Locul 4 ocupat de naţionala feminină la Mondialul de handbal nu poate fi considerat un eşec, ci mai degrabă o mare dezamăgire.
Echipa feminină de handbal a României a venit la Campionatul Mondial din Franţa cu gândul mărturisit de a câştiga medalia de aur. Obiectivul oficial al vice-campioanelor mondiale a fost însă unul dintre locurile 1-4 şi, implicit, obţinerea privilegiului de a organiza, anul viitor, unul dintre cele trei turnee de calificare pentru Jocurile Olimpice. În aceste condiţii, clasarea pe locul patru nu poate fi catalogată drept un eşec, ci poate doar o mare dezamăgire. Orizontul de aşteptare al suporterilor, antrenorilor şi chiar al handbalistelor era mult mai mare. Ne-am făcut iluzii în privinţa unei revanşe cu marea Rusie. Mai mult, toţi specialiştii dădeau România ca mare favorită la podiumul mondial, e adevărat cu şansa a treia, după Rusia şi Norvegia, care, în final, şi-au respectat statutul. Ghinion, oboseală şi încăpăţânarea lui Tadici
Făcând abstracţie de rezultate, regresul naţionalei tricolore este evident faţă de Mondialul de la Sankt Petersburg. Jucătoarele românce au evoluat şters, s-au chinuit cu formaţii modeste (de exemplu, Polonia şi China) şi au pierdut toate meciurile importante (cu Ungaria, Rusia şi Germania), exceptând înfruntarea de poveste cu Franţa. Dincolo de eternele lamentări vizavi de arbitraj şi condiţiile din ţară, EVZ a încercat să desluşească motivele care au dus la această deziluzie produsă de o generaţie de excepţie. > În primul rând, echipa României a fost privată de aportul a două dintre cele mai bune extreme din lume, Cristina Vărzaru şi Valentina Elisei, ambele accidentate. Înlocuitoarele lor, Ramona Maier şi Adriana Nechita, nu s-au ridicat la nivelul pretenţiilor. În plus, antrenorul Gheorghe Tadici a luat în lot o singură rezervă pentru postul de extremă, Camelia Balint, pe care, surprinzător, a şi scos-o din lot pentru faza grupelor principale. Mai mult, selecţionerul a renunţat în ultimul moment la Simona Gogârlă, o jucătoare care ar fi adus un plus de valoare şi de experienţă, iar despre varianta Carmen Amariei nici n-a vrut să audă, deşi federaţia era dispusă să-i ridice acesteia suspendarea, dacă ar fi mers în Franţa. > A doua cauză majoră a fost starea avansată de oboseală în care s-a aflat majoritatea jucătoarelor. Asta fiindcă 12 dintre cele 16 handbaliste provin de la Oltchim Râmnicu-Vâlcea (echipă pregătită tot de Tadici), acolo unde, conform selecţionerului, au jucat, în medie, 11 meciuri pe lună în ultima vreme. „Mă întrebam şi eu cât vor mai rezista“, a părut că-şi reproşează Tadici după înfrângerea cu Germania, din finala mică.
Experimentul „naţionala de club“ > Faptul că trei sferturi din lot e concentrat la o singură echipă de club s-a dovedit a fi o sabie cu două tăişuri. S-a obţinut o omogenitate mult mai bună la nivelul relaţiilor de joc, dar nenumăratele meciuri jucate de Oltchim în ultimul an şi jumătate au făcut ca jucătoarele să intre în acest final de sezon deja fără rezerve de energie. Practic, formaţia din Vâlcea (mutată acum la naţională) era suprasaturată de meciuri şi victorii: a câştigat campionatul fără victorie, a obţinut Cupa Cupelor astă-vară, acum defilează în Liga Campionilor. O serie glorioasă, dar teribil de epuizantă. Un joc previzibil > În condiţiile în care căpitanul Steluţa Luca (32 de ani) şi-a pierdut rolul de lider, fiind de multe ori apatică, epuizată şi neinspirată, echipa României a simţit lipsa unei jucătoare capabile să-şi mobilizeze coechipierele şi să strângă rândurile. La 36 de ani, Luminiţa Huţupan a avut şi ea evoluţii oscilante, nemaiputând să dea siguranţă echipei. „Cel mai mult ne-a lipsit un lider care să tragă echipa în sus“, a mărturisit cu amărăciune „secundul“ Dumitru Muşi. Principalul Tadici l-a contrat însă imediat: „E părerea lui. Eu nu sunt de acord“. > România n-a mai constituit o surpriză pentru adversari, aşa cum s-a întâmplat în urmă cu doi ani. Gheorghe Tadici n-a schimbat aproape nimic în privinţa tacticii de joc, mizând în atac pe angajările pe pivot, „citite“ cu uşurinţă de toţi adversarii de calibru. Chiar şi în aceste condiţii, Ionela Gâlcă a fost declarată cel mai bun pivot al competiţiei. > Echipa naţională n-a mai părut o familie, în ciuda faptului că opt handbaliste din actualul lot au fost şi la Mondialul din 2005.
> Atmosfera din jurul echipei n-a fost una benefică, Tadici preferând să-şi închidă jucătoarele într-un „palat de cristal“. Spre mirarea presei şi a organizatorilor, româncele au fost singurele handbaliste de la Mondial care nu vorbeau cu mass-media după meciuri, deşi regulamentul prevedea acest lucru.
Ionela Gâlcă-Stanca a fost desemnată cel mai bun pivot de la Campionatul Mondial de handbal feminin din Franţa. Ce palidă consolare, venită la doar câteva ore după ce echipa României pierduse incredibil, în prelungiri, finala mică în faţa Germaniei, deşi cu zece minute înainte de final avea şase goluri avans! Gâlcă nu şi-a putut stăpâni lacrimile nici atunci când a păşit în mijlocul terenului, alături de celelalte şase jucătoare stelare: Valerie Nicolas (Franţa), Polina Viakireva (Rusia), Iana Uskova (Rusia), Gro Hammerseng (Norvegia), Anita Gortbicz (Ungaria) şi Grit Jurack (Germania).
„Ne-am pierdut în repriza a doua“