Până prin 2006 era greu să te desparți de echipa ta și de ziarul, revista sau postul tv unde munceai de dimineața până seara pentru a oferi „marfă” de calitate publicului. Legăturile cu oamenii din conducere erau trainice, la fel și cele dintre redactori. Apoi, după cum veți vedea de-a lungul acestui infim serial despre istoria presei (așa am trăit-o eu ca ziarist!), despre apariția mogulilor, precum și despre schimbările directorilor sau redactorilor șefi făcute de noii patroni, toate acestea au săpat și mai vârtos la temelia presei deja amprentată politic de Ion Iliescu, Adrian Năstase și oamenii din jurul lor.

După ce am povestit în episodul de săptămâna trecută despre privatizarea fostelor ziare comuniste după „metoda MEBO” și trecerea lor în mâinile vechilor jurnaliști, care au devenit acționari, câțiva gazetari ce lucrau în 1991-1992 la România liberă și Adevărul m-au căutat și mi-au împărtășit din experiența lor ca martori ai scandalurilor provocate de acest demers. Sunt câteva idei care merită consemnate.

Azi aș vrea să continui cu momentul privatizării ziarului Adevărul, fiindcă acolo Dumitru Tinu și echipa coagulată în jurul lui – Cristian Tudor Popescu, Lelia Munteanu, Bogdan Chireac și Adrian Ursu – au reușit să-l detroneze pe Darie Novăceanu, șef al cotidianului și amic al lui Ion Iliescu. Publicația era percepută ca aservită FSN-ului, iar câteva editoriale virulente la adresa Regelui, a politicienilor din Opoziție sau cu privire la intervențiile minerilor au convins o bună parte din cititori că politica partidului de guvernământ a acaparat libertatea și imparțialitatea ziarului.

Dumitru Tinu: „Regret că am fost atunci la Adevărul”

După vreo 2-3 zile în care ziarul Scânteia a apărut cu titlul Scânteia poporului, editorii au luat o decizie memorabilă, nu doar prin schimbarea titlului în Adevărul. În procesul-verbal al Adunării Generale a membrilor redacției ziarului nu se pomenește nimic de numerele din Scânteia poporului, probabil fiindcă trebuiau să se revendice ca urmași ai oficiosului „Scînteia“:

„Adunarea generală a hotărât în unanimitate, la propunerea conducerii redacției, încetarea apariției ziarului «Scînteia». În aceeași adunare, la propunerea unui comitet de inițiativă format din Constantin Stănescu, Ion Mitran, Viorel Sălăgean, Anghel Paraschiv, Dumitru Tinu, Ion Marin și Ștefan Ciochinaru, s-a hotărât editarea unui nou ziar cotidian, cu o platformă izvorîtă din idealurile revoluționare și cu statutul de publicație independentă. Numele ziarului s-a hotărît în unanimitate să fie «Adevărul», ca un continuator al vechiului ziar «Adevărul», apărut în perioada 1888 – 1950. S-a hotărît că în perioada urmă- toare se va proceda la o amplă restructurare a colectivului redacțional, iar cine nu poate face față cerințelor noului ziar să se pensioneze sau să-și găsească de lucru în altă parte. Primul număr al noului ziar «Adevărul» urmează să apară în ziua de 25 decembrie 1989. (23 decembrie 1989)”.

La scurt timp, s-au trezit cu Darie Novăceanu instalat director al ziarului. Unii spun că l-au impus Petre Roman și Silviu Brucan, și într-adevăr, colegii mei din redacția Tineretul liber discutau despre asta. Alții au susținut mai târziu că era amicul lui Ion Iliescu. Tind să cred prima variantă, deoarece Novăceanu, cunoscut ca scriitor și traducător de spaniolă, a fost îndepărtat de la conducerea ziarului la scurt timp după Mineriada din 1991 și mazilirea lui Petre Roman de către președintele Iliescu.

Despre perioada de „libertate revoluționară” a fostului ziar Scânteia, Dumitru Tinu a recunoscut că e o etapă rușinoasă din istoria ziarului. Într-un interviu apărut cu puțin timp înainte de a muri în misteriosul accident de mașină din 1 ianuarie 2003, vorbind despre perioada Mineriadei din 1990 și Piața Universității, el a mărturisit: „Regret că am fost atunci la Adevărul. Nu că aș fi avut vreo contribuție, eu personal, dar asta nu mă scutește. Eram în conducerea ziarului. Totuși, principala răspundere o are directorul de atunci, Darie Novă- ceanu, care nu întreba pe nimeni și care a subordonat întru totul ziarul puterii. Făcea ce voia și ce primea dispoziție”.

Dumitru Tinu s-a ținut tare mulți ani și nu a încercat să vândă ziarul așa cum s-a întâmplat cu Tineretul liber, ajuns în portofoliul de afaceri al lui Sorin Ovidiu Vîntu sub numele Curentul, în 1998. La Adevărul se opuneau și acționarii din redacție, fiindcă erau mulțumiți de cât câștigau în acea perioadă. Modelul lor de privatizare, imediat după revoluție, dăduse roade. Societatea nou creată a fost împărțită în două, una din ele devenind comercială (n.r. Editura Adevărul), iar cealaltă a rămas cu statut de editură controlată de ziariștii acționari. Aceștia și-au creat o firmă de publicitate prin care aduceau contracte bănoase către ziar, în urma cărora primeau un comision important. Societatea Editura Adevărul, cea comercială, condusă de Ioan Lazăr, a cumpărat tot ce însemna patrimoniul Fabricii de cărămidă (unde s-a construit Hotelul Caro și complexul aferent), terenuri și alte bunuri. După un timp, s-a desprins complet de societatea care edita ziarul Adevărul.

Abia după moartea lui Tinu ziarul Adevărul a fost vândut

Cazul accidentului lui Dumitru Tinu nu a fost niciodată elucidat complet de anchetatori. Fiul său „secret”, Andrei Tinu, și mama sa, Emilia Iucinu, nu cred nici azi că la mijloc a fost un accident.

Au apărut, însă, și lucruri certe după dispariția lui Tinu la 1 ianuarie 2003. În toamna lui 2002, directorul de la Adevărul reușise să cumpere de la ziariștii-acționari aproape toate acțiunile și să devină patronul majoritar. Ar fi devenit primul ziar cu patron un jurnalist.

Au existat însă surse care au susținut că, în spatele lui Tinu, omul care i-a dat suma de bani ca să cumpere acțiunile ziarului ar fi fost Fathi Taher, iar de toată manevra se ocupase liderul PSD Viorel Hrebenciuc. Nu s-a putut dovedi niciodată. Cert este doar că Dumitru Tinu nu a transferat ziarul după ce a cumpărat acțiunile, iar câteva luni mai târziu, când urma să anunțe public că el e patron la Adevărul și va face investiții în redacția prăfuită, a pierit în acel stupid accident de pe DN1, într-o mașină Volvo.

FOTO: Așa s-a răsturnat mașina Volvo, condusă de Dumitru Tinu, în dimineața zilei de 1 ianuarie 2003

Ziarul Adevărul s-a privatizat cu bani de la Dan Voiculescu

În cartea istoricului Matei Gheboianu, cadru didactic la Universitatea București, cu titlul „1989- 1992- Presa liberă? Presa în România postcomunistă”, am găsit interviuri cu Sergiu Andon și Cristian Tudor Popescu, ambii ziariști la Adevărul la momentul privatizării fostului oficios al PCR, în 1991. Din dialogul cu cei doi (anul 2009), reiese că cel care i-a ajutat cu bani pe jurnaliști, să preia de la stat ziarul și să devină acționari, a fost Dan Voiculescu.

Sergiu Andon: „Problema financiară s-a rezolvat în două feluri, și anume în primul rând s-a asigurat un credit fără dobândă, pe care l-a negociat Viorel Sălăgean (n.r. ziarist) cu Dan Voiculescu, un gest absolut dezinteresat. Nu a încercat niciodată să cumpere, să acapareze sau să influențeze Adevărul, pur și simplu a răspuns unui prieten din studenție”.

„S-a împrumutat ziarul la domnul Dan Voiculescu pentru a putea fi tipărit după privatizare?”, l-a întrebat Matei Gheboianu pe C. T. Popescu.

Cristian Tudor Popescu: „În momentul despărțirii s-a pierdut tot. La tot ce se achiziționase prin munca noastră în anul 1990. Prețul a fost acesta. Noi am rămas cu pixurile. A venit să ne ia chirie Lazăr pe scaunele pe care stăteam. Rămânând fără niciun fel de bani, eram ca o mașină bună care mergea, dar nu aveam benzină. Ne trebuia o canistră ca să ajungem până la benzinărie. Apoi se intra în ciclul financiar normal și rezistam. Atunci ne-am împrumutat vreo 50.000 de dolari, așa îmi aduc aminte, de la Dan Voiculescu, așa mi-a spus Viorel Sălăgean. Nu am văzut vreo hârtie și nu l-am văzut la față pe Dan Voiculescu, ci așa mi-a spus Sălăgean. Banii au fost plătiți rapid, în câteva luni de zile”.

„Computerul” și sursa „Google” din redacția cotidianului Tineretul liber

Când am ajuns, în ianuarie 1991, în redacția cotidianului Tineretul liber, primul om cu care am interacționat în biroul secțiilor coordonate de Gabi Inoan (Reporteri speciali, Corespondenți și Sport) a fost Felicia. Dactilografa. Ea îmi preluase știrile prin telefon, timp de o lună cât durase concursul pentru posturile de reporter. Eram câteva zeci de candidați. Ne hingheriseră zdravăn șefii de atunci și, pe măsură ce trecea vremea, ne selectau după materialele trimise și publicate. Ne-au trecut ca prin sită, dar eu am reușit să primesc răspunsul pozitiv: voi scrie pentru ziar!

Felicia era pionul de bază în secție. „Computerul” nostru. Ea ne bătea la mașina de scris textele așternute cu pixul pe coli de hârtie sau ni le prelua telefonic atunci când transmiteam din teren. Felicia mi-a indicat primul scaun unde să mă așez, ea mi-a făcut prima cafea, mi-a arătat unde e biroul redactorului șef Ștefan Mitroi, unde e bufetul și care e „procesul tehnologic” al unui articol: după ce ea îl dactilografia, ziaristul trebuia să-și corecteze textul, iar apoi să-l predea „curat” șefului de secție.

Dactilografa Felicia a fost, involuntar, persoana care mi-a spulberat un mit despre o parte a ziariștilor vechiului regim. „Un mit”, fiindcă îi consideram intelectuali rasați, aidoma unui unchi de-al meu, jurnalist în perioada interbelică la Universul. Ei, bine, când Felicia m-a rugat să o ajut și să-i dictez manuscrisele pe care le avea de bă- tut la mașină, stupefacția a fost totală. Erau jurnaliști cu „Ștefan Gheorghiu” care scriau „î-mi”, „sau” când trebuia „s-au”, „îș” în loc de „își”, iar despre pluralul cu doi de „i” nici nu mai pomenesc. Felicia le dactilografia corect manuscrisele. „Sunt obișnuită, de atâția ani”, îmi spunea. Din când în când, agramații veneau la ea cu o savarină de la bufet sau cu o cafea. Ca peste tot, și în meseria asta sunt și unii nechemați, dar care se strecoară ca niște umbre. Cu timpul, dispar. Felicia e mama ziaristului Cristian Burcioiu, atunci un copilandru.

Nu pot să închei fără să vă spun că în redacție aveam o distinsă doamnă documentaristă, Silvia Turza. Ea era sursa noastră „Google”, căci ne completa informațiile despre orice subiect, atunci când lucram la o anchetă mai amplă sau la un articol de interes social. Un om care, câțiva ani mai târziu, a fost înlocuit de o „mașinărie”. La fel s-a întâmplat cu tipografii, cu dactilografele, cu secretarii de redacție care desenau paginile de ziar.

Primii mei șefi din presă, care m-au învățat meserie

Cu Gabi Inoan, cel ce avea să-mi devină primul editor șef, mă văzusem de câteva ori, când am dat probe de scriere. Când am ajuns însă să dezvolt în redacție un articol pe care-l documentasem, totul a părut mult mai dificil. Vreo două texte mi le-a aruncat la coșul de gunoi. Dar mi-a spus de ce și unde ar trebui să corectez. Astăzi, șefii nu mai au obiceiul ăsta. Fie nu-și bat capul, fie nu se pricep, fie aplică modelul (extrem de uzitat) „arată-i că ești stăpân și că nu face nimic bine”. Marea majoritate procedează așa. Iar reporterii sau redactorii nu evoluează. Eu pot spune că am fost o norocoasă. Mie mi-au picurat din tainele acestei meserii toți șefii cu care am lucrat în primii ani: Gabi Inoan, redactorul șef Ștefan Mitroi, nea Vasile Căbulea, veteranul șef de la „Sport”, care (fiindcă lucram cu toții într-un birou mare) ne școlea și pe noi, ăștia mai tineri, eu, Bogdan Comaroni, Florin Firică, Dănuț Ungureanu.

FOTO: Gabi Inoan, șeful meu de la Tineretul liber

Apoi, după o reorganizare a redacției, am avut în jur tot oameni de la care am avut ce învăța: Aurel Perva, al doilea redactor șef de la Tineretul liber, Ilie Șerbănescu, al treilea, Cornel Ostahie, redactorul șef adjunct, Sorin Ovidiu Bălan, șeful „Reporterilor speciali”. Despre „Școala Ion Cristoiu”, acolo unde am ajuns în 1993, am să povestesc într-un alt episod. Toate lecțiile primite au fost „pietre” sedimentate la temelia carierei mele, care aveau să-mi aducă nu numai experiență, dar și funcția de redactor șef adjunct la ziare de mare tiraj. Din păcate, azi lucrurile sunt mult diferite. Tânărul ziarist nu are în minte decât că el știe tot, că orice observație e un atac direct la personalitatea lui, iar deschiderea către el a șefului e încadrată în filosofia aceea din școală conform căreia „un profesor bun e un profesor prost”.

Te-ar putea interesa și: