Trasăm, mai jos, cu ajutorul reputatului critic Eugen Simion, primele tușe ale unui portret la fi rul ierbii închinat „celor doi Cioran”, românul și francezul, celui care a fost – după cum îi plăcea să se autointituleze – un fi losof privat al secolului XX.

Emil Cioran a tipărit cinci volume în limba română, pentru ca după 1947 să prefere franceza, limbă în care a mai publicat zece cărți. Se împarte Cioran între două culturi sau se completează? Vorbim despre același Cioran sau, așa cum susținea chiar el, trecerea de la o limbă la alta implică și o schimbare obligatorie de identitate? „Cioran a tipărit, într-adevăr, cinci volume în limba română, dar opera lui românească (articole din presă, scrisori, eseuri etc.) se ridică la 6.500 de pagini. Am reușit să publicăm toate scrierile lui românești în patru volume, în seria «Opere fundamentale», la Fundația Națională pentru Știință și Artă. După 70 de ani – Cioran poate fi citit, integral, comentat și judecat în spiritul adevărului”, sunt primele aprecieri ale criticului literar Eugen Simion.

Opera lui în limba franceză - menționează Simion în continuare - l-a făcut celebru în lume. Cea românească așteaptă să fie descoperită de cei care vor să-l cunoască în totalitatea și în evoluția sa. Îi asigur că au ce afla. Ideea lui că, părăsind limba, îți pierzi identitatea este și nu adevărată. Când îi citești pe cei «doi Cioran», observi că nu sunt despărțiți decât de limba în care scrie fiecare. Nihilismul lui fastuos este același. Am încercat să dovedesc acest fapt în cartea pe care am scris-o despre el: Cioran. O mitologie a nedesăvârșirilor (2015). Cioran este un caz în literatură. Un mare creator în sfera filosofiei morale, un creator de limbaj...

Frumos despre sinucidere

„A scrie este un act disperat de salvare”; „Orice carte tipărită este o sinucidere” - mai obișnuia să spună Emil Cioran. Cum comentează Eugen Simion aceste ziceri (contradictorii) cioraniene? Până la urmă Cioran s-a grăbit să se salveze (din comunism), dar nu s-a grăbit nicicând să facă un gest disperat, precum a încercat Petru Dumitru, de exemplu. „Scrisul ca terapeutică? Cred că are dreptate. Cartea ca o sinucidere acceptată? Dacă a scrie este un act de salvare, de ce ar fi scrisul (scrisul tipărit, cartea) un act de sinucidere? Cioran vorbește de multe ori în cărțile (românești și franceze) și în scrisorile lui (multe și strălucitoare) de sinucidere, dar după câte știu, n-a încercat niciodată să-și pună capăt zilelor”, recunoaște, franc, Eugen Simion.

Frumusețea salvează lumea

Apoi, o subliniere apăsată: „Așa că este mai bine să zicem că sinuciderea intră, într-adevăr, în filosofia de existență a moralistului, dar nu ca act existențial, ci ca temă de meditație. O tratează în propoziții memorabile. Atât de frumoase încât, atunci când le citești, te bucuri, nu te întristezi deloc. Cum am dovedit în altă parte: originalitatea limbajului său detensionează negația din interiorul frazelor. Așa că lectura celui mai mare negaționist din secolul său (în domeniul filosofiei morale, desigur) este, când îl citești, un stimulent spiritual, putem spune chiar, forțând puțin lucrurile: un scriitor tonifiant. Dostoievski avea dreptate: frumusețea salvează lumea. Sau: dacă frumusețea poate salva lumea, atunci poate salva, mai ușor, reveriile negativității din literatură și filosofie”.

Amorul la 70 de ani

A rămas vreo scriere în limba română marca Emil Cioran nepublicată încă? Răspunsul lui Eugen Simion e prompt: „Nu știu dacă mai există manuscrise (în limba română) nedescoperite până acum (pe cele existente la Biblioteca Jacques Doucet le-am tipărit, deja, în ediția Fundației Naționale pentru Știință și Artă). Au fost tipărite, înaintea noastră, și de alte edituri. Este de bănuit că există încă scrisori necunoscute răspândite prin lumea intelectuală. Cioran este, se știe, un mare epistolier. Aproape o mie de epistole sunt în limba română sau despre români”. Și o revenire: „Marin Diaconu le-a strâns pe toate și le-a adnotat în volumele III și IV din «Opere fundamentale». Dacă se vor ivi și altele – vom vedea ce putem face cu ele. Fapt de reținut: Cioran nu se mărginește doar să comunice în scrisorile lui, ci și să se comunice. El își pune ideile în aceste extraordinare mesaje. Chiar și atunci când se îndrăgostește (pe la 70 de ani), el face filosofie, scriind despre «fericirea de a fi nefericit» sau despre «nefericirea de a fi fericit». Cioran trebuie pus în seria marilor corespondenți ai secolului său. El este Flaubert al nostru, în această ipostază”.

Tânăr legionar

Frumos, elegant, dar despre scrierile din anii ’30, când Cioran, tânăr, simpatiza cu legionarii, ce ne poate spune distinsul critic? Totul! Iată dovada: „L-am publicat pe Cioran integral pentru că numai așa putem spune adevărul despre el și despre destinul său. Căci Cioran este un om cu destin. Cine-i citește Caietele (un jurnal preponderent de idei, dar și cu note existențiale) poate ușor observa prin ce a trecut. Este un mare neliniștit, suferă – tânăr și vârstnic – de o cumplită ataraxie, vede lumea pe dos și, în afară de muzică și de mistica sfintelor (curios: nu și a sfinților), el nu acceptă nimic din lumea realului”. Opțiunile lui politice (sau rătăcirile lui, cum vrem să le spunem) în anii ’30 sunt reale - admite Eugen Simion, care, mai departe, șarjează scurt: „Trebuie să le judecăm ca atare, în spiritul adevărului, mai spun o dată. Nu trebuie să le ocolim, nici să rămânem la ele, cum s-a făcut, în presa românească, timp de o jumătate de secol. Destinul unui filosof sau scriitor nu este perfect. Numai Dumnezeu este perfect. Nu trebuie să-l justificăm pe Cioran, trebuie să înțelegem și să judecăm drept omul și opera lui, în totalitatea lor, nu pe părți, iată de ce este bine să publicăm opera integrală a unui mare creator. Cu ea în față, vom putea fi mai drepți și mai credibili”.

În ce relații era adolescentul și tânărul Emil Cioran cu religia? A fost un om credincios (să nu uităm că, în prima parte a vieții, Cioran a intenționat să urmeze teologia)? Eugen Simion parează scurt toate aceste curiozități repezite: „Cioran este un necredincios-credincios (reiau, aici, o formulă folosită de Pascal despre Montaigne). El neagă pe Dumnezeu, dar caută în fiecare zi argumentele pentru negația sa. Semn că argumentele contra religiei nu sunt sigure și că fiul preotului ortodox Cioran din Rășinari n-a reușit să-și justifice necredința lui și nici să se lepede definitiv de Dumnezeu”.