În aceste momente, când tensiunile legate de provocările Rusiei cresc de la o zi la alta, când un adevărat desant al SUA și NATO se pregătește la București, nu vă simțiți mai ușurați gândindu-vă că în fruntea Ministerului de Externe se află Titus Corlățean?
Bine, nici eu. Am senzația că, după năzbâtiile lui Dmitri Rogozin prin spațiul aerian românesc, ne-am trezit ca în bancul cu antiaeriana albaneză, care, drept represalii, amenință cu pumnul către cer.
Încă o dată în complicata ei istorie, România are nevoie de o diplomație extrem de abilă și de dedicată. Și n-o are. Anii de promovare pe bază de carnet de partid din perioada comunistă au fost urmați de anii de promovare pe bază de carnet de partid din perioada postrevoluționară. Numărul de consuli trimiși în funcții ca să-și trateze sănătatea, de ambasadori instalați, rechemați și mutați în funcție de anii de serviciu credincios pe linie de partid, de miniștri experimentali, cu calificarea obținută la locul de muncă (Andrei Marga, mare fan al durității lui Putin, este cel mai recent exemplu) sunt o explicație pentru faptul că, oscilând, de când a început criza ucraineană, între lașitate mută și vitejie belicoasă, nu reușim să găsim tonul potrivit unui stat care vrea să fie luat în serios. Și că, și dacă- l găsim, ne pomenim vorbind pe mai multe voci.
Corlățean nu-i un ministru rău. Nu-i nici un ministru bun. Precum apa sfințită, poate nu ajută, dar nici nu încurcă. El este doar un exponent al acestui sistem, care nu s-a gândit neapărat că un ministru de Externe trebuie să se priceapă la diplomație, necum să mai și provină din domeniu. La aceasta se adaugă și smuciturile premierului Victor Ponta, care, indiferent față de gravitatea momentului, încă mai vede lucrurile în cheia unei întreceri cu Traian Băsescu și se visează șeful CSAT, ridicând avioane de la sol ca să le arate el rușilor.
Ne puteți urmări și pe Google News
Cum se face însă că România de odinioară avea oameni precum Kogălniceanu și Titulescu și-acum pare să le fi secat semânța? Răspunsul este lipsa unei minimale cerneri a valorilor, de care România suferă în toate domeniile. Dinu Păturică, probabil cel dintâi arivist din literatura română, era descris în culori negre. Aroganța vulgară a unui Tănase Scatiu sau Stănică Rațiu, vorbăria goală a unui Cațavencu erau măcar satirizate. În zilele noastre, Cătălin Voicu și Gigi Becali au fost făcuți fără șovăială parlamentari, iar în cazul celui din urmă nici măcar pușcăria nu a reușit să-i diminueze statutul absolut nemeritat de vedetă media. Marian Vanghelie este un model de succes pentru toți cei care au luat un cinci de milă la gramatică. Oameni capabili să-și fotografieze dușmanii goi și legați cu lanțuri de un gard au ajuns până în funcții de secretari de stat în vremea guvernării PDL, partid care nu-i nici el fără de vină. În fața nenumăratelor scandaluri de șpagă în școli și spitale, a paradei nesfârșite de politicieni de toate culorile aduși la DNA sub acuzația de luare de mită, copiii de azi, liderii de mâine, învață că asta e rețeta de succes, și nicidecum munca, devotamentul sau erudiția.
Iar patriotismul nu mai e cool. În vremea revoluției pașoptiste, a Războiului de Independență, a României Mari, era firesc să spui că-ți iubești țara și era firesc s-o simți, cu toți cațavencii sforăitori care făceau ideea de râs. În epoca noastră, a carierismului și bășcăliei, iubirea de țară nu se mai poartă. Și de la a n-o mai spune până la a n-o mai simți nu e cale atât de lungă pe cât ar părea. Și e greu să le ceri curaj și responsabilitate unor oameni orbiți de propriile lor cariere, care nici nu mai știu dacă-și iubesc sau nu țara.
Recomandările noastre
