Dacă e să fim sinceri, o descriere e doar ceva mai mult decât o realitate împăiată. O fotografie a minţii sau sufletului cuiva, decodată de alte minţi şi alte suflete. Apar erori deopotrivă de transmisie şi de descifrare.
Faptul că unii înţelegem filmul, chiar dacă îl interpretăm diferit, vine doar din afinitatea noastră cu eroii şi întâmplările sale. Pentru ascultător, sentimentul plăcut al revederii cu o parte din noi înşine, ascunsă sau la vedere, pe care o admirăm sau care ne fascinează. Pentru povestitor, ceva între preaplin revărsat şi a umbla dezbrăcat pe stradă.
Cu Che Guevara la vamă
Asta gândesc acum. Pe 10 ianuarie, eram ocupată cu altceva. La cinci dimineaţa, în ciripit de păsări, aşternuturile răsfirate la graniţa Costa Rica-Nicaragua erau strânse în grabă, şi o procesiune de oameni şi bagaje se scurgea pe drum în jos, într-un şuvoi somnoros, dar hotărât. În lumina încă cenuşie, ne înşiruim la coadă în faţa biroului de intrări, după ce am făcut rapid formalităţile de ieşire, la oficiul aflat chiar lângă culcuşurile de cu seară.
Intrăm câte patru-cinci odată, ca să avem loc în încăperea mică, văruită în alb. Pe pereţi atârnă fotografiile alb-negru ale lui Che Guevara şi Sandino, mici şi şifonate în ramele generoase. Imaginea îmi aduce aminte de casele bunicilor, cu poze de familie lipite pe marginea oglinzii. Atmosfera nu e aceeaşi, şi nici bunicii nu mi-ar fi cerut 12 dolari, cum face funcţionarul din faţa mea înainte să-mi returneze paşaportul.
Avionul pe patru roţi
Zâmbetul deschis la care era ataşat un nicaraguan, cel cunoscut cu o zi înainte la autogară, îmi luminează drumul până la un soi de maidan plin de praf, de unde pleacă autobuzele spre Managua, Granada şi Rivas. Clima s-a schimbat sensibil, şi dimineaţa e aproape răcoare, deşi suntem la nivelul mării. Şi distanţele încep să fie altele. S-au terminat lungile călătorii cu autobuzul. Întrebând oare unde să mă opresc să-mi trag răsuflarea după sprintul din nordul Columbiei până aici (care dureaya deja de aproape două luni), aflu că în 45 de minute ajung la Rivas, de unde în alte 45 sunt deja pe malul Pacificului, la San Juan del Sur.
San Juan să fie, aşadar. Şi autobuzele încep să arate cu adevărat decent. N-am înţeles cu adevărat de ce pogresul în transporturi trebuie să însemne monitorizat, incomod, fără aer şi scump. Simandicoasele (şi costisitoarele) mercedesuri colmbiene de cursă lungă, în care noaptea aerul condiţionat era reglat la 12 grade, au făcut loc fostelor school bus-uri recondiţionate în culori vii, după sufletul latinoamerican. În limbaj gringo se numesc chicken-bus, deşi n-am văzut nicio găină în el ci doar câţiva câini care nu ziceau nici pâs.
Înăuntru era într-adevăr cald, dar cuvântul "hot dog" era deja ocupat. De asemenea, nu cred să fi urcat în vreun avion în care să nu îşi facă apariţia cel putin trei vânzători ambulanţi, predicatori sau chiar clowni în decurs de două ore. Oricum, centroamericanii nu ţin cont de engleză aşa că îşi alintă autobuzele numindu-le cu umor "aviones" (avioane, esp.). Dispar şi turiştii dintre pasageri, pentru că aleg în proporţie de 90 la sută să călătorească în "confortul şi singuranţa" autobuzelor de cursă lungă.
Snobismul moare la intrarea în Nicaragua
Ca să n-o mai lungesc, primul avion din viaţa mea era verde, iar prima imagine cu Nicaragua pe care mi-o amintesc era verde cu albastru şi cu alb. Albastrul venea de la Lago de Nicaragua, pe lângă care trece drumul, pe fâşia îngustă de pământ care se termină de partea cealaltă în Pacific. Albul, de la un şir lung de eoliene.
Înghesuiţi câte trei pe scaunele pe care altădată le ocupau tot atâţia copii, călătorii nu fac mofturi, iar când se agaţă unii pe alţii cu genţile, din greşeală, o dau în glumă şi buna dispoziţie se propagă, contagios, până la şofer, care trage de sfoara claxonului, ca să-şi salute colegul de pe sens opus. Avionul nu are aer condiţionat pentru că are ferestre deschise, suspensiile nu te aruncă graţios şi derutant din stânga în dreapta, ci trepidezi mărunt şi firesc, pe verticală, şi nici nu-ţi amorţeşte fundul în scaune tapisate. Tot ce era fiţă şi snobism a murit la intrarea în Nicaragua.
Până şi San Juan del Sur, despre care aud că e popular pentru surf (aoleu, nu, gălăgie şi aglomeraţie!) are un aer mai degrabă patriarhal. Câteva străduţe pietruite, o piaţă şi o promenadă pe lângă plaja lată, tivită cu palmieri şi terase acoperite cu stuf. Un golf larg, mărginit de coline înverzite, de la înălţimea cărora veghează un Isus impunător, împărtăşindu-şi oceanului pilda din piatră albă. Nisip fierbinte, udat de flux, în care se afundă scoici mari, trandafirii.
Zilele fierbinţi şi serile răcoroase anunţă schimbarea la faţă a soarelui, de la ecuator la tropice. Deşi suntem în ianuarie, pentru că e anotimpul uscat până în luna mai e “vară". Vântul puternic răsfiră în verde lucios palmierii înalţi şi zvelţi, şi uneori suflă cu atâta convingere încât am impresia că o să fure tabla de pe casele scunde, de maximum două caturi. Dinspre apă, valurile pulverizează perdele de stropi denşi purtaţi pieziş de briză.
Seara, soarele apune în culori nebune în spatele orizontului acvatic. Noaptea e linişte ca la ţară, dar dacă insişti poţi găsi o cârciumă deschisă unde să socializezi şi să joci biliard cu turiştii.
Am dat Bogota pe Cancun
Într-o dimineaţă, găsesc în pat un gecko miniatural (şopârlă de mici dimensiuni din familia Gekkonidae, des întâlnită în locuinţele din climatele tropicale şi subtropicale, oamenii o tolerează pentru că se hrăneşte cu insecte). E aşa de delicat încât nici nu îi simt atingerea în palmă. Lumina aproape că îl traversează. San Juan este locul pe care îl recunosc fără să-l fi văzut, la care mă gândeam pe când alergam din Panama spre nord.
Este locul pe care îl aşteptam, în care neliniştile se spulberă precum vampirii la răsăritul soarelui, şi dacă nu la fel de spectaculos cu siguranţă mai eficient.După o săptămână aici decid că e cazul să renunţ la returul din Bogota pe 26 februarie, şi sub ghidajul unui bun prieten din România, şi mare iubitor al Americii Latine, îmi găsesc un bilet ieftin de la Cancun la Bucureşti, la jumătatea lui martie. Am mai scăpat de o grijă. Urmăriţi continuarea periplului panamerican pe evz.ro şi pe blogul lianadelaselva.wordpress.com Citiţi şi:
- EP. Cu toată viteza spre Nicaragua!
- Ep 8. Plaja cu dus-întors
- EP. 7 Ciudăţenii de Panama
- EP. 6 "Avionul mofturos şi berile de aur"
- Ep. 5 "În Puerto Obaldia, brânza columbiană e ilegală"
- Ep. 4 "În Turbo, la docuri, busola a înnebunit"
- Ep. 3 Feţele Columbiei. O călătorie spre centrul Americii (3) | FOTO
- Ep. 2 O călătorie spre centrul Americii (2)
- Prima parte a "jurnalului de călătorie" al Lianei Oprea