Secrete din dosarele lui Pacepa. Pentru a se limita acest fenomen sunt luate o serie întreagă de măsuri care să împiedice acţiunea contrainformativă a adversarului, concomitent cu verificarea permanentă şi calificată a propriilor ofiţeri. În cazul spionajului românesc din perioada comunistă aceste măsuri au fost frumoase în teorie dar mediocre, de cele mai multe ori, în practică.

Corupţia şi clientelismul au năpădit şi această zonă a Securităţii, creându-se astfel nu numai condiţiile dar şi  motivele pentru defectările unor ofiţeri români în Occident. Cauzele şi formele de manifestare ale acestui fenomen prezent în întregul bloc socialist (România avea, la rândul ei, în 1989, un număr important de ofiţeri „defectori”) nu pot fi înţelese fără o minimă cunoaștere a organizării şi activităţii Direcţiei Generale de Informaţii Externe (DGIE) între anii 1951-1978.

Citiți și: Exclusiv EVZ. Moartea lui Ioan Mihai Pacepa! Misterul dezlegat de specialiști în istoria serviciilor. Confirmarea!

DGIE, deși aflată în structura Securității, era de iure şi de facto o instituţie de sine stătătoare, ale cărei activităţi erau supervizate direct de conducătorul suprem, acesta fiind şi cel care trasa o bună parte din direcţiile de acţiune ale spionajului românesc.

În sprijinul acestei idei vin aserţiunile fostului adjunct al DGIE, generalul Ion Mihai Pacepa care afirma că prin Decretul nr. 363 din 23 iunie 1973, această subordonare a fost legiferată complet contribuind la creşterea în mod exploziv a numărului de ofiţeri acoperiţi din diverse instituţii ale statului român.

Aceasta în pofida deficitului de personal calificat cu care s-a confruntat DGIE încă de la începutul înfiinţării sale. Pentru a rezolva această criză, MAI a înfiinţat încă din anii 1955-1956 zece birouri regionale (în cadrul direcţiilor regionale de securitate şi, ulterior, în cadrul fiecărui inspectorat judeţean) a căror principală sarcină era selecţia persoanelor cu aptitudini pentru munca de informaţii externe.

Schimbări la Securitate

La mijlocul anilor ’50, Direcţia era prevăzută cu un număr total de 400 posturi, din care 343 ofiţeri, 17 sergenţi şi 40 angajaţi civili. Datorită faptului că în vara anului 1956 are loc o consistentă restructurare a întregului aparat al Securităţii, unele documente menţionează existenţa unui efectiv real de 265 angajaţi, din care peste 200 erau ofiţeri.

Numărul acestora a crescut exponenţial după 1960, când relaţiile externe ale României au cunoscut o extindere fără precedent, maximul de efectiv atins în anii ‘70 fiind de cca 2.000 de oameni. Problema cadrelor nu se rezuma însă doar la aspectul numeric, pregătirea profesională şi gradul redus de cultură al ofiţerilor fiind obstacole de netrecut în activitatea de informaţii externe.

Dacă ţinem cont de faptul că mai bine de jumătate din ofiţeri, la mijlocul anilor ‘50, aveau doar studii elementare şi nu cunoşteau nici o limbă străină, avem dimensiunea nivelului de pregătire şi calificare a personalului DIE.

Schimbarea politicii de cadre a conducerii PMR în legătură cu Securitatea a avut consecinţe importante

Sunt cunoscute cazuri când ofiţeri români din rezidenţe aflate la Londra sau Paris nu reuşeau, ani la rând, să recruteze vreun agent, iar lucrul cu agentura pe care o preluaseră de la alţi colegi era defectuos de aşa manieră încât o bună parte din informatori refuzau să mai colaboreze. Erau de asemenea ofiţeri care pierduseră materiale informative, recrutaseră agenţi provocatori sau primiseră cadouri valoroase din partea unor persoane suspecte.

Schimbarea politicii de cadre a conducerii PMR în legătură cu Securitatea a avut consecinţe importante şi în compoziţia personalului din cadrul DGIE. Începută în 1960, sub auspiciile Secţiei CC al PMR de Control şi Îndrumare a M.A.I., această „epurare” a avut în vedere, îndeosebi, trecerea în rezervă a ofiţerilor de naţionalitate ruso-ucraineană, evreiască şi a celor căsătoriţi cu rusoaice.

Au fost disponibilizate însă şi o bună parte din cadrele slab pregătite din punct de vedere profesional dar şi  intelectual. Deşi intenţia mărturisită oficial era aceea a „îmbunătăţirii” componenţei naţionale a întregului aparat de stat, conducerea PMR avea totuşi în vizor o creştere a calităţii activităţii depuse de Securitate.

O școală de pregătire a agenților

Cu toţii aveau însă nevoie de o pregătire „de specialitate” şi ca urmare s-au luat măsuri pentru o bună instruire a acestora în concordanţă cu misiunile şi atribuţiile pe care le aveau unităţile de securitate din care făceau parte.

Pentru un nivel ridicat al pregătirii profesionale a ofiţerilor de securitate, dar şi pentru a se preveni repetarea abuzurilor din anii ’50, au fost date o serie de ordine interne care prevedeau obligativitatea absolvirii liceului de către toate cadrele şi înscrierea acestora în învăţământul superior, precum şi participarea la cursuri de limbi străine de circulaţie internaţională.

În acest sens a fost înfiinţată încă din 1968 o şcoală de pregătire şi perfecţionare a ofiţerilor cunoscători de limbi străine, ai cărei cursanţi urmau să fie ofiţeri din aparatul central şi local al Securităţii, care prin specificul activităţii aveau nevoie de cunoaşterea unei limbi străine.

Dar cea mai importantă cale de îmbunătăţire calitativă a compoziţiei cadrelor a fost recrutarea „direct din producţie” sau de pe băncile facultăţilor a absolvenţilor cu studii superioare, ingineri, jurişti, sociologi, economişti şi profesori, toţi fiind vârfuri de promoţii, buni cunoscători ai domeniului lor de activitate şi cunoscători de limbi străine.

Secrete din dosarele lui Pacepa. Dosarul de securitate trebuia să fie „curat”

Sigur, dosarul de securitate trebuia să fie „curat”, însă prin sistemul cunoscut de pile, relaţii şi cunoştinţe, existau
posibilităţi de a fi ocolit şi acest din urmă obstacol.

Impactul acestei măsuri este vizibil dacă luăm în considerare că numai în anul 1969, în Securitate, au fost angajaţi peste 2000 de tineri intelectuali cu specializări în diverse domenii. Mulţi dintre ei erau atraşi de noua meserie din mai multe motive: un salariu sensibil mai bun decât cel din viaţa civilă, posibilitatea de a călători în străinătate şi, pentru ingineri, chiar de a se realiza ca buni profesionişti, având un contact direct cu ultimele tehnologii din Vest.

Cursurile DGIE

DGIE dispunea de o şcoală proprie pentru formarea cadrelor, subordonată Direcţiei Personal – pregătire, care era condusă de Nicolae Călin, fratele lui Nicolae Ceauşescu. Aflată la sud de Brăneşti, pe partea stângă a şoselei Bucureşti-Călăraşi, şcoala era alcătuită din cinci compartimente, fiecare dispus într-o clădire separată.

Studenţii (proaspeţi absolvenţi de liceu) începeau pregătirea cu un ciclu de trei ani în domeniul securităţii, cu accent pe contraspionaj şi contrasabotaj. Apoi, fiecare dintre studenţi urma unul din cele şase cursuri de specializare, în domeniul în care dovedea aptitudini. După absolvire, cei mai mulţi erau păstraţi în structurile centrale ale DGIE, foarte puţini fiind trimişi în exterior.

Schimbările din politica de personal s-au reflectat puternic în evoluţia DGIE

Pentru străinătate erau preferaţi, aşa cum am arătat mai sus, absolvenţii facultăţilor civile, îndeosebi inginerii, care, înainte de plecare în misiune, nu frecventau un curs regulat ci erau obligaţi să parcurgă cât mai mult din literatura de specialitate.

Schimbările din politica de personal s-au reflectat puternic în evoluţia DGIE, mai ales după 1965, când sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, regimul a continuat să-şi consolideze în plan extern propria imagine, nu numai prin revenirea la valorile naţionale, ci şi printr-o reorientare a spionajului românesc spre domeniul economic şi promovarea intereselor politice tradiţionale ale statului român.

Având în vedere aceste realităţi nu putem să nu ne întrebăm de ce în spionajul românesc a existat un număr atât de mare ofiţeri care au preferat să rămână în ţările unde au lucrat sau să „defecteze” în Occident?

Trebuie spus că acest fenomen a fost abordat de cercetători ai serviciilor secrete, doi autori francezi, Geoffrey D‘Aumale şi Jean Pierre Fourre, identificând două categorii de „transfugi”: transfugi exteriori care îşi părăsesc ţara sau îşi abandonează misiunea din motive politice, ideologice, economice sau profesionale trecând astfel la inamic şi transfugii interiori (sau activi) care deşi rămân în ţara de origine, lucrează pentru un serviciu de informaţii străin.

Articolul integral poate fi citit în cel mai recent număr al revistei Evenimentul Istoric. Revista poate fi găsită la chioșcurile de difuzare a presei.

Secrete din Dosarele lui Pacepa

Evenimentul Istoric, cea mai mare revista de istorie din Europa, aduce în atenția publicului, prin cele 116 pagini ale sale, numeroase subiecte captivante, dosare desecretizate și imagini în exclusivitate.

Noul număr al revistei este disponibil de vineri, 29 ianuarie, la punctele de difuzare a presei și online pe www.agoramag.ro. 

Un alt subiect interesant disponibil în noul număr face referire la analiza unui fenomen istoric: Gloria și decăderea Statului Național – Legionar. Punct de cotitură al politicii românești, Rebeliunea Legionară nu doar a înfiorat românii în ianuarie 1941, ci a și grăbit sfârșitul Statului Național – Legionar, silind Garda de Fier cu ale sale cămăși verzi să iasă din istorie pe ușa din dos.

Dacă vrei să colecționezi revista, te invităm să te abonezi! Poți opta pentru un abonament în varianta print, accesând https://agoramag.ro/abonamente/abonamente-evenimentul-istoric sau poți să te bucuri de versiunea online a revistei, direct pe tableta, computerul sau telefonul tău, accesând https://agoramag.ro/abonamente/abonamente-evenimentul-istoric?product_id=441.

Și pentru că ne face plăcere să susținem pasionații de istorie, am pregătit și o super ofertă: achiziționează de pe www.agoramag.ro un abonament Evenimentul Istoric pe 12 luni și primești cadou întreaga colecție 2019.

Citiți și: Exclusiv EVZ Play. Ipoteză surprinzătoare despre moartea generalului Pacepa