Nu vă supăraţi, aţi prins de la început transmisiunile live dedicate dezgropării Ceauşeştilor? M-a pus Necuratul să cobor după ţigări şi am ratat bunătate de start.
Din păcate, zicea la Antena 3 un cioclu deghizat în reporter, pe nume Petre Nichita, presa n-a avut acces. Aşa că s-au bulucit bieţii hoitari la poarta cimitirului, servind interesul public cum s-a putut: cum era sicriul? A, doar se înnegrise puţin la Realitatea. Au mai contribuit, din studio, analişti de la Agrostar şi Camera de Comerţ, înregimentaţi fără ezitare în batalionul hoitarilor chemaţi să comenteze istorica deshumare.
Parol, moartea e viaţa mea, o ador la televizor, dar hârleţul, cât e hârleţul, că şi amănuntul ăsta mi-a scăpat?... Serios acum, chiar aveam nevoie să auzim toate aceste lucruri, şi încă atât de devreme, încât să ne piară cheful de mic dejun transformat în praznic naţional, graţie televiziunilor avide de informaţii în exclusivitate? Să fie atât de deschis apetitul spre macabru al publicului - vreau să spun, în afară de cei câţiva gură-cască descinşi din tramvai, curioşi să afle "ce s-a mai băgat", ca pe vremea răposatului exhumat?
Ce mai urmează să facem la televizor (şi zău că reporteri ca protevistul Oanţă n-au nicio vină, ei doar relatează, poate un pic prea zelos, ceea ce au fost trimişi să vadă)? Să analizăm ciolanele, lungimea părului şi a unghiilor, calitatea gloanţelor care i-au ciuruit? Să facem apoi ediţii speciale pentru că ne dă cu zecimale?! I-am luat pe toţi la rând, de la Voican Voiculescu la Sergiu Nicolaescu şi Paula Iacob până la Mădălin Voicu. Au vorbit toată dimineaţa în direct, într-un slalom special printre televiziuni, cruci şi oseminte.
I-am tras de limbă pe nostalgici, i-am provocat să-l preamărească pe dictator, ne-am adunat în jurul copârşeului pentru a ne mira că nu putrezise, am fost atenţi şi cu familia - doar ne făcuserăm mâna cu Mădălina Manole - precizând că suportă toate cheltuielile. Hai că ne-a ieşit binişor şi subiectul ăsta! Reflectarea la televizor cu lux de amănunte a dezgropării soţilor Ceauşescu e mai mult decât o probă de cinism echivalentă, iertare că nu mi-a venit altă pildă, cu speranţa secretă a groparului dornic să aibă de muncă ("Gripă să dea Dumnezeu!").
E pur şi simplu oribil, iar moda mulţimii care se înghesuie să pozeze mortul nu justifică decât într-o foarte mică măsură abandonarea oricărei decenţe, ca să nu mai pomenim despre etică profesională, norme internaţionale etc.
Să dezgropi nişte oameni cu public e, ca în cazul rufelor spălate cu voioşie în afara familiei, o probă că suntem neamuri-proaste şi nimic mai mult. Asta am izbutit să facem după două decenii de presă liberă: ne-am luat libertatea de a ne comporta ca nişte precupeţe de mahala care s-au specializat în lipitul ochiului pe gaura cheii, pentru a avea ce să clevetească mai apoi.
Jelim ipocrit, precum nişte bocitoare tocmite să mimeze durerea şi în al treilea mileniu, iar dacă ne întreabă cineva de sănătate, arătăm cu degetul, fiindcă suntem rafinaţi, spre audienţă. De parcă goana după puncte de rating ar justifica orice, adică şi altceva cu excepţia garanţiei că ne încasăm leafa şi luna asta!
Când camera de luat vederi scrutează groapa şi microfonul e folosit pe post de târnăcop, iar aceste anomalii nu revoltă, ci fac deliciul asistenţei, e, în acelaşi timp, şi un semn că ne lipsesc cei şapte ani de acasă, şi dimensiunea unei societăţi bolnave. Îi aşteptăm pe antropologi, sociologi şi teologi să ne explice de ce prinde patologicul rădăcini atât de viguroase pe aici. Şi de unde ni se trage această atracţie spre moarte (e de sperat doar că nu se va ajunge la concluzia că e de vină "Mioriţa", adică baciul care a preferat să mediteze pe seama dispa riţiei decât să se lupte pentru propria sa viaţă).
Până atunci, poate n-ar fi rău să ne amintim de celebra melodie "Deschide, gropare, mormântul". Sunt mai multe versiuni, dar cred că pe cea a Irinei Loghin o ştiu mulţi. Cert e însă că, deşi sunt cam naive, versurile o zic pe şleau: "Groparule nemernic, sever, dur şi brutal/Deschide-mi iar mormântul şi în el ca să intru/Şi toarnă peste mine un munte de granit/Căci ce-am văzut afară mai rău e ca-n mormânt".