Ceea ce necesită ea însă este o analiză strategică comună a riscului, interpretări convergente ale intereselor naţionale şi foarte multă voinţă politică. Iar acestea nu-s uşor de realizat. Permiteţi-mi să fiu clar: eu nu cred că e probabil ca Europa să-şi pună ordine în treburi pe această cale. Brexit-ul dur sau chiar fără vreun acord spre care pare că ne îndreptăm o va face chiar şi mai dificil de realizat. Ce vreau să spun e pur şi simplu că e încă de dorit, chiar esenţială şi totuşi posibilă.

Dintre liderii europeni de astăzi, Macron este cel care articulează cel mai clar această ambiţie strategică, chiar dacă propunerile sale concrete nu sunt întotdeauna convingătoare. Dacă el şi-ar putea găsi parteneri cu aceeaşi anvergură strategică şi ambiţie la Berlin, Londra, Madrid, Roma şi în alte capitale naţionale, precum şi la Bruxelles, Europa ar mai putea totuşi aspira să devină o superputere. Pur şi simplu fă-o. Şi, nu uitaţi, înainte de a deveni un pantof de sport american, Nike a fost o zeiţă europeană a victoriei.  Articol de Timothy Garton Ash -istoric şi politolog. (Rador)