Prea multe jertfe a făcut acest popor mândru ca să mai accepte vreodată să se încline în fața vreunei ideologii așa-zis umaniste, fie că e vorba de comunism, corectitudine politică, diversitate sau multiculturalism. Războiul de independență al polonezilor împotriva comunismului are un nume-Solidaritatea.

Sindicatul a apărut în anii 70 ai secolului trecut. Totul a pornit de la scumpirea alimentelor, care nu a fost însoțită de o mărire a salariilor. Ca urmare, în iunie 1976,muncitorii au ieșit să protesteze. Forțele de ordine au reprimat însă cu duritate manifestațiile. Protestatarii au constituit două grupuri- Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor și Mișcarea pentru Apărarea drepturilor Umane și Cetățenești.

Primul grup urmărea să ajute manifestanții închiși și familiile acestora, în vreme ce Mișcarea își propunea să denunțe încălcarea legilor țării și a acordurilor internaționale de către autoritățile comuniste. Represiunea nu a făcut decât să-i înfurie pe polonezi, care au început să formeze o rețea națională pentru a monitoriza acțiunile guvernului și a le contracara. Sindicatele ilegale jucau un rol fundamental în această structură subterană.

Ca pedeapsă pentru că participa la adunările sindicatului ilegal, Anna Walentynowicz a fost concediată de la Șantierul Naval din Gdansk, deși mai avea numai cinci luni până la pensie. Conducerea șantierului avea să regrete decizia. Câteva zile mai târziu, muncitorii au declanșat o grevă pentru ca Anna Walentynowicz să fie primită la lucru.

Treptat, protestele nu au mai vizat doar chestiuni punctuale, cum ar fi prețul alimentelor, ci s-au transformat în manifestări de solidaritate. În aceste condiții, pe 31 august 1980, la Șantierul Naval Lenin din Gdansk, a luat naștere Sindicatul „Solidaritatea”, iar guvernul comunist a acceptat înființarea sa printr-un acord.

Deja pe 17 septembrie, 20 de comitete fondatoare au decis înființarea Sindicatului Național Solidaritatea, care a fost înregistrat pe 10 noiembrie. Polonezii se ridicaseră și nu aveau de gând să dea înapoi. Încă din primele luni ale anului 1981, sindicatul ajunsese să numere 10 milioane de oameni, 80 la sută din forța de muncă a țării.

La primul congres, Lech Walesa, o figură emblematică a mișcării de rezistență, a fost ales președinte. Conducerea comunistă a Poloniei avea să afle că nu e nicio glumă. La vârful puterii comuniste se făceau schimbări majre. Pe 11 februarie 1981, președinte al consiliul de miniștri al țării (premier al țării) era numit un militar- generalul Wojchiech Jaruzelski.

Jaruzelski avea să preia pe 18 octombrie și funcția de prim secretar al Partidului, după ce predecesorul său fusese înregistrat în vreme ce critica violent conducerea sovietică. După ce mai mulți membri de sindicat au fost bătuți de forțele de securitate, Solidaritatea a chemat la o grevă de avertisment la sfârșitul lui martie.

12 milioane de oameni au încetat lucrul, era cea mai mare grevă organizată vreodată în lagărul socialist. Deteriorarea contină a situației economice i-a făcut pe mulți polonezi să intre în greva foamei. Solidaritatea a anunțat că plănuiește o grevă ca să preîntâmpine represiunea. Imediat după anunț, Jaruzelski a declarat stare de război și a trecut la o represiune de proporții.

Liderii sindicatului au fost arestați în masă, cei mai mulți în miez de noapte. Într-un interviu acordat în 1992 ziarului german „Der Spiegel”, Jaruzelski și-a justificat introducerea legii marțiale prin dorința de a evita o invazie sovietică, care era iminentă în opinia lui. „Potrivit logicii strategice a acelor timpuri, probabil că aș fi acționat la fel dacă aș fi fost un general sovietic.

La acel moment, interesele politice și strategice erau amenințate”, a declarat Jaruzelski. Deși militarii patrulau zi și noapte, iar cenzura era totală, în ciuda stării de război s-au mai declanșat greve cu ocuparea locului de muncă. În unele cazuri, armata a tras în greviști, ucigând și rănind oameni.

Abia în decembrie grevele au putut fi înăbușite cu totul. Pe 8 octombrie 1982, sindicatul a fost scos în afara legii. Liderii rămași în libertate au trecut însă în ilegalitate, hotărâți să nu se dea bătuți. Protestele anti-guvernamentale și grevele au continuat tot anul, chiar dacă represiunea era din ce în ce mai brutală, mai mulți demonstranți fiind uciși.

Președintele Ronald Reagan, CIA, Biserica Catolică și sindicatele din vest au trimis ajutoare sindicatului în bani și echipamente. În decembrie 1982, toate bunurile și sediile sindicatului au fost însă blocate de autorirăți, încă 10 mii de oameni au fost arestați. În ciuda prigoanei, Solidaritatea a continuat să publice în clandestinitate ziare și să înfrunte autoritățile.

Legea marțială a fost ridicată în 1983 și mulți dintre deținuții politici au fost eliberați. Prigoana nu s-a oprit însă. Represiunea a continuat. Pe 19 octombrie 1984, preotul Jerzy Popieluszko, extrem de vocal în apărarea Solidarității, a fost ucis în bătaie de trei ofițeri ai poliției politice.

Asasinii i-au legat apoi o piatră de picioare și l-au aruncat în rezervorul de apă de pe Vistula. Trupul său avea să fie descoperit după aproape două săptămâni. Cei trei au fost condamnați pentru crimă, dar au fost eliberați mai târziu în urma unei amnistii. Venirea la putere în URSS a lui Mihail Gorbaciov a afectat și Polonia.

Un nou val de eliberări a venit la sfârșitul lui 1986. Lech Walesa a profitat de relaxarea situației și a înființat Consiliul Provizoriu al Sindicatului Solidaritatea, prima organizație legală după decretarea legii marțiale. Imediat, grupurile care continuaseră să activeze ilegal au ieșit la suprafață.

O fracțiune dur anticomunistă s-a rupt de Lech Walesa formănd Solidaritatea Luptătoare. Criza economică se amplifica însă și comuniștii au mai ridicat o dată prețul alimentelor cu 40 la sută în februarie 1988. În aprilie, grevele au reînceput în toată țara. Nu numai muncitorii, dar și studenții au început să se opună pe față guvernului.

La sfârșitul lui aprilie, Walesa a lansat un apel către guvern să înceapă negocieri. De asemenea, liderul Solidarității a făcut apel către sindicatele occidentale să ofere ajutor mișcării sale și a cerut guvernelor occidentale să se opună injustiței care domnea în țară.

Grevele muncitorilor și protestele studențești luaseră proporții, așa că, la sfârșitul lui august, conducerea comunistă a acceptat să negocieze dacă sunt oprite grevele, Deși Solidaritatea a reușit să-i convingă pe greviști, la mijlocul lui septembrie, negocierile s-au împotmolit.

Solidaritatea nu a acceptat încercarea autorităților de a-și impune dreptul de veto cu privire la delegații care participă la negocieri. Tulburările din țară erau din ce în ce mai mari, mai ales că o intervenie militară sovietică- sperietoarea folosită de comuniștii polonezi la începutul anilor 80, era din ce în ce mai improbabilă.

La mijlocul lui decembrie, în cadrul Solidaritatea a apărut un Comitet Cetățenesc care să pregătească cererile sindicatului la negocieri. Au existat însă și voci care au propus renunțarea la discuțiile cu comuniștii și pregătirea unei revoluții, inclusiv prin folosirea violenței.

Negocierile au început totuși pe 6 februarie 1989, cu participarea clerului catolic și al sindicatelor comuniste. Rezultatul a fost anunțat în aprilie. Guvernul a acceptat legalizarea Solidarității și participarea sindicatului la alegeri parțial libere pentru noul parlament.

Mai mult, guvernul a anunțat reforme economice și a promis o mai mare libertate pentru presă și garantarea dreptului la liberă asociere. Alegerile au fost programate pentru 4 iunie. Chiar dacă Solidaritatea avea resurse minime, entuziasmul a fost uriaș. A fost creat un staff de campanie și s-au organizat marșuri. La Varșovia, 100 de mii de oameni au luat parte la mitingul Solidarității. În alte orașe, însă, Solidaritatea Luptătoare a organizat proteste cerând boicotarea alegerilor.

Între timp, au avut loc și alte acțiuni greviste de amploare. Scrutinul a adus însă un rezultat la care puțini se așteptau. Înfrângerea comuniștilor a fost totală. Solidaritatea a câștigat 99 din cele 100 de locuri din nou înființatul Senat. De asemenea, a câștigat toate cele 161 de locuri din Seim pentru care avusese dreptul să propună candidați.

Micile partide asociate până atunci cu comuniștii au schimbat rapid tabăra. Pentru prima dată, comuniștii erau copleșiți numeric în Parlament. Pe 24 august, Tadeusz Mozowiecki e ales premier, devenind primul șef de Guvern necomunist din lagărul socialist. În decembrie, Solidaritatea avea să cucerească și ultimul bastion. Lech Walesa era ales președinte. Solidaritatea învinsese comunismul.

O victorie plătită scump. Cercetătorii estimează că 78 de persoane au fost ucise între 1981 și 1985 pentru apartenența lor la sindicat, alte zeci de mii au fost încarcerate, concediate sau hărțuite sistematic pentru dorința lor de a trăi în libertate.

Te-ar putea interesa și: