Există trei neajunsuri în această soluţie, dintre care primul este deja fatal: nu există o majoritate care să dorească acest lucru printre guvernele şi popoarele Europei. De asemenea, astfel de transformări instituţionale cu consecinţe majore nu sunt neapărat necesare pentru o politică externă europeană mai coerentă şi mai eficientă. Şi ea nu include nici ţările care nu sunt în UE, nu sunt încă în UE ori, cazul singular al Regatului Unit, nu mai sunt în UE.
Dacă nu v-a picat încă fisa, liderul european care a venit cu formula "superputere, nu super-stat" este un premier britanic, Tony Blair, într-un discurs ţinut la Varşovia în 2000. Marea Britanie contează aici, întrucât, alături de Franţa, e ţara europeană cu cea mai vastă experienţă în diplomaţia globală, cu capacităţi considerabile în sfera serviciilor de informaţii, cea antiteroristă şi cea a asistenţei de dezvoltare, cu un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU şi cu disponibilitatea de a proiecta putere prin utilizarea forţei. Într-un recent sondaj Pew, cetăţenii britanici au fost cu mult înaintea tuturor celorlalte ţări europene în privinţa disponibilităţii lor declarate de a folosi forţa militară contra unui atac rusesc împotriva unui aliat din NATO, cu 55% dintre britanici pentru, comparativ cu 41% dintre francezi şi numai 34% dintre germani.
Din fericire, mai există o cale de a putea lucra totuşi împreună în direcţia obiectivului de a deveni o superputere. Ea e surprinsă foarte bine de sloganul Nike: "Pur şi simplu fă-o". Aşa am ajuns să avem o politică UE privitoare la Iran, de exemplu, şi într-o anumită măsură şi cu privire la Ucraina. Tot ce e nevoie e ca un grup de state, care în condiţii ideale include Germania, Franţa şi Regatul Unit (aşa-zişii "E3" în politica privitoare la Iran), oriunde e posibil împreună cu alte state europene relevante (Polonia şi statele baltice pentru provocările est-europene; Spania şi Italia pentru cele mediteraneene), să dezvolte o politică eficient coordonată, colaborând îndeaproape cu înaltul reprezentant UE pentru politica externă şi de securitate. Susţinut de serviciul diplomatic propriu al UE, cunoscut drept Serviciul European de Acţiune Externă, înaltul reprezentant poate reprezenta şi interesele altor state membre şi poate contribui cu susţinerea lor activă ori pasivă. Nici o mare schimbare instituţională nu e necesară, pentru a nu mai pomeni de marele salt înainte federalist, iar frumuseţea acestei metode pragmatice este aceea că încă poate antrena întreaga greutate a unor ţări precum Regatul Unit.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
