Denunțarea corupției ca pericol național domină dezbaterea publică din ultimii ani. Românii au memorie scurtă.
Pe această realitate de psihologie colectivă se ridică subtila manipulare menită a convinge că abia în ultimii ani corupția a intrat în colimatorul presei, al instituțiilor de forță și al politicienilor.
Revăzîndu-mi comentariile publicate zilnic în Evenimentul zilei din perioada primului mandat al lui Ion Iliescu, am dat peste comentariul de primă pagină intitulat Nu credeți în axiome, domnule Iliescu! Șovăiala în fața agresorului numit corupție din Evenimentul zilei, 21 februarie 1996.
Citindu-l, îți dai seama că lupta împotriva corupției a fost asumată de politicienii postdecembriști încă de acum 20 de ani. Dacă ar fi să-i credem, de două decenii se luptă pe viață și pe moarte împotriva corupției fără ca poreclita Caracatiță să fi fost răpusă.
Ne puteți urmări și pe Google News
”Corupția e un fenomen căruia nimeni din România de azi nu-i mai pune la îndoială existența. Flagelul a fost semnalat mai întîi de presă. După ce au încercat să-l minimalizeze cu surîsuri ironice, stîlpii puterii au sfîrșit prin a-l recunoaște. Mai mult, unii dintre ei au prins a-și bomba mușchii în chip revoluționar, ca să ne atragă atenția nouă, ăstora mai simpli și mai proști, că ei sînt gata să se arunce asupra corupției și s-o facă harcea-parcea. Cu toate acestea, brațele Caracatiței (mituirea funcționarilor publici, implicarea unor înalte personaje în afaceri dubioase, circulația banilor murdari, creditele acordate de bănci unor escroci, îmbogățirea prin jefuirea sălbatică a statului), au fost ascunse mult timp, în plan oficial, sub perdeaua de fum a folosirii luptei împotriva corupției ca biată temă de demagogie electorală. Scandalul care a primit deja numele Pitulescu, provocat de dezvăluirile senzaționale ale șefului IGP, a spulberat această perdea de fum. Pe pămîntul gol, hîd ca un maidan, s-a ivit o realitate înfricoșătoare.
Arestările din aceste zile, adăugate dezvăluirilor din declarația generalului Pitulescu, au dat – ca să zic așa – puterea unei confirmări oficiale unui adevăr știut de cetățenii de rînd și denunțat de presă: societatea românească e roasă ca un cancer de corupție. Aceasta e una din cauzele multor slăbiciuni de fond ale țării noastre de azi: poticneala din procesul privatizării, lehamitatea față de politică, destrăbălare morală, creșterea nesiguranței individuale. Și peste toate, ca un cer plumburiu, apăsător pînă în măduva oaselor, sentimentul de disperare, sentimentul că nu se poate face nimic.
Așa cum spuneam mai sus, mulți politicieni și-au arătat disponibilitatea de a înfrunta agresorul numit corupție. O asemenea ipostază nu e însă comodă. Trebuie în primul rînd bărbăția de a lua de piept un dușman care, în multe cazuri, nu te înfruntă direct. Îți zîmbește lunecos și, prinzînd un moment de neatenție, îți pune piedică. Din încleștare poți ieși cu gîtul rupt. Și la propriu și la figurat. Mult mai important însă mi se pare faptul că ipostaza de luptător împotriva corupției e dificilă pentru că ea cere ca tu însuți să fii un om profund cinstit, un om în stare să refuzi, pe o asemenea vreme de îmbogățire peste noapte, tentațiile banului cîștigat pe cît de ușor, pe atît de necinstit. Din acest punct de vedere, printre politicieni români de azi, Ion Iliescu deține toate datele de a se situa în ipostaza unui luptător eficient împotriva corupției. Ține în mînă, practic, frîiele puterii în stat. Are, deci, numeroase instrumente prin care putea da de-a berbeleacul, din funcțiile în care s-au cocoțat, pe mulți dintre demnitarii răspunzători de instaurarea rețelelor mafiote în România. În același timp, domnia sa a reușit să-și făurească în ochii opiniei publice imaginea unui personaj cinstit, care respinge corupția nu numai în calitate de politician, dar și ca om pur și simplu. Sintagma „Vreau să mor sărac, dar cinstit”, invocată în numeroase rînduri de către Ion Iliescu, se bucură în România de azi de o credibilitate incontestabilă.
În aceste condiții, toată lumea se aștepta ca bătălia împotriva corupției, să aibă în fruntea ei pe luptătorul Ion Iliescu. Spre surprinderea tuturor, lucrurile nu s-au întîmplat așa. Față de una dintre cele mai grave primejdii care amenință organismul societății românești de azi, președintele a adoptat o poziție șovăielnică. E drept, în mai multe rînduri, domnia sa a lansat împotriva corupției atacuri violente. Ele au rămas însă toate în nenorocita fază a discursului. Din punct de vedere practic, Ion Iliescu n-a făcut mare lucru pentru îngenunchierea agresorului numit corupție. Mai grav, prin atitudinea conciliantă, surîzătoare, față de unele cazuri de demnitari corupți, dovediți cu acte în regulă a se fi implicat în afaceri murdare, președintele a lăsat impresia unei complicități cu putregaiurile morale din România de azi.
Acestui element i se adaugă un altul, extrem de primejdios, de care Ion Iliescu nu pare a fi conștient la ora actuală.
Mulți dintre cei îmbogățiți în chip ilegal trec în ochii opiniei publice drept oameni de-ai președintelui. De altfel, calea către implicarea în afaceri dubioase le-a fost mult înlesnită și de faptul că reprezentanii instituțiilor de drept din România de azi s-au temut să-i ia la întrebări știind că sînt oameni din anturajul prezidențial. Astfel s-a ajuns la un paradox care ar putea avea drept rezultat pierderea de către Ion Iliescu a noii curse către Cotroceni. Opinia publică a început să-l identifice pe cel ce declară că vrea să moară sărac, dar cinstit, cu mai marele mafioților din România. Dacă președintele nu se trezește la timp și nu purcede la o ofensivă bărbătească împotriva corupților, există riscul ca domniei sale să i se întîmple o nenorocire mai mare decît cea care ar putea fi pierderea alegerilor prezidențiale din acest an.”
Recomandările noastre
