Într-una din zile m-am pomenit la Biblioteca Academiei, unde mai nou mi se trimite și corepondența, socotindu-se că stau mai mult aici decît acasă, un pachețel sub forma unui plic. Pe plic scria Din partea lui Călin Popescu Tăriceanu. Cu cîteva zile în urmă, primisem de la distinsul politician, pe care-l știu de pe vremea Războaielor sale cu Traian Băsescu, un mesaj prin care mă anunța că-mi va trimite cartea lui Radu Portocală despre Macron.

Îmi vorbise despre ea mai demult, prevenindu-mă că urma să facă rost de ea, ca despre o carte deosebită despre ceea ce unii au numit Miracolul Emmanuel Macron, alții, printre care m-am numărat și eu, Diversiunea în stil pur românesc Emmanuel Macron.

Cu acest prilej, al discuției la telefon, am avut și eu plăcerea de a sta de vorbă cu un politician și despre altceva decît păruielile politichești.

În plic era cartea lui Radu Portocală, apărută în decembrie 2018 la editura Kryos:

Le vague tonitruant suivi de Le vrai par la loi.

Le vague tonitruant, Vagul sau Golul asurzitor sau mai cosmopolit Vagul tonitruant, se referă la personalitatea lui Macron. Le Vrai par la loi, un fel de partea a doua a cărții, privește absurda lege anti-fake news propusă de Emmanuel Macron.

Două au fost motivele pentru care m-am arătat dornic să citesc volumul:

1. Radu Portocală e un nume despre care se pot afla amănunte pe wikipedia: „Autor, diplomat, eseist, jurnalist, om de cultură, publicist și scriitor contemporan român care locuiește la Paris din 1982. ” E nepotul celebrului politician Radu Portocală, mort în închisorile comuniste, a fugit în 1982 în Franța, s-a afirmat aici ca publicist prin eseuri la multe publicații de prestigiu și autor de cărți.

2. Pentru mine Radu Portocală e autorul cărții de mare răsunet: Autopsie du coup d’État roumain: Au pays du mensonge triomphant, publicată în 1994, la Carman Levvy, citită de mine imediat după apariție, și care se numără printre primele cărți din lume care demonteză documentat manipularea numită Revoluția din decembrie 1989. Cartea a fost reeditată în 2015 în variantă electronică Kindle și poate fi descărcată contracost de pe Internet. La vremea respectivă, am așteptat cu nerăbdare să primesc cartea, deoarece și eu susțineam teza Loviturii de stat. Acum am așteptat cu nerăbdare cartea lui Radu Portocală, deoarece știam că e o demontare de excepție a ceea ce eu am zis și scris de mai mult timp ca fiind Operațiunea Macron.

Despre ce-i vorba?

Urmărind lovitura prin care Emmanuel Macron, un candidat teoretic fără mari șanse într-o Franță a partidelor tradiționale, a ajuns președinte peste noapte, ba mai mult a cîștigat și legislativele cu un partid încropit în grabă, alcătuit din amatori (ceva în genul USRului de la noi), am suspectat existența unei Operațiuni în stil mare de propulsare a unui necunoscut pus în vînzare de forțe obscure. Și m-a preocupat Miracolul Macron pentru că mă aștept în 2019, anul prezidențialelor de la noi, la fel de fel de Diversiuni puse la cale de forțe din umbră.

Parvenirea lui Emmanuel Macron ca președinte al Franție stupefiază prin notele sale de neobișnuit. Al doilea tur al prezidențialelor din Franța a avut loc la 7 mai 2017.

Emmanuel Macron fost Ministru al Economiei și Finanțelor în Guvernul Socialist între 26 august 2014 și 30 august 2016. În 6 aprilie 2016, înființează Partidul La République En Marche! Formațiunea se vrea o replică la partidele tradiționale, în cadrul a ceea ce Macron numește Postpolitică. Pe 16 noiembrie 2016, Macron își declară candidatura. Din acel moment se pune în mișcare o mașinărie infernală menită a-i convinge pe francezi că acesta e Salvatorul, Omul Providențial, Cel care va aduce Miracolul așteptat. Peste 50 de prime pagini ale revistelor îi sînt dedicate exclusiv lui și cam tot atîtea nevestei, BFMTV (postul de știri al Franței, un fel de Realitatea tv a lui Sorin Ovidiu Vîntu din vremurile sale bune) transmite mai multe reportaje despre el cît despre toți ceilalți candidați la un loc. Socialiștii francezi îi cer să candideze la preliminarii. Macron refuză. Și nu întîmplător. Sondajele îl dau învins la preliminarii. Preliminariile de la Socialiști îl dau ca reprezentant al Stîngii pe Benoît Hamon. Dreapta organizează și ea preliminarii. Favoritul e Alain Juppé. Despre el mulți spun că era singurul în stare să-l învingă pe Emmanuel Macron. Preliminariile sînt cîștigate de François Fillon, un fel de Liviu Dragnea împotriva lui Klaus Iohannis. Gîndit, așadar, din start ca perdant. Și Fillon pierde în primul tur, deși Dreapta avea mari șanse să cîștige prezidențialele după dezastrul socialistului Holland. Fillon se clasează pe locul trei, după Macron și Marine Le Pen. La al doilea tur, cel din 7 mai 2017, după cum era de așteptat, Marine Le Pen e învinsă. Emmanuel Macron ajunge președinte. La parlamentarele din 18 iunie 2017, partidul lui Emmanuel Macron obține majoritatea absolută. Partidele tradiționale au fost făcute knockaut de un partid despre care toată lumea în Franța spune că e de amatori desăvîrșiți în politică, strînși de pe stradă de Macron. În scurt timp, Franța descoperă stupefiată c-a fost victima unei Uriașe trageri pe sfoară. Emmanuel Macron coboară dramatic în sondaje. Parlamentarii partidului său dau zilnic un spectacol comic de amatorism. Din decembrie 2018, Franța se confruntă cu Mișcarea Vestelor Galbene, eminamente împotriva celui pînă nu demult considerat Messia din Hexagon.

Știind aceste lucruri, am citit cartea lui Radu Portocală într-o noapte, pe nerăsuflate, sub semnul lecturii patimă.

Pentru cine vrea să înțeleagă diversiunea Macron, Le vague tonitruant e un document.

Pentru cine – ca mine – se așteaptă anul acesta la mari diversiuni în favoarea unui candidat ales de forțe obscure, cartea lui Radu Portocală e un manual.

Cartea trebuie editată în România și citită de toți cei care nu vor să fie proștii trași pe sfoară la alegerile din 2019.

Pentru a oferi o imagine a demontării de către autor a diversiunii, voi da citate din paginile care descriu așa-zisul Miracol Macron:

„Presa l-a făcut președinte atunci cînd nu era nici măcar candidat.

Înainte de a-l cunoaște – dar sînt ei oare astăzi mai avansați în acest domeniu – francezii au aflat din sondaje ca îl iubesc deja cu o ardoare proaspătă și viguroasă și că își doresc să aibă șansa de a-și pune destinele în mîinile lui. Numele său era pe toate buzele și se făcea din el un sinonim al speranței regăsite.

Ca un ciocănit obsesiv, coperțile revistelor îi arătau zi după zi chipul și îi erau lăudate tinerețea și frumusețea, ca fiind garanții de virtuozitate politică și promisiuni de fericire colectivă. (...)

Niciodată un candidat la președinția Republicii nu a avut dreptul la un asemenea tratament și cu atît mai puțin cu cît, fiind foarte puțin cunoscut, ar fi fost, în mod normal, destinat unei simpatii marginale. Doar că nimic nu a fost normal de-a lungul acestei întregi campanii. Prietenii săi l-au vîndut deci așa cum vinzi un lucru (...). Iar noi, în calitate de consumatori bine dresați să urmăm ordinele marketingului am sfîrșit prin a achiziționa acest produs de care nu s-a dovedit că aveam nevoie.”

O observație genială mi se pare cea despre fascinația exercitată de cusutul cu ață albă:

 „Manipularea a fost grosolană și a funcționat tocmai pentru că a fost grosolană: a fost grosolană în așa măsură, și afișată cu o asemenea nerușinare, că pînă la urmă nimeni n-a vrut să creadă în existența ei. «Dacă ar fi existat manipulare, spuneau oameni dintre cei mai serioși, ar fi fost mult mai subtilă și discretă și nu ne-am fi dat seama de asta.» Exact, în asta constă abilitatea! Să faci în așa fel încît ceea ce sare în ochi să nu fie crezut sub pretextul că este trivial de flagrant.” Formula prin care Macron a fost vîndut francezilor e cea a omului providențial. Radu Portocală, care știe din Est cît de periculoasă e așteptarea oamenilor providențiali, atrage atenția asupra dedesubturilor de dincolo de fenomen: „Aceste ființe deconcertante, oamenii providențiali, nu sînt produsul rar și fericit al istoriei, cum cred ei cu o dezinvoltură derutantă; ei apar, pur și simplu, din voința manipulatoare a altor oameni, a căror principală grijă este de a nu se arăta în prim-planul scenei. Sarcina lor principală este de a alege un individ potrivit cu regulile marketingului și suficient de pătruns de propria sa persoană încît să poată înghiți flateriile păpușarilor, oricît ar fi ele de grosolane.

Urmează apoi vremea zvonurilor: «ar fi cineva...», «o persoană cu calități incontestabile...«, «mare independență de spirit...», și așa mai departe. Atunci cînd, la finalul unui abil crescendo, ajungem să declarăm că individul ales ar fi «singurul care...», opinia este deja pregătită. (...)

La capătul unui interval de timp – suficient, dar nu foarte lung – personajul acceptă să fie Mesia atît de așteptat și sperat. Există, în acest anunț, o complezență subiacentă care îi copleșește pe viitorii alegători: el se va ocupa de soarta noastră; cu siguranță el ne va scoate din încurcătură. Cum să nu fii emoționat de o asemenea bunăvoință? Aceasta este prima și cea mai importantă etapă a cuceririi.

Fiind aproape întotdeauna un cvasi-necunoscut (avantaj enorm în situația dată) este posibil ca de acum înainte să i se atribuie toate intențiile, și cu atît mai bine dacă ele merg în direcții divergente: să pescuiești în dreapta și în stînga implică o doză considerabilă de imprecizie. Cu cît îi înțelegem mai puțin proiectele, cu atît riscăm mai mult să credem că ele răspund așteptărilor noastre, tuturor așteptărilor.”

Întrebarea întrebărilor pentru România prezidențialelor din 2019?

Vom avea și noi un Miracol Macron?