EXCLUSIV. Cum a trăit pandemia o româncă stabilită în Congo. Povești cu vraci, licori și oameni care se ascund de COVID prin cârciumi

EXCLUSIV. Cum a trăit pandemia o româncă stabilită în Congo. Povești cu vraci, licori și oameni care se ascund de COVID prin cârciumi

O poveste de dragoste înfiripată în anii studenției i-a schimbat complet viața Mirelei Comiati. I-a deschis un drum pe care a pornit-o, ca-n povești, la brațul bărbatului iubit care a dus-o tocmai în inima Africii. În Congo.

O țară pe care, la un moment dat, războaie sângeroase nu au ocolit-o, ba chiar au măcinat-o ani de-a rândul. Cum nici pandemia de coronavirus care schimbat regulile vieții pe întreaga planetă nu a ocolit-o. Dar românca s-a adaptat. De când a pus piciorul pe ”continentul negru”, în clepsidra timpului s-au înghesuit 25 de ani, răstimp  în care românca a trăit și a văzut mai multe decât și-ar fi imaginat vreodată. 

Mirela a povestit în exclusivitate pentru Evenimentul zilei despre relaxarea totală cu care congolezii privesc acum spre virusul pe care ei nu-l văd ucigaș, despre vaccinul pe care nu-l vor, despre COVID-ul care se poate ascunde în spatele malariei. Dar și despre lupta pe care a dus-o cu soțul ei pentru a îngriji cât mai mulți bolnavi internați în clinica lor.  

Mirela Comitati, sotul Innocent Ziele și cei trei copii ai lor

Nuntă în inima Africii, în ținuturile pigmeilor. ”Eu sunt amintirea lui vie despre România”

La începutul anilor 90, pe când era studentă, Mirela Comiati, originară din Baia Mare, l-a cunoscut pe Innocent Ziele. Bursier african, viitor medic aflat la specializare, la Timișoara, după ce studiase la Craiova. Povestea s-a scris atât de frumos încât în filele ei nunta a primit un capitol aparte. O nuntă făcută pe tărâm african, în ținuturile pigmeilor, după canoanelele catolice. Dar numai după ce, conform obiceiurilor locale, Innocent - cel căruia colegii și prietenii din România îi spuneau David doar pentru că așa voiau -, a cerut binecuvântarea părinților. De aceea, el a și plecat înainte către Africa, la Kinshasa, pentru a-și anunța familia că în viața lui va intra o româncă. ”Eu sunt amintirea lui vie despre România pe care Innocent a adus-o în Congo”, spune, mai în glumă, mai în serios Mirela Comiati, care are 51 de ani. 

Ne puteți urmări și pe Google News

Coronavirusul din spatele malariei

Când coronavirusul a bătut la porțile statului Congo, o țară întinsă pe o suprafață pe care ar încăpea zece Românii, Mirela și soțul ei, Innocent (62 de ani), erau parte a sistemului sanitar. Clinica lor, o afacere de familie cu profil ginecologie-maternitate, a devenit imediat, cum se spune pe la noi, spital suport COVID. Cele 22 de paturi - suficiente pentru ritmul de internări și consulații de până atunci -, au devenit peste noapte prea puține în fața asaltului bolii. O maladie despre care nu știau absolut nimic, dar pe care, de nevoie, o tratau ca pe malaria cauzată de mușcătura țânțarului anofel. Febra și durerile musculare erau elementele comune ale celor două boli. 

”E multă sărăcie aici și ne-am zis că o să fie iadul pe pământ”

”Acum, privind retrospectiv, cred pe vremea aia, adică prin decembrie 2019-ianuarie 2020, noi tratam fără să știm cazuri de coronavirus înainte ca statul să ne anunțe oficial că boala a intrat în țară. Oamenii aveau febră mare, dar și alte simptome asemănătoare COVID-ului. Noi îi tratam de coronavirus cu medicație pentru malarie, pentru boli tropicale, că altceva nu aveam. Și a mers! Au fost momente grele în care am văzut multă suferință. Atunci ne-am și speriat și ne-am temut că o să pierdem pacienți. E multă sărăcie aici și ne-am zis că dacă în Europa dezvoltată murea atâta lume, aici o să fie prăpăd. Că o să fie iadul pe pământ. Dar nu s-a întmplat așa. Clinica era plină până la refuz motiv pentru care, dacă doi copii erau din aceeași familie, în băgam în același pat. Nu aveam altă soluție. Dar totul a trecut ca și cum nu ar fi fost”, povestește Mirela.

Priviți ca niște ”ciumați”

Chiar dacă știau foarte bine că spitalul e un loc unde primesc ajutor, au fost perioade când congolezii din Kinshasa le-au întors spatele Mirelei și lui Innocent, dar și întreg personalului medical de la clinica lor. Nu se mai apropiau de ei, de dat mâna nici nu se mai punea problema. Îi priveau ca pe niște ”ciumați” de la care ar putea să ia virusul ucigaș, iar distanțarea bruscă era forma lor de apărare. De protest în fața bolii necunoscute. Asta doar pentru că în clinica româncei și a soțului ei african erau tratate cazuri de coronavirus și că acolo veneau echipe speciale, denumite de ”ripostă”, care se ocupau cu testarea pacienților. Un virus de care, la distanță de numai câteva luni, congolezii aveau să uite complet! 

O perioadă, ne-au stigmatizat. Și pe noi, și personalul medical de la clinica noastră. Dar a trecut. La început s-au speriat de virus și au reacționat așa, de frică, dar apoi nici nu l-au mai băgat în seamă. Au trecut în extrema cealaltă”, explică Mirela Comiati, de profesie inginer textilist, reacția inițială a localnicilor în fața bolii.

Cum fentează congolezii restricțiile: se închid în baruri până dimineața 

Acum, după ce pandemia a fost acoperită de trecerea unui an, congolezii privesc totul cu o detașare totală. Aproape inexplicabilă. Virusul ucigaș, de care se temeau atât de tare la început, a ieșit brusc din viețile lor. Ca și cum nu ar fi existat. Portul măștii este obligatoriu în spațiile închise, dar și afară în locurile aglomerate. Însă cine să respecte această regulă? Nimeni! Masca a fost aruncată în cutia cu amintiri. 

Și pentru restricțiile care interzic deplasarea pe timpul nopții, dar și pentru cele care obligă patronii să-și închidă localurile s-a găsit o soluție. Un fel de doi într-unul, ca la ofertă. Clientul întră în cârciumă înainte de ora 22.00, cea a închiderii, și nu mai iese de acolo toată noaptea, până la cinci dimineața, când se dă liber la circulație! 

”Toată lumea face ce vrea. Nu le e frică de virus”

”Aici, în Kinshasa, nimeni nu respectă nici o regulă. Cred că și în orașele mici e la fel, nu știu. Nicăieri nu se poartă măști, chiar dacă e obligatoriu, iar ca să nu umble noaptea pe străzi când e interzis, se duc în localurile care ar trebui să fie închise după ora zece seara și stau acolo și se distrează. Beau și mănâncă cu ușile închise, cu voia patronilor. La început erau controale, dar acum nu se mai fac. Nu se dau amenzi, nu se întâmplă nimic. Toată lumea face ce vrea. Nu le e frică de virus. Fie beau tot felul de licori din plante care cresc pe aici, fie pur și simplu nu iau boala în seamă”, a mai spus Mirela cum ”luptă” congolezii cu virusul care a înspăimântat o planetă întreagă.

Lumea fuge de vaccin. S-au ”înțepat” câteva sute din 14.000.000

În tot acest context, vaccinul este privit cu mare suspiciune. De fapt, congolezii nu îi văd utilitatea atâta vreme cât pentru ei virusul e ca și inexistent. Iar medicii tradiționali, naturiștii, și chiar vracii au remedii pentru orice. Așa se face că autoritățile congoleze au returnat o cantitate mare de ser pentru imunizarea ce s-a dorit a fi una în masă. 

”Se vaccinează doar cei constrânși de profesii, care călătoresc mult în Europa. Ceilalți nici nu vor să audă. Foarte puțini se vaccinează doar așa, ca protecție în fața bolii. Într-un oraș cu 14.000.000 de locuitori cum e Kinshasa s-au vaccinat doar câteva sute de oameni. Nici teste nu se fac”, ne dezvăluie românca ce trăiește la Kinshasa de un sfert de secol. 

Fără ambasadă, românii s-au pierdut în țara mare cât un continent

Românca, mamă a trei băieți – Cezar (22 de ani), Dominic (18 ani) și Rafael (12 ani) -, s-a obișnuit cu viața din inima Africii, într-o țară unde pigmeii încă trăiesc în triburi alături de alte 400 de clanuri. Nu s-a obișnuit însă cu faptul că puținii românii din Kinshasa nu formează o comunitate. Așa, s-ar putea întâlni, ar putea vorbi despre România, țara lor natală. 

Într-o vreme, Ambadasa României de la Kinshasa era locul lor de întâlnire. Însă, o dată cu desființarea ei în 1999, românii parcă și-au pierdut și mai mult urma într-o țară uriașă, mare cât un continent. Nevoia eliberării unui act îi face pe români, dar și pe africanii care au soții românce, să ”bată”, spre sud, aproape două mii de kilometri până în Angola unde România are cea mai apropiată misiune diplomatică de Congo. Ceea ce însemnă timp pierdut, costuri de peste o mie de euro de persoană la fiecare drum, dar și riscuri mari dacă traseul este parcurs cu mașina.