UE nu este o superputere în privinţa crizei climatice, dar are o semi-strategie coerentă privind un Pact Verde european, politica-fanion a unei Comisii Europene pe care preşedinta ei, Ursula von der Leyen, a calificat-o drept "geopolitică". Proporţia de bătut câmpii e încă alarmant de mare în relaţiile externe ale UE - "de ce vorbesc atât de mult?", i-a şoptit un oficial indian unui prieten al meu, în vreme ce înalţi reprezentanţi ai fiecărei instituţii UE ţineau discursuri înflorite cu ocazia unei vizite în India - dar există şi ceva acţiuni eficiente. UE dă dovadă de un grad semnificativ de coerenţă în privinţa multor ţări mai mici şi regiuni mai sărace din lume. Europa este cel mai mare donator al lumii de ajutoare financiare oficiale de dezvoltare.
Timp de patru decenii, din anii '70 până în anii 2000, cea mai puternică politică externă a UE a fost extinderea. Societăţi întregi au fost transformate în Europa sudică, centrală şi estică, în vreme ce ţările stăteau la coadă pentru a se alătura acestui imperiu anti-imperial fără precedent. Însă acum există o asemenea lehamite de extindere încât până şi discuţiile de aderare cu minuscula Macedonie de Nord au fost aproape complet blocate de preşedintele francez, Emmanuel Macron. Nimeni nu vorbeşte la modul serios despre perspectivele de aderare ale Turciei, aşa cum se întâmpla imediat după 2000, şi nici pentru Ucraina lucrurile nu stau mult mai bine.
Europa e mai puţin impresionantă când vorbim de relaţii cu marile puteri. La o întâlnire a Consiliului European pentru Relaţii Externe de acum câţiva ani am început cu vorbitori din Rusia, China şi SUA, care şi-au prezentat opiniile despre Europa. Au fost trei duşuri foarte reci. A existat un grad remarcabil de suprapunere a argumentelor prezentate de cei trei vorbitori în critica lor la adresa Europei, uneori vecină cu dispreţul. Văzută de la Beijing, Moscova sau Washington, Europa pare mult prea des slabă, divizată şi ipocrită.
Ce poate face Europa în această privinţă, în afară de a-şi regăsi apetitul pentru extindere? Un răspuns ni-l oferă federalistul european Guy Verhofstadt, al cărui nume e vehiculat în calitate de viitor preşedinte al unei noi Conferinţe pentru Viitorul Europei. Recent, când am discutat cu el la Bruxelles, mi-a spus că mesajul său poate fi rezumat printr-o formulă simplă: abandonul unanimităţii. Deci remediul său este unul instituţional, concentrat pe a determina UE să ia mai multe decizii prin vot majoritar. Pe scurt, Europa trebuie să fie un super-stat înainte de a fi o superputere.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
