– Evenimentul zilei: Doina, hai să lăsăm deoparte piruetele protocolare și să dezvelim miezul acestui dialog! Povestește-ne cum ai ajuns să scrii Homeric – această poezie de roman! Pentru că, serios îți spun, abia după primele 28 de pagini, halucinant de delicate, frumoase, fragile, m-am dumirit că, de fapt, mă delectez cu un roman și nu cu un poem, fie el și în proză.

– Doina Ruști: Povestea o aveam demult, dar anii trecuți mă obseda ideea de-a scrie un roman despre metafizica dorințelor. Iar într-o zi, una dintre acelea în care îți tremură sufletul fără motiv, am dat de-o filă albă, care cânta. Cu toate că de multă vreme n-am mai scris de mână, am lăsat câteva sute de cuvinte pe-acea hârtie. Și, cumva, unele au alunecat în ritmul muzicii, rămânându-mi în fața ochilor numai silueta unei femei care murea de dorul unui bărbat.

Despre iubire și alți demoni

Cum reușești să creezi acest limbaj de dragoste vechi, parfumat, încărcat de simboluri și fantasme? Ce secrete ascund propriile tale lecturi?

– Limba vine din legăturile mele amoroase cu propriile personaje, pentru că trebuie să-ți mărturisesc: îmi iubesc eroii, chiar și pe cei ticăloși. Toți au trecut la un moment dat prin viața mea, ținând în mână o carte, pe care o citisem și eu.

– Și pentru că tot veni vorba despre dragoste, nu mă pot abține să nu te întreb: ce-i iubirea, Doina Ruști? Ce mai e iubirea?

– O aspirație isterică și megalomană, pe care unii știu s-o administreze mai bine decât alții. Și este și firesc să fie așa, pentru că dragostea vine din aceeași zonă trepidantă a tuturor dorințelor. Se înrudește cu cele mai înalte aspirații, dar și cu măruntul egoism de a avea ciocolata vecinului. Și pentru că patimile nu țin cont de nimic, în urma lor se declanșează războaie, rămân vise și se schimbă lumea ori lumile lovite accidental.


Închinare nenorocoșilor

– Oamenii se îndrăgostesc și iubesc la fel în orice perioadă (istorică) de timp? Cum iubesc românii?

– Iubirea e aceeași, doar manifestarea ei este dată de mode și de moravuri. Judecând după literatura care s-a scris, românii iubesc în toate felurile, unii cu orgoliu, alții cu jenă, supărați că nu pot să-și controleze sentimentele. Iubesc intelectualizând ori naiv, aproape didactic de naiv. Dar în cele mai multe cazuri, orice scenă de dragoste înglobează, în fiecare detaliu, prejudecățile sociale specifice unei istorii. Despre personajele mele pot să spun doar că sunt destul de libertine pentru timpul lor și împovărate de intuiții. Pasiune, orgoliu și aventură – sunt trei dintre temele pe care le-am urmărit. Iar dincolo de ele, adevărata temă, legată de marginalizați, excluși, asociali, pentru care iubirea trece întotdeauna prin pădurea încâlcită a Cotrocenilor. Pe lângă personajele de pe scenă există întodeuna și un erou, în penumbră.

– Ce personaj din Homeric ți-e cel mai drag (Eu m-am înamorat din prima de Despina și de pantofii ei)?

– Să știi că pantofii ăia sunt ai mei! Vreau să spun că și eu am pantofi colorați și fistichii. Îmi amintesc că prin liceu îmi cumpărasem niște pantofi roșii, dar de cum am intrat în clasă, diriginta m-a rugat să-i vopsesc, explicându-mi că sunt prea ostentativi pentru școală. A vorbit convingător. Am crezut-o, iar a doua zi am venit cu ei vopsiți. Acum erau verzi. Există multe în biografia Despinei care-mi amintesc de adolescență, dar există în ea și ceva din idealul meu feminin de atunci. În schimb, Mărmănjica mi-e mai simpatică.

– Cum a prins viață Mărmănjica?

– Multă vreme m-am holbat la oameni. Când cineva mi se părea interesant, îl cercetam cu toată atenția, trecând dincolo de ceea ce-mi arăta el, alergând cu privirile în lumea de dincolo de el, unde se întind faptele și mai ales gândurile unui om. Evident nu-mi dădeam seama că-i transmiteam acelei persoane un disconfort total. Căscam gura, încruntându-mă progresiv, generând numeroase antipatii. Fata aceasta, din romanul Homeric, are niște ochi “mărmănjei”, cum zice un vechi cântec popular, respectiv hipnotici și vrăjitorești, speriind pe toată lumea, exact cum făceam eu cândva. Iar uitătura ei este parțial legată de această experiență personală. Dar mai departe de acest punct, se întinde o viață, alcătuită odată cu aventura mea de scriitor, rătăcit în întunecata Pădure Cotroceni.

– Spune-mi ceva despre pădure!

– Se spune că era o pădure atât de încâlcită, încât te puteai ascunde fără grija că te va găsi cineva. Șerban Cantacuzino a stat în Cotroceni trei zile, fiind hăituit de adversari, experiență care l-a întărit în asemenea măsură, încât, la scurt timp după aceea, a urcat pe tronul Valahiei. Dar nu dimensiunea istorică a pădurii m-a interesat în Homeric, cât cea mitică. Pădurea este aici un spațiu cu ierburi vrăjite, cu personaje nelumești și, mai cu seamă, stăpânit de o stafie înaltă. Am avut în minte acel labirint inițiatic al basmului, fără să uit nicio clipă că mă aflu într-o poveste din temelia vieții noastre curente, când Cotroceniul este un loc mistificat, iar dacă e să glumim – un paradis râvnit. Dar chiar și-așa, în esență, el nu și-a pierdut aura și nici valoarea de refugiu, în care ochiul omului de rând nu pătrunde.

Enigma povestitorului


– Având în vedere harta, care însoțește romanul tău, ai crede că respectă realitatea istorică. Câtă ficțiune se află aici?

– Punctul de pornire a fost o hartă reală, desenată pe la 1791, color, cu pădurile din jurul Bucureștiului, buclate, ca niște buchețele de brocoli. Dar printre liniile subțirele, în porii pufoși ai hârtiei, au început să apară și personajele – trebuie să spun că pentru mine povestea începe întotdeauna de la ele, într-un fel, am și mărturisit-o în Homeric, unde prima parte este dedicată celor trei eroi principali. Abia după ce s-au conturat caracterele, abia după ce rochiile Despinei au început să foșnească, iar ochii pictorului să scânteieze, pe harta aceasta a apărut o lume care nu mai avea nimic de-a face cu informațiile reale.

– Romanul intretine curiozitatea cititorului printr-un demers schizoepic, sinuos, cu acțiuni imprevizibile. Cum ai ales această formulă narativă?

– Intenția mea a fost să scriu un roman care să nu poată fi citit pe sărite, să nu poată fi doar răsfoit și atât. S-a creat o adevărată modă, de-a citi câteva pasaje din roman, în ideea că orice subiect e previzibil. De multe ori, eu însămi am ascultat opiniile unor oameni care nu-mi citiseră cartea, fără să îndrăznesc să le corectez erorile. De această anomalie e vinovat și scriitorul, pentru că nu face nimic să-i pună capăt. Prin urmare, am vrut să construiesc o legătură reală și trainică între povestitor și cititor. Tocmai de aceea, romanul pare într-o primă instanță construit anatomic, fiindcă am despărțit personajele de povestire, ca abia după aceea să trec la acele detalii din umbra poveștii, aducându-l treptat pe povestitor în rolul de personaj principal.

– Dacă nu pare prea narcisist, cu povestitorul ce relație ai?

– Și el este parte din mine, deși vine din zona stranie, a fantasmelor. Dar cum identitatea lui este dezvăluită abia în ultimul capitol, mă abțin să spun mai mult despre el.

– Când va fi lansat oficial, spune-ne unde îl putem găsi, că n-aș vrea să împărtășim toată povestea aici?

– Lansarea oficială a romanului are loc la Humanitas Cișmigiu, pe 14 octombrie, seara. De fapt nu este o lansare propriu-zisă, ci o întâlnire cu vechile valori, cu acea lume după care plângem toți, căci alături de mine vor fi Bogdan Simion (zis Cobzarul) culegător de de cântece lăutărești, și doi critici cu respect față de tradiții: Paul Cernat și Cosmin Ciotloș.

Zece romane marca Ruști

Doina Ruști, apreciată pentru forța epică, pentru originalitatea și erudiția romanelor sale, a fost recompensată cu cele mai însemnate premii literare românești, printre care și Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române. Tradusă în numeroase limbi, inclusiv în chineză, a scris zece romane, dintre care amintim: Zogru (2006), Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Manuscrisul fanariot (2015) și Mâța Vinerii (2017).

Te-ar putea interesa și: