Ep. 5 Jurnal de călătorie în America Centrală. "În Puerto Obaldia, brânza columbiană e ilegală"

Capurganá are un aer de capăt de lume. Într-un fel, şi este. Ultima aşezare sudamericană de pe coasta atlantică e strânsă între sălbăticia junglei Darien, care acoperă această parte a istmului Panama, şi o mare neliniştită, brăzdată de curenţi imprevizibili.

Stânci primordiale coboară în ape, prinse veşnic în încleştarea albă a valurilor care răbufnesc în trombe arteziene.

Poarta Americii de Sud

Pe o tăbliţă de lemn, lângă ponton, scrie cu litere din vopsea colorată: "Bienvenidos a Capurganá, la puerta de América del Sur". Străduţa principală, pe care s-au înghesuit aproape toate micile magazine şi terase, urcă de aici spre un loc viran care pare să marcheze locul de întâlnire al comunităţii. În fundal, după un gard de sârmă, cu greu admiţi că vezi o pistă de decolare-aterizare, care se termină înspre dealurile de junglă abruptă.

Valurile îngroşate de alge se sparg cu putere de ţărm, în ritm sonor de pietre rotunjite, care se transformă în nisip galben ceva mai încolo, pe mica plajă umbrită de copaci bătrâni. Aici, cel puţin, te poţi agăţa de bărcile pescarilor dacă te-ai aventurat să faci o baie şi ai dat peste un curent în care înoţi zece minute fără să avansezi un centimetru.

Oamenii sunt ca şi locul. Viguroşi, fruşti, direcţi, ermetici. E vizibil că nu le face mare plăcere să se amestece cu rarii turişti mai mult decât e cazul.

Viza inexistentă

În prima zi a anului, mă îmbarc într-o coajă de nucă cu motor de 125, care după 45 de minute şi 25.000 de pesos (22,5 USD) mă lasă în Puerto Obaldia, sătucul corespondent din Panama, şi după alte 30 mă aduce înapoi la Capurgana, pentru că Panama îmi refuză intrarea.

Argumentele mele cum că românii nu mai au nevoie de viză pentru Panama se lovesc de calmul unui funcţionar de emigrări şi de un zid pe care sunt atârnate, în bolduri şi scotch, nişte liste vechi de trei ani care afirmă contrariul. Şi, cum artificiile (wireless) de anul nou par să fi epuizat, în mod straniu, şi curentul electric, şi accesul internet, şi aerul pe unde umblă undele reţelelor de telefonie, rămân fără argumente şi mă întorc în Columbia unde plătesc 35 de dolari foarte reali pe o iluzorie "visa estampada".

Când pun piciorul pe mal mă jur că dracu' îl ia pe ăla care mai calcă în Panama. Cum domnul mai sus pomenit era probabil ocupat până pest cap cu nişte treburi urgente prin SUA, sfânta uitare mă ajută să urc, a doua zi în zori, în altă coajă de nucă, cu alt motor de 125, care mă depun în acelaşi Puerto Obaldia de ieri.

Austriacul surdomut şi străbunicul român

De aici, am de ales. Un vaporaş ruginit care face trei zile până la Colón, pe partea caraibiana sau o avionetă de zece locuri care ajunge în 45 de minute până la Panama Ciudad, de cealaltă parte a Canalului.

            

Ambele costă cam la fel, 70-80 de dolari. Somnul unei nopţi mă sfătuieşte să optez pentru avionetă, cu vaporul ruginit m-am mai dat, pe Amazon.

În aşteptarea cutiei de tablă care ar trebui să plece de pe o pistă pustie străjuită de o cazemată cubică de beton şi un măgăruş legat la drum, îl întâlnesc pe tânărul Bernhard, austriac, blond, şi surdo-mut. Iniţial, când vine chemându-mă din semne la tienda (mic magazin) de unde îmi aprovizionez aşteptarea cu bere la cutie, am impresia că mă ia peste picior. În fapt, vrea să îl ajut să afle când pleacă barca spre Colón. După ce umplem, cu contribuţia patronului magazinului, o pagină de bloc-notes, ne aşezăm la taclale, în sistem "mima". Rezultă din desenele şi cuvintele în englezo-spaniolă care răsar pe carneţelul meu, că Bernhard are un străbunic român şi că a călătorit singur prin toată America de Sud şi Centrală. Mă loveşte, dintr-o dată, imaginea lumii lui, o lume fără sunet, fără voce, şi cu o extraordinară forţă de comunicare. Practic, Bernhard nu vorbeşte nicio limbă, şi cumva asta îi dă posibilitatea să se facă înţeles în oricare.

Brânza de contrabandă

Pe bordura "agenţiei de bilete" (o casă roz unde se cântăresc bagajele şi se vinde pâine, pentru că biletele de avion se plătesc abia pe aeroportul din Ciudad de Panama), mâncăm un sandviş cu brânză pe care îl scot din rucsac. Un soldat de la grăniceri vine şi ne întreabă, suspicios, de unde avem brânza. Îmi pun râsul deoparte şi mint: de aici. “Aici nu e brânză", se răţoieşte el. “Ştiţi că nu e voie să veniţi cu brânză din Columbia? E ilegal! Cum aţi trecut cu ea de control?" Îmi înghiontesc din nou râsul care îmi dă coate tot mai abitir şi implor logica să mă scoată din situaţie. Probabil - reuşesc să însăilez, la limita credibilului - brânza fiind albă se poate ascunde cocaina în ea. Mai mult nu reuşesc, dar Bernhard rezolvă problema înghiţind restul de sandviş şi apoi expunând un zâmbet nevinovat în zona de focalizare a grănicerului rămas fără replică.

"Rahatu' nu se consideră brânză, nu?", se albăstreşte, complice, foaia de hârtie pe care comentăm incidentul.

Urmăriţi continuarea periplului panamerican pe evz.ro şi pe blogul lianadelaselva.wordpress.com Citiţi şi:

• Ep. 4 Jurnal de călătorie din America Centrală: "În Turbo, la docuri, busola a înnebunit"
• Ep. 3 Feţele Columbiei. O călătorie spre centrul Americii (3) | FOTOREPORTAJ
• Ep. 2 O călătorie spre centrul Americii (2)
• Prima parte a "jurnalului de călătorie" al Lianei Oprea