Pentru generaţia 2000, crescută cu grunge şi fusion, faptul că Gianna Nannini a adunat peste 4.000 de oameni la Arenele Romane e ca un pariu pierdut.
La fel ca mai toate starurile pop-rock europene ale anilor ’80, cântăreaţa ar fi putut rămâne o voce pe casete vechi. Nannini a trecut însă pragul anilor 2000 tot în fruntea clasamentelor muzicale, s-a reinventat în vedetă eco-rock şi a încheiat luni seara, la Bucureşti, un turneu de succes. „Gianna a fost the best“, ar spune fanii ei, sau „la piu grande“, cum au strigat italienii din România.
Cum revolta e unul dintre mecanismele care o menţin de 30 de - ani pe scenă, Nannini a început concertul, la ora 20.30, cu un mesaj politic: nu închideţi ochii la abuzurile regimurilor. „Mosca Cieca“, hitul de pe ultimul ei album, „GiannaBest“, i-a fost dedicat Annei Politkovskaia, jurnalista rusă ucisă în 2006. A urmat „Revolution“, ca apoi revolta să se topească în „Suicido d’Amore“. „Protestul“ eco-activistei feministe se derula în paralel şi pe ecranul din fundalul scenei, unde alternau asocieri de cuvinte ca „GiannaLife“ şi, tăiat cu un X, „GiannaGas“.
Urale la „l’ultimo concerto“
Îmbrăcată într-un costum de piele şi o cămaşă albă, cântăreaţa în vârstă de 52 de ani a emanat energie cât pentru alţi 30 de ani de „rebeliune“ muzicală.
La finalul a aproape două ore, după un duo scurt cu bateristul trupei, a încercat să răstoarne bateria, însă nu cu forţa şi nebunia unui Kurt Cobain, ci cu grija feminină de a nu strica totuşi ceva.
Melodii la fel de vechi precum cariera sa, „America“ (în anii ’80, a scandalizat Italia, îndemnând la autosatisfacerea sexuală, de fapt o metaforă la narcisismul „visului american“), „Latin Lover“, „Profumo“, „Bello e Impossibile“, i-au ridicat pe fani în picioare. Nu putea lipsi minunata „Meravigliosa Creatura“. Alături de cei şase instrumentişti aduşi la Bucureşti - Hans Maahn, Stephan Ebn, Thomas Lang, Giacomo Castellano, Davide Ferrario şi Davide Tagliapietra - s-a aflat şi un violonist, pe care lumea l-a descoperit cu aplauze la finalul piesei „Ragazzo dell’Europa“, când Nannini l-a prezentat tuturor pe Bazil Stănescu.
Şi, ca o favoare pentru publicul care striga „notti magiche“, Nannini a cântat, la al doilea bis, imnul Cupei Mondiale din ’90, „Un’Estate Italiana“, „o piesă a oamenilor, care nu-mi mai aparţine“.