Într-o lume a selfie-urilor postate agasant pe rețelele de socializare, în care camerele foto de pe telefoanele mobile sunt de sute, poate chiar de mii de ori, mai performante decât clasicele aparate de fotografiat pe film, de acum nici 20 de ani, există oameni pentru care zgomotul făcut de un declanșator sună precum clipocitul unui pârău de munte. S-au dus vremurile în care, la o nuntă, tot alaiul se bulucea la studioul foto de vizavi de starea civilă. Fotografii profesioniști, la fel ca alții din alte bresle, sunt o specie în extincție. Imaginile lor, cele mai spectaculoase fiind de departe cele în alb-negru, nu mai pot face concurență celor dintr-o realitate din ce în ce mai pixelată.

Munca lor a fost aruncată în derizoriu de evoluție, precum produsele hand-made care au fost învinse de apariția roboților industriali. În urma lor rămân, însă, niște „vietăți” ciudate care pot trăi o veșnicie. Sunt pozele lor, ale artiștilor fotografi. Secvențe de viață la care te poți uita la infinit, ca în „GIF”-urile de pe internet. Iar bătrânii fotografi, scamatorii de imagini de pe timpuri, trăiesc din amintiri apuse.

 

1,5 milioane de poze în toată viața sa

A venit la întâlnirea din cel mai tare magazin de tehnică foto din țară, „F 64”, cu un sfert de oră mai devreme. Dinu Lazăr, unul dintre cei mai mari artiști fotografi ai noștri, știe bine lecția cum că un fotoreporter trebuie să ajungă la locul faptei înainte ca aceasta să se întâmple. Dacă e să te uiți la competențele sale observi că, la bază, domnul Dinu este specialist în „Imagine-Film”, absolvent al IATC-ului în 1978 și că a lucrat ca „Operator de filmări combinate” în celebrele studiouri cinematografice de la Buftea. Are 64 de ani. Câte poze a făcut la viața sa, milioane, miliarde? Dinu Lazăr râde: „Eh… Cam un milion și jumătate… Piloții de avion au orele de zbor în CV, iar fotografii anii de experiență. Nu contează numărul de imagini, cât experiența. Poți să faci câteva poze pe an și să fii foarte bun sau să faci mii și să nu fii bun!”

Care a fost primul aparat foto pe care l-a ținut în mână? Dar prima cameră profesională? A avut noroc, zice. „Am avut un unchi fotograf, așa că primul aparat, deși vechi, era profesional, un Leika din 1939”. Și, acum ce folosește? Zămbește. „Am un aparat mic, un Panasonic cu care și filmez, iar imaginea de film este foarte modulară și îmi place foarte mult. E un aparat care filmează 4K. Adică o definiție profesională. E o imagine foarte editabilă”, te bagă în ceață artistul. Își aduce aminte că prima sa fotografie a făcut-o la 14 ani, în Mamaia-Sat: „Eram un grup de puști și puștoaice. Mai am încă acea poză”.

 

Poza porno cu Ceaușescu

De ce fotografie și nu film artistic? Că are pregătire în domeniu. Spune că nevoia l-a împins: „Eu am dat la IATC pentru că nu aveam unde să învăț despre fotografie în altă parte. Am fost și sunt infinit mai legat de fotografie decât de film!”. A făcut nenumărate poze cu artiști uriași pe vremea comuniștilor. Unele care n-ar fi trecut niciodată de cenzură. Dat fiind că unele erau de-a dreptul provocatoare ce făcea cu ele? Scormonește printre amintiri: „Păi, era un fel de «samizdat». Făceam poze cu colegii și ne distram… Am o fotografie cu marele model Melek, tătăroaica aia ce făcea reclamă la ciorapi Adesgo. Este cu ea în cracii goi și cu poza lui Ceaușescu în spate, pe perete. Eram fotograf la revista Femeia și am făcut poza în sala de ședințe a PCR, de pe Calea Victoriei, în spate la Miliția Capitalei. A văzut-o un secretar de partid care m-a turnat la Securitate că fac poze porno cu Ceaușescu!”. Norocul său a fost că imaginea a făcut-o în decembrie ’89 și l-a salvat Revoluția.

A pozat teroriștii și revoluționarii de la Revoluție

Trebuie să aibă și alte întâmplări haioase din timpul ședințelor sale foto. Se înfioară un pic: „Cea mai hazoasă, da’ în același timp tragică, e că eu le-am făcut poze «teroriștilor» de la CC al PCR, pe 24 decembrie ’89. Și, după aia, mi-au dispărut filmele!”. Povestește că, având legitimație de presă, a intrat nestingherit în clădirea fostului CC unde a tras cadre și așa-zișilor teroriști, dar și revoluționarilor care alcătuiau guverne și își disputau întâietatea la preluarea puterii: „M-a arestat un pluton de milițieni, condus de un locotenent și m-a băgat la subsol, la infirmerie, printre morți și răniți. După trei ore a început să se tragă din nou. Ușa era închisă și am ieșit pe geam. M-am întâlnit, pe lângă Galeriile Orizont, cu niște fotoreporteri francezi cărora le-am da filmele. Acestea au ajuns la un englez care a luat unicul avion către Belgrad. Avionul, al cărui singur pasager era, a fost doborât de ai noștri pe 27 decembrie ’89”.

 

Minciuna și adevărul dintr-o fotografie

 

Unii dintre artiști poate că dădeau bine pe pelicula de film, dar nu erau așa fotogenici pe hârtie. Cu cine i-a făcut plăcere să lucreze și cu cine nu? Cine au fost cei mai dificili dintre subiecții săi? Domnul Dinu Lazăr parcă pică într-un fel de transă: „Eu interpretez fotografia ca pe o bucurie, ca o stare de beatitudine… Fotograful trebuie să «hipnotizeze» subiectul. Eu n-am avut probleme nici cu actorii și nici cu politicienii. Ce-i drept, sunt un mare mincinos! Sunt un pervers! Îmi place să redau omul cum i-ar plăcea lui să se vadă. Nu așa cum e de fapt. Eu m-am simțit bine cu «subiecții». Și ei cu mine!”.

A lucrat în Casa Scânteii, o perioadă. Cum era cu pozele demnitarilor comuniști și, mai ales, cu ale lui nea Nicu? Cine erau cei care le făceau? Nu erau calculatoare cu programe de editare și retușurile se făceau cu pensula. Trebuie că Dinu Lazăr este depozitarul unor amintiri generoase din acele timpuri. Dă din umeri: „Eu n-am avut «dosar» suficient de bun să intru în tagma fotografilor de demnitari. Da’, în schimb, i-am făcut poze lu’ Pacepa. Eram prieten cu fata lui și am ajuns să-i cunosc familia. Părerea mea e că a murit demult… Ne cunoșteam așa de bine că ajunsesem să-i împrumut niște benzi de magnetofon cu muzică electronică cu Walter Carlos, cel care a făcut muzica din filmul «Portocala mecanică»”.

„Atenție, trec biserici!”

Să faci poze pe stradă, mai ales în ultimii ani ai dictaturii ceaușiste, era destul de periculos. Mai ales când pozai o „coadă” la te miri ce sau o demolare a unei biserici sau clădiri istorice. Ce amintiri de gen are în portofoliu? Izbucnește în râs: „Era un banc cum că va apărea un semn nou de circulație: «Atenție, trec biserici!». Asta pentru că niște blocuri și câteva biserici au fost mutate, pe șine. Eu am fotografiat o astfel de biserică”. Rememorează că, atunci când fotografiai astfel de evenimente, nu ducea aparatul la ochi: „Trăgeai de la șold și nu ieșeai în evidență! M-au luat niște milițieni și securiști la întrebări, da’ aveam o hârtie de la Asociația Artiștilor Fotografi cum că ei, de fapt, trebuie să mă ajute să fac poze. Ceea ce au și făcut! Era un paradox…”.

Cum era cu cenzura comunistă? Se înfioară: „Cenzura, din punctul lor de vedere, era să nu ai cruci în cadru, să nu fie ceva verde – pentru că drapelul maghiar avea verde în el – să nu ai pletoși în poze și imaginile să fie atât de minimaliste încât să le priceapă și un secretar BOB”.

„Dacă ești bun orice lucru simplu devine complicat!”

Marinarii sunt de două feluri: de apă dulce – care navighează pe fluvii, în ape mici și periculoase – și cei de mare liberă, care au mii de metri de apă sub chilă. Ambele categorii duc o viață periculoasă. La fel și cei din breasla sa. Care e mai grea, munca de fotograf de studio sau cea de fotoreporter la un cotidian? Dinu Lazăr cade pe gânduri: „Greu! Depinde cât de bun ești. Dacă ești foarte bun, orice lucru poate fi foarte complicat! Dacă ești la început, lucrurile nu contează prea mult. Pe măsură ce capeți experiență totul se complică!”.

Mai adaugă că, în munca unui fotograf de studiou care aparent pare simplă, poți lucra și zece ore la două portrete și să ieși sleit de puteri. Cât privește munca unui fotoreporter, spune un adevăr ignorat de mulți șefi de publicații de astăzi: „Un fotoreportaj bun trebuie neapărat făcut de către un fotoreporter împreună cu reporterul. Ceea ce scrie ziaristul trebuie să se regăsească și să fie completat cu imagini. Reporterul trebuie să se concentreze pe informații și detalii iar fotograful pe imagini. Nu există ziarist universal de calitate!”.

Crocodilul din Cișmigiu și bufnița lui Marcel Iureș

A postat pe Facebook o poză cu un bătrân adormit pe o bancă în Cișmigiu, care avea alături un crocodil mititel cu gura căscată? E trucaj, e realitate? Care e istoria din spatele acelei poze? Se prăpădește de râs: „Eram niște tineri studenți idioți care au făcut rost de un crocodil împăiat. Ne plimbam cu el la braț sau îl puneam pe bancă lângă cei care ațipeau și le fotografiam reacțiile când îi trezeam și vedeau crocodiulul alături. Odată, era unu’ să moară de infarct. A scăpat și ne-a povestit, dup’aia, că a visat o lume de crocodili în care șefu’ lor era administratorul blocului său”.

O altă chestie amuzantă a exersat-o cu prietenul său, actorul Marcel Iureș: „L-am pus să se plimbe pe stradă cu o bufniță împăiată care îi ieșea din palton, ^ la piept. Testam reacțiile oamenilor”.

 

Crucea interzisă și pozele de la Revoluție

Un cunoscut site de fotografie i-a interzis postarea unei poze în care un călugăr se plimba cu o barcă, pe a cărei cabină era pictată crucea. Motivul a fost că imaginea face reclamă unui brand! De când a devenit crucea un brand? „E o problemă! Mai multe genuri de imagine sunt cenzurate, astăzi, pe rețelele de socializare, cum era pe timpuri la «Casa Scânteii». În poza aceea era un călugăr de la muntele Athos cu o barcă, pe valuri. Pentru că se vedea crucea, a fost interzisă!”, se indignează bătrânul fotograf. A fost, poate, principalul fotograf al revoluției din ’89, de la București. Cât a stat în stradă? I-a fost frică? I-a trecut glonțul sau bolovanul pe la ureche? Dinu Lazăr este modest, deși fotografiile sale au făcut înconjurul lumii, pe atunci: „Nici pe departe n-am fost singurul… Au fost unii care au și murit sau au suferit cumplit! Atunci, am încercat să fac fotografii fără să să fiu văzut când le fac”. Povestește că istoricile sale imagini le-a tras de la șold, cu niște aparate care aveau vizorul sus; Hasselblad și Exakta Varex, și că nu și-a dat nicio clipă seama că ar fi fost în pericol. Amintește că, împreună cu el, pe străzi, au făcut poze excepționale și alți fotografi cum ar fi: Lucian Crișan, Mircea Hudek sau Mihai Popescu-Stoenești.

Minciuna și adevărul din fotografii ancestrale

Apropo, mai există cenzură astăzi? „Sigur că da! Ca fotograf la o mare agenție de presă mi s-a întâmplat să primesc un rezumat al cadrelor care trebuie făcute și al celor care nu trebuie! Și, mai ales, cum trebuie făcute!”. Cea mai tristă amintire de acest gen, pentru el, este aceea în care redactorul șef al unei celebre reviste germane, după ce a fost plimbat prin Deltă și pe la mânăstirile din Bucovina – prilej de chiolhanuri pentru distinsul oaspete – când s-a întors acasă a publicat fotografii cu copiii din canalele de lângă Gara de Nord.

Cât dintr-o fotografie este adevăr și cât este minciună? Înseamnă o poză mai mult decât o mie de cuvinte sau asta e doar o vorbă în vânt? Răspunsul vine spontan: „Fotografia este o modalitate aproximativă de a vedea o realitate foarte difuză. O poză poate să fie și un roman. Au fost unele imagini care au schimbat cursul istoriei. Uitați-vă la acea poză cu Che Guevara sau la pozele din Vietnam care au oprit, practic, războiul!”.

 

Mineriadele, Dumnezeu și fericirea pe pământ

La fel, a fost unul dintre puținii fotografi, cu sânge în vine, care au făcut poze la celebrele mineriade din anii ’90. Unde a fost cel mai greu? Mărturisește că, de departe, culmea abrutizării și a cruzimii omenești a văzut-o și a imortalizat-o la acele evenimente. „Pentru mine, cea mai definitorie nu a fost mineriada din 13-15 iunie ’90, ci cea din septembrie ’91. Pe mine m-a durut fundamental că minerii au fost primiți cu aplauze și felicitați de către bucureșteni. Asta a fost…”. Dacă l-ar întâlni pe Dumnezeu, precum Petrache Lupu la Maglavit, cum i-ar face poză, din față sau profil? Cade pe gândurri: „Dacă l-aș întâlni pe Dumnezeu l-aș ruga să mă lase să le fac poze celor pe care i-am iubit și cărora le datorez ceea ce sunt!”. Înainte să ne despărțim se joacă, ușor, cu un aparat Topcon, cu obiectiv Kogaku 198. În anii ’80 costa cât un salariu decent. Azi, mai face doar vreo 300 de dolari. Apasă pe declanșator și armează din nou. Declicul îl face să vibreze: „Fericirea pe pământ!”

 

Te-ar putea interesa și: