Călătoria fără hartă, fără ghiduri turistice şi fără gps şterge urmele de pe orice drum, lăsându-te să îl descoperi cu ochi mari, de copil şi de explorator.
Pe unde ai trecut începe să se deseneze propria hartă, unde şoselele au sunet, munţii gust şi oamenii consistenţă. Aşa cum, în fiecare dimineaţă, lumina cade altfel pe aceeaşi frunză, nicio călătorie nu seamănă cu ea însăşi, fie că e până la piaţă sau până în Antarctica. Pentru asta trebuie doar să scazi reperele preconcepute şi să creşti atenţia.
Aparent paradoxal, vei descoperi că, renunţând la reperele preconcepute, devii atent la interacţiunea ta cu lumea, conştient de sine. Atlasul geografic devine util abia când, ajuns acasă, vrei să arăţi prietenilor pe unde ai umblat, sau să-ţi aminteşti cum se numea vreun punct de frontieră în care ai petrecut o noapte.
Un Paso înainte, unul înapoi. Magazinul cu două ţări
Urcând în autobuz la David, las în urmă o Panama cu contururi neclare, în centrul căreia străluceşte Sona. Ajung la frontiera Paso Canoas odată cu înserarea şi aflu că toate pensiunile din localitate sunt pe partea costaricană. Neplăcut, fiindcă aş mai fi evitat încă o zi preţurile umflate din Costa Rica.
Noaptea, graniţa se închide. Chiar pe lângă graniţă trece o stradă, încă panameză, plină de mici restaurante, terase, şi magazine. Intrând într-un duty free cu aspect de depozit şi nume chinezesc, constat că, pe partea cealaltă, am ieşit în Costa Rica. La o stradă mai sus găsesc şi un şir de pensiuni şi hoteluri.
"Toţi facem aşa, nu te întreabă nimeni nimic dacă treci strada în Panama să bei o bere", mă linişteşte cineva, arătând spre magazinul de frontieră. N-am ce face şi plătesc cei 11 dolari pentru cazare, dar berea o beau cu 50 de cenţi, traversând prin portalul chinezesc. "Canoas e o nebunie", comentează râzând o femeie de la masa alăturată când întreb cât e ceasul. "Aici e opt şi peste drum e şapte".
De dimineaţă mă furişez înapoi ca să-mi fac intrarea oficială. Locul are acelaşi aspect de furnicar colorat de ieri. Funcţionarul din Costa Rica îmi cere, pe lângă paşaport, şi carnetul de vaccinare, pe care am trecut un singur vaccin, dar e cel care trebuie. Fără dovada că are anticorpi la febră galbenă nu intră nimeni.
Hoţul păcălit de costarican
Planul meu secret e să traversez Costa Rica într-o singură zi, dacă se poate. E invadată e nordamericani, care au adus cu ei un stil de viaţă poluant şi au crescut preţurile ca să fac eu cross-country până în Nicaragua. Aud că parcurile naţionale sunt foarte frumoase, dar mă impresionează şi amuză altă poveste.
Povestea unui cetăţean SUA, ţepar de meserie, care se lăuda că a păcălit un costarican la cumpărarea unei case. El "tica" (poreclă dată costaricanilor de ceilalţi centroamericani, din cauza tendinţei de a adăuga aproape oricărui cuvâmt terminaţia diminutivală "tica") i-a răspuns ingenuu: "Puţin îmi pasă. Casa pe care ţi-am vândut-o nu era a mea". Aud că, de la o vreme, nordamericanii se gândesc de două ori înainte să facă tranzacţii imobiliare în Costa Rica. Îi felicit în gând pe costaricani pentru lecţiile pe care le dau aroganţei occidentale, iar mie îmi sugerez s-o tai cât mai degrabă de aici. N-am nimic de vânzare şi nici de cumpărat nu îmi arde. Am ieşit din Costa Rica fără să-mi iau măcar o bere.
Ziua autobuzelor
Pe o margine de drum prăfuit, oameni şi bagaje aşteaptă să se urnească vreunul din autobuzele parcate alături. Ceva mai încolo e o coadă imensă pe care o evit cât pot, dar la care mă alipesc într-un târziu, când aflu că e musai să trecem bagajele prin control toţi cei care urcăm în autobuz. Nu e de mirare că autobuzul de zece pleacă la 12.
Berea e scumpă, mâncarea e scumpă, staţiile unde opreşte autobuzul arată ca în filmele americane, curate, aliniate şi date cu alb. Vitrine de sticlă cu mere de import. Autostrada panamericană care despică pâmântul roşu se transformă în serpentine ude şi ne urcă prin ceţuri reci, printre parcuri naţionale înfăşurate în stranii păduri montane cu aspect de început de lume.
Străpungem vălătucii groşi ai respiraţiei masive a muntelui şi ieşim la un soare rece, dincolo de nori, în apropierea vârfului Morţii (Cerro de la Muerte). Coborâm imediat după apusul soarelui, într-o autogară din capitala San José. Funcţionarul de la casierie nu ştie de unde pleacă autobuzele spre graniţa cu Nicaragua. Cineva din sala de aşteptare ne sfătuieşte să luăm un taxi, dar nu ştim unde. Alte voci i se alătură: "nu e o zonă bună, nici noi nu mergem pe jos după căderea nopţii prin cartierul ăsta."
Nimeni nu ştie pe unde s-o apuc spre Nicaragua. Autogara Ticabus, pe care o vizităm prima, are plecări abia peste două zile. Fata care conduce taxiul îl sună pe soţul ei, tot taximetrist, şi aflăm că s-ar putea să prindem ultimul autobuz al zilei la altă autogară, dar trebuie să ne grăbim, pentru că mai sunt vreo zece minute până la şapte. În capul meu, oboseala apasă play pe coloana sonoră mission impossible. Ajungem în ultima clipă într-o staţie de autobuze mică şi prietenoasă. Un nicaraguan numai zâmbet argintiu, cu pălărie de paie şi o paporniţă uriaşă în spinare, se oferă să ne cumpere două bilete.
Linişte la graniţa pustie
După zece dolari daţi pe taxi şi o oprire în noapte, pe un drum invadat de lăcuste uriaşe de câte 20 de centimetri lungime, ajungem la o graniţă pustie. Oficiul de emigrare e închis până în zori. Încărcătura umană a autobuzului întreg îşi caută poziţii comode pe băncile de piatră din jurul clădirii sau direct pe jos, sub supravegherea tăcută, distrată şi amicală a unor băieţi cu puşti care păzesc locul. Mai sunt câteva ore bune până la răsărit.
Noaptea e caldă, liniştită. Prin iarba de peste drum, sub coronament, zbârnâie inconstant câte o lăcustă gigant. Simt cum foşnetele mişcărilor şi conversaţia relaxată ale celor din jur încep să şteargă tensiunea ultimelor zile. Îmi întind şi eu oasele în sacul de dormit, şi mă simt brusc relaxată şi protejată. Somnul mă leagănă în lumina becurilor şi a unor suflete simple şi frumoase.
Urmăriţi continuarea periplului panamerican pe evz.ro şi pe blogul lianadelaselva.wordpress.com Citiţi şi:
- Ep 8. Plaja cu dus-întors
- EP. 7 Ciudăţenii de Panama
- EP. 6 "Avionul mofturos şi berile de aur"
- Ep. 5 "În Puerto Obaldia, brânza columbiană e ilegală"
- Ep. 4 "În Turbo, la docuri, busola a înnebunit"
- Ep. 3 Feţele Columbiei. O călătorie spre centrul Americii (3) | FOTO
- Ep. 2 O călătorie spre centrul Americii (2)
- Prima parte a "jurnalului de călătorie" al Lianei Oprea