Editura Evenimentul si Capital

Fanarioţii care au reformat ţările române

abf198c1fac18af24154c25041af021c
Autor: | | 68 Comentarii | 0 Vizualizari

În perioada istoriografiei romantice de secol XIX, domnitorilor fanarioţi li se pusese eticheta răului celui mai negru cunoscut de ţările române.

Blamaţi pentru corupţie şi lăcomie, ei deveniseră exponenţii unui balcanism de care societatea românească de la acea vreme, întoarsă cu faţa spre Apus, încerca să se debaraseze. Însă cercetările ulterioare au arătat că stigmatizarea epocii fanariote de la un cap la altul era exagerată. La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, Imperiul Otoman risca să piardă controlul ţărilor de la nord de Dunăre. Transilvania, până atunci principat autonom sub suzeranitate turcească, era deja pierdută în favoarea habsburgilor din 1699. În plus, domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, s-a aliat cu ruşii împotriva turcilor şi, pentru prima dată, în 1711, oastea rusă a trecut Nistrul. În aceste condiţii, pe tron a fost impus un domnitor nepământean care era credincios Porţii. Situaţia s-a repetat şi în Ţara Românească, în 1716, după ce domnul de acolo, Ştefan Cantacuzino i-a trădat şi el pe turci, oferindu-le austriecilor informaţii despre stadiul pregătirilor de război ale otomanilor.

Domnitorii fanarioţi erau greci de la Constantinopol, din cartierul Fanar. Numiţi de sultan, ei erau consideraţi dregători ai imperiului pe care Poarta îi putea schimba dintr-o ţară în alta după bunul plac al sultanului.

Tronurile de la Iaşi şi Bucureşti erau vândute pe sume mari de bani, la care se adăugau daruri şi peşcheşuri către marele vizir sau către alţi demnitari care înlesniseră târgul. Domnitorul ajungea în ţară plin de datorii, de multe ori animat de unicul gând al recuperării rapide a pagubei. Îşi aducea şi creditorii cu el, pe care îi făcea boieri aici.

Din aceste motive, epoca secolului al XVIII-lea a fost foarte hulită, însă unii istorici au arătat că sistemul domnitorilor din Fanar era cel mai mic rău dintre cele posibile, alternativa de la acea vreme fiind transformarea ţărilor în paşalâcuri. Primul care a subliniat aspectele pozitive ale domniilor fanariote a fost Nicolae Iorga. Nu întâmplător, el şi-a intitulat volumul şapte din „Istoria românilor”, cel dedicat fanarioţilor, „Reformatorii”.

„Imaginea care s-a generalizat în multe lucrări istorice, dar mai ales în manualele de istorie, ne prezintă regimul fanariot sub cele mai sumbre culori. O analiză chiar sumară a acţiunilor multora dintre domnitorii fanarioţi relevă intenţiile lor de modernizare a societăţii româneşti”, e de părere Marius Diaconescu, lector doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Dorinţa de a învăţa franceza, "o epidemie" Secolul al XVIII-lea a însemnat şi o deschidere spre Occident a societăţii româneşti. În mod paradoxal, iluminismul francez a pătruns, la început, chiar pe filieră neogreacă. Situaţia se explică prin faptul că domnii fanarioţi fuseseră înainte mari dragomani ai Porţii (dregători ce se ocupau de relaţiile diplomatice ale imperiului cu statele europene). Pentru ei, cunoaşterea limbilor străine, mai ales a francezei, era obligatorie, deoarece altfel nu ar fi putut să ţină legătura cu ambasadorii marilor puteri de la Constantinopol.

Pagina 1 din 1
Tag-uri:



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Istoria romanilor, altfel

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI