Dacă faci imprudenţa să poposeşti, după lăsarea întunericului, pe aceste meleaguri, rupte parcă dintr-un tablou vechi ce vorbeşte privitorului despre o lume cenuşie, de Ev Mediu, vei înţelege pe propria piele ce înseamnă să orbecăieşti în căutarea unui cât de mic indiciu că te afli în ditamai metropola bucureşteană, în plin secol XXI, și nu în cine știe ce vis urât despre precaritatea unei vieți desuete din Bucureștiul anilor 2018. Orbecăieşti, la propriu! Pentru că doar două, trei luminiţe se întrezăresc de undeva din spatele ferestrelor căscate a sărăcie şi disperare spre lume. Nu doar lipsa luminii caracterizează ţinutul Micii Indii, cum este supranumită zona, ci şi cea a canalizării. Cât despre asfalt, nici vorbă. E suficientă o pârdalnică de ploaie pentru ca ulița să se transforme cât vezi cu ochii într-un maidan desfundat, plin de băltoci și nămol în care intri până la glezne.

 

„Nenea, ești dă la corentul helectric?”

Echipa Evenimentul Zilei ajunge în ținutul Micii Indii aproape de faptul serii. Nimic nu te îndeamnă să crezi, din viteza cailor putere ai mașinii, că vei ajunge la capătul lumii. Pe stânga și pe dreapta, aleargă de-a-ndărătelea din oglinda retrovizoare vile cochete, garnisite cu garduri imense, de fier forjat, și garaje impozante în care lâncezesc bolizi de ultimă generație. E capătul civilizației, însă, aici unde ne aflăm, la mai puțin de trei kilometri de Republica.

Peste mai puțin de zece metri, imediat ce drumul o ia brusc spre stânga, se cască siluetele schizofrenice ale primelor colibe de ”indieni”. Să tot fie vreo 20, 30 la număr. În fața lor, un maidan plin ochi de gunoaie, geme de hărmălaia unor puști zdrențuiți și cu muci la gură care-și învinețesc picioarele după o beteagă de minge. „Haidă, Dorineee! Dămarcă-tee!”, țipă un țânc deun lat de palmă mai înalt decât un metru. Are brăcinarii cu cîteva numere mai mari legați zdravăn c-un crâmpei de sfoară în jurul taliei. Picioarele sunt desculțe, negre de la colbul drumului și cu unghii galbene, mari, de cal, crescute în doru Lelii. Când ne vede, se oprește ca la dentist, cu gura căscată și incisivii la vedere. Îi ia câteva minute bune să se dezmeticească, apoi, cu fața slinoasă lăbărțită într-un zâmbet larg cât o zi de post, ne întreabă candid: „Nenea, ești dă la corentul helectric?”.

„Promit multe și uită tot după ce i-am ales!”

Ca din pământ, apar și ”indienii” adulți. La început, sfielnici, ceva mai răfirați, apoi, pe măsură ce află că unii ”dă la ziar” le-au călcat bătătura și că le pot schimba destinul, scriind ”dăspre năcazurile lor”, din ce în ce mai mulți. În scurt timp, suntem înconjurați. Ca la comandă încep să vorbească toți odată. Să-și verse oful. Care nu-i mic și nici de neglijat. Că sunt sărmani și nu au de nici unele. Că muncesc, unii dintre ei, de se spetesc ca să aibă o pâine albă de pus pe masă, ”la copchii”. Că sunt înecați de gunoaie, că s-au săturat de mocirlă, că… Se face brusc liniște. Au totuși un lider. De care ascultă și care acum a cerut, cu o mișcare bruscă de mână care taie aerul, să tacă mâlc. ”Suntem patru familii doar în curtea asta, domnu‘. E singura din tot cartierul care are cișmea și curent electric. Titulară de contract pe casă e soacră-mea. Are hârtie de mână că ai ei au cumpărat casa în urmă cu 50 de ani de la proprietarul de atunci”, începe să turuie Tudor Fleican.

„Ne tratează ca pe câini, făr de nici-un căpătâi”

E împuținat la trup și cu obrazul crestat de riduri adânci. În vocea autoritară, i se citește un tremur ușor. E supărat și nu se sfiește să o arate. „Am făcut zeci de drumuri la Primărie. Leam arătat că existăm. Că trăim. Că nu suntem animale, domnu‘. Deși așa ne tratează. Ca pe câini, făr de nici-un căpătâi”, rostește apăsat. Ne explică și de ce crede asta. ”Nu am cerut decât se ne pună și nouă curent electric. Să ne betoneze străzile, să ne scape de gunoaie. Barem un tomberon să ne aducă să avem unde arunca gunoiul. Și-am mai cerut apă să ne spălăm și noi ca oamenii, că ne-am săturat de lighene și lături în bătătură”. Tace și privește încruntat în pământ. ”Ne duc cu preșu‘. Știu doar să ceară voturi. Atunci, când e campanie, vin de la ăl mai mic la ăl mai mare. Promit sarea cu marea. Pe urmă pleacă cu voturile noastre în buzunar. Uită ce au zis, iar noi rămânem mai amărâți de cât am fost. Ba, ne mai și amenință cu demolarea. Adică, de ce să mă demoleze, domnu‘, pe mine? Că eu plătesc impozit, pe teren și clădire de vreo 25 de ani?”, se întreabă retoric și ne privește cătrănit în ochi.

 

Propietari fără proprietăți

Singurul membru al comunității din Mica Indie care deține acte pe casă e Elena Răducan. Are 55 de ani, dar îi dai 80, trup plăpând, gârbovit de trecerea anilor și ochi adânciți în orbite. Spune cu obidă în glas că se teme să nu fie și ea, la vâsta senectuții, azvârlită în stradă. ”Așa am auzit și io. Că vor să ne demoleze. D-aia nu ne bagă apă, lumină sau gaze. Cică e unu care se dă proprietar pe tot pământul ăsta. Dar nu vrea în ruptul capului să vândă pe bucăți terenul. Vrea să-l dea pe tot, pe bani mulți. Așa se zice. Acu‘, eu vă întreb ceva. Unde a fost 30 de ani proprietaru‘ ăsta? A plătit el impozitu‘ sau eu? Și dacă l-am plătit eu, și am acte că sunt stăpână în curtea mea, de ce nu vor să mă lase să trăiesc? Că nu fur, nu dau în cap. Am muncit 45 de ani. Și la cooperativă, pe vremea lui Ceaușescu. Pe urmă cu ziua, pe la unu și altu. M-am cocoșit muncind.

 

Buletine pe aceeași adresă

Am crescut trei băieți și două fete. Toți din cartierul ăsta au crescut sub ochii mei. Și toți au buletinu‘ pe adresa mea din buletin, că nu vor să le recunoască proprietățile. Cică nu există strada asta, Bărăganului… Cum adică nu există că eu pe ea calc zi de zi, ceas de ceas?”, spune, cu amărăciune în glas, bătrâna, care are adresa oficială pe strada alăturată, şi ea cufundată în beznă. Ceilalți sar și ei cu gura. „Așa e, domnu! Cum zice țața. Mulți avem hărtii semnate cu zeci de ani în urmă că neam cumpărat locul de casă. Dar când mergem la primărie, stăm ca proștii în fața ghișeului că nimeni nu vrea să ne facă acte. Avem și hîrtii de la experți pe care i-am tocmit să ne facă planurile căşilor. Dar degeaba! Nimeni nu ne ia în seamă!”, își varsă năduful și Mihaela, o țigăncușă oacheșă, de 27 de ani.

 

„Priviţi ca nişte ciumaţi. Chiar dacă învaţă bine“

Să tot fie vreo 40 de copii în Mica Indie. Mulţi dintre ei sunt de-o şchioapă, preşcolari. Îşi fac de lucru prin ţărâna înnămolită din faţa caselor. Sunt desculţi şi zdrenţăroşi. Norocul lor că iarna întârzie să-şi facă apariţia. „Mi-e şi frică să mă gândesc ce ne aşteaptă peste câteva zile. Anu‘ trecut ne-au costat vreo mie de lei lemnele de căciulă. Că n-avem gaze şi ne încălzim cu ce putem“, rosteşte, printre sudălmi, Tudor.

Recunoaşte, însă, că multe lemne provin de pe marginea drumului. „Luăm tot ce găsim abandonat pe drum. Cartoane, crengi uscate. Orice. Numai să ardă“, mai spune, obidit. Când vine vorba despre copii, ridică abătut din umeri. „Sunt priviţi la şcoală ca pe nişte ciumaţi. Toţi copiii fug de ei. Sunt izolaţi şi batjocoriţi în fel şi chip. Doar pentru că s-au născut cu tenu‘ mai închis şi-s săraci lipiţi pământului. Da‘, se întrerupe preţ de câteva secunde pentru a ne privi pe rând cu o căutătură straşnică, să ştiţi, domnu‘, că învaţă bine.

 Le place cartea mult. Avem şi premianţi în comunitatea noastră“, arată cu degetul spre o puştoaică slăbuţă şi pipernicită, dar cu scântei de inteligenţă în priviri. „Uite-o colea, domnu‘. Îi printre primele din clasa ei la matematică şi engleză. Are şi diplome. Da‘, tot degeaba, adaugă morocănos, că nu-i chip să o ţin în şcoală. Şcoala e tare scumpă, domnu‘. Tre‘ să-i iau caiete, manuale, creioane şi ce mai are ea nevoie. Hainele nu se găsesc pe drumuri. Tre‘ să le cumpăr. Iar eu n-am nici o leţcaie pentru casă, darămite pentru ea“, oftează cu năduf din toţi rărunchii, privind cu sârg spre pământ.

 

Fasole şi barabule, meniul zilnic

Într-un colţ de casă, în bătătura ţaţei Elena, e o mică bucătărie improvizată. Pereţii sunt nevăruiţi, peticiţi şi par gata, gata să se dărâme la cea mai mică zdruncinătură. Un aragaz mâncat de rugină pufneşte din toate încheieturile sub greutatea unei oale plină cu fasole. În dreptul ei, cu un polonic în mână, Liliana Bălaşa îşi varsă oful. „Asta mâncăm noi, domnu‘. Fasole. Toată ziua – bună ziua, fasole. Uneori şi barabule, că-s ieftine şi ţin de foame. Sunt 12 guri de hrănit în familia asta şi nu mai ştiu cum să le potolesc foamea“, scrâşneşte din dinţi. Are totuşi puterea să zâmbească. „Să scrieţi dumneavoastră acolo la ziar, domnu‘. Să vadă toţi cum trăim, că poate pune cineva o vorbă bună şi pentru noi şi s-o învrednici cineva să facă un pustiu de bine şi să ne ajute“, mai adaugă, cu voce îngroşată de la tutun.

 

Răspunsul care întârzie

Cum era şi firesc, Evz a contactat Primăria Sector 3 în cazul comunităţii de romi din „Mica Indie“ pentru a afla care este poziţia autorităţilor şi ce se poate face concret pentru rezolvarea problemelor cu care cele peste 200 de suflete se confruntă de mai bine de 30 de ani. Mailul trimis de pe adresa redacţiei a rămas deocamdată fără răspuns. Punctul de vedere al celor care conduc destinele Sectorului 3, dar şi evenutalele măsuri luate de aceştia, vor face obiectul unui reportaj viitor.

 

Te-ar putea interesa și: