Anghel Mihai Viorel, aşa figura la catalog. Învăţase bine în şcoala generală, era un copil serios, a fost şi pionier al patriei.

S-a născut la 6 august 1953 în Caracal. Copil fiind, educaţia în spirit comunist l-a prins, aşa că avea o admiraţie anume pentru Uniunea Sovietică şi realizările ei. „Eram foarte convins de ceea ce ne învăţau la şcoală. Când eram pionier credeam că Uniunea Sovietică e cea mai grozavă ţară, iar noi suntem la fel de grozavi, că suntem prietenii lor”, îşi aminteşte acum.

 Propagandă vs. realitate

Dar timpul a trecut, iar realitatea nu semăna cu ceea ce era în imaginaţia sa. Adolescentul se transformase.

„Cu timpul am început să conştientizez că URSS nu e nici aşa grozavă, nici aşa prietenă ţării mele. Şi asta s-a întâmplat când eram în clasa a 9-a sau a 10-a, la liceu. Atunci am început să şi scriu poezii. Majoritatea erau de dragoste, dar îmi mai scriam şi gândurile, care nu se refereau doar la dragoste”, povesteşte interlocutorul nostru.

Mărturiseşte că începuse să îşi dea seama ce înseamnă propaganda, cum erau ascunse realităţile, lipsurile, îngrădirea libertăţii, ba chiar şi însăşi instalarea comunismului la noi.

„Mai târziu, când m-am angajat la Caracal, la spitalul din oraş, ca asistent medical, m-am înscris pentru o excursie în Ungaria, care se organiza cu salariaţi ai spitalului.

Am fost chemat la Securitate pentru paşaport, cum mi s-a spus. Acolo, colonelul care m-a primit mi-a propus ca după ce se termină excursia să trec pe la ei şi să le spun cine din grup s-a ocupat cu vânzarea de produse din ţară. Era vorba despre colegii mei de excursie, colegi de serviciu”, povestește.

Era primul contact cu ceea ce presupunea dorinţa de a pleca din ţară, fie şi într- excursie într-o ţară vecină, tot din blocul comunist.

„Un bun român”

A refuzat să toarne. Replica omului de la Securitate a fost o mică lovitură. I-a spus că nu va mai pleca în excursie. Şi el a preferat asta.

Totuşi, peste două-trei zile, când ar fi trebuit ca grupul să plece în excursie, a fost convocat şi el.

Chemarea lui pentru poezie s-a concretizat şi în participarea la activităţi culturale în cadrul brigăzilor artistice, cum era pe vremea aceea. Vrând, nevrând, realiza texte referitoare la realizări, la neîmpliniri, pentru festivalul „Cântarea României”.

La una dintre ediţii, la Caracal, a citit două poezii de-ale sale, care nu erau poezii de dragoste, ci, din contră, au scos tot activul Partidului Comunist Român (PCR) local din sală. Erau trimiteri la realităţile epocii, iar impresia a fost negativă. Era o fire rebelă, un artist, care în vremuri de stricteţe generalizată, purta plete şi recita poezii.

Obstacol

A urmat şi un curs de ghizi, în speranța că va ajunge să călătorească. Cursul l-a absolvit. A fost în excursia de absolvire, împreună cu cei cu care fusese coleg, dar atunci când a dorit să organizeze el o excursie în Polonia nu i s-a mai dat drumul

. „Gândul de a pleca definitiv dintr-o ţară în care nu puteam să spun ceea ce gândeam, nu puteam să merg unde doream, nu puteam să fac ceea ce îmi doream, încolţea din ce în ce mai puternic”, ne-a mărturisit.

L-am întrebat dacă atunci simţea că este urmărit de Securitate, şi a mărturisit că nu, dar în realitate lucrurile stăteau altfel. Şi a aflat asta abia după Revoluţie, când a mers la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) şi şi-a solicitat dosarul. Acolo a descoperit ce plan de urmărire exista pentru el, ce delaţiuni ale unora şi altora…

„De realităţile din ţară oricine îşi putea da seama. Ascultam şi radio Europa liberă, auzisem că sunt oameni care fug, dar nu ştiam nimic concret, pentru că nu am luat legătura niciodată cu vreunul. Şi eram din ce în ce în ce mai convins că într-o bună zi va trebui să fac şi eu asta”, ne-a spus.

Planul în doi

În vara lui 1982 a venit în vizită o tânără din Republica Democrată Germană (RDG), I. K, pe care o cunoscuse cu un an înainte la noi, la mare. Tânăra a venit la Caracal, iar ulterior cei doi s-au plimbat prin mai multe locuri prin ţară. Pe cât de imposibil ar părea, pe atât de real este: cu o zi înaintea plecării tinerei în Germania, în Berlinul de Est, unde locuia, cei doi tineri au purtat o discuţie ceva mai serioasă despre posibilitatea de a pleca împreună în Occident. Gândeau la fel, dar nu avuseseră planuri în sensul acesta, nu era nimic pregătit. Hotărârea era undeva, acolo, în sufletul fiecăruia.

Nici ea, nici el nu aveau rude în Occident. Dar îşi doreau să ajungă în Canada. În seara respectivă au şi făcut planul. „Absolut nimeni altcineva nu a ştiut despre discuţiile şi planul nostru. Era chiar sfâşietor. În seara în care m-am hotărât am umblat prin toată grădina, mi-am luat la revedere de la câini, de la pomi, de la toate. Mă durea sufletul că nu le pot spune părinţilor, căci dacă le spuneam, se afla şi pica tot ce am plănuit noi”, povesteşte, cu nostalgie.

Nu aveau bani la ei, doar o cruciuliţă din aur, pe care el o purta la gât, şi pe care se gândea să o vândă, în caz de nevoie. Nici acte de studii nu aveau, iar într-o primă fază s-au gândit să nu ia nici cele de identitate, dar în cele din urmă au luat, gândindu-se că poate ajung într-un lagăr, undeva, şi au nevoie.

Naivitate

Nostalgia e urmată de o undă de amărăciune, căci planul lor s-a dovedit a fi naiv. Erau doi tineri, de 28 şi 22 de ani. „Ştiam că putem fi împuşcaţi, că riscăm moartea. Am ales trecerea pe fâşie, nu pe la Dunăre, pentru că nu era foarte sigur, dacă încercam să trecem înot împreună. Am ales locul uitându-ne pe hartă!”, ne povesteşte despre momentul deciziei. S-au uitat, au găsit: la câţiva kilometri de Oraviţa, spre Moldova Nouă, la Răcăşdia, şoseaua trece la jumătate de kilometru de graniţă.

„Noi am luat o maşină de ocazie în direcţia Moldova Nouă. Aveam de gând să mergem până acolo şi să observăm din maşină cum arată locurile, dacă este vegetaţie, sunt porumbi, prin care să ne putem ascunde în momentul în care încercăm să trecem graniţa. Şi eventual să vedem cum sunt poziţionate foişoarele grănicerilor. Dar noi nu ştiam că în timpul zilei, după ora 13, la aproximativ 1 kilometru de la ieşirea din Oraviţa era un punct de control al grănicerilor care controlau toate maşinile care treceau pe acolo. Noi am trecut după-masa pe acolo că ne gândeam să se întunece până când ne întoarcem noi de la Oravița. Opreau toate mașinile românești. Şi îi arestau fără nicio discuţie pe toţi cei care nu erau localnici, nu erau din zonă. Mai ales pe noi. Eu eram din Caracal, ea din Berlin. Ne-au luat pur şi simplu”, îşi explică ghinionul interlocutorul nostru. I-au luat cu arma la spinare şi i-au dus la unitatea de grăniceri din Oraviţa. Era 12 septembrie 1982.

Suspecţi!

În cazul lor nici nu a mai fost nevoie să fie luaţi la întrebări, fiindcă I.K, având paşaport RDG, a devenit imediat suspectă acolo, iar el, din Caracal, la fel. „Pe mine m-au băgat într-o celulă cu o saltea pe jos. Mai erau acolo un medic stomatolog, un profesor şi două tinere, care nu mai ştiu ce profesie aveau. Erau de prin ţară. Medicul era din Sibiu, fetele erau de prin Maramureş, iar profesorul parcă era din Reşiţa. Cu medicul am fost împreună apoi la închisoare, am mai discutat cât am stat în Oraviţa în arest, pe urmă şi la Timişoara.

A doua zi ne-au dus la Parchet, la interogatorii, şi pe urmă în arestul Miliţiei din Oraviţa. Ne-au pus cătuşele. Mie mi-au pus mâinile la spate”, îşi aminteşte. La fel cum îşi aminteşte de un incident care s-a petrecut când era la unitatea militară.

„În momentul în care eram la unitatea militară, un maior a început să mă înjure, să mă facă trădător de ţară, şi a venit să mă lovească cu pumnul. Instinctiv, am ripostat. A zis că o să îi pună pe toţi de acolo să dea în mine. Pe urmă nu s-a mai apropiat, dar m-a lovit cu cizmele la picioare, la tibie. Rănile pe care mi le-a provocat încă se vedeau şi după două luni şi jumătate, când am avut proces la Oraviţa. Mi-aduc aminte că am spus că am fost bătut la grăniceri şi am vrut să arăt rănile, să ridic pantalonii, dar mi s-a răspuns că este o lipsă de respect faţă de instanţă să ridic pantalonii”, mărturiseşte.

A stat o săptămână în arest preventiv la Oraviţa, apoi vreo două luni și jumătate în arest la Timişoara, la Popa Şapcă, şi abia după aceea a avut procesul.

Zece luni de închisoare

A fost condamnat la zece luni de închisoare pentru trecere frauduloasă a frontierei. Încadrarea presupunea un regim dur de detenţie.

Au fost trimişi la Secţia a Treia din închisoarea Popa Şapcă din Timişoara, secţie restrictivă, unde raţia lor de mâncare era jumătate din cea a restului deţinuţilor. Spre deosebire de ceilalţi deţinuţi, care aveau vorbitor de două ori pe lună câte 15 minute, ei aveau dreptul o dată la două luni, câte 15 minute. Nu aveau dreptul să iasă în curte, la muncă, şi erau 24 de deţinuţi într-o celulă cu 12 paturi, câte şase pe o parte şi şase pe alta. Nici nu aveau nevoie de lemne de foc iarna, căci celula se încălzea de la respiraţia deţinuţilor.

„Într-un colţ al celulei se afla WC-ul. Nici nu avea perete până în tavan, celui care intra i se vedea capul deasupra peretelui. Şi paturile erau scurte, nu îmi încăpeau picioarele, trebuia să scot picioarele prin tăblia patului, eu având 1,80 metri. Eram doi în pat, şi nu aveam cum să stăm amândoi în acelaşi timp pe spate, trebuia să facem cu rândul.

Timişoara era o închisoare de tranzit. Ne arestau, ne triau, apoi ne răspândeau în toată ţara. În momentul în care ne trimiteau la altă închisoare, se puneau lanţuri la picioare. Eu am avut noroc că a fost un decret la patru luni şi ceva după ce am fost arestat şi nu au apucat să mă trimită la altă închisoare. Oricum, la toţi li se puneau lanţuri, aşa că eu m-am antrenat să mă pot dezbrăca, cu lanţuri la picioare fiind. Totul era o nebunie. Aveam 15 minute de baie vinerea. În 15 minute trebuia să mergem cu tot echipamentul pe noi, băile erau la subsol, iar în acestea 15 minute trebuia să ne şi dezbrăcăm, să facem baie, să ne îmbrăcăm şi să ne întoarcem.

Camera avea maximum 3 metri lăţime, cu trei ţevi pe tavan, cu zece găuri în fiecare ţeavă, şi astea erau 30 de duşuri. Şi aici eram împinşi până la 100 de oameni, să facem baie. Vă daţi seama?”, întreabă, mai mult pentru sine, parcă scuturându-se de o amintire care-l bântuie.

dav

„Norocosul”

„Erau oameni în vârstă, care aveau câteva luni de închisoare, şi arătau groaznic, erau precum cei de la Auschwitz. Norocul meu este că eram foarte tânăr şi în putere şi m-a ajutat Dumnezeu să nu mă îmbolnănesc în perioada aia”, ne declară.

Şi aşa, norocos, cum se consideră, el a intrat în închisoare cu 80 de kilograme şi când a ieşit avea numai 45. Şi asta, în numai patru luni şi jumătate!

Dintre frontieriştii întâlniţi în închisoare, majoritatea erau returnaţi. Oameni care avuseseră cu adevărat ghinion, căci reuşiseră să treacă graniţa, ajunseseră dincolo, dar au fost trimişi înapoi, în România, unde îi aştepta judecata, închisoarea.

„Am văzut un bătrân bătut de grăniceri în momentul în care a fost returnat de sârbi. Rănile superficiale începuseră să îi miroasă, dar avea şi coaste rupte, şi nu putea sta decât în fund, cu picioarele în pat, din cauza durerilor şi a faptului că îi intrau coastele în organe. Chiar şi aşa, îl ridicau forţat la raportul de la 5 dimineaţa şi la cel de la 10 seara, am văzut lucruri groaznice acolo. Nu mai însemnai nimic. În momentul în care intrai în închisoare nici nu mai erai. Doar creierul şi dorinţa ta de a trăi te mai ţineau în picioare. În rest, acolo, nu mai însemnai nimic. Doar pentru părinţii tăi, care plângeau, dar era zidul pus între tine şi ei, nu puteai să comunici, nu te puteau ajuta cu nimic”, spune el despre ororile detenţiei.

Cum a rezistat? „De un lucru însă nu puteam scăpa, era prezent permanent: de foame. Mi-a fost foame permanent. Mă uitam cu regret la paturi, că nu sunt din lemn, vă daţi seama?”, povesteşte, uitându-se parcă undeva, înapoi, în timp.

Viaţa în „libertate”

După eliberare și-a pierdut locul de muncă, riscând să fie condamnat din nou, pentru că era apt de muncă, dar nu avea serviciu, fiind considerat un parazit.

A revenit greu la serviciu, pentru că se încerca să se dea un exemplu, cu el, la Caracal. Cei de la forţele de muncă îi propuneau invariabil două variante: vopsitor la Uzina de Vagoane sau împletitor de coşuri la fermă, la Cezieni. Nu a vrut să accepte niciuna dintre variante, ca să nu le facă jocul.

În plus, o bună perioadă de timp după eliberare a fost nevoit să se prezinte la Securitatea din Caracal (însoțit de milițieni) pentru declarații, simțindu-se în permanență în vizorul Securității. Îl întrebau dacă mai intenţionează să plece, dacă mai coresponda cu fata din Germania Democrată. După un an a reușit totuşi să se reangajeze pe postul de asistent medical ocupat anterior.

În 1989, înainte de Revoluţie cu câteva luni, era cât pe-aci să fie arestat din nou. Securiştii au venit la el acasă, pentru o percheziţie, sub pretextul că există o reclamaţie că ar avea obiecte de provenienţă străină şi aur. Au percheziţionat, şi au scos toate hârtiile, au aruncat un ochi pe ele şi au ridicat trei pungi din plastic, pline. Poezii şi trei piese de teatru, cu aluzii la situaţia din ţară.

După Revoluție și-a solicitat la CNSAS dosarul întocmit de Securitate, descoperindu-şi o altă viaţă, paralelă, de care nu avea habar: cât de mult a fost urmărit de „organe”!

Amnistia

Cum de i s-a decis eliberarea la numai patru luni jumătate după condamnarea care era de 10 luni? Venise un decret de amnistiere, şi a fost eliberat de Anul Nou.

A fost oricum eliberat printre ultimii, nici acum nu ştie care erau criteriile. În timpul detenţiei au venit unii de la Securitate şi l-au scos din celulă, pentru un interogatoriu. De data asta, era despre fata din Germania Democrată. Cea cu care încercase să fugă şi care a fost şi ea reţinută şi apoi trimisă în RDG, să se ocupe autorităţile de acolo de ea.

„Erau îmbrăcaţi ca în filme, în haine de piele negre. Trei erau. Unul, de fapt, era psihologul închisorii. M-au interogat într-o altă celulă, care era goală. Au pus multe întrebări, despre motivele plecării, cum am vrut să plecăm, despre ea, ce e cu ea. Am spus foarte sincer că am vrut să plec pentru că nu mai doream să trăiesc aici, iar cu fata din Germania fusese o relaţie de prietenie. Probabil că şi-or fi închipuit că cine ştie ce complotam noi. Şi ea, ca şi mine, ştia la ce se aşteaptă la ea în ţară, dacă era prinsă. Acolo pedepsele erau de doicinci ani de închisoare. Când am fost la Parchet pentru interogatorii, a fost adusă şi ea. Şi când m-a văzut cu mâinile la spate, cu cătuşe, a avut o cădere, a cedat. Şi atunci s-a ordonat scoaterea cătuşelor”, ne povesteşte.

„Când am trecut de la unitatea militară a grănicerilor până la Procuratură, toţi oamenii din Oraviţa care ne vedeau ne blamau pentru ceea ce făcuserăm, reproşându-ne că, vezi Doamne, uite ce fac studenţii noştri! Eram toţi tineri şi probabil credeau că suntem studenţi. Eu eram şi cu părul lung, şi probabil cine ştie ce asociaţii făceau în minte. M-am simţit destul de rău şi de surprins la o asemenea reacţie”, mărturiseşte.

Se gândea să fugă din nou

Dacă a regretat vreodată ideea de a pleca? Răspunsul a venit imediat, clar: nu. Din contră, se gândea, dată fiind situaţia cu arestarea şi condamnarea, că nu mai are niciun viitor şi că trebuia să plece. Au fost graţiate pedepsele până în doi ani, unde se încadrau şi frontieriştii. Numai călăuzele primeau pedepse mai mari, de până la cinci ani, în cazul în care nu reuşeau să convingă instanţa că intenţionaseră şi ele să fugă în momentul prinderii. Ca să scape cu pedeapsă mai mică, desigur.

„În închisoare era lumină noaptea şi ziua întuneric. Pentru că erau obloane din lemn pe dinafară, nu doar gratii. Dimineaţa la 5 când se stingea lumina în celulă era întuneric-beznă, şi toată ziua era întuneric, pentru că nu era fereastră între uşa de la celulă şi restul închisorii. Erau vizorul şi vizeta. Deci noi nu aveam nicio sursă de lumină. Era o găurică în oblonul ăla, în dreptul WC-ului. Şi prin găurica aia puteam vedea afară. Stăteam cu rândul de Crăciun, cu fundul pe pervaz, şi ne uitam la casele de vizavi. Cineva probabil s-o fi gândit şi la noi, că pusese un brăduţ în fereastră, şi ne uitam şi noi la brăduţ, prin găurica aia.

Ceilalţi deţinuţi aveau gratii şi fereastră obişnuită, puteau să aerisească, aveau lumină, la noi era închis cu obloane şi lumină era doar între 10 seara şi 5 dimineaţa”, ne spune el despre condiţiile de detenţie. La eliberare, s-a împiedicat de câteva ori de la celulă până la poarta închisorii, că uitase să meargă pe distanţe lungi, se poticnea. A făcut indigestie când a ieşit, a mâncat la un express două porţii de chiftele cu sos, după atâta foame îndurată. A doua zi după eliberare a avut recursul, unde i s-a reconfirmat pedeapsa de 10 luni.

Te-ar putea interesa și: