Lale Sokolov a trăit pentru mai bine de 50 de ani cu un mare secret pe umeri, secret ce a luat naștere într-unul dintre cele mai oribile locuri cunoscute de omenire: Auschwitz. În acelasi timp, a fost și locul unde, printre mirosurile de moarte și oroare, și-a găsit adevărata iubire.

Secretul născut la Auschwitz a rămas un secret până când Lale Sokolov a ajuns la vârsta de 80 de ani. S-a decis târziu să dezvăluie adevărul, deoarece a trăit o viață întreagă cuprins de frică, atât pentru el, cât și pentru familia lui.

Sokolov a fost tatuatorul de la Auschwitz, cel care-i „scria” fiecărui deținut, pe piele, numărul morții.

Trăindu-și viața într-o suburbie din Melbourne, Lugwig Lale Eisenberg, ai cărui părinți evrei l-au născut în anul 1916 în Slovacia, s-a decis să își spună povestea.

”Acest om, tatuatorul din celebrul lagăr de concentrare, a păstrat secretul pentru că a considerat mereu că are ceva de ascuns”, a spus Heather Morris, care a petrecut trei ani pentru a pune povestea cap la cap.

Aceasta a mai adăugat că ”după ce a supraviețuit trei ani în lagăr, a trăit restul vieții în frică și paranoia”.

Lale a spus că a ținut secretul pentru că nu dorea să fie văzut ca un colaborator al naziștilor, dar și pentru a-și proteja familia. Acesta și-a destăinuit povestea despre supraviețuire și dragoste doar după ce Gita, soția sa, a decedat.

În aprilie 1942, la vârsta de la 26 de ani, Lale a fost trimis la Auschwitz, deoarece se prezentase ca fiind un tânăr puternic care ar putea munci pentru naziști. A făcut acest lucru din dorința de a nu-și pierde familia. Doar mai târziu avea să descopere ororile ce se petreceau în spatele gardurilor celbrei tabere de concentrare din sud-vestul poloniei.

Odată ajuns în interior, naziștii i-au schimbat numele cu un număr. Așa a devenit din Eisenberg Ludwig, 32407.

După foarte puțin timp de muncă, Lale (Ludwig) s-a îmbolnavit de febră tifoidă și a trebuit să fie îngrijit de omul care îi făcuse tatuajul de identificare, un profesor francez numit Pepan. Pepan l-a luat sub aripa sa și l-a făcut asistentul său. În același timp l-a învățat să-și țină capul jos și gura închisă, pentru a nu avea probleme.

Într-o zi, Pepan a dispărut, iar Lale nu a aflat niciodată ce s-a întâmplat cu el. Datorită aptitudinilor sale lingvistice (vorbea slovacă, germană, rusă, franceză, maghiară și puțină poloneză), Lale a devenit tatuatorul din tabara morții și a primit un ofițer care să îl monitorizeze constant, lucru ce îi oferea un sentiment de siguranță.

Fiind tatuatorul din lagăr, Lale a făcut un pas înapoi din fața morții. Acum mânca în clădirea administrației, primea mai multe porții, dormea singur într-o cameră, ba chiar, când nu avea de lucru, primea și timp liber.

Morris spune că Lale considera că orice ar fi primit trebuia apreciat, deoarece reprezenta speranța că vei mai apuca să vezi un răsărit de soare.

Pentru următorii ani, Lale a însemnat sute de mii de prizonieri cu ajutorul unor asistenți. Aceste tatuaje făcute pe antebraț au devenit unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Holocaustului.

Prizonierul 34902

În iulie 1942, Lale a primit un bilet pe care erau scrise cinci cifre: 34902.

Se obișnuise să tatueze bărbați, dar când ținea mâna subțire a unei femei se simțea oribil.

Încă nu devenise tatuatorul principal, așa că Pepan l-a grăbit să facă cum i se spune, spunându-i că altfel se condamnă singur la moarte.

„Era ceva în legătură cu această fată și cu ochii ei luminoși”. Mulți ani mai târziu, Lale i-a povestit lui Morris că, în acel moment, când i-a tatuat numărul pe brațul stâng, ea i-a tatuat numărul în inimă.

Numele ei era Gita și lucra în tabăra pentru femei, la Birkenau. Cu ajutorul gărzii sale personale, Lale îi trimitea scrisori în care stabileau întâlniri secrete lângă baraca ei. A încercat să aibă grijă de ea. Îi trimitea porția sa de mâncare, ba chiar a ajutat-o să se mute la un loc mai bun de muncă. A încercat să îi dea speranță.

„Gita…avea îndoielile ei, niște îndoieli foarte puternice”, a spus Morris.

„Ea nu vedea un viitor. El a știut mereu, acolo jos, că va supraviețui. Nu știa cum va face asta, dar asta face parte din definiția unui supraviețuitor. A supraviețuit din noroc pur, pentru ca s-a aflat la locul potrivit în momentul potrivit și pentru că a știut cum să manipuleze oportunitățile din fața lui”, a mai adugat Morris.

Știind că este unul dintre cei norocoși, Lale a încercat să-și ajute colegii din Auschwitz. Mâncarea devenise valuta principală din interior, iar acesta s-a folosit de beneficiile pe care le avea pentru a o ajuta pe Gita, dar și pe prietenele acesteia.

În 1945, naziștii au început să ducă prizonierii din tabără înainte ca rușii să ajungă. Gita se afla printer cei care trebuiau să plece, dar Lale nu îi știa decât numele: Gita Fuhrmannova.

În cele din urmă, Lale a părăsit tabăra și s-a îndreptat către Krompachy, orașul său natal. Și-a plătit drumul cu bijuterii pe care reușise să le fure de la naziști. Sora lui, Goldie, supraviețuise și ea, așa că locuința lor din copilărie încă era a lor.

Tot ce îi rămăsese de făcut era să afle ce s-a întâmplat cu Gita. Așa că s-a dus în Bratislava, un punct de intrare pentru foarte mulți prizonieri care se întorceau în Cehoslovacia. A așteptat în gară săptămâni bune, până ce un lucrător l-a sfătuit să mearga la Crucea Roșie.

Pe drumul spre Crucea Roșie, o femeie a sărit în fața calului său. Era un chip cunoscut, cu o pereche de ochi luminoși. Gita îl găsise pe el.

Cei doi s-au căsătorit în Octombrie 1945 și și-au schimbat numele în Sokolov pentru a se integra mai bine în Cehoslovacia controlată de sovietici.

Au scăpat din Cehoslovacia și au trecut prin Viena și Paris, până să întâlnească un alt cuplu din Melbourne, unde și-au petrecut restul zilelor.

Gita s-a mai întors în Europa de câteva ori înainte să moară în 2003, dar Lale nu s-a întors niciodată.

Sursă: BBC News.