Editura Evenimentul si Capital

Emil Constantinescu şi România învinsă de propriul sistem | VIDEO

d0c44970d3d408f08a40a0c7a943e939
Autor: | | 60 Comentarii | 0 Vizualizari

România mineriadelor este predată la Cheie celui care a reuşit să îl învingă pe Ion Iliescu în alegerile din 1996, Emil Constantinescu.

Este predată cu tot cu traumele unei tranziţii nesfârşite care o menţine pe ultimele locuri în topul statelor europene din fostul lagăr socialist, aflate acum în competiţie pentru atragerea investiţiilor străine şi pentru un bilet de călătorie, la clasa I, în lumea bună a occidentului. Simbolistic, înfrângerea intelectualului Emil Constantinescu este de fapt eşecul societăţii de a forţa ruperea definitivă de vechiul sistem. Venirea acestuia la Palatul Cotroceni a fost un moment pregătit de CDR încă din 1990, iar victoria forţelor anticomuniste a fost primul semn că, deşi şchioapă, democraţia originală de la Bucureşti poate trece testul esenţial al alternanţei la putere.

Miza consta în confruntarea unor viziuni de sistem: regimul Iliescu, refractar reformelor, bazat pe centralism, negând valorile capitalismului şi, de partea cealaltă, deschiderea spre occident nu doar prin integrarea în Uniunea Europeană şi NATO, ci şi, implicit, prin asimilarea modelului capitalist.
Scena balconului Principalul artizan al coaliţiei ce reunea partidele istorice şi Alianţa Civică şi avea ca scop înlăturarea lui Iliescu, cel care a fost liderul incontestabil al opoziţiei şi a contribuit esenţial la promovarea lui Emil Constantinescu drept alternativă a fost Corneliu Coposu. Mişcarea iniţiată de acesta, în pofida unor rivalităţi istorice între PNŢCD şi PNL, susţinută puternic de o societate civilă născută în Piaţa Universităţii, îşi va atinge scopul însă după ce el va fi trecut graniţa celor lumeşti. În noiembrie 1995, cu un an înaintea victoriei CDR în alegeri, Corneliu Coposu moare, iar funeraliile sale, ce au avut loc, chiar la km 0 al democraţiei au stârnit un val de emoţie comparabil în intensitate cu momentul manifestărilor anticomuniste, dar şi cu venirea Regelui Mihai în ţară. Intensitatea momentului prevestea ceva din victoria Convenţiei, nimic însă din gustul amar al dezamăgirii provocate de guvernarea 1996-2000. Victoria lui Emil Constantinescu a fost sărbătorită de la balconul Universităţii, într-un gest de răzbunare simbolică a „golanilor” care, în urmă cu 6 ani, fuseseră bătuţi de mineri. Aceeaşi Piaţa a Universităţii care, de-a lungul celor două decenii post-decembriste, se conturează obsesiv ca o agora cu încărcătură istorică aparte. CDR a venit la putere pe un val de simpatie populară extrem de mare tranferat inclusiv asupra unui premier, altfel lipsit de calităţile unui lider carismatic, Victor Ciorbea. Contractul cu România, ca program de guvernare, prevedea în esenţă retrocedarea imobilelor naţionalizate după principiul restitutio in integrum, retrocedarea terenurilor agricole şi a pădurilor, accelerarea procesului de privatizare şi a măsurilor de liberalizare a pieţei, renunţarea la reeşalonărea datorilor către stat, practică uzitată intens, restructurarea sectorului de stat. O altă componentă viza reforma morală. Proprietatea şi securiştii Misiunea asumată a fost una extrem de dificilă, în condiţiile în care CDR nu avea majoritatea parlamentară solidă şi fusese nevoită să coopteze la guvernare UDMR şi aripa desprinsă din FSN-ul lui Ion Iliescu, respectiv Uniunea Social Democrată a lui Petre Roman şi Traian Băsescu. În plus, dacă în privinţa măsurilor economice s-a apelat la ordonanţele de urgenţă, legile prevăzute în Contractul cu România au fost trimise spre dezbatere Parlamentului. Un Parlament care funcţiona pe un regulament complicat ce permitea deliberarea luni întregi pe un singur articol de lege. Aşa se explică faptul că perioada 1996-2000 a fost dominată de interminabile dezbateri legate de Legea 10 cunoscută ca Legea caselor naţionalizate, Legea Lupu care reglementa retrocedarea pădurilor şi Legea Ticu care prevedea înfiinţarea Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii şi deconspirarea celor care au făcut poliţie politică. Polemicile care au încins spiritele pe marginea acestor legi au dat măsura forţelor conservatoare care se opuneau în continuare desprinderii de trecut. Cu greu, legile proprietăţii au fost adoptate şi chiar dacă forma finală a necesitat intervenţii ulterioare ele pot fi considerate ca un progres. Cât despre securişti, aprobarea Legii Ticu a fost doar începutul unui demers de aflare a adevărului despre trecut, ce nu va fi dus până la capăt niciodată. Mult timp legea a fost inaplicabilă deoarece SRI deţinea controlul asupra arhivelor pe care membrii Colegiului CNSAS se prespune că urmau să le studieze. Înverşunarea cu care nu doar PRM s-a opus unui asemenea proiect de deconspirare depăşea cu mult boicotul lui Vadim Tudor din momentul ulterior al condamnări comunismului. Nu puţini au fost cei care au explicat această rezistenţă prin simplul fapt că atât activiştii, cât şi foştii colaboratori ai securităţii erau răspândiţi în toate partidele. Un american la Bucureşti Dilemele morale şi-au făcut simţită prezenţa şi în planul politicii externe a României, de mandatul preşedintelui Constantinescu legându-se apropierea definitivă de UE şi NATO, după decenii în care românii aşteptaseră „să vină americanii”. Cele două obiective de politică externă au fost asumate de toate partidele parlamentare încă din primii ani de după decembrie '89, în ciuda unor nostalgii ale lui Ion Iliescu, pe care el însuşi le-a depăşit. În februarie 1997, Emil Constantinescu ( a cărui alegere a fost bine primită de cancelariile occidentale) merge la Bruxelles pentru a face lobby în favoarea României. În aprilie, Parlamentul adoptă, în unanimitate, o declaraţie politică prin care solicită statelor membre NATO să accepte intrarea României sub umbrela protectoare a aliaţilor. Însă primul val de extindere către est, consfinţit prin summit-ul de la Madrid, din vara aceluaşi an, avea să lase Bucureştiul în afara jocului. Visul american, transpus în dorinţa de integrare în Alianţa Nord-Atlantică, părea un fel de fata morgana, autorităţilor române transmiţându-li-se că mersul reformelor este departe de standardele occidentale. Doar Ungaria, Cehia şi Polonia primesc însă biletul de călătorie, la clasa I. Cineva îi va bate însă pe umeri pe români, încurajându-i: pentru prima oară de la căderea dictaturii, un preşedinte american vine la Bucureşti. Bill Clinton îi consolează pe români în aceeaşi Piaţă a Unversităţii, imediat după eşecul de la Madrid. Mesajul lui Clinton către cei adunaţi la mitingul din centrul Capitalei: Stay the course! Stay de course! Cu alte cuvinte, sunteţi pe drumul cel bun. De dragul visului american Dilema va interveni la un an distanţă, în contextul războiului din fosta Iugoslavie. Preşedintele Emil Constantinescu este pus în faţa unei decizii dificile: în fruntea unei ţări care râvnea în proporţie de 80% la statutul de membră NATO, din motive istorice evidente, şi care aştepta în continuare la uşa aliaţilor, el va trebui să decidă dacă îi ajută sau nu pe americani să bombardeze ţara vecină. Contestat de unii pentru opţiunea de atunci, Constantinescu cere Legislativului să aprobe solicitarea NATO ca avioanele Alianţei să poată utiliza spaţiul aerian românesc pentru posibile operaţiuni militare împotriva Iugoslaviei. Parlamentul acordă dreptul de survol avioanelor NATO, în vreme ce Ungaria refuză. Ulterior, NATO va aproba un plan de acţiuni pentru sprijinirea ţărilor candidate la aderare. Mandatul lui Emil Constantinescu a adus şi începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, decizie care a fost luată la reuniunea şefilor de stat de la Helsinki, din decembrie 1999. De ce este lăsată România la uşă În planul reformelor economice, Bucureştiul nu reuşeşte să facă mari progrese şi asta pe fondul unei instabilităţi guvernamentale ce face ca în această legislatură să aveam trei guverne, iar România să rişte intrarea în incapacitate de plăţi. Premierul Victor Ciorbea este nevoit să cedeze presiunilor în planul său de restructurare a întrepinderilor de stat falimentare şi, cu precădere a sectorului minier. Tensiunile din interiorul coaliţiei de guvernământ duc la demisia acestuia, unul dintre oamenii cu care intră în conflict fiind chiar actualul preşedinte Traian Băsescu, pe vremea aceea ministru al Transporturilor. Premierul care negociază cu minerii, la mănăstire Victor Ciorbea este succedat de Radu Vasile, premier care îşi încheie şi el mandatul, înainte de termen, după ultima mineriadă. Imaginea minerilor care se bat cu jandarmii, înaintând spre Capitală, luptele de la Costeşti şi poza unui premier care merge la mănăstire, pentru a negocia pacea, flancat de agenţi SPP şi de preoţi, toate acestea descriu un tablou care arată cât de puţin evoluase societatea în 1999. Pacea de la Cozia ar putea fi privită ca imaginea eşecului guvernării CDR. Un eşec care va ţine cât mai departe eventualii investitori străini, fără de care Bucureştiul nu avea nicio şansă. Pentru a pregăti alegerile din 2000, tehnocratul Mugur Isărescu părăseşte BNR şi preia conducerea guvernului. Cheia, înţepenită în lacăt şi abandonată Stare economică proastă, privatizări cu cântec, reformă cu jumătăţi de măsură, scandaluri politice şi instabilitate guvernamentală, speranţele din scena balconului pulverizate-cam aşa arată radiografia acestei etape. Finalul de mandat îl găseşte pe Emil Constantinescu abandonat la Palatul Cotroceni, în propriile sale reflecţii despre lupta cu sistemul. CDR, măcinată de tensiunile interne vreme de patru ani, se destramă, liberalii optând pentru participarea pe liste separate la scrutinul care bătea la uşă. Ţărăniştii, într-un ultim act de sinucidere politică, modifică legea alegerilor şi măreşte pragul electoral de intrare în Parlament de la 3 la 5%, iar pentru alianţe politice de la 8 la 10%. În vara lui 2000, Emil Constantinescu decretează capitularea şi, înfrânt de sistem, aşa cum avea să declare mai târziu, anunţă că nu va candida pentru un nou mandat. Bilanţul unei guvernări în care mulţi investiseră mari aşteptări se soldează cu scindarea dreptei, ascensiunea discursului extremist-naţionalist al lui Vadim Tudor şi revenirea la Ion Iliescu. Cei care au plătit preţul cel mare au fost ţărăniştii pentru care revenirea la putere, după o pauză de jumătate de secol, a însemnat şi ieşirea din istorie, întrucât succesorii lui Corneliu Coposu vor rămâne în afara Parlamentului, condamnaţi la 1-2% în opţiunile electoratului. 1996 - 2000

Ninge in Romania! Avertisment de ultima ora de la meteorologi!

Pagina 1 din 2
Tag-uri:



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Alegeri Prezidentiale

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

Tema zilei