De un sfert de veac fac cercetări sociologice despre relatiile interetnice din Transilvania și am constatat o continuă imbunatățire a climatului interetnic. In campanii electorale, este adevarat, politicienii din ambele etnii, caută motive să obțina voturi simple pe baza urii sau vrajbei, dar tot mai puțin rezonează ardelenii la aceste mesaje menite să ascundă impotența politică și lipsa încrederii publice.
Politicienii maghiari de la Budapesta, de 100 de ani, hrănesc identitatea colectivă maghiară cu fantasma unui vis de mărire medieval, girat de o ordine internatională care a murit definitiv odată cu venirea secolului XX. Trianonul a fost folosit politic ca un cutit sau un fier rosu prin care se însemna cu durere si resentiment sufletul fiecarui tânar maghiar, ținut fiind astfel în captivitatea unei nostalgii de natură tragică. Dar asta nu e treaba mea, maghiarii trebuie sa încerce singuri, multi intelectuali fac asta, să iasă din sclavajul unei asemenea strategii.
In ultimi cinsprezece ani, Viktor Orban a declansat o acțiune politică de propagandă și sprijin pentru populația maghiară din Transilvania, stimuland paralelismul etnic și pentru a castiga prin legea statutului, cea cu cetățenia dublă, peste 500 000 de votanti mahghiari la alegerile din Ungaria. Orban a reusit, dar si cu ajutorul involuntar al politicienilor nostri de la Bucuresti, in multe cazuri nepăsători, aroganți, usor de cumpărat sau nepregătiți, să confiște mental și politic cel putin maghiarii din trei judete ardelene. Reacția guvernelor României a ramas mai mult la declarații belicoase, practic Transilvania a ramas un teritoriu al expermentelor propagandei maghiare. Visele lui Orban se îndeplinesc cel mai bine în comunitatea maghiară din Transilvania, unde scandalului de la Ditrau a fost un semnal pentru eficienta propagandei lui Orban privind emigrația. Faptul ca maghiarii din Transilvania sunt ajutati de Budapesta nu mă enervează, deoarece asta ar trebui să facem si noi cu romanii din Moldova, Ucraina, Serbia sau Ungaria. Dar noi nu suntem in stare decât de poduri de flori, abandonate și aceastea.
Reconcilierea romano-maghiară a fost și un vis al meu când am avut perioade de activitate politică, dar mi-am dat seama că nici politicienii romani și nici cei maghiari nu vor asta pentru că ar pierde din mână o armă importantă: cea a urii și a căutării țapului ispășitor. Am adunat multe tristeți și dezamăgiri din încercările de construcție măcar a unor mici insule ale reconcilierii, dar una este mai pregnantă decât toate. In timpul unei campanii electorale cand le-am vorbit unei comunitati maghiare despre proiectul meu ”Marea impacare” a venit la mine o bătrânică unguroaică care m-a privit și m-a intrebat cu ochii in lacrimi: deci, Domnule ministru, vreau să înțeleg bine, dacă se va intampla asta, înseamnă că noi nu va mai trebui sa plecam din Cluj în Ungaria? Am fost șocat de efectul tragic al frației urii asupra bieților oameni, izolati in bule etnice. Uneori îmi aduc aminte cu respect și de proiecte comune cu politicieni responsabili de la Budapesta, cum a fost parteneriatul cu premierul Ferenc Gyurcsany care, in 2004, a îndemnat alegatorii să nu voteze pentru referendumul care cauta să acorde cetatenie ungurilor dinafara Ungariei, dar care a fost marginalizat din viața politică, alături de partidul său, de cei care veneu cu stindardele urii si răscoaleau rănile trecutului.
Ne puteți urmări și pe Google News
Nu am înțeles de ce a trebui să aprobăm și noi o Lege a Trianonului, după ce acum vreo 10 ani, condamnam Ungaria pentru același lucru. Il cunosc bine pe Titus Corlătean, un politician diferit de clasa politică, un creștin veritabil, un prieten al meu – pot spune, dar nu am vorbit niciodată despre asta cu el, deoarece am aflat foarte târziu. Noi sarbătorim la 1 Decembrie voința românilor ardeleni de a se unii cu patria mamă, un simbolism pozitiv, modern și mai tare decat birocrația vreunui tratat internațional. România nu este in această perioadă bolnavă de ură, chiar dacă politicienii caută mereu să taie felii pentru a contrapune una alteia, în cautare disperată de voturi.
In zilele acestei primăveri pandemice, 86% dintre românii care au răspuns la un sondaj IRES nu cred că Ardealul ar putea fi pierdut de România, chiar dacă politicianul cu cea mai mare influență le-a vorbit despre acest pericol. Vestea cea bună pentru mine a fost faptul că România nu este bolnavă de frică. Vorbesc despre frica etnică, de frica dușmanului construit în scopuri politice. Are ea alte frici pentru că are acum alte frici, cum este de frica de viitor, dar asta e o alta discuție.
Când lideri UDMR au declarat că nu au ce sarbatori de 1 decembrie am încercat să le ofer argumente de a ramane alături de noi, chiar dacă ințelegem trauma lor indusă sau nu. Acum însă nu înteleg de ce trebuie să sarbătorim noi Trianonul. Pentru noi nu are nici o semnificatie, nici măcar egală cu semnarea Tratatului de la Paris. Dacă nu suntem capabili ca stat să punem în operă o strategie solidă de răspuns la expansionismul lui Orban de ce să punem sare pe rană comunității maghiare din România? Nici măcar voturi nu aduce această instituire simbolică, in schimb este un act de simbolism negativ, de separare. Una este să te bati cu Orban când depășește limita și alta să rânjești la tristetea vecinului tău maghiar.
Când facem asta, îi dăm un ajutor nesperat lui Victor Orban, îi punem în brațe cetățenii romani de etnie maghiară din Transilvania. Mă bucur pentru mine si românii mei, neafectati de ură si de frica de celalalt, dovadă că, dacă nu am avea politicieni mici, am putea deveni o națiune mare. Asta mă face să accept ca vecinii mei de istorie, ungurii, să bea cu supărare primele pahare de palincă pe care le pot eu oferi eu de 4 iunie, căci, după aia, atmosfera se schimbă oricum. Politica lui Orban fațaâă de Transilvania nu este de acceptat, are nevoie de un raspuns inteligent si ferm din partea României, dar tristețea vecinului meu maghiar o pot respecta, măcar tăcând. Si el va întelege, cu siguranța, că, in multe situatii, istoria este cinică: construieste fericirea unora pe nefericirea altora și este imposibil de schimbat asta, în cele mai multe cazuri. Dar ca român care se crede cetațean liber, dintr-o țară incă normală, nu pot să sărbatoresc suferința aproapelui.
Imi cer iertare, dar nu stiu ce ar trebui să sărbatoresc pe 4 iunie. Eu sărbătoresc pe 1 decembrie!
Recomandările noastre
