Astăzi, românii sărbătoresc cel mai important moment al istoriei lor: Unirea Moldovei și a Țării Românești, act care a permis realizarea unui vis îndrăzneț: Marea Unire din 1918. Despre circumstanțele și culisele acestui extraordinar eveniment l-am avut ca partener de dialog pe Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, și, fără îndoială, cel mai valoros istoric român al timpurilor noastre (tulburi).

- Evenimentul zilei: Se împlinesc astăzi 161 de ani de la unirea (pe nedrept numită Unirea Mică) Principatului Moldovei cu cel al Țării Românești. Care au fost, stimate domnule Ioan-Aurel Pop, culisele acestei acțiuni esențiale pentru formarea României? Cât de importantă a fost înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii? Cât a contat decizia Franței de a susține formarea unui stat „francofil” la gurile Dunării?

- Ioan-Aurel Pop: Mai întâi, trebuie să vă spun – și nu din rațiuni de corectitudine politică, ci din aspirația spre adevărul istoric – că, în 1859, nu s-a unit Moldova cu Țara Românească, ci s-au unit Moldova și Țara Românească. Vreau să spun că, în ciuda aparențelor, nu s-a urmărit subordonarea Moldovei în cadrul noului stat unit. Dimpotrivă, s-a voit un echilibru, care, însă, nu a putut să fie perfect.

- Adică?

- Dacă domnul era moldovean, capitala s-a stabilit la București; dacă guvernul și parlamentul erau la București, prima universitate modernă s-a înființat la Iași etc. Firește, a existat o anumită frustrare a elitei moldovene, geloase pe concentrarea de instituții naționale la București, dar acest lucru nu putea să fie evitat cu totul. Evident, au fost și acțiuni de culise ale actului Unirii de la 1859, ca în orice astfel de eveniment important, de oriunde din lume. Trebuie spus din capul locului, însă, că Unirea nu se putea face dacă nu ar fi dorit-o majoritatea românilor. Prin urmare, cel mai important efort de unire a fost depus de elita românilor, în cele două principate și în străinătate. Acestui element esențial, li se adaugă apoi o seamă de circumstanțe, de împrejurări favorabile și nefavorabile.

Franța-Rusia, avantaj România

- Detaliați, vă rog!

- Cele favorabile au fost mai puternice. Războiul Crimeii (1853-1856), desfășurat în regiunile noastre, a adus în atenția Europei soarta Țărilor Române, iar înfrângerea Rusiei a fost un fapt favorizant al actului de la 1859. Dacă nu ar fi fost înfrântă și dacă nu ar fi avut nevoie de favorul Franței, este puțin probabil ca Rusia, care stăpânea Basarabia, să fi sprijinit unirea sau să nu i se fi opus. Decizia Franței a fost, poate, cel mai important factor internațional în favoarea unirii noastre.

- Cel mai important, clar, dar care au fost resorturile intime ale acestei susțineri? Francezii nu urmăreau nimic?

- Această decizie se baza pe o combinație ciudată de interese și de sentimente. Sentimentele erau legate de apartenența comună la latinitate, la Europa neolatină, la concertul limbilor romanice, iar interesele de dorința Franței de a avea o „colonie” continentală a sa, în partea de Europă dornică de integrare în modelul occidental de succes. Interese pentru sprijinul Franței aveau, natural, și românii. Nimic nu se putea schimba atunci în arhitectura politico-teritorială europeană fără aprobarea celor șapte mari puteri. În cadrul lor, Franța era, pentru moment, hegemon.

Cum a fost ales „homo novus”?

- Dar cum s-a decis să fie ales tocmai colonelul Alexandru Ioan Cuza pe cele două tronuri? Au existat și alți pretendenți, alte variante? Decizia de a avea un singur domnitor pentru ambele principate a făcut parte din planul inițial sau totul s-a hotărât în decursul lunii ianuarie? Oricum, reprezentanții Imperiului Otoman n-au fost tocmai încântați...

- Colonelul Alexandru Ioan Cuza era un homo novus, adică un om nou, cu un rol comparabil celui jucat – păstrând proporțiile, de Abraham Lincoln, într-o perioadă de criză profundă din istoria Statelor Unite. Amândoi au fost în măsură să asigure unitatea țării, Cuza să obțină această unitate, iar Lincoln s-o păstreze și amândoi au plătit, în felul lor, în fața istoriei. Cuza a avut avantajul de a nu fi făcut parte din niciuna dintre casele domnitoare (princiare), care se luptau pentru putere deopotrivă în Țara Românească și în Moldova. Pentru domnia Moldovei (în Convenția de la Paris era vorba de alegerea a doi domnitori, unul la Iași și altul la București) fuseseră înscriși 38 de candidați, cel mai redutabil fiind Grigore Sturdza.

Oficial, dependenți de Poartă, neoficial, liberi

- Iar în Muntenia?

- În Țara Românească, în prim plan erau Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. Cei menționați erau cu toții foști domni. Dorința de a alege aceeași persoană ca domn a încolțit în mințile unora dintre membrii partidei naționale la scurtă vreme după ce Conferința de la Paris din 1858 luase o decizie contrară celei luate de adunările ad-hoc din 1857, care ceruseră în mod imperativ un singur principe pentru o Românie unită. Marile puteri nu acceptaseră un prinț străin, ceea ce sugerase multora că singura soluție era acum alegerea aceleiași persoane ca principe deopotrivă la București și la Iași. Nu au fost încântați mulți dintre fruntașii marilor puteri, în frunte cu elita politică a Imperiului Otoman, a Imperiului Austro-Ungar, a Rusiei țariste ... Era vorba despre un gest neobișnuit, al unui popor care înțelegea cum să-și ia soarta în propriile mâini. Românii încep să ajungă subiect în plan internațional în această parte de Europă, deși erau încă dependenți – oficial vorbind – de Poarta Otomană.

Citiți mâine partea a II-a a interviului cu Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, în exclusivitate pe evz.ro