O analiză asupra tendinței invazive de a întoarce spatele artei pentru a-ți face selfie arată că arta devine, în realitate, un simplu fundal, în timp ce în prim-plan se află omul narcisist.

Am intrat pe Instagram, într-o zi de luni, în jurul orei 17.30, imediat ce Muzeul de Artă Modernă din New York (MoMA) s-a închis. Numărul postărilor publicate în ziua respectivă, din cadrul muzeului, erau peste 300 - iar numărul se referă doar la cele în care a fost etichetat MoMA, fiindcă dacă luăm în calcul și postările în care nu a fost etichetat muzeul, s-ar putea să subestimăm grav adevăratul număr al publicărilor.

Ce surprindeau aceste fotografii? Picturi, bineînțeles, în special Noapte înstelată a lui Vincent van Gogh și Oof a lui Ed Ruscha, a căror onomatopee titulară este favorita fanilor. Însă nu au fost postate doar acestea. Multora le-a plăcut, aparent, să facă fotografii cu textul de pe pereți sau cu vizitatori ai muzeului. Alții și-au fotografiat, în mod bizar, biletele de intrare.

Turiștii publică selfie-uri din toalete, dar nu și Pisoarul lui Duchamp

Din ce în ce mai des, imaginea MoMA devine o imagine a propriei persoane. Noapte înstelată și Nuferii lui Claude Monet sunt printre primele "proprietăți" surprinse în selfie-uri, deși am doi prieteni care au postat patru selfie-uri pentru care au ales excepțional fundalurile, optând pentru două decupaje ale lui Matisse, tapetul vacii lui Andy Warhol și pictură abstractă a pictorului Matt Connors, obținând astfel o serie de fotografii măgulitoare (hashtag-urile utilizate au fost #nusuntpermisefotografii și #whoops). O femeie îmbrăcată în negru, de la hijabul pe care îl purta până la fustă, a postat o poză cu o pictură realizată de Joseph Kosuth, care se potrivea cu ținuta.

Oamenii au postat selfie-uri din holul muzeului, cu ferestrele acestuia și grădina alăturată, folosind deseori și hashtag-uri referitoare la hainele pe care le purtau. Cel puțin două persoane au publicat fotografii cu ele însele în toalete, deși Pisoarul (Fântâna) lui Marcel Duchamp de la etajul cinci nu a fost surprins în nicio fotografie - paradoxal, nu-i așa?

Selfie-ul, o portretizare narcisistă care ascunde un măreț act creativ

Poate că cineva va avea plăcerea să redacteze un eseu despre modul în care selfie-ul a ajuns să fie un fel de oportunitate secretă de a te promova pe tine - o portretizare narcisistă care deghizează, în realitate, un măreț act creativ. În această analiză nu voi vorbi despre asta. Selfie-urile sunt - haideți să o spunem pe șleau - cel mai nou dezastru din cadrul muzeelor. Iar noua modă nu va dispărea.

Dacă te deranjează asta - și Dumnezeu știe că, pe mine, da, teribil de mult - va trebui să te adresezi unei autorități mai presus de paznicii MoMA, care, rând pe rând, renunță la verificarea politicilor care interzic fotografiile. Galeria Națională din Londra a eliminat, în cele din urmă, interdicțiile în cauză, ceea ce se pare că a încurajat-o pe jurnalista Zoe William de la The Guardian să își facă o mulțime de selfie-uri cu pictorii neerlandezi Rembrandt sau Vermeer.

Fotografia în muzee a devenit atât de intruzivă încât, în locurile unde fotografiile nu sunt permise - cazul colecției Frick din New York -, paznicii își petrec timpul încercând să-i convingă pe oameni să nu-și facă selfie-uri în loc să păzească operele de artă (mi-e milă de agenții care îi obligă pe turiști să plătească bani în plus pentru a se fotografia: nu am fost singura persoană la care au țipat în timpul ultimei mele vizite din Postdam, la Schloss Sanssouci).

Turiștii nu sunt interesați de artă, ci vor să arate bine în selfie-uri

Muzeele au devenit însă, centrul selfie-urile din cauza a două aspecte. Unul se referă la dezvoltarea rețelelor de socializare și a Instagramului în mod special, care nu doar că a permis distribuirea materialelor în mod rapid, ci presupune și o validare imediată a conținutului postat prin așa-numitele like-uri.

Al doilea aspect - mai subtil, dar mai important - prevede implementarea unei camere în partea frontală a telefonului, ceea ce le permite utilizatorilor să aibă o imagine și asupra propriului chip în timp ce se pozează. Vă invit să vizitați Mona Lisa din Louvre sau Noapte înstelată din MoMA și veți avea posibilitatea de a urmări o mare masă de turiști mai interesată de propriul chip de pe ecran decât de operele de artă în sine.

Aș spune că situația de față reprezintă o reală provocare pentru directorii de muzee și artiști, care sunt nevoiți să ia întotdeauna în calcul un nou design al exponatelor, pentru a facilita deplasarea printre lucrările de artă.

Noi provocări pentru artiști. Ce reprezintă arta?

În timpul unei vizite la Muzeul Solomon R Guggenheim din New York, mă aflam într-o galerie plină de sculptură cinetică din anii 1960 și, după estimările mele, în același loc se mai aflau alți 12 turiști - fiecare în parte cu capul în telefon. Camera dispozitivului mobil și dimensiunea pe care aceasta o poate oferi operelor expuse în muzee nu reprezintă un subiect care poate fi tratat cu vederea, deoarece dă naștere unor noi provocări. Ar trebui să ne gândim bine la ce înseamnă arta pentru turiști, ce perspectivă au ei asupra acesteia și ce senzația le oferă, în realitate, muzeele. Până la urmă, motivul pentru care ne deranjează atitudinea unor persoane din muzee este că - pot să am dreptate sau pot să greșesc - încă privim aceste locuri drept o oportunitate de a învăța și de a ne dezvolta. Nu a fost dintotdeauna așa. Primele Wunderkammer sau "dulapurile de curiozități" (colecții de obiecte notabile - n.r.) reprezentau mai mult o etalare a frumuseții și bogăției decât a eforturilor educaționale.

Caracterul disciplinar al muzeelor. Arta devine un simplu fundal

Secolul XIX a fost cel care a oferit muzeelor o imagine a unui centru de "îmbunătățire", în special în Marea Britanie: așa cum a arătat cercetătoarea Amy Woodson-Boulton, "reformatorii" au construit muzee în Birmingham, Liverpool și Manchester nu doar pentru a expune lucrări de artă sau de știință, ci și pentru a încuraja clasa muncitorilor să preia din comportamentul clasei de mijloc din societate. V-ați gândit vreodată la caracterul disciplinar al muzeelor? "Nu atinge!", "Nu vorbi cu voce tare!", "Este interzis skateboardul pe rampa Guggenheim!". Și totuși, în secolul XIX, muzeele, în special cele din Europa, erau deja locul unei auto-prezentări - era important cu ce ținută te afișai în dreptul unei lucrări de artă. Parizienii se îmbrăcau elegant pentru a merge la Louvre, iar bârfitorii raportau imediat care este noua modă a vizitatorilor muzeelor. Aceste instituții nu erau doar locuri pe care le vizitai pentru a vedea ceva anume, ci și locuri în care erai văzut - iar acest lucru încă este valabil și în prezent. Multe dintre selfie-urile postate, indiferent că sunt realizate lângă o operă de artă sau într-o toaletă, sunt la fel de bine despre statut cât sunt și despre aspect. Am fost aici, se laudă ei, iar în cazul MoMA s-ar putea să menționeze că au plătit și peste 20 de dolari pe biletul de intrare. Pe viitor, vom vedea din ce în ce mai multe astfel de selfie-uri, ele sunt pur și simplu o realitate. Există motive să critici un astfel de fenomen, însă adevărul crunt și greu de acceptat este faptul că arta devine, în realitate, un simplu fundal al selfie-urilor. (Articol redactat, în anul 2015, de către criticul de artă Jason Farago)