Îl întâlnesc des pe Eugen Simion. În urmă cu doi ani, dacă nu mă înșel, m-a onorat cu o colaborare la revista Caiete critice, produs cultural aflat sub egida Academiei Române. Personajul mă fascinează din două motive: are o energie și o putere de convingere fantastice (pe care le folosește pentru a crea cărți, enciclopedii, dicționare monumentale etc.) și vorbește, neîntrerupt și magnific, despre cărți și scriitori, români și străini, celebri și năpăstuiți ai istoriei. În orice caz, perorează cu miez. Nu i-am dat întotdeauna dreptate – ar fi fost culmea! -, dar nici n-am regretat vreun minut petrecut împreună.

Dialogul de mai jos n-a apărut, așadar, în pripa unei primăveri înghițite hulpav de vară, fie ea și o primăvară aniversară. Răspunsurile domnului Eugen Simion, cele mai multe ascuțite ca semnele de exclamare, sunt, dacă vreți, decantarea unor gânduri-mamă, laitmotive acuzatoare pentru politicienii noștri care învârt pe degetele lor alunecoase destinul aproape frânt al României.

Evenimentul zilei: La mulți ani, stimate domn! Cum se vede și cum priviți viața în România de astăzi, la 85 de ani?

Eugen Simion: Mulțumesc. Viața interioară se vede bine, viața din afară se vede tulbure. Ca o pânză pictată negru pe negru de un artist ce a uitat legile armoniei.

 

Sistemul Bologna și Coana Chirița

– Cultura/Educația, încotro? Care este, în prezent, profilul cultural al României? Dar al Occidentului măcinat de migrații și de „politicile corecte”?

– Cultura românească plutește și ea în ceață. Face fiecare ce n-a uitat încă și ceea ce poate. Poeții tineri fac poezie minimalistă, optzeciștii luptă, cu ultimele lor energii, pentru lichidarea definitivă a dușmanului de clasă (șaizeciștii), douămiiștii au părăsit, am impresia, fracturismul (care anunța ceva de luat în seamă), criticii tineri nu mai vor să facă, așa cum ar trebui, critică de întâmpinare, luptă și ei, acum, cu „naționalismul” în literatura română (marea primejdie, deduc din manifestul pe care l-au publicat cu câtva timp în urmă), în fine, în proza tânără nu știu exact ce se întâmplă, n-am urmărit-o cu atenție în ultima vreme, din motive personale. Unul dintre ele este cu totul simplu: nu am unde să scriu. Adică unde să public. Am, desigur, ce face. Nu șomez. Literatura clasică este vastă și primitoare. Bun loc de refugiu. Pe scurt: cultura română, nebăgată în seamă- nă de oamenii politici (pentru că nu aduce nici bani, nici voturi), se descurcă așa cum poate în epoca postmodernității globalizante. Școala așteaptă, și ea, vremuri mai bune. A trecut, în ultimele trei decenii, din reformă în formă și a ajuns la performanța (deloc glorioasă, după mine) ca în programele ei să nu se mai vorbească de scriitori și opere exemplare (modele posibile), ci de competențe. „Umanioarele” sunt vânate, peste tot, în învățământ. În locul lor predăm educația civică și alte științe despre organizarea și gestionarea întreprinderilor. Este bine? Aflu că în România sunt în acest timp 40% „analfabeți funcționali”. Sper că nu-i adevărat, ci doar un zvon răuvoitor, menit să ne sperie și mai mult decât suntem. Programul de la Bologna? Nu toate țările europene l-au acceptat. Noi, ca să nu rămânem în urma Europei (grija noastră cea mare!), l-am „implementat” (altă vorbă ce face carieră „în corectitudinea politică” – varianta „Coana Chirița” postmodernă) imediat. Cu ce rezultate, vă întreb, așa, retoric?!

 

„Politicienilor le-aș putea cere, întâi, să demisioneze”

– Ce le lipsește politicienilor noștri pentru ca românii să trăiască mai bine, să fie mai buni, mai creativi? Ce le-ați cere liderilor acestei țări, în numele tagmei pe care o reprezentați?

– Patriotismul. Un termen care a dispărut, aproape, din discursul public. Oamenii noștri politici? Se ceartă, se denunță, se confruntă, seara, la televiziune, se ocupă – bănuiesc – de interesele lor, unii se îmbogățesc văzând cu ochii. Patria poate să aștepte. Tinerii corporatiști protestează în acest răstimp pe stradă, legile se plimbă de la Parlament la Președinție și, de aici, la Curtea Constituțională, până obosesc și se pierd în uitare. Spectacol mare și trist, Domnule Florian Saiu. Politicienilor noștri le-aș putea cere, întâi, să demisioneze. După aceea, stăm de vorbă. Toată lumea zice că nu avem lideri. Și, se pare, că nu avem. Sunt, totuși, câțiva oameni politici care au verticalitate și alură de posibili „oameni de stat”. Dl Tăriceanu, de pildă. Nu însă și Dl Ludovic Orban, care face ceea ce face. Greu de imaginat într-o lume autentic liberală. Kogălniceanu, Ghica, Brătianu, C. A. Rosetti s-ar cruci să-l vadă și să-l asculte pe Dl. Orban… Și-ar da, sunt sigur, demisia din românitate!

Tagma mea, cum îi zici D-ta, tace. I se reproșează mereu, în media, că nu vorbește. Are, mă întreb, unde? Ca să te audă cineva, azi, trebuie să te invite altcineva, seara, la o televiziune. Dar te invită? Nici vorbă. Așa că facem și noi ce putem să facem: scriem și, din când în când, publicăm câte o carte. Când eram tânăr, o carte de-a mea apărea în 25.000 de exemplare. Azi, dacă prind 300 de exemplare este un mare succes. Scriitorii români de azi au fost tipăriți în peste 30.000 de exemplare. Azi nici nu mă gândesc să propun unui editor un tiraj de o mie de exemplare ca să nu-l întristez prea tare.

 

 

„În loc să cultivăm pământul bun pe care îl avem, noi îl vindem”

 

Eugen Simion aruncă mănușa tinerilor agronomi, prin intermediul cărora – crede distinsul om de cultură – România ar putea renaște : „Încă o dată: Ce-i de făcut? Umblă vorba prin lume că noi, românii, am devenit specialiști în eșecuri. Nu cred că în toate domeniile. În politică, da, ratăm mereu în ultimele decenii: vorbim, facem planuri, apoi ne apucă lenea sau cheful de ceartă și lăsăm totul baltă. Dar sunt domenii, cred, unde putem face ceva până la capăt”.

 

Modelul pașoptist și proiectul de țară

Un exemplu? „În agricultură, de pildă, unde avem o tradiție puternică”, apreciază Eugen Simion. Apoi, în continuare: „Putem face agricultură bună, mo dernă, profitabilă. În loc să cultivăm pământul bun pe care îl avem, noi, însă, îl vindem. Visez ca 10-20 de tineri agronomi români să se unească între ei (să se jure, ca tinerii pașoptiști) și să pregătească un proiect de țară care să pună pe picioare agricultura românească, dând, astfel, de lucru tinerilor țărani români și, în genere, celor care trăiesc azi din ajutorul social. Să prezinte acest proiect Academiei Române și, împreună cu specialiștii de aici, să atace inerțiile politicienilor români”. Concluzia: Trebuie să ne trezim odată și odată, până ce țara aceasta nu piere în haos și descurajare. Mă opresc aici. M-ai pus, D-le jurnalist, să dau sfaturi economice politicienilor români. Nu este meseria mea. Nu vreau să le mănânc pâinea”.

 

Prietenie, iubire, trădare

Ce este prietenia? Eugen Simion prinde din zbor provocarea: „În Renaștere prietenia era mai prețuită decât iubirea. Modernii și postmodernii au compromis-o, după părerea mea, introducând-o prea mult în relațiile sociale și politice. Simbolul luminos al prieteniei este, cred, Mercutio din piesa lui Shakespeare. El se bate și moare pentru o cauză străină: cauza lui Romeo. Am scris o carte (Moartea lui Mercutio) pornind de la aceste fermecător „zurbagiu” de Renaștere. Revenind în lumea realului: pentru mine, prietenia este un sentiment fundamental, ca și iubirea, și cine are prieteni și reușește să-i păstreze este un om realmente fericit”.

 

Tăcerea ca izbăvire

Fire prevăzătoare, Eugen Simion își întredeschide cu economie inima: „Nu mi-am trădat niciodată prietenii (câți am avut), iar când m-au trădat ei (și s-a întâmplat), am preferat să tac. Tăcerea ca izbăvire și resemnare. Nu-i înțeleg deloc pe cei care, ieri prieteni la cataramă, azi se denunță, se injuriază, „se lucrează” cu meșteșug, adică în ascuns, sau vor să-și spintece beregățile. O ticăloșie mai mare este greu să-mi imaginez. Abia acum, după ce am văzut și am auzit multe în viață, îl înțeleg pe Maiorescu, care scrie în Însemnări zilnice că în politică nu ai amici, ci doar amici politici”

 

Laude pentru femeia lui Tolstoi

Ce rol a jucat și joacă femeia în peisajul cultural și științific al României? Eugen Simion fandează în lateral: „Nu mă amestec acolo unde nu mă pricep. Întreabă-mă de femeile din literatură (personaje) și îți răspund. Iată, chiar săptămânile din urmă, am scris despre jurnalul intim al Sofiei Andreevna, soția lui Tolstoi. Îl poți citi în Ficțiunea, vol. II, din ediția despre care ți-am vorbit. O femeie teribilă, un personaj memorabil.

Unii comentatori o prezintă ca o Xantipă în lumea boierimii rusești, alții văd în ea o victimă a prozatorului genial rus, puțin cam tiranic în viața conjugală. Am încercat să-i citesc jurnalul fără prejudecăți. Iese bine, cred, această femeie inteligentă și susceptibilă și autoritară, de o gelozie patologică. Diarismul, în genere, este o preocupare predominant feminină, și româncele au lăsat jurnale notabile. Mă gândesc la Alice Voinescu, Jeni Acterian”.

 

Trei poeți de Nobel

Întrebat ce scriitori români ar fi meritat, de-a lungul timpului, Premiul Nobel pentru literatură, venerabilul critic literar Eugen Simion e prompt: „Arghezi în primul rând, Nichita Stănescu și Marin Sorescu după el”.

 

Cinci cărți publicate într-o zi

În ciuda vârstei, Eugen Simion este un om de cultură extrem de activ, dovadă proiectele pe care le coordonează: „Mâine (n.r. – 25 mai, chiar în ziua în care și-a serbat data nașterii ) apare volumul IV din Dicționarul General al Literaturii Române (ediția a II-a), cu sute de fișe noi. Cu vreo două-trei săptămâni în urmă am tipărit, împreună cu Muzeul Național al Literaturii Române, Enciclopedia literaturii române vechi.

În fine, zilele acestea Editura TracusArte îmi tipărește, într-o ediție nouă (revăzută, reordonată, completată) Ficțiunea Jurnalului intim (I-III) și Genurile biograficului (I-II). Sunt cinci cărți despre literatura subiectivă, o temă puțin cercetată în critica româ- nească. M-am ocupat în ultimele decenii de acest subiect. Am și alte proiecte. Cum sunt însă superstițios, nu le divulg decât după ce le duc la capăt. Nu de alta, dar se sperie și fug de mine”.

 

60 de ani, săptămânal, cronică literară

Cine sunt în opinia criticului și istoricului literar Eugen Simion cei mai importanți prozatori români? Dar poeți? „Nu mă pune la încercare. Am făcut 60 de ani, săptămânal, cronică literară și am arătat cine-i bun și cine – vorba lui George Călinescu – mănâncă hârtia degeaba. Abia am terminat de scris despre I. L. Caragiale și Mateiu Caragiale. Aș putea să-ți vorbesc despre ei. Te-am avertizat, mai înainte, că m-am refugiat în lumea clasicilor, de câțiva ani. Nici nu știi ce bine mă simt…”, se entuziasmează Eugen Simion.

 

Visa să ajungă general

Ce carieră l-ar fi tentat dacă n-ar fi urmat drumul criticii literare? Eugen Simion a comentat: „Am spus în altă convorbire (cu regretatul Andrei Grigor) că, în copilărie, voiam să mă fac general. Mama voia să devin preot. Tatăl meu, pe care îl adoram, îl iubea pe Iorga. În adolescența mea ploieșteană, am descoperit critica literară. Am rămas la ea. Altceva, din păcate, nu mai știu să fac. Spun asta cu tristețe”.

 

Carte de vizită

Ioan Eugen Simion, născut la 25 mai 1933, în Chiojdeanca, Prahova, este critic şi istoric literar, editor, eseist, profesor universitar, membru titular al Academiei Române şi preşedinte al acestui for din 1998 până în aprilie 2006. A primit numeroase distincţii şi titluri ştiinţifice, între care Legiunea de Onoare a Franţei (2002).

 

Te-ar putea interesa și: