Două amănunte mi s-au întipărit pe retina sufletului, dincoace de dragostea pătimașă și egoistă a scriitorului plămădit din și pentru pulberea acestui sătuc răstignit pe altarul globalizării: mirosul și gustul de pâine caldă (Sărut mâna, doamnă Mitroi!) și verva gâtuită cu care gazda l-a versificat pe Nichita Stănescu.

Pentru acest din urmă argument am decis să scriu aici, astăzi, (mai) altfel despre autorul „Necuvintelor”, poet pe care-l iubesc nu doar pentru că am fost născut în același oraș sau pentru că am învățat în același liceu, bancă etc. Nu. Am ales să scriu (și) altfel despre Nichita pentru că fiecare om care l-a cunoscut deține, dincolo de orgolii, invidii sau frustrări, propriile adevăruri. Deloc de neglijat. Nimic n-ar trebui dat de-o parte când vine vorba despre un mare poet, pentru că Nichita, sucit, răsucit și iar sucit, este, fără îndoială, un creator de limbaj. Propriu, deci românesc – pentru că în această limbă s-a exprimat. Corect? Puteți să nu-mi dați dreptate…

Așadar, înainte de a scoate în lume interviul cu Ștefan Mitroi, dialog prilejuit de lansarea volumului Goarna lui Tuturuz (RAO, 2019) și închinat satului nostru de ieri (mai ales) și de azi, las aici, cu candoare, o aducere aminte a unui om care l-a cunoscut pe Nichita atât cât a vrut să-l cunoască.

Festivalul și starea de vomă

Eminescu, Blaga, Bacovia, Coșbuc, Arghezi – fabulos!, ce savoare, ce must are Arghezi!”, exultă Ștefan Mitroi fremătând din nări către azurul de deasupra noastră săgetat, ici-colo, de grauri flămânzi. „Sigur că-mi place și Nichita Stănescu”, recunoaște franc. „Dar…”. Dar ce? „Se și exagerează mult când vine vorba de potrivirea cuvintelor. Nichita se juca de multe ori, am fost martor. Bine, nu vorbesc din calitatea de prieten intim, pentru că n-am putut niciodată să fiu de meserie ucenic, n-am dus servieta nimănui. Dar…”. Autorul volumului Dulce ca pelinul se oprește, deși, de obicei, vorbește repede și cu miez. Are, parcă, ceva cu acest condițional dar. Reia greoi, pradă unui efort de rememorare: L-am cunoscut. Am fost la un festival odată, în 1980, la Sighetu-Marmației. Toată lumea umbla cârd după Nichita Stănescu. «Mai spuneți, maestre, ceva», îl implorau curtenii. Iar Nichita se executa: «Creanga merge-ncârligată/Și dintr-o dată ni s-arată/Iată, mamă, iată, tată,/ Că ieși deodată din privată/Vino nor și se răsfață/ Și ne picură pe față/ Simpatie, da’ și greață/ Dă-mi matale niște ață/Să leg norul ăsta acu’/Vino-ncoace și te du/Du, du, du, du!». «Extraordinar! Genial!». Băi, notau câțiva… Mie îmi venea să vomit, pe cuvânt. Am văzut multe astfel de scene”.

Dar de ce intra Nichita în jocurile astea?”, întreb, fascinat de interpretarea lui Mitroi. Răspunsul cade ca un ceasornic cu arcurile rupte pe fața de masă albă: „Nichita nu se mai controla demult pe el însuși, în măsura în care era plin de poezii, era întotdeauna plin și de alcool. Trăgea cu vodca, trăia într-o metarealitate. Pe lângă realitatea pe care a trăit-o biologic, Nichita a trăit și o altfel de realitate, una sprijinită pe cuvintele lui, care au făcut din el ceea ce este astăzi. Și încă o realitate, aceea a răsfățului cu care era înconjurat tot timpul și a alcoolului pe care îl bea tot timpul. Nichita Stănescu, cumva, s-a condamnat singur la moarte”.

Poetul dă cu piciorul

A trăit risipindu-se! Dar a trăit – îmi repet în gând, așa cum o mai făcusem de zeci de ori. Mă dezmeticește glasul lui Ștefan Mitroi: „Nu știu dacă știi, Partidul Comunist Român, prin semnătura Elenei Ceaușescu, a cheltuit, ca să-l salveze, un milion de lei. A luat cele mai scumpe medicamente. Deci, Elena Ceaușescu a semnat pentru Nichita Stănescu. A zis: «Să-l salvați pe poetul nostru național!». A ordonat să fie aduse cele mai scumpe medicamente din străinătate. Nu este invenția mea”. „Un milion de lei pe medicamente?”, silabisesc prostește, de parcă asta ar fi fost important. „Da. Și erau bani atunci”, îmi ține isonul poetul Siliștei (Purani, nu Gumești!). Care continuă să-mi dea asigurări temeinice: „Îmi asum informația. Vreau să mă injure cineva pentru chestia asta. E reală. Chiar e reală”. Îl cred pe Mitroi pe cuvânt, de ce-ar minți? Legendele comunismului au devenit de ani buni și legendele noastre.

Cabinetul 2 a adus cele mai noi tratamente pentru el, dar el a dat cu piciorul, că el trăia ca poet”, șarjează intelectualul sedus iremediabil de viața (de weekend) la sat. „El venea de la o nuntă, unde nu fusese să facă figurație, ci să bea. Nunta lui Condeescu, la Turnu-Severin, care a ajuns mai târziu directorul Muzeului Literaturii Române. A murit și el… Și el, (n.m. – Nichita), acolo, n-a ascultat. A băut și i s-a făcut rău pe drum. A fost dus la spital, unde a și murit. Dar era și băut. Știm exact ce înseamnă ciroza, nu bei, nu te mai apropii de alcool. Dar n-a putut să se abțină”.

Nichita a trăit risipindu-se, dăruind poezii. Înserarea învăluie domol satul ațipit, zumzetul surd al greierilor și ultimele cuvinte ale gazdei: „Poate că dacă Nichita era astăzi un om viu, steaua lui nu mai era atât de sus, cum n-ar fi fost atât de sus steaua lui Labiș, dacă nu murea la 21 de ani. Cumva trebuie să ai și norocul să mori la timp. Și, câteodată, să mori la timp înseamnă să mori de tânăr”. Poate. Sau nu.

Te-ar putea interesa și: