Cînd m-am așezat la masa de scris, mă gîndeam să încep cam așa: „Cine mai vorbește astăzi despre Dimitrie Stelaru? Nimeni.
Cine mai știe, astăzi, cine a fost Dimitrie Stelaru? Aproape nimeni”. Mă gîndeam că un titlu bun pentru ceea ce aveam de gînd să scriu ar fi „Un mare uitat: Dimitrie Stelaru”. Și mă mai gîndeam să explic cum orice literatură (literatura română nu face excepție) se clădește nu doar din autorii celebri, cei studiați și citați, imitați și contestați, cei din manuale sau cei la modă, cei cărora unii le fac statui și alții se străduiesc să le dărîme statuile, ci și cu cei despre care nu se mai vorbește aproape deloc la puțin timp după ce mor sau despre care se vorbește foarte puțin chiar în timpul vieții lor. O mică teorie, desigur, pornită din supărarea că Stelaru este uitat, deși nu merită, și din convingerea că duhul său poetic este, totuși, viu, că poezia sa, totuși, palpită, chiar dacă lumea nu-și mai amintește. Aș fi discutat, cu poeziile lui Dimitrie Stelaru în față, despre memoria literară și memoria culturală, despre această situație aparent contradictorie: cum anume poți fi în memorie, fără să vorbească lumea despre tine. În cazul poeților se poate, căci duhul lor poate lucra chiar și în uitarea persoanei poetului…
Dar, în cazul lui Dimitrie Stelaru, acest gen de abordare nu se prea potrivește. Practic, toți cei care au contat în istoria criticii noastre au notat poezia lui Dimitrie Stelaru - de la E. Lovinescu și G.Călinescu la A. Piru, N. Manolescu și A. Ștefănescu. Cînd a murit, în 1971 (la 54 de ani), gazetele literare ale timpului s-au umplut de rînduri îndoliate. De la „greii” acelui timp literar, precum Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Eugen Barbu ori Ion Caraion (intenționat am pus alături oameni atît de diferiți, pentru a arăta cît de largă era simpatia breslei pentru Stelaru), pînă la autori mai străvezii, mai toată lumea literară a suspinat la moartea lui. La data morții sale, Stelaru nu era un uitat. Ai zice, probabil, că a fost uitat după aceea. Dar, nu. În 1984 apare o monografie dedicată lui Dimitrie Stelaru scrisă de criticul și istoricul literar Emil Manu. O carte superbă, plină de iubire pentru poet și, în același timp, riguroasă după exigențele criticii literare. Această carte a lui Emil Manu merită ea însăși recomandări speciale, dincolo de calitatea de izvor pentru cei care vor să se apropie de poet. Emil Manu însuși este autorul unei cărți splendide, întîmplător despre Dimitrie Stelaru! În fine, ai zice că n-a fost uitat înainte de 1990, dar că, în nebunia post-comunismului, cînd toate au fost bulversate în țara asta, numele Stelaru a fost uitat. Dar, nici asta nu e adevărat. În 2002, apare o masivă antologie lirică, prefațată și îngrijită de același Emil Manu. Apoi, figura lui Stelaru apare în amintirile prietenilor săi, precum Pavel Chihaia. În fine, puzderia de lucrări academice (de la tezele de licență ale studenților la tratatele pretențioase ale profesorilor lor) care îl amintesc, înregistrează și clasează (cel mai adesea printre albatrosiști, un fel de precursor al unor Tonegaru, Geo Dumitrescu, Bogza și un descendent rebel din Eminescu, Minulescu și Bacovia) dovedesc limpede că nu este un uitat.
Și totuși, printre cei care frecventează poezia română, numele Dimitrie Stelaru nu e familiar. Poate doar unii inițiați să mai știe de el și, cel mai probabil, aproape nimeni n-ar mai fi în stare săși amintească două versuri de-ale lui… Stelaru s-a lamentat adesea, în poezia sa, cu privire la marginalitatea flagelată, damnată, a propriei sale existențe. Posteritatea sa pare că nu-i diferită…
Această ciudată posteritate, în care poetul nici nu dispare, dar nici pe de-a întregul prezent nu este, îmi pare bizar de asemănătoare vieții lui. Emil Manu, zice: „Dimitre Stelaru a fost un mit poetic, un scriitor a cărui biografie devenise mitologie. Orice carte dedicată acestui poet autentic presupunea, în primul rînd, riscul legendei și, în al doilea rînd, pe cel al lipsei documentelor. Stelaru a fost un imposibil administrator al manuscriselor și documentelor personale și a căutat să-și falsifice, din capriciu poetic, cu bună știință, biografia, scriind un memorial în are parte inventat, intitulat „Zeii prin șoareci”, ce trebuie utilizat cu prudență”.
Dimitrie Stelaru este, de fapt, un pseudonim literar. Poetul l-a adoptat la sugestia lui Eugen Jebeleanu, cîndva la începutul celui de-al doilea război, abandonînd primul pseudonim, cu care semnase primele două volume de poezii: Dimitrie Orfanul. În realitate, îl chema banal, Dimitrie Petrescu. Nu-i de mirare că Stelaru a fantasmat adesea despre el însuși, găsind în ceea ce trăia prilejul pentru discursuri poetice ce deveneau, în mintea lui, mai reale decît realitatea. Era, cum zice și Geo Bogza undeva, „un poet născut, nu făcut”. Ba chiar, zic unii, era un mare poet. Din foarte multe puncte de vedere, Stelaru a fost un fel de Nichita Stănescu înainte de Nichita Stănescu. Pentru cei care au deprinderea de a desluși adîncul scenariilor sacre, aș spune că Stelaru l-a anunțat pe Nichita cam la fel cum Ioan Botezătorul l-a anunțat pe Mîntuitor, chiar dacă n-a spus niciodată că, după el, altul mai mare, dar din aceeași stirpe, va veni. Totuși, mulți amatori ca mine citesc istoria literaturii ca pe un șir nesfîrșit de anticipări împlinite - așa că îmi asum această analogie.
Intens și fantast, auto-referențial obsesiv, exhibînd suferințe și damnațiuni cu patetism modern, autor al unei poezii în care voluptatea estetică a lui G.Călinescu ghicea sclipiri prerafaelite, Stelaru a fost ultimul mare talent promovat de E. Lovinescu înainte de moartea lui prematură (1943). Legenda literară îl așează în rîndul boemilor absoluți. Dintre cei de după el, doar Pâcă, se zice, a putut intra în categoria lui Stelaru. Pe lîngă ce trăia Stelaru, viețile unor Mazilescu ori Dimov erau exemple de ordine și disciplină. Ce parfum bucureștean tavernal au aceste versuri: „La colț e Capșa - mari reptile/ Cocîndu-și limba pun la cale/ Voiajuri filozofice și zvonuri/ De finisări războinice/ Oftînd și rumegînd la baclavale”!
Recitit azi, Stelaru nu-și pierde deloc din autenticitate, iar „modernismul” lui nu este deloc datat. Autodidact, posesor al unei culturi nesistematizate, dar asumate, Stelaru învie mitul poetului antic și al poeziei ca transă. Un ritual al sărăciei și alcoolurilor în care postul se pierde pe sine ca să găsească poezia. Nu-i de mirare că se simte aproape de Verlaine, pe care îl cîntă într-un loc așa: „Bună dimineața, Verlaine/ Ciudatul meu zeu și prieten/Bună dimineața! Vor trece/ Pînă mi s-or usca versurile milenii treisprezece/ Ceasornicul pămîntului îl aud/ Cum zbuciumă oasele trupului tău crud/ Îl aud și nu-l aud. Dar ochii, mereu/ Sticlesc deasupra paharului meu…” Boemia radicală a fost, din cîte îmi dau seama, deopotrivă marca vieții și poeziei sale. Așa cum se lipește o etichetă de un om și nu mai scapă de ea toată viața și toată moartea, de Stelaru s-a lipit reputația boemă. Sigur, și el a făcut totul ca să fie așa. A trăit boem, cu domicilii imprecise, în sărăcii spectaculoase (scena apariției la cenaclul Sburătorul, în plină vară, îmbăcat într- o manta veche pe care o luase direct pe piele și pe care, de aceea, a refuzat să o dea jos pe toată durata ședinței este pilduitoare), dar din poezia lui am impresia că o și joacă puțin. Ca și cum viața fără trișerii n-ar fi de ajuns, poetul 100% boem vrea să fie încă și mai boem, iar spațiul acesta de extra-boemie, pe care viața nu i-l mai putea oferi, și-l ia din poezie. Riscantă viață, riscant program! Stelaru trăiește și scrie fără plasă de siguranță, amintindune că cea dintîi virtute a unui poet adevărat este curajul. Poezia, pare a ne spune Stelaru, este o aruncare de sine într-un abis neștiut, cam cum spunea și Nichita în mai cumintele vers „Poetul nu are viața personală”. La Stelaru, curajul la care mă refer devine, adesea, voluptuoasă inconștiență păgînă:
Înconjuraţi de prăbuşirea şovăitoarelor închegări/ Sufletele alergau pe lespezi - arătări -/Nici regele, nici stelele nu mai ştiau/Dacă în rugile morţilor străluceau.// Numai idolii, peste nelinişti, învinşi,/ Bănuiau zilele celor stinşi/Şi peşterile lor, bizare palate/Descopereau gânduri nemăsurate.// O! dacă aţi auzio - dacă aţi simţi/ Cântecul celui ce trăi, dar nu trăi! „Hei am iubit şi eu odată pe Dumnezeu,/ Cum iubeşte viermele rana”.
Într-un fel, Stelaru a cîștigat pariul. Despre acest poet, care a vorbit despre sine ca despre un înger vagabond (expresia nu-i aparție lui A. Păunescu cu referire la Chaplin, ci lui D.Stelaru cu referire la sine însuși, Păunescu doar a „împrumutat- o”), ca despre un marginal chinuit cristic, nu mai vorbește multă lume, dar duhul lui continuă să lucreze în poezia noastră. Mulți dintre puținii poeți reușiți ai ultimei jumătăți de veac și care, poate, nu l-au citit niciodată, sînt sub acest duh și habar n-au. Ceea ce, de fapt, e minunat…