se propagă și influențează comportamentul participanților și ancorarea așteptărilor este tot mai necesară și relevantă pentru calibrarea adecvată a politicilor economice.

De aceea am ales să abordez un subiect care solicită o analiză atentă și, de ce nu, nuanțată, respectiv nivelul cursului de schimb și volatilitatea pieței valutare, pentru a evidenția dimensiunile diferite prin care acestea se manifestă.

Deprecierile semnificative ale leului ce au avut loc la sfârșitul anilor 2000, respectiv după criza financiară din 2008-2009, au creat un val de emoție cu privire la acest subiect.

Acest val de emoție s-a materializat sub o formă de sensibilitate a românilor față de potențiale deprecieri viitoare ale leului într-o perioadă în care, paradoxal, leul a arătat o volatilitate mai redusă decât celelalte monede din regiune (a se vedea graficul de mai jos).

Fig.1: Volatilitatea cursurilor de schimb față de euro în state din regiune care au adoptat țintirea inflației

&nbsp;

[caption id="attachment_4731962" align="alignnone" width="1200"] Volatilitatea cursurilor de schimb față de euro. sursa: BNR[/caption]

În ultimul an, în contextul tensiunilor politice, dar și al tensiunilor economice și sociale care au urmat adoptării măsurilor de consolidare fiscală s-a readus în prim-plan problematica din jurul cursului de schimb, generând din nou emoție în acest sens. Diverse dezbateri au avut loc în diferite medii sociale, unele dintre ele bazându-se pe argumente științifice, altele mai puțin.

Este important de subliniat faptul că dezbateri despre problematica cursului de schimb există și între economiști, chiar și între cei cu o experiență importantă în această zonă de interes. Multe dintre acestea s-au concentrat asupra ipotezei de supra-apreciere a leului în raport cu moneda europeană, respectiv, despre intervențiile băncii centrale în piața valutară. Din cele observate, cele două puncte menționate erau abordate de cele mai multe ori în cadrul dezbaterilor într-o formă de echivalență.

În această scurtă expunere doresc să dezbat din punct de vedere științific importanța pe care nivelul, respectiv, volatilitatea cursului nominal de schimb le au asupra echilibrelor macro-financiare. De altfel, punctul central al acestei expuneri este faptul că nivelul și volatilitatea cursului de schimb sunt două concepte total diferite, iar importanța lor pentru sectorul economic real, fiscal și cel financiar diferă semnificativ.

Subliniez faptul că problematica din jurul cursului de schimb este una extrem de complexă, întrucât acesta este un nod de interacțiuni între diverse sectoare ale economiei, zona fiscală și monetară, precum și sistemul financiar. Voi începe prin a dezbate succint cu privire la nivelul cursului de schimb.

Un concept important pentru macroeconomiști este cursul real de schimb, care arată prețul relativ al bunurilor din două țări. Mai exact, cursul real de schimb arată rata la care putem tranzacționa bunuri dintr-o anumită țară pentru bunuri din altă țară.

De exemplu, dorim să comparăm prețul relativ a două produse de panificație, să zicem un croissant, cu aceleași particularități în termeni de cantitate și calitate. Dacă un croissant costă 1,5 euro în Franța, asta înseamnă 7,8 lei în condițiile unui curs nominal de schimb de 5,2 lei pe un euro. Dacă în România un croissant cu aceleași particularități costă 6,5 lei, atunci o aproximare pentru cursul real de schimb va fi 0.833 (6,5 lei / 7,8 lei).

Rezultatul arată că prețul pentru un croissant în Franța va fi cu aproximativ 16,7 % mai mare, iar țara noastră are un avantaj comparativ în acest sens (acesta este un exemplu didactic, însă atunci când analizăm cursul real de schimb, este esențial să precizăm convenția utilizată pentru exprimarea cursului nominal de schimb: prețul monedei naționale exprimat în monedă străină sau prețul monedei străine exprimat în monedă națională).

Cursul real efectiv de schimb (Real Effective Exchange Rate – REER) reprezintă unul dintre cei mai utilizați indicatori pentru evaluarea competitivității externe a unei economii. Acesta reflectă evoluția unei monede naționale în raport cu un coș de valute ale principalilor parteneri comerciali, ajustând totodată diferențele dintre nivelurile de preț sau de inflație dintre economii. Prin urmare, REER oferă o perspectivă mai cuprinzătoare asupra competitivității externe decât simpla analiză a cursului nominal de schimb.

Un alt concept central în literatura privind cursul de schimb este cel de curs de schimb de echilibru. În acest sens, Driver și Westaway (2004) identifică un număr ridicat de metode utilizate pentru estimarea nivelului de echilibru al cursului de schimb. Printre cele mai cunoscute abordări se regăsește modelul Behavioural Equilibrium Exchange Rate (BEER), dezvoltat de Clark și MacDonald (19...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/05/Leonardo-Badea-Prim-viceguvernator-BNR-789x1200.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Anca și Mareșalul]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/anca-si-maresalul.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/anca-si-maresalul.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În noaptea de 2 spre 3 octombrie 1938, în locuinţa sa din Șoseaua Kiseleff nr. 57, s-a stins din viață mareșalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a în timpul Primului Război Mondial, prim-ministru al României și membru al Academiei Române; avea 79 de ani.

A doua zi după decesul bătrânului ostaș, Nicolae Iorga scria: „Unul din marii domni de oaste pe care i-a dat poporul românesc s-a dus în lumea unde plutesc umbrele glorioşilor săi înaintaşi. Alexandru Averescu nu era numai un mare strateg, chibzuind încet, rece şi sigur planuri în a căror executare nu-l putea tulbura nimic din ce agita sufletul oamenilor slabi…lui îi datorăm singura iniţiativă din Marele Război şi acea încredere în oastea noastră, aşa de greu lovită, prin care ne-am putut reface pentru a recâştiga măcar onoarea. El nu era un pregătitor de istorie, ci însăşi garanţia ei”.

Averescu a rămas în istoria modernă ca una dintre marile figuri ale poporului român; într-un moment în care statul român părea aproape prăbuşit, cu armata retrasă în Moldova, decimată de înfrângeri, foamete şi epidemii, generalul a reuşit să redea soldaţilor încrederea că România nu era încă învinsă.
Victoria de la Mărăşti şi rezistenţa eroică de la Oituz au devenit nu doar succese militare, ci simboluri ale supravieţuirii naţionale.
Pentru milioane de români, numele lui Averescu a ajuns să însemne disciplină, onoare şi credinţa că destinul unui popor poate fi salvat de voinţa şi caracterul câtorva oameni excepţionali.

"Severitatea generalului Averescu este binecunoscută în armata sa. ... Nu există iertare pentru un laș, oricine ar fi el. Am fost de față acum câteva zile la execuția unui tânăr și bogat ofițer de rezervă de cavalerie. Și-a retras detașamentul dintr-o poziție fără motiv sau ordin; a fost judecat și împușcat patru zile mai târziu.

Dacă generalul Averescu este strict cu delincvenții, curajoșii știu că vor găsi în el cel mai bun prieten și protector. Contactul său cu subordonații este atât de strâns încât ajunge să afle cel mai mic act de vitejie și îl răsplătește, pe cât posibil personal, pe omul care l-a făcut.” (Corespondentul ziarului The Times la Cartierul General Român, 10 februarie 1917).

La 14 iunie 1930, Alexandru Averescu a fost avansat la gradul de mareșal de către regele Carol al II-lea; această înaltă demnitate militară i-a fost conferită în semn de recunoaștere a meritelor sale excepționale și a faimei câștigate în timpul Primului Război Mondial.
Originar din Basarabia istorică, mareșalul Alexandru Averescu s-a născut în comuna Babele, situată pe malul estic al lacului Ialpug, nu departe de Ismail.
În semn de omagiu pentru cel care avea să devină unul dintre cei mai importanți comandanți militari și oameni de stat ai României, localitatea i-a purtat o vreme numele: comuna General Al. Averescu.

După ocuparea Basarabiei și instaurarea dominației sovietice, autoritățile URSS au șters însă până și această legătură simbolică cu istoria română. În anul 1947, comuna a fost rebotezată Ozerne (Oziornoe), denumire pe care o poartă și astăzi, aflându-se în regiunea Odesa din Ucraina, unde, prin „grija” atentă a autorităților a continuat, sub alte forme, politica de estompare a memoriei și identității românești din sudul Basarabiei.

Babele este una dintre cele mai mari localități cu populație românească din sudul Basarabiei și, probabil, una dintre cele mai puternice vetre de identitate românească din Bugeac. Cei peste 5.300 de locuitori ai săi au păstrat cu sfințenie limba, tradițiile și conștiința apartenenței lor naționale, într-un spațiu supus timp de decenii presiunilor de deznaționalizare și rusificare. Dacă mai găsești astăzi prin sat doi-trei ruși sau bulgari, aceasta nu schimbă realitatea fundamentală: Babele a rămas o așezare profund românească, un adevărat bastion al românismului în sudul Basarabiei.
Există momente în care o afirmație spune mai mult despre cel care o rostește decât despre persoana împotriva căreia este îndreptată.
Așa s-a întâmplat și atunci când Anca Alexandrescu, excelenta moderatoare a emisiunii „Culisele statului paralel” de la Realitatea Plus, a întrebat, cu o indignare aproape teatrală: „Chiar nu mai avem români care pot să conducă țara asta?”, referindu-se la faptul că Eugen Tomac - nume vehiculat ca posibilă nominalizare pentru funcția de premier - ar fi avut, formal, cetățenie sovietică sau ucraineană.

Problema unui asemenea discurs este că, înainte de a transforma biografia unui om într-un rechizitoriu identitar, ar trebui să cunoști puțină istorie. Nu istorie de studio TV, cu breaking news și patriotism de decor, ci istoria reală a românilor din afara granițelor actuale ale statului român. Altfel, el poate trăda o formă profundă de provincialism intelectual și național: incapacitatea de a înțelege că România nu se reduce la teritoriul ei administrativ desenat astăzi pe hartă, incapacitatea de a înțelege că doar statul are granițe, nu și națiunea.
Eugen Tomac este român. Nu „a...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Nu flancul estic, ci frontul estic!]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/nu-flancul-estic-ci-frontul-estic-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/nu-flancul-estic-ci-frontul-estic-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[„Vrem parteneri, nu dependenți" — Elbridge Colby, Ministerialul de apărare NATO, februarie 2026 (viziunea lui Elbridge Colby asupra Europei, NATO și a frontului estic)

O lamurire necesară pentru că argumentația actual nu mai stă în picioare: de la „flanc estic” la „front estic”-schimbarea care redefinește securitatea Europei. Termenul de „flanc estic” devine insuficient pentru a descrie realitatea strategică a Europei după 2022. În logica NATO clasică, flancul reprezenta periferia protejată de un centru occidental puternic, dominat militar de Statele Unite. Astăzi însă, geografia războiului și schimbările doctrinare de la Washington modifică fundamental această ecuație.

România, Polonia și statele baltice nu mai sunt doar margini defensive ale Alianței, ci zone aflate în contact direct cu un conflict activ și cu o Rusie aflată în proces accelerat de reînarmare. În paralel, doctrina strategică promovată de Elbridge Colby presupune reducerea rolului convențional american în Europa și transferarea responsabilității apărării către europeni. În aceste condiții, ideea unui „centru protector” american începe să se erodeze, iar statele de pe linia estică sunt obligate să funcționeze ca primă linie de apărare. Incertitudinea politică de la Washington, ilustrată recent prin oscilațiile privind trupele americane din Polonia, accentuează și mai mult această transformare. Din perspectivă strategică, Europa de Est nu mai operează ca un simplu flanc al NATO, ci ca un veritabil ”front estic” al securității europene.
NATO fără America — cât mai e ficțiune și cât e deja realitate?
Reducerile anunțate recent la Bruxelles de emisarul Pentagonului vizează exclusiv „NATO Force Model”, cadrul creat după invazia rusă din 2022 pentru a consolida apărarea Alianței. În esență, Washingtonul retrage tocmai capabilitățile suplimentare introduse după începutul războiului din Ucraina. Totuși, comparația cu perioada de dinainte de 2022 este înșelătoare. Înaintea invaziei ruse nu exista un mecanism formal prin care submarinele și bombardierele strategice americane să fie alocate unui fond NATO de forțe de criză. Aceste capabilități au fost integrate în arhitectura Alianței abia după 2022, ca răspuns direct la noul context de securitate. De aceea, retragerea completă a submarinelor din planificarea NATO este fără precedent. Nu reprezintă o simplă revenire la situația anterioară anului 2022, ci o reducere sub orice nivel istoric recent al contribuției americane la descurajarea convențională a Alianței.

NATO însuși a recunoscut existența unei „supra-dependențe” de Statele Unite, confirmând că nivelul de implicare atins după 2022 a fost excepțional. În privința trupelor, situația este mai nuanțată. După prima agresiune rusă împotriva Ucrainei, în 2014, Statele Unite mențineau aproximativ 60.000 de militari în Europa. După invazia pe scară largă din 2022, administrația Biden a trimis încă aproximativ 20.000 de militari, ridicând efectivele la circa 84.000. Retragerea actuală a 5.000 de militari din Germania nu coboară încă prezența americană sub nivelul post-2022. Cu toate acestea, comandantul suprem al forțelor aliate din Europa (SACEUR) a confirmat că vor urma reduceri suplimentare în anii următori, ceea ce indică o traiectorie care ar putea duce efectivele americane sub pragul existent înainte de războiul din Ucraina.

Un element nou și deosebit de important este impactul asupra livrărilor de armament. Pentagonul a informat aliații că trebuie să se aștepte la întârzieri, deoarece Statele Unite își refac stocurile de muniții consumate în conflictul cu Iranul. Printre statele afectate se numără Marea Britanie, Polonia și Lituania. Astfel, Europa nu se confruntă doar cu perspectiva unei prezențe militare americane reduse, ci și cu limitarea accesului la resursele logistice și industriale pe care și-a bazat planificarea de apărare în ultimele decenii.

Concluzia este clară: în cazul capabilităților strategice — submarine, bombardiere și aeronave de realimentare în zbor — retragerea americană depășește orice precedent din perioada post-Război Rece. În cazul trupelor, nivelurile actuale rămân încă peste cele de dinainte de 2022, însă direcția indicată de Washington și confirmată de NATO sugerează că această situație ar putea fi temporară. Întrebarea nu mai este dacă Europa va trebui să preia o parte mai mare din povara propriei apărări, ci cât de repede va reuși să facă acest lucru.
Cine este Elbridge Colby?
Elbridge Andrew Colby (n. 1979) este actualmente Subsecretar al Apărării pentru Politică al Statelor Unite, funcție pe care o deține din 9 aprilie 2025, în cadrul celui de-al doilea mandat al administrației Trump. Nepotul directorului legendar al CIA, William Colby, el este produsul intelectual al școlilor de elită americane — Harvard și Yale — și al tradiției realiste a gândirii strategice americane.

Colby nu este un politician clasic, ci un arhitect de strategie. El a redactat Strategia Națională de Apărare din 2018 (pr...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Un film, două festivaluri, doi autori și două posibile cărți:  FITS și TIFF. Cristian Radu și Tudor Giurgiu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/un-film-doua-festivaluri-doi-autori-si-doua-posibile-carti-fits-si-tiff-cristian-radu-si-tudor-giurgiu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/un-film-doua-festivaluri-doi-autori-si-doua-posibile-carti-fits-si-tiff-cristian-radu-si-tudor-giurgiu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Desigur, doamna Irina Margareta Nistor avea dreptate să spună că nu doar regizorul Mungiu trebuie să fie fericit pentru Palme d’Or, ci toată România ar trebui să fie fericită.

Un îndemn căruia e greu să i te împotrivești, chiar dacă citești, în „The Guardian” articolul criticului Peter Bradshow…

În timp ce freamăt, deci, de fericire, nu mă pot abține să nu mă gândesc că după 1989, Occidentul a privit spre Est cu o curiozitate aproape antropologică. Nu era doar interesul pentru o cinematografie nouă, ci pentru o lume care părea ieșită dintr-un tunel istoric inaccesibil privirii occidentale.

Comunismul fusese, pentru Vest, mai ales o abstracțiune ideologică, o temă universitară, un război rece purtat prin discursuri, statistici și frici nucleare. Dintr-odată însă, din România, din Balcani, din fostele republici sovietice, apăreau apartamentele gri, spitalele murdare, coridoarele cu neoane bolnave, mesele cu fețe de masă din plastic, funcționarii obosiți, femeile care fumau în bucătării înguste și oamenii care vorbeau încet, cu o prudență aproape biologică. Vestul descoperea nu teoria comunismului, ci textura lui umană.
Aici începe succesul „noului val” românesc.
Nu doar prin talentul incontestabil al unor regizori, ci și prin faptul că aceste filme ofereau Occidentului ceva ce propriul său cinema nu mai putea produce: șocul realului. Cinema-ul occidental devenise sofisticat, autoreflexiv, tehnic impecabil, dar și saturat de propriile convenții culturale. În schimb, filmul românesc venea cu impresia de document viu, de lume încă neatinsă de lustruirea confortului occidental. Un spectator francez sau german nu privea doar o poveste, ci contempla aproape fascinat un ecosistem uman perceput ca exotic în interiorul Europei însăși.

Treptat însă, această fascinație a produs și un efect pervers. Mizeria a devenit nu doar subiect, ci capital simbolic. Camera fixă, blocul cenușiu, tăcerea apăsătoare, umilința birocratică, frigul moral — toate au început să funcționeze aproape ca semne de autenticitate garantată.
Occidentul părea să spună: „Asta este adevărata Europă de Est. Asta vrem să vedem.”
Iar multe cinematografii estice au înțeles rapid mecanismul. Suferința devenea exportabilă. ”Mizerabilismul” - cum a fost botezat - devenea lizibil internațional.

În paralel, marile teme intelectuale ale cinemaului european — metafizica lui Bergman, criza spirituală a lui Tarkovski, rafinamentul moral al lui Kieslowski, neliniștea culturală a lui Antonioni — începeau să pară aproape prea abstracte pentru o epocă dominată de emoția imediată și de realismul brutal. Festivalurile nu mai căutau neapărat idei mari, ci intensități recognoscibile. Nu transcendența, ci trauma. Nu filosofia, ci rana.

În acest context, faptul că valoarea unui film ajunge să fie măsurată prin „douăsprezece minute de aplauze la Cannes” spune ceva profund despre epoca noastră culturală. Aplauzele au devenit o formă de bursă emoțională. Ele nu mai indică doar aprecierea artistică, ci participarea colectivă la un ritual mediatic al sensibilității. Cronometrul aplauzelor funcționează aproape ca indicele Dow Jones al prestigiului cultural contemporan. Într-o civilizație dominată de reacție instantanee și de vizibilitate, emoția cuantificabilă bate reflecția lentă.
Succesul unor regizori precum Cristian Mungiu nu poate fi redus simplist la această logică, fiindcă există acolo talent real, rigoare și inteligență cinematografică.
Dar este imposibil să ignorăm că Occidentul cultural contemporan pare atras mai ales de estetizarea  suferinței și precarității. Suferința periferiei devine consum cultural pentru centrele prospere ale Europei. Un apartament decrepit din Bacău sau un spital murdar din provincie capătă, pe ecranul unui festival occidental, aproape funcția unei revelații morale.

Există aici ceva tulburător: după ce Europa de Est a fost decenii întregi izolată politic, ea riscă să fie integrată cultural mai ales prin propriile ruine. Ca și cum Vestul ar accepta Estul nu pentru ideile lui, pentru filosofia lui, pentru marile lui tradiții intelectuale, ci pentru capacitatea lui de a furniza autenticitate prin suferință.

Poate că adevărata întrebare nu este de ce aceste filme au avut succes, ci de ce Occidentul contemporan pare incapabil să mai creadă că marile adevăruri ale artei pot veni și din frumusețe, din contemplație sau din idei. De ce are nevoie mereu de o bucătărie săracă, de un copil abandonat, de o tăcere apăsătoare într-un bloc cenușiu pentru a simți că atinge „realul”.
Există poate ceva semnificativ în faptul că, în ultimul film ale lui Cristian Mungiu, decorul mizeriei pare să se deplaseze geografic fără ca structura emoțională să se schimbe cu adevărat.
Dacă în primele filme apărea România postcomunistă, cu toate reziduurile ei morale și materiale — spitale, sate uitate, apartamente sufocate de frig și compromis — acum precaritatea poate deveni occidentală, nordică, aproape scandinavă, fără ca mecanismul profund...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Demontarea manipulării. Cum încearcă propaganda rusească să nege realitatea dronei căzute la Galați]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/demontarea-manipularii-propaganda-ruseasca-nege-dronei-cazute-galati.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/demontarea-manipularii-propaganda-ruseasca-nege-dronei-cazute-galati.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Imediat după ce o dronă rusească a lovit un bloc de locuințe din Galați, provocând panică, răniți și evacuarea zeci de cetățeni, mașinăria de dezinformare și agenții de influență ai Rusiei au intrat în alertă maximă.

O să găsiți o mulțime de postări și puncte de vedere care să conteste paternitatea Kremlinului în atacul asupra orașului. Eu am găsit câteva, de aceea vreau să demontez rapid narativele manipulării lansate pe piață.
Propaganda rusească în acțiune
Strategia este una clasică, extrasă direct din manualul de război hibrid de la Kremlin:

 	relativizarea certitudinilor,
 	inocularea neîncrederii în instituții,
 	specularea unor detalii tehnice scoase din context

și, în final,

 	inversarea rolurilor dintre agresor și victimă.

O analiză atentă a mesajelor care circulă în spațiul online în spatele paravanului de „analiză independentă” scoate la iveală tehnicile de manipulare.

Modalitatea prin care se încearcă acreditarea ideii că drona nu ar fi fost rusească, ci mai degrabă o „înscenare” ucraineană sau o operațiune sub steag fals.
Tehnica „falsului silogism tehnologic”: Specularea dimensiunilor dronei
Pentru a sili publicul să respingă din start varianta oficială (atacul rusesc), propaganda agață o întreagă teorie de o declarație preliminară a primarului localității, care ar fi numit aparatul „o dronă de mici dimensiuni”.

Cum se manipulează e destul de evident. Se construiește un scenariu rigid: Rusia folosește doar drone masive de tip Shahed/Geran-2 (de mărimea unei mașini), care ar trebui să radă blocuri întregi din temelie.

Dacă geamurile apartamentelor vecine au rămas intacte și pagubele nu sunt apocaliptice, concluzia manipulatoare este că „e imposibil să fie o dronă rusească, pentru că una mică nu ar avea combustibil să ajungă din Rusia”.
Adevărul omis
Propaganda „uită” în mod convenabil că dronele rusești Shahed nu decolează adânc, din interiorul Rusiei, pentru a lovi sudul Ucrainei, ci din Crimeea ocupată sau din zonele de frontieră din apropierea Deltei Dunării.

Mai mult, o dronă interceptată de apărarea antiaeriană, așa cum indică ridicarea aparatelor F-16 și a elicopterelor, își poate pierde încărcătura principală, poate exploda parțial în aer sau se poate prăbuși doar din cauza combustibilului rămas și a propulsiei cinetice.

Ceea ce explică pagubele localizate la nivelul tavanului și al holului, fără prăbușirea clădirii.
Inocularea conspiraționismului: „Ce ascunde Brigada Antiteroristă?”
O altă tactică clasică de dezinformare este transformarea măsurilor standard de siguranță în „dovezi” ale unei mușamalizări.

Și aici manipularea este cam grosolană. Se pune o întrebare retorică cu tentă subversivă: De ce zona este securizată de Brigada Antiteroristă a SRI și nu de pompierii de la ISU?

Sugestia perfidă este că autoritățile interzic accesul în bloc „tocmai pentru a se acoperi evidențele” și a ascunde faptul că drona nu ar fi rusească.
Adevărul omis
În absolut orice stat membru NATO, prăbușirea unui dispozitiv militar străin, nedeclarat și potențial exploziv pe teritoriul național este, prin definiție, un incident de securitate națională și un potențial act terorist/agresiune hibridă.

Prezența geniștilor și a structurilor antiteroriste este obligatorie pentru strângerea probelor de la fața locului. Este nevoie de colectarea tuturor fragmentelor de motor, a numerelor de serie, a tipului de explozibil, pentru expertiza criminalistică militară, nu pentru a „ascunde” dovezi de ochii locatarilor.
Teoria conspirației financiare și mutarea vinei pe Ucraina
Punctul culminant al narațiunii de manipulare mută reflectorul de pe agresiunea Federației Ruse asupra intereselor economice ale Ucrainei și ale aliaților occidentali.

Cum se manipulează în zona aceasta? Se folosește tehnica Qui prodest?/Cui folosește?.

Mesajul susține că incidentul este „cusut cu ață albă” pentru a speria populația și a forța România să acceseze credite militare sau programe de înarmare, cum este programul SAFE.

De aici și până la concluzia halucinantă că „rămâne ipoteza unei drone trimise voit de Ucraina spre România” nu mai este decât un pas.

Se face astfel o legătură forțată cu alte incidente din statele baltice, unde propaganda rusă a susținut, de asemenea, că dronele erau ucrainene.
Scopul final al dezinformării tip propaganda rusească
Orice pseudo-analiză, va folosi expresii populare, tip „e prea ca la țară”, „întreb, nu dau cu parul” pentru a mima bunele intenții și scepticismul cetățenesc, are un singur scop: să destabilizeze.

Prin transformarea unui atac rusesc evident într-o dezbatere sterilă despre „mărimea dronei” și „interesele Ucrainei”, propaganda reușește să dilueze responsabilitatea Moscovei.

În timp ce structura blocului din Galați este expertizată, iar răniții primesc îngrijiri, pe frontul informațional se duce o bătălie la fel de periculoasă.

Refuzul de a accepta realitatea radarului și a probelor clare în favoarea unor scenarii specu...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/05/dan-andronic-editorial.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ce se întâmplă când ANI dă cu bâta-n baltă și în cariera unui expert în poligraf]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ce-se-intampla-cand-ani-da-cu-bata-n-balta-si-in-cariera-unui-expert-in-poligraf.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ce-se-intampla-cand-ani-da-cu-bata-n-balta-si-in-cariera-unui-expert-in-poligraf.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[De când a fost înființată, Agenția Națională de Integritate (ANI) s-a făcut cunoscută prin bâta cu care a altoit politicieni din tot spectrul existent. Au fost și persoane fără legătură cu politica, dar puțin sau deloc mediatizate. Spre exemplu, Agenției i-a cășunat pe un expert în poligraf de la Poliția Capitalei, pe care l-a cercetat timp de 6 ani până a produs un raport de incompatibilitate.

O sesizare primită în 2017 la ANI a transformat viața conf. univ. comisar-șef dr. Kiss Csaba într-un calvar. Polițistul este una dintre figurile cunoscute din domeniul psihologiei judiciare și al tehnicii poligraf din România, un ofițer de la Poliția Capitalei cunoscut de mulți jurnaliști pentru rezultatele pe care le-a obținut împreună cu colegii de la Departamentul Omoruri.

Ce se întâmplă când ANI dă cu bâta-n baltă și în cariera unui expert în poligraf

Agenția a început verificările cu privire la o presupusă încălcare a legii incompatibilității. Câteva luni mai târziu, în 2018, Recorder a produs un articol despre Kiss Csaba. Acuzația viza incompatibilitatea psihologului judiciar, ofițer în cadrul Poliției Capitalei (DGPMB), semnalată și în sesizare.

„Csaba Kiss este șeful Laboratorului de Psihologie Criminalistică din cadrul Poliției Capitalei. Pe de altă parte, tot el este șeful unui ONG numit Asociația Română de Psihologie Judiciară, care îi formează pe viitorii experți-poligraf. Și apoi, în calitate de Președinte al Comisiei de psihologie pentru apărare, ordine publică şi siguranță natională din cadrul Colegiului Psihologilor din România, tot el le eliberează atestatele de liberă practică”, scria Recorder.

Anchetă ordonată de ministrul Carmen Dan, după articolul din Recorder

Expertul Poliției, omul care testa toți infractorii cu poligraful, era deja găsit vinovat de către Recorder. Jurnalistul susținea că acei tineri care vroiau să lucreze în subordinea sa, adică „psihologii care vor folosi aparatul poligraf în Poliție sunt îndrumaţi mai întâi să urmeze cursuri de specializare şi să obțină atestat de liberă practică chiar de la viitorul lor şef. Toată operațiunea costă cel puțin 14.000 de lei. Cu chitanță”.

Era o relatare de fapte, nu o investigație cu probe complete. Efectul a fost însă devastator.

Direcția de Control Intern al IGPR a declanșat anchetă cu privire la cele sesizate. Ofițerii au raportat ministrului Carmen Dan, șefa Internelor la acea vreme, că nu s-a constatat nicio infracțiune. S-a sugerat că, dacă există vreo încălcare de lege, doar Agenția Națională de Integritate poate stabili.

Degeaba expertul Poliției Capitalei a negat acuzațiile, a dat explicații despre activitatea extra-judiciară care nu încalcă legea incompatibilității. ANI a început verificările împotriva lui și, după 6 (șase) ani a întocmit un raport de evaluare în care Kiss Csaba era acuzat.

Și ANI a fost folosită ca bâtă politică

Nu ar fi fost pentru prima dată când, atunci când trebuia scuturat din pom un anume personaj și nu erau fapte de corupție ca să intervină DNA, se apela la ANI. Se intra mereu într-o horă, super mediatizată, iar personajul vizat de acuzații abandona funcția și se preocupa de angajarea unui avocat.

Să ne amintim cum în 2012, patru demnitari de la PNL au fost victimele unui comunicat ANI, menit de a-i scoate de pe lista cu nominalizări pentru funcții importante în stat. Șansa a fost că minciunile au fost atât de evidente, iar acuzații au știut să pareze rapid cu probe, încât tot demersul ANI s-a fâsâit.

Crin Antonescu, președinte al PNL, a declarat atunci pentru EVZ că este "pe deplin solidar" cu cei patru demnitari acuzaţi de incompatibilitate, precizând că "până la proba contrarie" aceştia nu ar trebui să demisioneze din funcții şi că "nu face ANI alegeri în România, fac cetăţenii României".

Președintele Klaus Iohannis s-a confruntat și el cu un dosar și proces cu ANI, doi ani de zile. În aprilie 2013, ANI a susținut că Iohannis s-a aflat în incompatibilitate deoarece a deținut simultan funcția de primar al Sibiului și calitatea de reprezentant al municipiului în Adunarea Generală a Acționarilor (AGA) la societățile Apă Canal și Piețe.

La începutul anului 2015, la două luni după ce câștigase funcția de președinte al României, Înalta Curte de Justiție l-a achitat, considerând că nu a fost vorba de incompatibilitate faptul că a făcut parte din AGA. Atunci nu era Lia Savonea președintele Curții Supreme.

9 ani de anchete și procese pentru un verdict 

Cum poate un profesionist care nu a furat, care a stat față în față cu infractori ca să afle, științific, dacă mint și sunt vinovați de fapta pentru care erau cercetați, să-și trăiască viața sub povara gândurilor că trebuie să dovedească că nu e vinovat? Probabil că e greu. Iar când totul se lămurește, nimeni din cei care inițial au aflat că ești un ins necinstit, nu mai află că judecătorii ți-au făcut dreptate după ani de zile și nu ești cel hulit pe suspiciuni.

Am aflat că, recent, s-a pus capăt procesului d...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/02/simona-editorial.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[O nouă armă a terorii]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/o-noua-arma-a-terorii-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/o-noua-arma-a-terorii-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[O armă teribilă este ascunsă în spatele unei imagini idilice, promovată pe reţelele de socializare. Arma terorii. Un clip ce pare inofensiv. Un peisaj mirific de la noi, pentru că vorbesc acum despre mesajul adresat românilor, plin de munţi împăduriţi şi un râu care curge vesel şi cristalin printre ei.

Dar în fundal şi câteva utilaje ruginite, care se vede că sunt abandonate demult. În prim plan, un tânăr zâmbitor ne spune, arătând spre râu, ce bine este că el curge nestingherit de un baraj  de hidrocentrală, pentru că astfel lostriţa (o specie de peşte de apă de munte, rudă cu păstrăvul, declarată de mulţi ani monument al naturii) poate trăi şi reproduce în voie.
Ce minunat este să ai râuri prin care zburdă lostriţe.
Ce uită să ne spună clipul, este că lostriţa trăieşte în toate râurile de munte din România, nu numai îl locul unde începuse construcţia, în urmă cu mai bine de cincisprezece ani, a unui baraj pentru o hidrocentrală, acum abandonat. Deci, nu se reproduce numai fix pe locul unde ar fi fost barajul, ci în toate râurile unde trăieşte. Sau, singurul mnascul lostriţă pentru reproducere, un fel de taur comunal, sau lostriţcomunal dacă vreţi, nu trăieşte decât acolo unde s-ar fi dorit construcţia barajului.

Nici nu ni se spune cum de, în ciuda faptului că lucrările la construcţia hidroenergetică au început în urmă cu mai bine de 15 ani şi s-a lucrat ceva la ea, totuşi, până acum, lostriţa nu a fost deloc deranjată sau stresată de la reprodus şi se află şi astăzi în acele locuri. De ce finalizarea barajului ar fi pus capăt existenţei speciei. Ar fi rămas masculii de o parte, iar femelele de cealaltă parte a barajului, fără putinţa de a se mai întâlni vreodată?
Am vorbit în repetate rânduri despre cum aceleaşi ONG-uri blochează dezvoltarea României.
Fie că este vorba despre o construcţie strategică din domeniul energetic, fie că este vorba despre capacităţi industriale, strategice şi ele, fie că este vorba despre legi care să deblocheze în vreun fel prăbuşirea ţării noastre. De fiecare dată, ONG-urile cu pricina, mereu aceleaşi, câştigă în Justiţie. Şi o hotărâre judecătorească, luată de cele mai multe ori pe motive absolut fatasmagorice, care, dacă nu ar avea consecinţe catastrofale, ar stârni râsul, le dă dreptate şi totul se blochează. Infrastructură energetică strategică, infrastructură de transport strategică. Tot!

De astă dată, lucurile sunt şi mai grave şi privesc întreaga planetă. Şi, desigur, şi România, pentru că, deşi de multe ori nu pare, judecând după ce se întâmplă pe plaiurile mioritice, suntem şi noi pe planeta asta.

Un articol-bombă din ziarul „The Guardian” o publicaţie care a fost în primele rânduri în susţinerea măsurilor aberante de restrângere a drepturilor cetăţeneşti în timpul pandemiei de coronavirus, ar trebui să ne pună în alertă. Pe noi, cetăţenii de rând ai planetei, cei care suntem vizaţi de noua armă  a politicii globale a terorii. Natura.
Dacă nu a mers cu Hantavirusul plimbat pe un vapor de croazieră, dacă şi încercarea cu Ebola nu a dat rezultate şi nu s-a declanşat isteria generală, atunci au găsit altceva. Natura!
Care, dacă nu-i ascultăm pe ei şi nu facem ce vor ei, ne poate pune viaţa în pericol. Pentru că trebuie să fim ţinuţi în teroare. Întotdeauna, ceva trebuie să ne ameninţe, pentru ca autorităţile să aibă de ce să ne protejeze. Şi cum altfel să ne protejeze decât impunându-ne restricţii. Impunându-ne stări de necesitate, urgenţe sanitare din cauza cărora trebuie să ascultăm orbeşte ordinele lor aberante. Din cauza cărora se amână alegeri. Din cauza cărora se calcă în picioare drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. În numele unui bine pe care, vrem, nu vrem, trebuie să-l înghiţim nemestecat pentru că ni se bagă pe gât. La nevoie, cu forţa, aşa cum s-a făcut în ultima pandemie.
Medicii nu mai au credibilitate. Prea ne-au urat înmormântare uşoară, dacă nu ne vaccinăm.
Prea au murit mulţi oameni şi nu din cauza virusului. Atunci, s-au găsit alţi propagandişti, care au credibilitatea neştirbită. Meteorologii. Cu ce să te mintă meteorologii? Ei spun ce arată harta din satelit. Plouă, sau nu. E soare, sau nu. Era gluma cu minciuni ca la meteo. Dar era o simplă glumă. Vectorii de propagandă, meteorologii, sunt perfect aleşi. Nu numai pentru credibilitatea pe care o au, dar şi pentru faptul că rubricile meteo de la jurnalele de ştiri ori din ziare sunt urmărite de un public numeros. Oricine este interesat de starea vremii, fie numai şi pentru a şti cum să se îmbrace când pleacă de acasă.

Ei bine, inclusiv prin această rubrică aparent obiectivă, se face deja propagandă pentru noua armă a terorii care ni se pregăteşte. Aţi observat că nu se mai anunţă că plouă, sau ninge, că va fi frig, sau cald. Nu mai există o informare omenească despre starea vremii. Ci totul este sub semnul codurilor. Nu plouă mai tare sau mai încet, ci este cod galben, sau portocaliu, sau roşu de ploi.

Nu bate vântul, ci este cod galben, portocaliu sau roşu de vânt. Şi ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Un G-2 în Pacific, cu China și SUA. Xi și Trump împart lumea. Quo vadis, România? (I)]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/un-g-2-in-pacific-cu-china-si-sua-xi-si-trump-impart-lumea-quo-vadis-romania-i.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/un-g-2-in-pacific-cu-china-si-sua-xi-si-trump-impart-lumea-quo-vadis-romania-i.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Spectacolul cu casa închisă: ,,G-2 sau Arcul peste Pacific’’
În noua „stagiune Trump” de la Casa Albă, afișul diplomatic mondial a suferit o modificare brutală de distribuție. Actorii secundari au fost trimiși la cabine, iar lumina reflectoarelor s-a fixat pe singurul duet într-un tango care contează: Washington și Beijing. Acest „G-2” – a apărut în timpul lui Obama, Trump l-a relansat doar - nu este o construcție instituțională ca multe altele, ci un aranjament tranzacțional de o puritate extremă, un arc de putere întins peste Pacific care lasă restul alfabetului diplomatic – G7, G20 și alte supe reîncălzite, cum se dovedește ONU – la coada trenului. 
Dacă acest tren mai are vagoane, ele sunt oricum de clasa a treia, destinate celor care încă mai cred în comunicatele de presă de la Bruxelles, imaginându-și visători că se pot cocoța pe al treilea loc de pe podiumul mondial. 
Donald Trump a înțeles rapid că lumea nu se mai conduce prin ,,comitete și comiții’’, ci prin înțelegeri directe între grei. Restul? Muzică din fosă, sau zgomot de echipă, ca să-l parafrazez invers pe Fănuș Neagu.

Xi Strategul și Trump Negociatorul: Îmblânzirea neîncrederii
La Beijing, am asistat la un tablou care ar fi făcut deliciul unui regizor de operă: Xi Jinping, afișând acea „privire strategică” de mandarin care vede peste secole, în fața unui Trump care părea să-și fi lăsat acasă arsenalul de tweet-uri incendiare pentru a căuta un raport personal, aproape intim, cu „Împăratul”. Trump nu a făcut economie de complimente, într-o tentativă calculată – el crede că ar fi chiar câștigătoare, pe bună dreptate - de a „administra” valurile de neîncredere care inundaseră anterior relația bilaterală. 

Trump: totul prin dialog. Pardon, nu chiar totul
Dialogul instituțional a devenit, dintr-odată, un mecanism de calibrare a ego-urilor. Cei doi par să fi realizat că e mult mai profitabil să-și împartă zonele de vânătoare decât să se sfâșie în public. Totul, spre disperarea birocraților de la Washington care încă mai caută în manualele de procedură cum să gestioneze un președinte care tratează geopolitica precum un contract de leasing pentru un zgârie-nori. Uneori, prea înalt pentru statura sa, pe care a știut mereu să o depășească cu brio.

Tucidide versus Nvidia: Cosmopolitismul de partid și pragmatismul de mall
Contrastul cultural a fost de un comic absolut, dacă n-ar fi fost atât de revelator. Trump a descălecat la Beijing escortat de un cortegiu de miliardari – cu „chinezul de la Nvidia” transformat în simbol al puterii americane – vrând să arate că America este, înainte de toate, o forță a banului și a tehnologiei. În replică, Xi Jinping i-a oferit o lecție de „cosmopolitism de stat”. 
În funcție de cine-i stă în față, Xi devine un fin intelectual: îi citează lui Trump din Tucidide (capcana de rigoare!), dar dacă interlocutorul e european, scoate din chipiu citate din Platon, Socrate, Dante sau Shakespeare. Ba chiar și din Marx, pentru puriștii de la bază sau cei de serviciu. Acest exces de erudiție afișat în fața unui Trump eminamente tranzacțional este ironia supremă a Beijingului: un lider comunist care îi explică unui capitalist american rădăcinile filosofice ale puterii, în timp ce acesta din urmă calculează în gând deficitul comercial.

Canalul direct: Stabilitate în doză de ambiguitate
S-a stabilit, în sfârșit, acel canal de comunicare directă, un soi de „fir roșu” modernizat, care indică o stabilitate ciudată în relațiile bilaterale. Este o stabilitate ușor ambiguă, desigur, dar care trasează conturul clar al unui G-2 într-o perioadă de incertitudine geopolitică totală. În timp ce restul lumii se întreabă dacă mâine va mai fi pace, Washingtonul și Beijingul și-au creat propria bulă de predictibilitate. 
Acest G-2 funcționează ca un cartel al puterii: pot să se certe pe tarife vamale, dar când vine vorba de structura mare a lumii, ei sunt singurii care au telecomanda. Ambiguitatea nu este un defect, ci o unealtă: le permite să fie și parteneri, și rivali, fără a lăsa pe nimeni altcineva să se bage în discuție.

Egalitate pragmatică: China înparte prima lojă cu America
Dacă în 2017, la prima vizită a lui Trump, China era privită încă de sus, ca o „fabrică a lumii” puțin cam obraznică, astăzi lucrurile s-au schimbat radical. Americanii, prin vocea „pragmaticului” Trump, au acceptat în sfârșit China ca pe o putere egală. Nu mai este vorba despre democratizare sau drepturile omului – teme care îi provocau lui Trump alergie – ci despre recunoașterea forței brute. Trump a oferit Chinei legitimitatea de „peer-competitor” pe care Beijingul o vâna de decenii. Este sfârșitul erei în care SUA dădea lecții de la catedră; acum sunt doi directori în aceeași sală, semnând procese-verbale despre viitorul planetei.
Partea a doua a articolului, cea cu Europa doamnei Kaja Kallas, Rusia, Taiwanul, concluziile și un ,,post scriptum’’ despre România - ,,Quo vadis…din titlu’’ - va fi publicată săptămâna viitoare.]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/07/george.milosan.webp" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Dosarele desecretizate ale istoriei. 60 de ani de la greva marinarilor din Marea Britanie. Generalul Mihai Caraman, asul din mâneca lui Nicolae Ceaușescu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/dosarele-desecretizate-ale-istoriei-60-de-ani-de-la-greva-marinarilor-din-marea-britanie-generalul-mihai-caraman-asul-din-maneca-lui-nicolae-ceausescu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/dosarele-desecretizate-ale-istoriei-60-de-ani-de-la-greva-marinarilor-din-marea-britanie-generalul-mihai-caraman-asul-din-maneca-lui-nicolae-ceausescu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În Marea Britanie, la finele lunii martie 1966, la nici un an și jumătate de la alegerile generale din 1964, câștigate la limită de laburiști (după 13 ani de guvernare conservatoare!), premierul în funcție – Harold Wilson a declanșat alegeri anticipate (snap election), încheiate cu victoria zdrobitoare a partidului aflat deja la butoanele puterii.

Cu o majoritate confortabilă în Parlament, prim-ministrul Harold Wilson și-a stabilit ca obiective majore reducerea ratei anuale a inflației la 3,5% și întărirea lirei sterline, pachetul de măsuri guvernamentale incluzând, printre altele, limitarea creșterilor salariale și sporirea productivității muncii.

Ca urmare, foarte curând, ”luna de miere” dintre guvernul laburist și organizațiile sindicale devenise deja o amintire.
Greva națională din 1966: Marea Britanie sub asediu
Și asta pentru că, în dimineața zilei de 16 mai 1966, la inițiativa Sindicatului Național al Marinarilor (NUS cu, peste 65.000 de marinari și lucrători portuari) a fost declanșată greva generală, protestatarii solicitând mărirea salariilor, reducerea săptămânii de lucru de la 56 la 40 de ore, renunțarea la ideea micșorării duratei concediului de odihnă, îmbunătățirea condițiilor de muncă ș.a.

A fost prima grevă națională după anul 1911, care a durat 47 de zile, a implicat peste 26.000 de marinari, docheri, funcționari portuari și aproape 1000 de nave din întreaga lume, perturbând grav transportul maritim, în special în Londra, Liverpool și Southampton.

Lira sterlină a fost supusă unei presiuni extraordinare, fiind susținută prin vânzarea masivă de dolari din rezervele visteriei Regatului.
Starea de urgență și dilema intervenției militare
Confruntat cu o asemenea situație, cu consecințe majore în plan economic și social, la 23 mai 1966, guvernul laburist a declarat Starea de Urgență, prima de la greva din transporturile feroviare (28 mai 1955), prin care structurile militare erau abilitate să intervină pentru deblocarea navelor și implicarea în diverse activități portuare legate de încărcarea/descărcarea mărfurilor.

Cu toate acestea, premierul Harold Wilson nu a apelat nici la Armată și nici la Marina Regală, pentru a menaja iritarea sindicatelor și a evita noi interpelări ale opoziției conservatoare în Camera Comunelor.
O stafie bântuie Marea Britanie: comunismul
Pentru gestionarea crizei, pe lângă Cabinetul premierului britanic a fost constituită o celulă de criză, menită să analizeze evoluția acesteia și să ofere analize sau informații punctuale prim-ministrului Harold Wilson, pentru a-l ajuta în adoptarea celor mai potrivite decizii, care să contribuie la deblocarea situației și revenirea la normalitate în Regat.
Rolul MI-5: Monitorizarea infiltrărilor ideologice
Structura organizațională creată la acea vreme era coordonată de Sir Burke Trend – Secretarul Cabinetului premierului și colonelul Richard (Dick) Thistlethwaite, fost reprezentant al Serviciului de Securitate (MI-5) acreditat la Washington, pe lângă FBI, la acea vreme Șef al Direcției F-4 (anarhiști și troțkiști) din Divizia F, care acoperea informativ probleme interne legate de Partidul Comunist din Marea Britanie (CPGB) și implicarea membrilor săi în industrie, activitatea sindicatelor, a unor contractori guvernamentali ș.a.

Folosirea Serviciului de Securitate (și a Scotland Yard) in monitorizarea acțiunilor declanșate de Sindicatul Național al Marinarilor ne îndeamnă să credem că guvernul laburist dorea să evite cu orice preț nu atât prelungirea grevei, cât ”capturarea” mișcărilor de protest de către comuniști. Exista temerea că ”impotența politică a CPGB va determina liderii comuniști să se implice mult mai agresiv în activitatea sindicatelor din industrie”, context în care premierul Harold Wilson ”părea mai preocupat de capacitatea de acțiune a Partidului decât de intențiile acestuia”.

Este, de altfel, concluzia care se desprinde din analizarea unor documente declasificate din arhivele Serviciului de Securitate, referitoare la informațiile pe care MI-5 le-a trimis structurilor guvernamentale britanice în legătură cu ”planurile Partidului Comunist din Marea Britanie de susținere a grevelor industriale”.
Principalii instigatori: Bert Ramelson și „locotenenții” săi
Într-o asemenea logică, dintr-un prim raport semnat de către Sir Martin Furnival Jones, Directorul General al MI-5, premierul Harold Wilson ”făcea cunoștință” cu principalii instigatori la declanșarea și prelungirea grevei, proveniți din rândurile CPGB, ”capul răutăților” fiind un anume Bert Ramelson (fost Baruch Rachmilievitch). Era născut în Ucraina, emigrat în Canada și stabilit în Anglia, de profesie avocat, comunist cu state vechi, ales nu de mult Organizator-șef industrial.

Acesta era secondat de doi ”locotenenți”: Gordon Norris (docher, membru al Partidului Comunist și președinte al Comitetului de Negociere al NUS), respectiv William Jones, membru în Comitetul Executiv al Sindicatului Lucrătorilor din Transporturi.

Primele ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/07/Mihai-Caraman-1200x717.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ilie Bolojan și unele ONG-uri, „idioții utili” ai Kremlinului]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ilie-bolojan-si-unele-ong-uri-idiotii-utili-ai-kremlinului.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ilie-bolojan-si-unele-ong-uri-idiotii-utili-ai-kremlinului.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Useriștii, „deontologii” și „idioții utili” v-au spus că transparentizarea donațiilor către ong-uri este o măsură la care doar putiniștii visează. Nimic mai fals! Este fix pe dos! Prima lege de acest tip - ea se numește „Foreign Agents Registration Act” - a apărut în SUA și a fost adoptată în 1938. Ea obligă persoanele sau organizațiile care reprezintă interese străine, să se înregistreze la Departamentul de Justiție al SUA și să-și declare activitățile și finanțările.

Dar de unde am scos-o pe aia cu „idioții utili”? Așa i-a numit Leonid Brejnev, secretar general al PCUS, pe activiștii „Greenpeace”, acționați în orb de KGB, peste tot în lume, în interesul URSS. Astăzi, sintagma desemnează categoria dispusă să dea cu petul în borduri, pentru orice inițiativă care le este prezentată a fi măreață.
ONG-urile, o veritabilă industrie
Potrivit Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile, în 2024 existau 127.000 de asemenea organizații. Ele realizau venituri de 4.2 miliarde de euro, cam 1.51 din PIB, și aveau 127.000 de angajați. O industrie mai ceva decât multe alte industrii. În mod sigur, cele mai multe dintre ele caracterizate de activități absolut onorabile.

Pe cale de consecință, majoritatea acestor organizații nu au niciun motiv să protesteze împotriva inițiativei legale de transparentizare a donațiilor din care își susțin activitățile. Ba chiar, fac tot ceea ce pot ca să aducă la cunoștința publicului atât proiectele realizate, cât și pe suporteri.
Nu ne tragem din batracieni!
După cum am mai povestit, în numele fiicei mele am donat pentru Catedrală și am publicat chitanța cu suma blurată. Drept pildă: m-am gândit că unii mă vor urma, ceea ce s-a și întâmplat. Chitanța frumos înrămată șade pe un perete al casei. Așteaptă să fie văzută de nepoți și apoi de copiii lor și tot așa, ca să știe că nu se trag din batracieni, ci din români cu credință în Dumnezeu și neam.

Tot așa, nu am nimic împotrivă ca cei pe care îi ajut după puterile mele mărunte să mă treacă pe o listă publică. Chiar dacă asta încalcă îndemnul evanghelic „Să nu știe stânga ce face dreapta”. Asta, pentru că nu mă rușinez deloc cu micile donații sau milostenii pe care le fac.
Activități potrivnice intereselor economice vitale ale țării
Am mai spus-o, nu este ca și cum aș da bani la curve. Da, dacă aș avea obiceiul ăsta, cred că aș protesta și eu energic împotriva oricărei „transparențe”. Chiar cred că despre asta este vorba. Niște unii, care dau bani la „curve”, s-ar rușina dacă se află public. Și nici „curvele” nu ar vrea să li se afle lista de clienți.

Evident, mai sus am folosit un soi de alegorie hiperbolică doar pentru ușurarea înțelegerii motivelor de opoziție la inițiativa de transparentizare. Este foarte importantă pentru o serie de ong-uri ținerea într-o ceață cât mai densă a legăturii dintre sponsori și activitățile potrivnice intereselor economice vitale ale țării. Cum ar fi?
Blocați hidrocentralele!
Păi, cum ar fi blocarea de către ong-urile „Bankwatch România” și „Declic” a Hidrocentralei Răstolița, finalizată în proporție de peste 90%. Detalii festiviste despre acest caz sunt disponibile chiar pe site-ul „Bankwatch România”. La fel, blocarea Hidrocentralei Bumbești-Livezeni și a amenajării Surduc-Nehoiașu.

Lista este una interminabilă. Au fost blocate lucrările la o serie de hidrocentrale: Pașcani, Surduc-Siriu, Cornetu-Avrig și multe altele mai mici.  Ong-urile au reclamat că aceste hidrocentrale „de tip ceaușist” mută cursuri de apă din arii naturale protejate. Decidenții politici au subliniat în zadar că nefinalizarea acestor obiective generează pierderi de energie ieftină și curată din sistem.
Nu doar Ilie Bolojan luptă împotriva reactoarelor mici
Nici proiectul Neptun Deep nu este trecut cu vederea. În primul rând „Greenpeace”, dar și alte ong-uri, au deschis 6 acțiuni în justiție de suspendare a avizelor și acordurilor de mediu ale uriașului proiect. Ong-urile susțin că exploatarea pune în pericol biodiversitatea din Marea Neagră. De fapt, exploatarea încurcă cu totul altceva.

Să nu cumva să credeți Ilie Bolojan este singurul demolator al proiectului centralei nucleare cu reactoare modulare mici (SMR) de la Doicești. Nu, nu! Este ajutat consistent de „idioții utili” ai lui Leonid Brejnev, de Greenpeace, filiala România, plus alte ong-uri care contestă turbat materializarea proiectului.
Marele adversar: Federația Rusă
Interesul de a frâna toate aceste proiecte, mai ales a acelora din zona energetică, nu este nicidecum al vrăbiuțelor deranjate de roboteala unei hidrocentrale. Nu este nici al meduzelor din Marea Neagră, care vor trebui să ocolească înot platformele marine. Este al Federației Ruse.

Poziția Rusiei față de proiectele energetice ale României este una strategic-ostilă. Cu cât mai multă energie producem, cu atât mai multă putem exporta, în detrimentul exporturilor și influenței rusești. Pentru ruși, riscul ca să devenim cel mai mare producător de gaze din Uniunea Europeană este ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/mirel-curea-editorial-1024x570.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[În așteptarea guvernului, PNL își caută „spiritul anti-PSD”, iar PSD caută clasa de mijloc]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/in-asteptarea-guvernului-pnl-isi-cauta-spiritul-anti-psd-iar-psd-cauta-clasa-de-mijloc.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/in-asteptarea-guvernului-pnl-isi-cauta-spiritul-anti-psd-iar-psd-cauta-clasa-de-mijloc.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[În paralel cu lunga discuție despre formarea unei noi majorități de guvernare, partidele își urmează propriile clarificări interne. PNL joacă previzibil cartea consolidării identității anti-PSD. PSD a obținut o victorie pe care caută să o fructifice, iar pentru asta are nevoie de un guvern care să aducă un proiect economic post-Bolojan. 

Sondajul care enervează PSD și tensiunea socială, în lipsa clarității post-Bolojan
Au dreptate să fie neîncrezători liderii PSD citați în media, comentând cifrele ultimului sondaj INSCOP, care prezenta un clasament post-moțiune cu PNL în fața PSD. Spunea unul dintre pesediști: „Noi am pierdut din electorat pentru că am guvernat cu domnul Bolojan în fruntea Guvernului. Nu se putea ca efectul demiterii lui să fie tot pierderea unei părți din nucleul nostru dur. Aici e o chestiune de logică.” Corect. 
Problema este că, într-un moment în care aproape 80% dintre români sunt îngrijorați de situația politică de după căderea Guvernului Bolojan, se pot întâmpla și lucruri care, la prima vedere, par mai puțin logice. Dincolo de scorul PSD, care poate varia în funcție de evenimente, sondajul confirmă un element ce îi îndreptățește pe autorii moțiunii împotriva Guvernului Bolojan: majoritatea populației — 57% — crede că Guvernul Bolojan a fost înlăturat pentru că a crescut taxele și a gestionat prost economia.
Ceea ce face lucrurile și mai puțin clare este faptul că 48,6% dintre participanții la sondaj consideră că moțiunea de cenzură depusă de PSD și AUR va înrăutăți situația din România, în timp ce 44% sunt de părere că acțiunea celor două partide va îmbunătăți situația țării. Tensiune socială, polarizare și neclaritate.

PNL joacă cartea încăpățânării. La baza partidului se discută despre un Congres care să aducă o echipă integral anti-PSD
Eliberat de constrângerile coaliției și având premierul la conducerea guvernului interimar, PNL face ceea ce era previzibil: consolidarea echipei lui Ilie Bolojan la conducerea partidului. Pe de o parte, liderul PNL face un tur al filialelor pentru a măsura disponibilitatea activului de partid pentru ceea ce se prefigurează a fi cel puțin doi ani de opoziție. Pe de altă parte, unii liberali cer deja un congres care să aducă la conducerea partidului o echipă integral aleasă de Ilie Bolojan și, bineînțeles, integral anti-PSD. Deși Crin Antonescu punea recent în discuție libertatea de exprimare din PNL, ceea ce răzbate din discursurile liderilor locali liberali nu este nemulțumirea, ci acceptarea statutului de partid de opoziție.
Există o așteptare realistă a liberalilor privind consolidarea partidului în afara guvernării? Ceea ce se vede în ultimul sondaj INSCOP este că PNL și USR împreună ajung spre 30% și că 34% dintre români cred că Guvernul Bolojan a fost înlăturat pentru că a încercat să reducă privilegiile, corupția și cheltuielile inutile din sectorul public. Acesta pare să fie bazinul electoral al unei eventuale alianțe PNL-USR. O treime din electorat reprezintă, cel puțin la prima vedere, un proiect interesant. Dar reușita unui astfel de proiect va depinde de cât de grea va fi opoziția și de modul în care PNL și USR vor reuși să treacă peste diferențe vechi, de fond. Pentru că ideea unei fuziuni nu surâde niciunuia dintre partide.

Ce face PSD? Ideea unei guvernări PSD care să consolideze clasa de mijloc
Spunea unul dintre liderii PSD care comentau cifrele recente privind poziționarea partidului în sondaje că AUR poate fi depășit doar dacă este lăsat să guverneze. Din nou, corect. Orice partid testat la guvernare dovedește că așteptările legate de ceea ce poate realiza efectiv au fost prea optimiste. Însă aceasta este o situație ideală.
Dincolo de ceea ce își dorește, PSD trebuie să se gândească la ceea ce poate obține. Lia Olguța Vasilescu, unul dintre liderii influenți ai PSD, vorbea la un moment dat despre un guvern asumat de PSD, cu un sprijin parlamentar pe care partidul îl poate obține. România nu se află însă într-o situație economică ușoară, iar fiecare zi suplimentară de instabilitate nu ajută. Evident, guvernarea erodează.
Vorbind despre situația PSD, Adrian Năstase spunea că social-democrații se confruntă cu neputința de a formula o nouă direcție ideologică de stânga. PSD nu mai știe cui să se adreseze. Baza electorală tradițională s-a schimbat, iar strategia stimulentelor financiare pentru pensionari nu mai reprezintă o soluție durabilă și ar fi utilă o gândire pentru consolidarea clasei de mijloc.
Deși este clar de ce ezită și care sunt riscurile, PSD merită să gândească o strategie de guvernare și un program care — chiar și în condițiile dificile de acum — să încerce să lărgească baza electorală dincolo de nucleul dur al pensionarilor pe care partidul încă se bazează. Problema nu este doar scorul PSD, ci și faptul că, în aproape toate sondajele, se vede că votanții PSD sunt tot mai greu de mobilizat. ]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/06/Angelin-Ioan-2-1200x831.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[După Octavian Goga, urmează Regele Mihai? Cum se construiește ghilotina ideologică din Ministerul Adevărului]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/dupa-octavian-goga-urmeaza-regele-mihai.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/dupa-octavian-goga-urmeaza-regele-mihai.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Suntem martorii unui experiment de o duritate intelectuală înfiorătoare. Sub mantaua bunelor intenții și al alinierii la standarde democratice, o parte a elitei noastre politice și culturale s-a apucat de vânătoare de fantome. Ultima victimă? Octavian Goga.

Însă marea problemă nu este unde începe această epurare a spațiului public, ci unde se va opri. Pentru că, dacă aplicăm logica matematică și necruțătoare a „Legii Vexler”, după Radu Gyr, Octavian Goga urmează, inevitabil, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu și cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Regele Mihai.

Nu credeți? Haideți să privim faptele în față, fără ipocrizia specifică saloanelor „progresiste”. Și așa o să înțelegeți mai bine rezervele președintelui Nicușor Dan. Acesta a sesizat CCR considerând că prevederile sunt neclare și riscă să amplifice tensiunile. CCR nu a înțeles, parlamentarii nici atât...

Am văzut cum spațiul public a fost marcat de o scrisoare deschisă semnată de zeci de personalități care cer, în temeiul legii, eliminarea busturilor, a denumirilor de străzi și a instituțiilor care poartă numele lui Octavian Goga. Argumentul lor pare betonat juridic: Goga a condus un partid de extremă dreaptă, a fost un antisemit notoriu și a girat, ca prim-ministru, legi rasiale și xenofobe. 

Până aici, istoria nu poate fi contrazisă. Goga-omul politic a avut rătăciri catastrofale, pe care le-a decontat istoric. Sunt unul din cei care a scris clar despre acest episod istoric.

Însă, când semnatarii scrisorii ne spun, cu o detașare cinică, faptul că „legea nu cenzurează studiul operei literare, ci doar validarea omului politic prin monumente de for public”, asistăm la o mostră de emasculare culturală. Cum poți separa poetul pătimirii noastre de cel care a pășit în istorie? Cum poți pretinde că îl lași pe Goga în manuale, dar îi topești bustul din Copou?

Dar stați, că absurdul abia acum începe.
Capcana istorică: Cine urmează pe lista neagră?
„Legea Vexler” interzice promovarea în public a memoriei persoanelor care au făcut parte sau au condus organizații fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe. Este o lege dură, născută dintr-o traumă istorică legitimă. Problema apare atunci când legea este aplicată retroactiv de către activiști orbi la nuanțele trecutului.

Dacă semnul sub care judecăm istoria este exclusiv cel al „girării” sau al „conducerii” unor astfel de structuri, pun o întrebare simplă, oricât de mult ar deranja tabuurile noastre naționale: Ce facem cu Regele Mihai I?

Să ne întoarcem la manualul de istorie pe care acești „cancel-culture” par să-l fi frunzărit doar pe sărite.

În septembrie 1940, după abdicarea lui Carol al II-lea, pe tronul României urcă tânărul Rege Mihai.

Prin decrete regale semnate de Suveran, România este declarată „Stat Național-Legionar”. Tot sub semnătura și autoritatea Coroanei s-a format guvernul condus de generalul Ion Antonescu, în care Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, deținea funcția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

Mergem mai departe pe firul acestei logici absurde?

Regele Mihai a fost cel care, prin statutul său de Șef al Statului, a girat formal, prin decrete și jurăminte, existența unui regim fascist-legionar în România.

Regele Mihai I a participat la manifestări legionare, în calitate de șef al Statului, a salutat cu brațul ridicat, în stil fascist și a stat la tribună alături de Horia Sima și Ion Antonescu.

[caption id="attachment_4727219" align="alignnone" width="1200"] Regele Mihai, alături de Horia Sima și Ion Antonescu. sursa: arhiva EV Istoric[/caption]
Istoria are nuanțe
Evident, orice om cu scaun la cap și orice istoric de bună-credință va striga instantaneu: „Nu se poate compara! Regele era un tânăr de 19 ani, complet izolat, manevrat de Antonescu, fără nicio putere reală în stat!”

Perfect adevărat! Regele Mihai a fost o victimă a contextului geopolitic, un suveran care a încercat să salveze ce se mai putea dintr-o țară prinsă în menghina dintre Hitler și Stalin. Gestul său de la 23 august 1944 rămâne un act de curaj suprem care a scurtat războiul.

Întrebarea mea pentru este însă alta: Credeți că fanii corectitudinii politice dau doi bani pe nuanțele politice ale anului 1940?

Eu nu cred. E doar o problemă de timp. Pentru talibanii anulării culturale există doar alb și negru, text de lege și execuție publică.

Astăzi s-a acceptat precedentul ca un monument dedicat lui Poetului Octavian Goga să fie dat jos pentru că a condus un partid cu zvastică, mâine ne vom trezi cu aceiași activiști cerând redenumirea bulevardelor „Regele Mihai I” pentru că actul de naștere al Statului Național-Legionar poartă semnătura regală. Și dacă nici acela nu a fost un guvern antisemit, atunci înseamnă că nu știm istorie...
Istoria nu se corectează cu ranga
Trăim în epoca pe care Umberto Eco o descria magistral: cea în care rețelele de socializare au dat drept de vot și de cuvânt unor cohorte de imbecili. „Idiotul satului” a devenit purtă...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/05/dan-andronic-editorial.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Parlamentul paralel. De ce votul minorităților cântărește atât de greu]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/parlamentul-paralel-de-ce-votul-minoritatilor-cantareste-atat-de-greu.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/parlamentul-paralel-de-ce-votul-minoritatilor-cantareste-atat-de-greu.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Winston Churchill a fost desemnat, potrivit unui sondaj realizat de BBC în anul 2002, cel mai mare britanic din istorie. Prim-ministru al Regatului Unit în două mandate, Churchill nu s-a remarcat doar prin activitatea sa politică și de stat, ci și ca ofițer al armatei regale, istoric, scriitor și artist, dobândind o faimă mondială datorită retoricii sale excepționale și spiritului caustic.

Opera sa literară și memorialistică i-a adus în 1953 Premiul Nobel pentru Literatură, devenind astfel singurul șef de guvern britanic recompensat cu cea mai prestigioasă distincție internațională, care celebrează în fiecare an excelența și contribuția adusă umanității. Churchill a fost, de asemenea, primul premier al Regatului Unit căruia i s-a acordat titlul de cetățean de onoare al Statelor Unite ale Americii.
Eroismul din Bătălia Angliei
Bătălia Angliei s-a desfășurat între 10 iulie și 31 octombrie 1940 și s-a încheiat cu respingerea, de către Royal Air Force, a atacurilor lansate de Luftwaffe, prin care Germania urmărea să obțină superioritatea aeriană necesară invadării Marii Britanii (Operațiunea „Leul de Mare”). Ea a fost prima mare campanie militară din istorie purtată exclusiv în aer; în aproape patru luni de lupte, Germania a pierdut 1.900 de avioane și 2.500 de piloți, în timp ce Marea Britanie a pierdut 1.000 de avioane și 500 de piloți.

Din cauza pierderilor uriașe suferite, Adolf Hitler a fost nevoit să amâne pe termen nelimitat invadarea insulei britanice. Această confruntare a demonstrat că Germania nu era invincibilă, reprezentând prima mare înfrângere a mașinii de război naziste. Victoria britanică a oferit Aliaților timpul și baza strategică necesare pentru continuarea războiului, transformând Marea Britanie într-un bastion al rezistenței europene și într-un punct esențial pentru viitoarea eliberare a Europei.

Unul dintre cele mai celebre citate ale marelui om de stat britanic este: „Niciodată în istoria conflictelor umane nu s-a întâmplat ca atât de mulți să datoreze atât de mult unui număr atât de mic”, prin care el îi omagia pe acei piloți din Royal Air Force, susținuți de aviatori din Canada, Noua Zeelandă, Polonia și Cehoslovacia, care, prin curajul lor, apărau existența însăși a măreței națiuni britanice.

A fost unul dintre rarele momente din istorie în care o minoritate restrânsă purta cu adevărat pe umeri destinul unui popor întreg.
Răsturnarea grotescă a istoriei în România
România contemporană pare să fi răsturnat într-un mod grotesc sensul acestei fraze istorice, prin care Winston Churchill îi glorifica pe „The Few”, transformând ideea de „cei puțini” într-un mecanism permanent de negociere politică, rupt de merit și de logica autentică a reprezentării democratice.

Niciodată, în istoria politică a României postdecembriste, atât de mulți — poporul român — nu au fost influențați atât de mult de atât de puțini, expresia referindu-se la parlamentarii grupului minorităților naționale și etnice.

Dar, de această dată, nu prin eroism, nu prin sacrificiu și nici prin salvarea statului într-un moment de cumpănă istorică, ci prin intermediul unui mecanism juridic și politic disproporționat, artificial și aproape intangibil, transformat între timp într-o anomalie constituțională greu de explicat într-o țară membră a Uniunii Europene.
Distincția dintre minoritate etnică și națională
Există o diferență esențială, pe care discursul public românesc o ignoră sau o confundă deliberat: minoritatea etnică nu este același lucru cu minoritatea națională.

O minoritate etnică reprezintă un grup de oameni care împărtășesc aceeași origine culturală, lingvistică ori tradițională, dar care trăiesc integrat în interiorul unui stat, fără a avea în spate un alt stat-națiune care să îi revendice sau să îi reprezinte politic.

În schimb, minoritatea națională presupune existența unei legături directe cu o altă națiune organizată statal, cu un alt centru politic, istoric și simbolic. Cu alte cuvinte, orice minoritate națională este și una etnică, dar nu orice minoritate etnică devine automat minoritate națională.

Diferența nu este una semantică, ci una profund politică și juridică, fiindcă ea privește raportul dintre identitate culturală și loialitate națională. De aceea, statele serioase tratează cu mare atenție această distincție: una ține de protejarea diversității culturale, cealaltă poate deveni, în anumite contexte istorice și geopolitice, o problemă de reprezentare politică, de suveranitate și securitate națională.
Privilegiul electoral și inegalitatea votului
Democrația modernă presupune ca reprezentarea parlamentară să fie obținută prin vot egal și competiție egală, toți cetățenii fiind obligați să respecte aceleași reguli electorale, aceleași praguri, aceleași condiții, aceeași luptă pentru încrederea electoratului, de unde vine și puternica lor legitimitate.

În România însă, există o categorie privilegiată chiar prin Constituție: organizațiile minorităților naționale. Acestea...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2025/03/Marius-Niculescu-885x1200.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Planul secret nume de cod „Ahmadinejad”]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/planul-secret-nume-de-cod-ahmadinejad-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/planul-secret-nume-de-cod-ahmadinejad-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Contextul în care vorbim este cel al războiului izbucnit în miez de noapte în Orientul Mijlociu — un conflict care a schimbat rapid echilibrul strategic al regiunii și economia lumii. Pe 28 februarie 2026, la ora 2:30 dimineața, președintele Donald Trump a postat pe Truth Social un videoclip de opt minute: Statele Unite și Israelul declanșaseră Operațiunea Epic Fury — cea mai masivă campanie de lovituri aeriene coordonate împotriva Iranului din istoria modernă. În primele 12 ore, aproape 900 de atacuri au vizat baze de rachete, instalații nucleare, infrastructură de apărare aeriană și comandamentele militare.

Obiectivul central a fost atins: ayatollahul Ali Khamenei, Liderul Suprem al Iranului de 37 de ani, a fost ucis. Alături de el au murit comandantul CGRI Mohammad Pakpour, ministrul apărării Aziz Nasirzadeh și șeful Marelui Stat Major Mohammad Bagheri. Iranul a ripostat imediat sub Operațiunea ”True Promise IV”, extinzând conflictul în șapte țări în mai puțin de 48 de ore: Bahrain, Iordania, Kuwait, Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Irak. Războiul — cunoscut și ca Războiul Ramadanului — a produs mii de morți în Iran, Liban, Israel și statele Golfului, și a deplasat milioane de oameni. Strâmtoarea Hormuz a fost efectiv blocată, declanșând criza globală a combustibilului care afectează astăzi și consumatorii europeni.

Operațiunile derulate în conflictul cu Iranul: Operațiunea SUA         Epic Fury (Pentagon) — 28 feb. – 5 mai 2026; Operațiunea Israel        Roaring Lion (IDF) — simultan cu Epic Fury; Riposta iraniană            True Promise IV — 7 țări vizate în 48 de ore; Prima victimă-lider Ayatollahul Khamenei ucis în prima zi, 28 feb. 2026

Consecințe      Mii de morți, milioane de strămutați, criza Strâmtorii Hormuz
Planul Barnea — trei faze și un candidat imposibil (arhitectura unui plan ambițios)
După Războiul de 12 Zile din iunie 2025, șeful Mossad David Barnea a întors cu 180 de grade doctrina serviciului: în loc să trateze schimbarea de regim ca pe un scenariu imposibil, a ordonat elaborarea unui plan detaliat de răsturnare a guvernului Republicii Islamice în cazul unui nou conflict. Planul — prezentat premierului Netanyahu și unor înalți oficiali ai administrației Trump în ianuarie 2026 — prevedea trei faze succesive: (1) decapitarea conducerii prin lovituri aeriene și asasinate țintite; (2) destabilizarea politică prin campanii de influență și o invazie kurdă din nord; (3) prăbușirea regimului și instalarea unui guvern alternativ.
Prima fază a reușit în mare parte — Khamenei a fost ucis. Fazele a doua și a treia au eșuat profund.
„Planul Mossad ar fi avut șanse foarte bune de reușită dacă ar fi primit autorizare deplină să înainteze.”  — David Barnea, șef Mossad, citat de The New York Times Mobilizarea kurdă la sol nu a produs destabilizarea anticipată, iar Republica Islamică și-a demonstrat o reziliență pe care planificatorii americani și israelieni o subestimaseră profund.

Iranul deținea zeci de baze subterane de rachete (se estimează numărul lor la 30) săpate în granitul munților Zagros și Alborz, la adâncimi de 120 până la 450 de metri, conectate prin peste 100 de sisteme de tuneluri — o capabilitate care a supraviețuit complet loviturilor. Rachetele nu sunt doar depozitate acolo — sunt alimentate și lansate direct din aceste baze subterane. Este o arhitectură militară concepută nu pentru a supraviețui unui atac, ci pentru a continua să lupte după el.
Ce au lovit SUA și Israel - și ce n-au atins?
Loviturile americano-israeliene s-au concentrat în principal pe intrările și ieșirile acestor facilități. Din 27 de deschideri de tuneluri analizate prin imagini satelitare, 77% fuseseră lovite — dar în mai multe cazuri, imaginile au arătat că Iranul începuse să degajeze siturile în mai puțin de 48 de ore. Complexul de la Soffeh, lângă Isfahan, a devenit simbolul acestei dinamici: deși bombardat aproape în fiecare noapte de B-2 și B-52 cu bombe perforante de precizie, rezultatul a fost aproape nul, un rezident local a descris situația astfel: „Vedem muntele bombardat, vedem fumul ridicându-se, dar când ne trezim dimineața, tot din acești munți vedem rachete urcând spre cer"-scrie The Times of Israel.
De ce bombele nu ajung să lovească rachetele?
Fizica e directă: orice activ iranian aflat în interiorul infrastructurii subterane a supraviețuit — aceasta e concluzia centrului de cercetare Alma, care a urmărit infrastructura de rachete iraniană ani de zile. Bombele perforante GBU-57 — cele mai grele din arsenalul american — pot penetra până la 60 de metri în beton armat. Granitul dur al Zagros-ului oferă o protecție echivalentă la adâncimi mult mai mici.

La 200-450 de metri adâncime, nu există armă convențională care să ajungă. Sistemul de tuneluri include uși antișoc separate ca puncte de ieșire și o rețea de căi ferate care redirecționează traficul când un portal e pierdut — infrastructura subterană rămânând operațională.
Dovada este în cifre.
Dacă capacitat...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2022/08/alexandru-grumaz-1-1024x749.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[O mare necunoscută: în ce mai constă suveranitatea României]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/o-mare-necunoscuta-in-ce-mai-consta-suveranitatea-romaniei-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/o-mare-necunoscuta-in-ce-mai-consta-suveranitatea-romaniei-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Una dintre marile diferențe dintre secolul trecut și acesta este că răul și-a schimbat stilul. Înainte, el venea teatral, cu cizme, cu discursuri urlate, cu gesturi ample, cu mulțimi hipnotizate în piețe. Avea ceva grotesc și grandios în același timp. Puteai să-l vezi, să-l urăști, să te temi de el. Astăzi însă, răul poartă ochelari subțiri, vorbește calm, aproape politicos, și apare la televiziuni cu grafice colorate în spate. Nu mai ridică vocea. Explică. Nu mai amenință. Argumentează. Nu mai vorbește despre destin, glorie sau sânge, ci despre sustenabilitate, optimizare, eficiență și tendințe. Și tocmai această blândețe tehnică îl face mai greu de înțeles și, poate, mai primejdios.

M-am gândit la asta recitind în minte ”Fizicienii”. Piesa lui Dürrenmatt aparține încă unei lumi tragice, în care savantul descoperă ceva atât de teribil încât încearcă să fugă de propria inteligență. Fizicienii lui sunt oameni sfâșiați între cunoaștere și conștiință. În spatele nebuniei lor există încă o dramă morală. Ei se tem de ceea ce au creat. Se ascund. Simulează delirul. Vor să împiedice catastrofa.
Nu mai e deloc așa, azi…
„România lipsește de la datorie în diplomația de la Bruxelles”, au declarat cinci diplomați și oficiali europeni pentru revista neomarxistă ”Politico”. Bucureștiul evită frecvent să se implice public în negocieri sensibile sau să își promoveze activ propriile interese în „bula” de la Bruxelles.

Pentru cine a trăit suficient și a văzut cum funcționează puterea, această constatare nu este o surpriză. O țară care și-a amanetat suveranitatea nu mai are, în sens profund, nevoie de politică externă. Politica externă presupune voință proprie, interese formulate clar și disponibilitatea de a spune „nu” atunci când aceste interese sunt amenințate. Dar ce rost are să negociezi, dacă deciziile esențiale sunt deja asumate în altă parte?

În asemenea condiții, diplomația devine un decor. Ambasadorii participă la recepții, miniștrii zâmbesc protocolar, comunicatele vorbesc despre „parteneriate” angajamente europene, partide pro-europene sau pro-occidentale” PNRR”, „solidaritate” și „aliniere”. În spatele acestei recuzite, marile opțiuni sunt discutate discret, în întâlniri fără martori, în birouri din Bonn, Viena sau în alte centre unde puterea economică și politică se exercită fără emfază. Premierii se întorc apoi acasă și nu prezintă niciodată concluziile. Semnează angajamente secrete. Ca și când România ar fi proprietatea lor. Nimic nu se mai dezbate în Parlament.  Totul e secretizat iar românul e sărăcit și nu știe niciodată de ce…
Nu este vorba doar despre supunere politică, ci și despre o disciplinare economică atent orchestrată.
Programul SAFE și alte mecanisme similare sunt invocate ca dovezi ale unei integrări care presupune costuri și obligații asumate cu o obediență aproape reflexă. Se vorbește solemn despre securitate și modernizare, dar în realitate nota de plată este suportată de aceeași economie fragilă, în timp ce beneficiarii reali se află în altă parte.

În paralel, capitalul românesc este tratat ca o anomalie suspectă. Antreprenorul autohton este privit cu neîncredere, împovărat birocratic și fiscal, rareori susținut coerent. În schimb, marile companii multinaționale sunt întâmpinate cu facilități, excepții, subvenții și un respect pe care statul îl refuză propriilor cetățeni. Mesajul implicit este limpede: adevărata competență și legitimitate vin din exterior, iar rolul localnicilor este să consume, să muncească și să tacă.

Companiile strategice ale statului, construite de generații întregi, sunt privite nu ca instrumente ale independenței economice, ci ca active negociabile. Se discută periodic despre listări, privatizări și „optimizări”, într-un limbaj tehnocratic ce ascunde aceeași idee simplă: ceea ce mai aparține formal statului poate fi înstrăinat atunci când contextul o cere. Resursele, infrastructura, energia și sectoarele esențiale încetează să mai fie expresia unei suveranități și devin simple bunuri transferabile.
Totul se desfășoară sub vocabularul moralizator al modernizării.
Cine ridică obiecții este acuzat deputinism, populism sau nostalgie după comunism. Cine întreabă cui folosește această ordine economică și politică este privit ca un element periculos, perturbator. În realitate, întrebarea este legitimă: dacă România nu își mai apără activ interesele, dacă acceptă orice, fără negociere costuri și constrângeri, dacă își slăbește sistematic capitalul propriu și își înstrăinează activele strategice, în ce mai constă suveranitatea?

O țară poate continua să aibă drapel, imn și instituții, dar acestea pot deveni simple simboluri ceremoniale. Suveranitatea nu se măsoară în parade și discursuri, ci în capacitatea concretă de a decide, de a negocia și de a refuza atunci când interesul național o cere. În clipa în care această capacitate dispare, statul rămâne doar ca formă, iar fondul este administrat de alții.

Constatarea Politico este, în acest sens, mai ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2023/04/Octavian-Hoandra_RzV-1024x683.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ce spune analiza ChatGPT despre scandalul Sebastian Ghiță. Concluzie surprinzătoare]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ce-spune-analiza-chatgpt-despre-scandalul-sebastian-ghita-concluzie-surprinzatoare.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ce-spune-analiza-chatgpt-despre-scandalul-sebastian-ghita-concluzie-surprinzatoare.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Acuzația lansată în spațiul public de activistul moldovean Valeriu Pașa: „Sebastian Ghiță este agent rus confirmat”, este spectaculoasă, dar tocmai de aceea trebuie judecată rece.

În astfel de cazuri, nu este suficient să existe o suspiciune rezonabilă, o coincidență politică sau o preluare de narațiuni favorabile Rusiei. Trebuie văzut ce probează documentele și, la fel de important, ce nu probează.
Acuzația la adresa lui Sebastian Ghiță
În cazul de față, punctul de plecare este o investigație publicată de FIP.am, care descrie documente și comunicări scurse din zona Social Design Agency. Aceasta este o structură rusească asociată operațiunilor de influență și dezinformare în afara Rusiei.

Social Design Agency nu este o entitate oarecare: Marea Britanie a sancționat-o în octombrie 2024, acuzând-o că a acționat ca instrument al Kremlinului în campanii de dezinformare și destabilizare. Departamentul de Justiție al SUA a descris operațiuni rusești similare ca fiind coordonate sub controlul administrației prezidențiale de la Moscova.

Pentru că am o relație personală de prietenie cu Sebastian Ghiță am preferat să caut un analist neutru: ChatGPT. Căruia i-am pus niște întrebări, dându-i documentele prezentate public la analiză.

Vă las să citiți răspunsurile.
Dacă rezultă din documentele analizate că Ghiță este agent rus
ChatGPT: Nu, nu rezultă în sens strict. Din documentele invocate rezultă că Sebastian Ghiță apare într-un scenariu de lucru al unei rețele rusești de influență.

Nu rezultă, din ce este public, că a fost recrutat, plătit, instruit direct sau că a acceptat să execute o operațiune.

Formula „agent rus confirmat” este deci o concluzie mai tare decât proba. Ca să poți spune asta solid, ar trebui să existe măcar una dintre următoarele dovezi: comunicare directă cu el, accept explicit, transfer financiar, instrucțiuni primite, acțiune publică executată conform planului sau mărturii/documente care arată relația operațională.

Ce se poate spune corect este: Ghiță apare în documente atribuite unei infrastructuri rusești de dezinformare ca posibil instrument de propagare a unei narațiuni anti-Maia Sandu.

Investigația FIP.am descrie pachetul de documente ca provenind din zona Social Design Agency, entitate legată de campanii rusești de influență în mai multe țări. (FIP.AM)
A fost Sebastian Ghiță parte a unui plan sau a făcut parte activ din plan
ChatGPT: Din datele publice, rezultă că a fost parte a unui plan, dar nu că a făcut parte activ din plan.

Diferența este decisivă.

„Parte a unui plan” înseamnă că operatorii ruși l-au avut în vedere, l-au inclus într-o idee de operațiune sau au considerat că România TV putea fi folosită pentru a lansa o narațiune. Asta pare susținut de documente.

„Parte activă din plan” ar însemna că Ghiță a fost contactat, a acceptat, a cooperat sau a executat ceva. Asta nu este demonstrat de informațiile publice disponibile.

Mai mult, chiar relatarea citată de tine spune că Ghiță nu a mai ieșit public cu declarația respectivă. Acest lucru slăbește teza implicării active. Poate fi vorba despre o tentativă, o idee internă, un plan neexecutat sau o abordare eșuată. Nu avem, din aceste documente, dovada participării lui conștiente.

Formularea cea mai precisă ar fi: Sebastian Ghiță a fost inclus într-un scenariu operațional al unei rețele rusești, dar nu este dovedit că a participat activ la acel scenariu.
Este credibilă o asemenea dezvăluire
ChatGPT: Da, dezvăluirea este credibilă ca indiciu despre o operațiune rusească de influență. Nu este suficientă, singură, ca probă finală că Ghiță este agent rus.

Este credibilă din trei motive.

În primul rând, sursa documentelor nu este marginală: FIP.am este o platformă de fact-checking/investigații care a publicat o analiză amplă despre documente, corespondență, rapoarte și planuri atribuite Social Design Agency. (FIP.AM)

În al doilea rând, Social Design Agency este deja tratată de guverne occidentale ca actor de dezinformare al Kremlinului. Guvernul britanic a sancționat SDA în octombrie 2024, spunând că a fost expusă ca entitate însărcinată de Kremlin să incite proteste anti-Ucraina în Europa. (GOV.UK) Departamentul de Justiție al SUA a descris SDA și alte entități rusești ca participante la operațiunea de influență „Doppelganger”, coordonată de guvernul rus. (Department of Justice)

În al treilea rând, narațiunea descrisă: Maia Sandu, România, alegeri, România TV, presupuse ingerințe se potrivește cu tiparul mai larg al campaniilor rusești de influență: folosirea unor actori media locali pentru a lansa teme toxice, apoi amplificarea lor în spațiul public.

Dar credibilitatea generală a dezvăluirii nu înlocuiește proba individuală împotriva lui Ghiță. Documentele pot fi credibile în privința intenției rețelei rusești, dar insuficiente în privința implicării personale a lui Ghiță.
Este credibil Valeriu Pașa
ChatGPT: Valeriu Pașa este o sursă credibilă pentru context și preluare, dar ...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2020/06/dan-andronic-editorial-2-1024x687.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Ne place, nu ne place, trebuie să recunoaștem: germanii au fost deștepți în SAFE, noi am fost proști!]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/ne-place-nu-ne-place-trebuie-sa-recunoastem-germanii-au-fost-destepti-in-safe-noi-am-fost-prosti.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/ne-place-nu-ne-place-trebuie-sa-recunoastem-germanii-au-fost-destepti-in-safe-noi-am-fost-prosti.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Este subiectul continuu care ne ocupă viața din luna martie: achizițiile de armament și tehnologie pentru înzestrarea armatei. Scandalul e imens de când s-a aflat că miliardele de euro, pentru care România s-a împrumutat pentru programul SAFE, nu aduc beneficii importante industriei țării, ci merg către o firmă din Germania, producătoare de tehnică militară. Alegerea aparține Guvernului României.

Situația se cunoaște, acuzațiile curg atât din mediul industriei de apărare, cât și din mediul politic. Numele companiei germane Rheinmetall a fost și este intens mediatizat deoarece contractul din programul SAFE nu s-a făcut transparent, pentru că cel mai mare procent din împrumutul de circa 17 miliarde de euro merg către această companie, în loc să dezvolte performanță și locuri de muncă în România.
Când a ales Ilie Bolojan și Radu Miruță colaborarea cu firma din Germania
Rheinmetall deține pachetul majoritar de acțiuni la fabrica Automecanica din Mediaș, județul Sibiu, din anul 2024. A preluat 72% din acțiunile  companiei de vehicule militare Automecanica Mediaș ca să asambleze transportoare blindate Lynx.

Ministrul Economiei la acea vreme era Radu Miruță, care a fost încântat de colaborare și de faptul că răspunde astfel cerințelor europene. Ursula von der Leyen transmisese că Europa trebuie să investească în securitatea și apărarea continentului și să ajute în continuare Ucraina să se apere împotriva agresiunii Rusiei.

În vara anului trecut (iulie 2025), așa cum am scris într-un alt articol, ministrul Radu Miruță a făcut tot ce a ținut de el și a aranjat o colaborare mai extinsă cu compania militară germană, arătându-i premierului Ilie Bolojan ce benefică va fi pentru România. Astfel, s-a ajuns la semnarea unui Plan. Planul de Acțiune România-Germania – a fost intitulat, și a fost semnat la Berlin în iulie 2025, de premierul Bolojan și de ministrul Economiei, Radu Miruță.
N-am știut noi prea multe la vremea aceea, ne-a mirat doar deplasarea în Germania a premierului, fiind prima ieșire în spațiul internațional.
Ministrului român al Economiei, citat de presa din Germania, califica parteneriatul cu compania militară Rheinmetall ca fiind „o etapă majoră” în punerea în aplicare a Planului de Acțiune România-Germania.

Această cooperare bilaterală consolidată presupune un dialog politico-diplomatic mai activ, susținerea reciprocă la nivelul UE. Planul de Acțiune România-Germania e o formulă de aprofundare a relațiilor bilaterale, fără ca acestea să fie transformate, însă, într-un parteneriat strategic, explica ministrul Radu Miruță.

Apoi, ce să vezi, când să înceapă selecția și atribuirea de contracte în proiectul SAFE, a intervenit pocinogul ministrului Apărării, Ionuț Moșteanu (tot de la USR), descoperit că n-are studiile în regulă. A fost făcut de rușine în presă, a demisionat, iar la cârma Armatei române premierul Ilie Bolojan l-a desemnat, în noiembrie 2025, pe Radu Miruță. Doar îl văzuse ce priceput era la planul de înarmare când fuseseră la Berlin!

În acel Plan măreț era vorba despre contractul semnat cu compania Rheinmetall pentru construirea fabricii de pulberi în orașul Victoria. Costul: peste 500 de milioane de euro. 400 de milioane de euro de la Rheinmetall și 120 de milioane de euro contribuție autohtonă.
Germanii au fost deștepți, noi am fost proști!
Românii au o vorbă, transmisă din generație în generație: Nu-i prost cel ce cere, ci ăla care dă! Iar Guvernul Bolojan asta a făcut când a împărțit „tortul” SAFE, cu bani împrumutați pe care țara va trebui să-i restituie cu dobândă de 3%.

Compania germană Rheinmetall a câștigat în România 6 din cele 15 contracte ale programului european SAFE. Germanii din industria militară urmează să încaseze peste 5,6 miliarde de euro, reprezentând mai mult de jumătate din fondurile alocate. Planul Bolojan-Miruță a reușit, dar afacerea și suma a generat controverse și acuzații de favorizare din partea altor producători, români și străini.  Romarm, compania națională militară de stat, a avut un punct de vedere foarte critic în legătură cu contractele cu Rheinmetall.
La noi, totul s-a făcut în tăcere
Am consultat presa germană din ultimii doi ani și am avut revelația că nemții au știut să-și facă bine temele cu privire la apărarea propriei țări, a dezvoltării industriei de armament, a obținerii de contracte externe cât mai avantajoase. La noi, totul s-a făcut în tăcere. Nu de acum, din timpul lui Bolojan, ci de-a lungul anilor. Pe la sfârșitul anilor 90, scriam despre traficul de armament, cum niște șmecheri exportau din România arme și ne aduceau la schimb țigări.

Hai să vedem ce a făcut Germania după ce a izbucnit războiul în Ucraina și, mai ales, după ce Comisia Europeană a dat undă verde înzestrării armatelor de pe continent!

La scurt timp după izbucnirea războiului în Ucraina, cancelarul Olaf Scholz a anunțat alocarea a 100 de miliarde de euro pentru armament. Ca și în România, nu toate companiile din industriei de apărare au reuș...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2024/02/simona-editorial.jpeg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Operaţiunea cu numele de cod „Toga neagră”]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/operatiunea-cu-numele-de-cod-toga-neagra-2.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/operatiunea-cu-numele-de-cod-toga-neagra-2.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Început fulminant de sezon la malul Mării Negre, în oraşul cu cei mai mulţi milionari în euro din România. Constanţa. Din cauza încălzirii globale, temperaturile nu au fost deloc bune pentru un prim scăldat în mare pe anul ăsta. Aşa că începutul de sezon a debutat cu ceva mult mai spectaculos. Arestarea a doi procurori vedetă ai judeţului. Gigi Ştefan Valentin şi Teodor Niţă. Mascaţi, cătuşe, imagini cu un palat al procurorului Gigi pe malul lacului Siutghiol, filmat de sus, cu drona, să se vadă cât este de mare.

Rezultatele acestor descinderi care au ţinut loc de tradiţionala baie de la început de sezon au fost şi ele spectaculoase. Nu mai puţin de 100.000 de euro găsiţi în biroul procurorului. Alţi 30 de mii găsiţi în maşină, probabil să-i aibă de chetuială dacă pleacă la drum pe nepusă masă. În acelaşi timp, apar şi filmuleţe în care, procurorul Gigi discută chiar în biroul lui cu tot felul de persoane, dar nu pentru a le ancheta, ci a face aranjamente. De asemenea, sunt şi imagini în care se vede clar cum ia bani de unul dintre musafirii din birou şi-i bagă în buzunar.
Din tot acest festival la malul mării am înţeles că propcurorul Gigi îşi făcuse în biroul său de la parchetul din Constanţa un fel de ghişeu la care aştepta clienţii.
Cine avea o problemă cu Justiţia, un dosar de aranjat, de băgat la sertar până la prescripţie sau avea nevoie de o sentinţă favorabilă din partea vreunui judecător care se afla sub patronajul procurorului Gigi, se ducea la acest ghişeu şi-şi aranja treaba.

Pentru el, sau pentru prieteni cu probleme. Nu s-a stabilit, deocamdată, dacă procurorul Gigi dădea comision din ce încasa ca şpagă şi celui care-i aducea clienţi la ghişeu, aşa cum se face într-o societate capitalistă care se respectă. Şi pentru ca reţeta să fie completă, mai aflăm şi că procurorul Gigi a trecut palatul de pe malul lacului pe numele fostei soţii, de care, orbit de atâta bogăţie, n-a mai văzut-o aşa de frumoasă ca în ziua nunţii şi a divorţat. Dar pentru că se obişnuise cu ea, ca fierarul cu scânteia, a consimţit să locuiască în continuare sub acelaşi acoperiş, netemător că soţia, odată văzută proprietăreasă, l-ar putea da afară. Oricum, la cât de mare este căsoaia, probabilitatea să se întâlnească, dacă sunt certaţi, este foarte mică.

Celălat procuror arestat, Teodor Niţă, la prima vedere nu are legătură cu Gigi Valentin. Niţă, care se specializase în protecţia mediului şi bătălia pentru o planetă curată încercase să-i convingă pe pompieri să nu se mai joace cu focul în ceea ce priveşte o locantă şi să n-o închidă.
După toată această tevatură, acuzaţiile formulate de Parchetul General la adresa procurorilor arestaţi par nişte glume:
Gigi Ștefan este acuzat de procurori de trafic de influență, iar Teodor Niță de abuz în serviciu şi instigare la abuz în serviciu. Şi ca totul să fie estival, aşa, cu mânecă scurtă, dosarul este instrumentat de procurorul Marius Iacob din cadrul Parchetului General. Cel care şi-a dovedit competenţa profesională în celebrul „Caz Elodia”. Iacob și-a motivat cererea de arestare pentru 30 de zile, spunând că cei doi procurori, Niță și Ștefan, reprezintă un ”pericol social extrem de ridicat” și un ”pericol ridicat pentru ordinea publică” pentru că au manifestat un ”dispreț profund” pentru valorile democrației și drepturile omului, de a umplut de rumeguş camera în care a redactat documentul.

Dispreţ profund pentru valorile democraţiei, dar totuşi preţ mai mult decât profund pentru constituirea unui grup de crimă organizată. Infracţiune de care, deocamdată, cei doi nu sunt acuzaţi. Pentru că procurorul Gigi nu s-a rezumat doar la a-şi aştepta la ghişeu clienţii pentru măsluitul dosarelor. Că nu poţi şti cum merge piaţa la ghişeu. Clienţii pot veni, sau nu. Aşa că împreună cu Teodor Niţă, că tot se mai întrebau unuii care este legătura dintre cei doi, au pus la punct un grup de criminalitate organizată, menit să găsească clienţi. Să nu mai rămână afacerea la voia întâmplării, ci să aibă cotizanţi stabili.
Am fi naivi să credem că acel palat de pe malul lacului al procurorului Gigi s-a construit în câteva zile, de luni, săptămâna trecută şi până joi, când au avut loc percheziţiile.
Că până atunci acolo fusese loc viran şi, imediat ce a răsărit imobilul şi Parchetul General a aflat al cui este, au năvălit. Şi ca bonus pentru promptitudine, au mai găsit şi sumele de bani din biroul şi maşina procurorului. Că pe Niţă, l-au găsit lefter. Doar cu dragostea pentru o planetă curată prin buzunare.

Afacerea procurorilor cu dosarele a început încă din 2018, de pe vremea când Constanţa era stăpânită de grupul Radu Mazăre – Nicuşor Constantinescu – Sorin Strutinsky. Atunci a crescut pe malul lacului şi palatul procurorului Gigi. Şi nu s-a rezumat doar la a aştepta clienţii la ghişeu. Unul dintre terenurile de vânătoare a fost, desigur, Portul Constanţa. Aici, grija pentru mediu a procurorului Niţă s-a manifestat prin lupta împotriva importatorilor de haine la mâna a doua. N...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2021/02/sorin-ovidiu-balan-editorial-1024x662.png" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item>
					<item>
							<title><![CDATA[Omul în fața viitorului - între inteligența artificială şi responsabilitate]]></title>
							<link><![CDATA[https://evz.ro/omul-in-fata-viitorului-intre-inteligenta-artificiala-si-responsabilitate.html]]></link>
							<guid isPermaLink="true"><![CDATA[https://evz.ro/omul-in-fata-viitorului-intre-inteligenta-artificiala-si-responsabilitate.html]]></guid>
							<description><![CDATA[]]></description>
							<content:encoded><![CDATA[Discuția despre inteligența artificială traversează astăzi aproape toate disciplinele majore: informatică, drept, economie politică, filosofie morală, teologie, studii media și securitate. Motivul este simplu.

IA nu mai funcționează doar ca tehnologie specializată, ci ca strat invizibil de decizie și predicție peste activități dintre cele mai cotidiene: ce citim, ce cumpărăm, ce drum parcurgem, ce ofertă de muncă primim, ce conținut ni se recomandă și, în anumite contexte, chiar ce risc social sau medical ni se atribuie. Din această perspectivă, problema decisivă nu este dacă mașinile devin mai rapide decât oamenii la anumite sarcini, ci dacă omul ajunge să se înțeleagă pe sine doar în termenii a ceea ce poate fi calculat, anticipat
și optimizat.1
Inteligența artificială trebuie înțeleasă drept un test antropologic major
Această mutație are consecințe care depășesc cu mult registrul eficienței. Dacă tehnologia devine nu doar instrument, ci criteriu ultim de inteligibilitate a realului, atunci viața morală este tradusă în scoruri, relațiile sunt mediate de platforme care monetizează atenția, iar ima­ginea omului este redusă la perfor­manță cognitivă și comportamentală. Nu este întâmplător faptul că documentele normative contemporane insistă asupra unei IA centrate pe om, demne de încredere și compatibile cu drepturile fundamentale, în timp ce interven­țiile magisteriale recente avertizează simultan împotriva demonizării tehnologiei și împotriva idolatrizării ei.2

Teza acestui articol este că IA trebuie înțeleasă drept un test antropologic major. Dacă omul este definit exclusiv prin funcționalitate și perfor­manță, atunci IA poate deveni noul etalon implicit al valorii, iar cei vulnerabili vor fi împinși la margine. Dacă însă omul este gândit ca persoană - corporală, relațională, liberă și deschisă adevărului și binelui -, atunci IA rămâne ceea ce trebuie să fie: un artefact puternic, util, uneori admirabil, dar mereu subordonat unei ordini a scopurilor care nu poate fi produsă de algoritmi.

Una dintre cele mai persistente iluzii ale modernității digitale este ideea că algoritmul ar fi, prin definiție, mai obiectiv decât judecata umană.
Inteligența artificială și etica
A spune că algoritmul nu este neutru nu înseamnă a nega utilitatea lui analitică. Înseamnă doar a recunoaște caracterul său socio-tehnic. Un model de recrutare, de exemplu, nu operează într-un vid moral: el învață din date despre angajări trecute, adică dintr-o istorie a instituției. Dacă acea istorie conține excluderi sistematice, modelul poate transforma prejudecata trecută în normă predictivă pentru viitor. În mod similar, un sistem de evaluare a riscului sau un instrument de moderare automată a conținutului preia inevitabil ipoteze despre ceea ce contează, despre ceea ce merită protejat și despre ceea ce poate fi sacrificat pentru eficiență. Din acest motiv, opacitatea tehnică nu este niciodată doar tehnică; ea devine opacitate morală și politică.3

Literatura de specialitate a arătat că diferitele coduri de etică a IA tind să conveargă în jurul unor principii relativ stabile: binefacere, autonomie, justiție, explicabilitate și responsabilitate. Această convergență este importantă pentru că indică existența unui consens normativ minim.

Totuși, aici apare o dificultate decisivă. Principiile sunt necesare, dar nu sunt suficiente. Brent Mittelstadt a observat convingător că simplul consens asupra unor valori înalte nu produce, de la sine, o practică etică robustă. În absența unor norme profesionale stabilizate, a unor proceduri clare de implementare și a unor mecanisme de răspundere bine definite, „etica IA” riscă să devină mai degrabă un limbaj legitimant decât un regim efectiv de limitare a puterii tehnologice. Între formularea principiilor și aplicarea lor se deschide, adesea, un gol instituțional serios.4
De la opacitate la răspundere
Întrebarea etică fundamentală nu este, așadar, numai ce poate face sistemul?, ci cine răspunde când sistemul produce un prejudiciu? În sistemele complexe, răspunderea se dispersează între dezvoltatori, furnizori de date, manageri, integratori, instituții care cumpără soluția și operatori care o folosesc. Rezultatul este paradoxal: cu cât o infrastructură tehnică este mai sofisticată și mai distribuită, cu atât devine mai dificil de identificat un centru clar al deciziei și, implicit, al răspunderii.5

Santoni de Sio și Mecacci propun o analiză utilă atunci când disting între mai multe forme de goluri de responsabilitate: goluri în control, goluri epistemice, goluri normative și goluri în trasabilitatea deciziei. Cu alte cuvinte, nu știm întotdeauna cine controlează efectiv sistemul, cine înțelege suficient mecanismul intern, după ce norme evaluăm o decizie emergentă și cum reconstruim lanțul cauzal al prejudiciului. Dacă acceptăm aceste goluri ca inevitabile, ajungem fie la fatalism tehnologic - nu se poate altfel -, fie la deflația morală - nimeni nu e cu adevărat responsabil -, fie...]]></content:encoded><enclosure url="https://evz.ro/wp-content/uploads/2026/03/Inteligenta-artificiala-2-1200x720.jpg" length="1024" type="image/jpeg" />		
					</item></channel></rss><!-- end of xml string -->