Exclusiv. 161 de ani de la Mica Unire. Mizele prinților germani sosiți ca salvatori în Est. Interviu cu Ioan-Aurel Pop (II)

Exclusiv. 161 de ani de la Mica Unire. Mizele prinților germani sosiți ca salvatori în Est. Interviu cu Ioan-Aurel Pop (II)

În a doua parte a interviului prilejuit de aniversarea Micii Uniri, istoricul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, vorbește, în exclusivitate pentru evz.ro, despre concursul de împrejurări în care a fost detronat „zvăpăiatul” ofițer Alexandru Ioan Cuza, dar și despre interesele marilor familii germane în Balcani.

- Evenimentul zilei: Cine credeți că au fost cele mai importante personaje ale Unirii de la 1859 și de ce?

- Ioan-Aurel Pop: Alexandru Ioan Cuza a devenit protagonist abia după ianuarie 1859. Personajul colectiv principal a fost acest popor considerat de mulți anonim și incapabil. Kogălniceanu a spus bine: „Unirea națiunea a făcut-o!”. Eroii individuali ai Unirii au fost mulți, de la Kogălniceanu la Alecsandri, la Costache Negri și la Ion Ghica. Importanți în procesul unirii au fost și ardelenii trăitori la sud și est de Carpați, dar și Nicolae Bălcescu, mort în 1852, care scrisese „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, ca să-i îndemne pe români la unire. Cuza a avut alături de el, până la o vreme, pe cei mai importanți intelectuali și oameni politici români de atunci.

Cauzele detronării

- Atunci de ce (și cum?) a fost detronat Alexandru Ioan Cuza (fiind preferat un principe străin)? A mai susținut acest ofițer orgolios România după exilul consumat la Viena, continuat la Paris etc.? Și care a fost cauza morții lui premature?

Ne puteți urmări și pe Google News

- Cauzele detronării domnului Unirii au fost mai multe. Domnia sa autoritară de după 1864 i-a nemulțumit pe mulți dintre oamenii politici români. Mulți spun că îndepărtarea principelui de primul său sfetnic devenit prim-ministru, Mihail Kogălniceanu, a fost o greșeală. În plus, după 1864, domnul s-a înconjurat, în parte, de anumiți consilieri veroși care nu l-au îndemnat să ia cele mai potrivite măsuri. Unirea nu era recunoscută decât pe timpul domniei lui Cuza, ceea ce făcea ca România să se afle într-o situație de provizorat. Domnul stârnise și reacții adverse față de viața sa personală destul de zvăpăiată, față de aventurile extraconjugale cunoscute și manifestate uneori pe față. O parte din clasa politică cerea respectarea hotărârii adunărilor ad-hoc, care ceruse ca în fruntea țării unite să se afle un principe străin, care să fie neutru în raport cu partidele interne, cu grupările politice și care să aibă un prestigiu mare în rândul caselor domnitoare ale Europei.

S-a stins la doar 53 de ani

- Cuza a primit cu fruntea sus decizia detronării.

- Cuza a fost, într-adevăr, un ofițer demn și mândru și a abdicat fără să se umilească. Ar fi spus atunci, la 11 februarie 1866: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine!”. În exil, a trăit o viață retrasă, dar nu a fost complet inactiv. A primit mai multe apeluri din țară ca să revină la domnie sau în viața politică internă. Să nu uităm că, în vremea războiului franco-prusian (1870-1871), Carol I era pe punctul de a părăsi domnia și România. Cuza a murit tânăr, la 53 de ani, bolnav de plămâni, astmatic, prost îngrijit la un moment dat, de către un medic renumit, dar nepriceput, încăpățânat. Elena Doamna i-a fost alături și i-a perpetuat o amintire vie, bună, „pentru faptele lui cele mari”, cum ar fi spus Kogălniceanu.

Prinți germani în Est

- Cum s-ar putea explica alegerea prinților din case germane în țările din Estul Europei? De ce erau preferați aceștia, pentru calitățile de lider, pentru seriozitate, pentru garanțiile prezentate, pentru conexiunile lor? Și, mai ales, erau aceștia doriți de români, de bulgari etc. sau erau, de fapt, impuși din afară nobilimii locale?

- În cazul României, prima opțiune nu a fost un prinț german, ci unul belgian francofon, anume Filip de Flandra. Acesta a refuzat, însă, tronul. Apelul la Carol de Hohenzollern nu s-a făcut datorită calității lui de german, ci mai ales datorită faptului că era agreat de Napoleon al III-lea al Franței, puterea noastră tutelară. În Bulgaria a venit, într-adevăr, o dinastie germană, dar în Serbia era una locală, sârbească. Totuși, prevalența unor suverani germani în sud-estul Europei este o realitate și ea poate să vină și din renumele germanilor de oameni bine organizați și serioși, dar și din ambiția Germaniei, mai ales după unificarea sub egida Prusiei, de a deveni un actor principal în regiunea Balcanilor. Mai era și ideea de a contracara influența Habsburgilor, cu care Germania se afla, până la un punct, într-o înverșunată concurență.

Citiți mâine partea a III-a (și ultima) a interviului cu Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, în exclusivitate pe evz.ro