Recentele evoluții dintre India și Pakistan și eliberarea vineri a pilotului capturat, Abhinandan Varthaman reprezintă o escaladare fără precedent de la războiul de frontieră din 1999. Dar episodul a mai relevat încă o dată joaca cu arma nucleară pe care o face Pakistanul la granița sa cu India, în Kashmir.
Practic, doctrina pakistaneză este cea a unui război hibrid ce implică grupuri teroriste care atacă dincolo de linia de contact din Kashmir lovind armata indiană și, în caz de retaliere, utilizarea armei nucleare comandată descentralizat, la nivelul unor șefi de grupuri tactice din teren, ce pot trage fără controlul Islamabadului.
Episodul curent a început cu atacul unui grup pakistanez terorist pe teritoriul indian din Kashmir la 14 februarie, atac soldat cu uciderea a 40 de militari indieni. Ca formă de retaliere, avioanele indiene au lansat lovituri pe teritoriul Pakistanului împotriva grupului terorist, primele atacuri în care avioanele indiene traversează linia de demarcație în teritoriul pakistanez după 1970. Iar două asemenea avioane indiene Mig 21 (de proveniență rusă) au fost doborâte de către avioanele pakistaneze de producție proprie, copiate cu deplină autorizare după JF 17 chineze. Un pilot indian a fost capturat, cel eliberat vineri.
Disparitatea dintre armata indiană și cea pakistaneză e evidentă, și se numără într-o proporție de 6 la 1. Cele două state își construiesc armatele de zeci de ani și au episoade curente, la intervale mai mult sau mai puțin regulate de timp, când se confruntă. Aceste atacuri presupun lovituri directe, iar aceste ciocniri la frontieră riscă întotdeauna să escaladeze, ambele state având capabilități nucleare. India domină la nivelul armamentului clasic – avioane, trupe, tancuri și elicoptere.
Bugetul militar al Indiei a fost anul trecut de 64 miliarde dolari față de cele 11 miliarde ale Pakistanului. India are 3 milioane de militari față de aproape un million al Pakistanului. India domină de la distanță în războiul aerian și naval, în timp ce Pakistanul are avantaj prin sistemul de canale tip tranșee la frontiera mutuală și la nivelul trupelor terestre. Iar la nivel nuclear, suntem la nivelul unei parități aproximative, de 140-150 focoase nucelare ale Pakistanului față de cele 130-140 ale Indiei.
Dacă la nivel numeric Pakistanul are echilibru doar la nivel nuclear și ceva avantaje pe teren în cazul unei invazii indiene, Islamabadul compensează prin alianța cu China, care amenință la rândul ei frontiera de nord-est a Indiei și menține acolo blocate o parte din forțele indiene. Apoi 40% din vânzările externe de armament chineze se îndreaptă spre Pakistan, care-și și produce multe din arme. Spre deosebire de India care doar le cumpără, și care cheltuiește mulți bani pentru mentenanță.
E și cazul celor peste 200 de MIG21 din perioada sovietică, considerate de piloții indieni “sicrie zburătoare”, deși India a achiziționat din SUA și Europa multă tehnologie pe care Pakistanul nu și-o poate permite. În plus, India e blocată în achizițiile moderne de limitările legale și strategice ale SUA și Marii Britanii. Totuși a ajuns, cu cele doar 14% din buget alocat achizițiilor noi - pe lângă antrenamente, exerciții, salariile personalului și întreținerea armamentului vechi existent, mult de proveniență sovietică și rusească – să schimbe artileria suedeză de la linia de contact cu o apărare antiaeriană de proveniență americană, infinit mai evoluată.
Dacă în bătălia recentă, Uniunea Sovietică/Rusia versus China/Pakistan a câștigat tehnologia ultimei perechi, în bătălia aeriană, noua tehnologie transferată armatei indiene are o relevanță strategică deosebită. Totuși această disparitate vine cu costurile sale. Pentru a descuraja un atac indian masiv, Pakistanul face tot timpul recurs și arată public faptul că deține arma nucleară tactică și că este gata să o folosească.
Aceste arme nucleare tactice sunt plasate de-a lungul frontierei și sunt date în seama unor comandanți locali care pot da ordinul de utilizare a lor. Exact această tactică, ce permite ca loviturile să fie ordonate local, dacă e cazul, constituie descurajarea credibilă împotriva acțiunilor indiene. Sunt suficient de mulți comandanți locali pakistanezi nervoși care, în fața unui atac, pot considera necesar recursul la arma nucleară, și exact acest lucru previne orice variantă de invazie indiană.
Pe de altă parte, această dualitate între instrumentarul militar hibrid – inclusiv utilizarea structurilor teroriste în spatele liniilor indiene în Kashmir, sub protecția prezumată a armei nucleare - accentuează pericolul ca recursul la arma nucleară - mai ales o escaladare rapidă în cazul unor lovituri reciproce la linia de contact, cu arme tradiționale - să aibă loc oricând. Iar provocarea cu atacuri teroriste e în măsură să creeze premizele ca naționaliștii indieni chiar să recurgă la un atac de retaliere, în condițiile provocărilor constante care devin prea insistente, mai ales la mișcări de trupe și desfășurări de acțiuni în preajma liniei de demarcație din Kashmir.
Un alt război lung, India-Pakistan, fără soluție, un război datând din perioada decolonizării, care a traversat războiul rece și perioada post-război, complicându-se prin suprapunerea și adăugarea la motivele inițiale ale conflictului de delimitare post-colonială și diferențele etnico-religioase, apoi atacurile teroriste, ulterior tehnicile hibride date de disparitatea de forțe și recursul la militarizarea Islamului de către statul pakistanez, care utilizează aici organizații teroriste-jihadiste și luptători suicidari cu bombe infiltrați în teritoriul indian, ca instrument de război hibrid. Cu tot riscul unei escaladări la extrem între cele două state nucleare.