Experienţa Panama a început ciudat, şi nu are nimic împotrivă să continue la fel. Am plătit o viză inexistentă, am mâncat o brânză ilegală şi era cât pe-aci să mă dau cu avioneta prezidenţială.
Pistolul din pantaloni
În tumultul static al zilei trecute, mi-a scăpat altă particularitate: într-un avanpost pierdut în Caraibe, ca Puerto Obaldia, toţi bărbaţii purtau tricou. Pentru că e interzis să-ţi dezveleşti pectoralii în public, exceptând locurile special amenajate pentru plajă. N-aş şti să spun de ce, America Latină nu m-a şocat până acum ca pudibondă. Nu e voie nici să porţi pantaloni largi, dar aici am o explicaţie, extrasă de la recepţionerul pensiunii: astfel de veşminte încăpătoare pot ascunde arme sau alte obiecte ilicite.
Asta nu pare să impresioneze rata infracţionalităţii în Panama Ciudad, totuşi, reiese din spusele lui. Când ies să beau o cafea câteva străzi mai încolo, fata de la bar mă avertizează: nu te duce în oraşul vechi. Sau, dacă te duci, ia un taxi, altfel e periculos.
Planeta singuratică nu e aici
Mă simt de parcă tocmai am venit în capitală după o şedere îndelungată la ţară. Mă uit la oraş cu ochi rotunzi şi dau să cred tot ce mi se spune. Şi până acum localnicii au fost foarte vorbăreţi şi amabili, însă, cumva, parcă îşi cer scuze pentru oraşul lor, insistând cu atenţionări şi avertismente. Încep să mă întreb dacă nu e vorba de un complex. Ca să elimin confuzia decid că e timpul să plec spre alte peisaje. (Nu m-am dat în vânt niciodată după oraşele mari. M-am născut în Bucureşti, în Sectorul 4, am copilărit în Sălăjan şi locuiesc în Pantelimon, şi tot nu m-am obişnuit cu Bucureştiul.)
Dar încotro? La masa de alături, un cuplu de englezi între două vârste îşi beau ceaiul. Regula, atunci când călătoreşti fără planete singuratice (Lonely Planet, n.r.), e să evaluezi persoanele de la care ceri informaţii după câteva criterii: aparent coeficient de inteligenţă, empatie şi impresia că omul din faţa ta apreciază aceleaşi lucruri ca şi tine. Uneori o dai în bară, doar ca să faci o excepţie, alteori nu ai de ales, pentru că nu mai e nimeni altcineva în jur. Întreb de un loc liniştit, mic şi de buget, şi ei pronunţă "Santa Catarina", cu accent britanic. Punem busola pe Pacific, aşadar.
Ţara duty-free
Cu decizia în buzunarul minţii, plec spre pensiune, dar o aversă mă opreşte la jumătatea drumului. Mă adăpostesc sub o streaşină şi privesc şuvoaiele care, în câteva minute, au transformat strada într-un râu şi încurcă sacii negri de gunoi aliniaţi la trotuar, printre roţile maşinilor parcate.
Streaşina aparţine unui soi de mall sau supermarket pe mai multe niveluri. Intru şi mă minunez. Un litru de bere costă maximum un dolar. Superbul rom nicaraguan Flor de Caña, între 4 şi 8, în funcţie de vârstă. Mai ieftin decât în ţara de provenienţă, aveam să constat după o săptămână. Havana Club, vin argentinian, vin chilian, abia reuşesc să îl conving pe amicul care mă însoţeşte o vreme să nu încarce chiar tot raftul în cărucior. Luăm însă suficient pentru o degustare cronologică de Flor de Caña, 4 ani, 7 ani, 12 ani. Mie mi-a plăcut cel mai mult Gran Reserva de 7.
Casieriţa ne lămureşte uimirea cu explicaţia că Panama e ţară cu regim duty-free. Mă gândesc că, dacă aş fi în locul americanilor, nici eu nu mi-aş lăsa Canalul în casa cuiva fără să mă asigur că-mi rămân prieteni, sau măcar prietenoşi. Dacă aspectul buget în America Centrală continuă aşa, mi se reduc cheltuielile la jumătate. Plecăm precum copiii de la magazinul de jucării.
Ciudat de Panama
Sărim bălţi în aerul cald şi ud. Tarabe rudimentare se apără de ploaie cu copertine de plastic sau tablă, la poalele zgârie-norilor şi a clădirilor masive din sticlă şi oţel. Dau 15 cenţi pe trei banane. Autobuzele au nume de femei, precum vapoarele: Concepción, Maria, Princesita. Tabla lor veche de foste school-bus-uri americane a înviat în tablouri pictate de mână în care peisaje exotice, păsări, flori şi flăcări convieţuiesc cu scene religioase şi portretele lui Isus.
Seara, la fereastra prea înaltă a pensiunii, în timp ce îmi fumez ţigara, mă vizitează o apariţie. E intens beată, nostalgică şi volubilă, cu trăsăturile odată frumoase scurse precum ceasul lui Dali. Răsuceşte în mâini o cutie de bere. "Bea cu mine", insistă, într-o litanie semi-inteligibilă la care spaniola mea, şi tind să cred, a oricui, nu ajută mult. "E ziua mea azi, şi el nu e aici. L-ai văzut? L-ai văzut cumva pe soţul meu?" Afară de a-i îndeplini rugămintea, nu prea e altceva de făcut. Plec la culcare în umbra tristă a unui suflet rămas necunoscut. Urmăriţi continuarea periplului panamerican pe evz.ro şi pe blogul lianadelaselva.wordpress.com Citiţi şi:
- EP. 6 "Avionul mofturos şi berile de aur"
- Ep. 5 "În Puerto Obaldia, brânza columbiană e ilegală"
- Ep. 4 "În Turbo, la docuri, busola a înnebunit"
- Ep. 3 Feţele Columbiei. O călătorie spre centrul Americii (3) | FOTO
- Ep. 2 O călătorie spre centrul Americii (2)
- Prima parte a "jurnalului de călătorie" al Lianei Oprea