Eu și „România literară”. Istoriile lui Alex Ștefănescu

Eu și „România literară”. Istoriile lui Alex Ștefănescu

Revista „România literară” a împlinit cincizeci de ani. Cincizeci de ani! Mă cutremur gândindumă că am fost prezent în paginile ei încă de la început. Nu chiar din primul număr, apărut la 16 octombrie 1968, dar, oricum, dintr-unul din primele numere. Am început, deci, să colaborez la „România literară” acum o jumătate de secol!

Pe atunci aveam 21 de ani, scriam versuri și le publicam sub pseudonimul „Ioana Matei”. Redactorul-șef din vremea aceea, cunoscutul poet Geo Dumitrescu, era îndrăgostit de mine fără să mă fi cunoscut. Îl cucerise... feminitatea mea (bine jucată de mine în versurile pe care i le trimiteam).

Student fiind (am făcut facultatea între 1965-1970), îmi doream mai mult decât orice altceva să ajung să lucrez la această revistă de elită. Apariția ei, în fiecare joi (acum apare vineri) era pentru mine evenimentul săptămânii.

După terminarea facultății am lucrat la multe alte periodice, începând cu revista „Tomis” din Constanța și până la revista „Magazin” din București, dar visul meu a rămas unul și același: „România literară”. Semnam frecvent articole de critică literară în paginile ei, mă bucuram de simpatia scriitorilor din redacție, directorul însuși de atunci al publicației, George Ivașcu, era de acord să mă angajeze, dar se împotriveau „tovarășii de la partid”. De ce? Pentru că dosarul meu de „cadre” nu garanta deloc că aș fi fost devotat partidului comunist, dimpotrivă (în facultate fusesem anchetat de Securitate pentru „afirmații dușmănoase la adresa regimului comunist”), iar în interiorul redacției era deja o atmosferă ostilă dictaturii lui Ceaușescu și nu mai trebuia adus un insubordonat în plus.

Ne puteți urmări și pe Google News

Pentru a obține transferul m-am dus, în 1986, în audiență și la Nicu Ceaușescu, care era prim-secretar al CC al UTC. M-a primit amabil, m-a ascultat cu atenție (dar și ușor nerăbdător), apoi mi-a dat de înțeles că pentru el nu e mare lucru să mă mute de la o publicație la alta, că ar fi ca și cum ar muta un pion pe tabla de șah. A dat pe loc câteva telefoane, a cerut, pe un ton dezinvolt-autoritar, să mi se aprobe cererea de transfer, dar, la un moment dat, și-a pierdut nonșalanța, s-a încruntat și a așezat telefonul în furcă:

- Nu se poate. Nu vor „băieții”.

În limbajul epocii, „băieții” erau lucrătorii de la Securitate.

- Ar mai fi o singură soluție: să mergi în audiență la „cabinetul doi”. Te înscriu eu pe listă.

În același limbaj al epocii, „cabinetul doi” însemna Elena Ceaușescu.

- Totuși, nu te sfătuiesc să mergi, e riscant. Are reacții imprevizibile. S-ar putea nu numai să refuze să te ajute, dar să se înfurie și să te dea afară cu totul din presă, din cauza dosarului.

După 1989 m-am transferat imediat la „România literară” (renunțând la o poziție avantajoasă, aceea de conducător al unei reviste, „Magazin”, care se baza pe 600.000 de abonamente și în plus urma să fie privatizată de către membrii înșiși ai redacției). La „România literară”, revista-regină a presei literare românești, aveam un salariu derizoriu, echivalentul a 200 de dolari; mi-a crescut treptat, pe parcusul a douăzeci de ani, după ce ajunsesem și redactorșef, la echivalentul a 400 de euro. Dar nu m-am plâns niciodată și nu mă plâng nici acum. Vreau doar să mă fac înțeles: nimic n-a fost vreodată mai important pentru mine decât să lucrez la această revistă.

Am făcut și un calcul: la alte publicații am lucrat, în total, nouăsprezece ani. La „România literară” - douăzeci (1990- 2010), dintre care cincisprezece ca redactor-șef. Datorită acestui scor, de 19-20, consider că în biografia mea profesională a câștigat revista al cărei suporter am fost toată viața și sunt și acum. Ca pensionar, colaborez în continuare, număr de număr, la „România literară”, care are, cum a avut întotdeauna, o redacție formată din magnifici. Nu chiar șapte, ca în celebrul western, ci zece sau unsprezece, depinde de cine face numătoarea.

Revista literară numărul 1 a țării este condusă de criticul literar numărul 1 al țării, Nicolae Manolescu. Nu putea fi imaginată coincidență mai fericită. Alături de Nicolae Manolescu lucrează, ca director executiv, un personaj luminos al vieții literare, Gabriel Chifu, poet și prozator de indiscutabilă valoare, capabil să regândească realitatea și să-i dea un sens metafizic.

Fiecare dintre membrii redacției merită un capitol într-o ipotetică istorie a literaturii de după 1989. Daniel Cristea-Enache, fiul adoptiv al regetatului Valeriu Cristea, este un critic literar ultracompetent și lucid, care ține sub raza sa de observație tot ce se scrie azi în România. Răzvan Voncu, unul dintre cei mai informați oameni din cultura noastră, cunoscător al literaturii române din toate timpurile, se remarcă prin fermitate și prin stilul său de o expresivitate energică. Sorin Lavric, autor cu vocație de filosof, comentator al cărților de idei, are și un evident talent literar. Cristian Pătrășconiu, recent angajat, a transformat publicistica într-un captivant spectacol de informații. Marina Constantinescu face o grațioasă cronică de teatru, care este și o continuă reflecție asupra condiției de artist, iar Angelo Mitchievici - o inteligentă și spumoasă cronică de film, pe urmele legendarului D. I. Suchianu. Merită toată admirația și secretarul general de redacție, Ionela Streche, care - având experiență și bun-gust - conferă revistei o eleganță discretă.

Graficiana revistei, Mihaela Șchiopu, mereu inventivă și originală, chiar trăsnită, va rămâne, sunt sigur, ca o reformatoare, în istoria graficii de carte și de revistă.

Cine ne vizitează redacția ar putea crede că la „România literară” nu se muncește, că toată lumea, cum suna titlul unui film rusesc, „cântă, râde și dansează”. În realitate se muncește enorm, până la epuizare, ACASĂ. Este vorba de mii de zile petrecute cu perdelele trase, în mijlocul cărților, și de mii de nopți nedormite, despre care nu va vorbi nimeni vreodată. La redacție sărbătorim faptul că ne întâlnim, că suntem împreună, că facem o revistă care are o ținută înaltă, fără să fie plictisitoare, că avem cititori pasionați.

Recunosc, când ne întâlnim, râdem foarte mult, râdem din toată inima, dar în profesia noastră rămânem serioși. Duelurile cu ironii sunt la ordinea zilei. Dintre sutele de momente amuzante pe care le-am trăit îl evoc aici pe cel mai recent.

Scriind despre o carte, am încheiat lăudându-o excesiv: „...datorită acestor calități, cartea va rămâne în timp.” Cu spiritul lui mefistofelic, înainte de a da „bunul de tipar”, Nicolae Manolescu a modificat propoziția mea: „...cartea va rămâne un timp”.

A fost o adevărată performanță de eficacitate a unei intervenții: prin schimbarea unei singure vocale - „î” în „u” -, el a schimbat un verdict critic în opusul lui!