FLORIAN BICHIR: "Fostul premier al României şi candidat la prezidenţiale Adrian Năstase susţine că lacrimile lui Traian Băsescu poartă întreaga vină pentru eşecul PSD în alegerile din 2004."
El este convins că „dacă Theodor Stolojan nu l-ar fi făcut să plângă pe Traian Băsescu, lucrurile ar fi fost altfel în România“.
De data aceasta, nu singura ce-i drept, Adrian Năstase are dreptate. Alianţa D.A. nu ar fi reuşit să ajungă în veci la guvernare dacă Traian Băsescu nu ar fi câştigat cursa pentru Palatul Cotroceni. Iar momentul renunţării lui Theodor Stolojan la candidatură a fost de o aşa mare încărcătură sufletească, încât a marcat definitiv alegerile. Încă de atunci s-au grăbit mulţi să spună că Băsescu a jucat teatru, că este un actor desăvârşit. Eu cred şi în prezent că a făcut-o din suflet. Nici cel mai inventiv consultant nu s-ar fi gândit să-i propună liderului PD să plângă. Părea o sinucidere politică. Omul asimilat cu un lup de mare, un comandant desăvârşit şi un dur, nu putea plânge în faţa întregii ţări. De aici şi simpatia extraordinară îndreptată către Băsescu. „Dragă Stolo“ a intrat definitiv în manualele de campanie politică! Lacrimile l-au umanizat, lumea a perceput că a pierdut un coleg important, un prieten. Şi cum presiunea teribilă s-a făcut din partea PSD, a partidului de guvernă mânt, simpatia electorală s-a îndreptat spre Alianţa D.A. Românul iubeşte victima şi se identifică de cele mai multe ori cu ea. Mulţi s-au dus la vot convinşi că lui Stolojan i s-a făcut o mare nedreptate, iar Băsescu merge mai departe în numele visului lor comun. Ca un răzbunător, ca un samurai. Iată cum o lacrimă a schimbat destinul României.
Nu e prima dată în istoria postdecembristă a acestei ţări când emoţia stârnită este mai tare decât orice campanie electorală. Paradoxal, ţărăniştii nu ar fi ajuns la putere dacă nu murea Corneliu Coposu. Simpatia faţă de suferinţa acestui ultim om politic din perioada interbelică s-a transferat asupra PNŢCD. Pe catafalcul ucenicului lui Iuliu Maniu s-au căţărat spre posturi călduţe tot felul de epigoni. Chiar şi după ce a închis ochii, Seniorul le-a mai făcut un bine colegilor săi de partid. Cine putea contesta detenţia sa, echilibrul şi apetitul pentru democraţie? Iar lacrimile erau încă proaspete, o Capitală întreagă conducându-l pe drumul fără întoarcere.
Şi Ion Iliescu a beneficiat de o simpatie specială, când în campania pentru preşedinţie din 2000 a fost răspândit zvonul că ar suferi de cancer. Lumea s-a înduioşat. Părea ultimul mandat, un om care-şi dă duhul pentru binele ţării, care, cu o ultimă sforţare altruistă, îşi împlineşte destinul. Că după alegeri abia ţineau pasul cu el cei de la SPP e o altă chestiune. Ion Iliescu redevenise preşedintele României.
Degeaba unii analişti susţin că e nevoie de o dezbatere pe programe, strict pe soluţii. Un singur episod de telenovelă bate şi cea mai bună şi mai nobilă discuţie politică. Manelizarea politicii nu e o soluţie, dar lacrimile nu doar vând bine. Aduc şi voturi!