Saviana Stănescu este unul dintre cei mai proeminenti dramaturgi care s-au afirmat dupa căderea comunismului în SUA. Piesele ei sunt prezente pe scene internaţionale, iar în acest moment este professor la New York University.
Mirela Ciucur: Introducerea unei teme ca cea a post-comunismului şi modelul femeii tinere din estul Europeist, pe harta culturală a New York-ului este o provocare. Pentru tine însă pare să fie o exprimare naturală. Care a fost impactul acestei întâlniri asupra ta şi a muncii tale? Saviana Stănescu: Ajungând în NY, cu puţin înainte de atentatele din 9 septembrie 2001, am început să devin mai preocupată de teme socio-politice şi de identitate, pentru că aceasta este energia metropolei. Nu mai este un amestec, identităţile nu se mai topesc, iar “petecele” identitare (comunitare) devin esenţiale pentru formarea şi viaţa unui individ. Intrând şi eu în acest creuzet, cu petecele mele aferente, a venit, într-un mod natural, necesitatea de a exprima aceste lucruri în scris, de a spune poveştile pe care le cunosc cel mai bine, ale imigranţilor est-europeni în USA.
Conflictul dramatic între o societate post-comunistă li cea consumeristă, capitalistă, este cel pe care îl stăpânesc organic. Este cumva parte din viaţa mea zilnică, iar eu sunt, la rândul meu, un produs al comunismului.
Ai sosit la New York cu o bursă Fulbright, prin care ai obţinut un Master în Arte în Performance Studies la Universitatea din New York, urmat de un Master în Arte Fine în Dramatic Writing, NYU’s Tisch School of the Arts. La momentul actual eşti profesor la aceeaşi universitate, în cadrul Departmentului de Dramă. Cu ce gânduri ai plecat, cum ai reuşit în numai şapte ani, să construieşti experienţa şi notorietatea de care te bucuri astăzi? Toată lumea, americani şi români, îmi spune că am făcut enorm de multe în ultimii opt ani, într-o ţară şi o limbă nouă. Eu nu am neaparat senzaţia asta, poate pentru că am vrut mai mult. Mereu vreau mai mult. Am idealuri pe care mulţi le consideră imposibil de realizat pentru cineva care vine dintr-o ţară/cultura mică, aşa cum este România.
Dar eu nu judec aşa, eu mă consider egala celor de aici şi am refuzat, întotdeauna, să fiu prizoniera unui anume complex de inferioritate prezent printre scritorii români, care ajunge să ia masca unuia de superioritate şi să-i izoleze de competiţia globală. Nu cred că trebuie să aşteptăm să fim validaţi de Occident, de USA sau de culturile mari.
Cred că pur şi simplu trebuie să fim noi înşine şi să spunem ce avem de spus. Eu asta fac. Cu mai mult sau mai puţin succes, asta e relativ, pentru ţine de sistemul de referinţă de unde priveşti. Dacă privesc dinspre Hollywood, spre exemplu, ce fac eu este minor. Dacă privesc dinspre Romania, este major. Dacă privesc dinspre New York, este normal, este ceea ce face un dramaturg profesionist, recunoscut ca fiind bun şi profesionist.
În câteva dintre piesele tale, ‘Lenin’s Shoe’, ‘Waxing West’ şi ‘Aliens with Extraordinary Skills’, abordezi situaţii şi personaje controversate şi adesea neaşteptate. Surprinzi tineri din ţări în tranziţie, confruntaţi cu provocările imigrării şi a identităţii personale, dar şi interacţia cu cei din generaţia lor marcaţi uneori de neadaptări relaţionale, produse ale societăţii americane. Crezi că există un echilibru până la urmă, între cele două societăţi atât de diferite? Da, eu cred în umor. Cele mai tregice experienţe, reflectate cu un dram de detaşare, imaginaţie şi umor, ajung mai uşor la inima şi creierul spectatorilor. Bineînţeles, cred că există un echilibru. Lumea devine din ce în ce mai globală, graniţele încep să se şteargă, şi, mai devreme sau mai târziu, vom "imigra" cu toţii în cyberworld, în lumea virtuală. Glumesc!
Ce poţi spune despre experienţa de a lucra cu actori americani, receptivitatea publicului şi a criticilor de acolo la metamorfoza unor idei atât de subtile? Actorii americani au o disciplină a lucrului impresionantă, care mă stimulează şi mă obliga. Îmi place mult să lucrez cu ei, întotdeauna prin întrebările pe care le pun şi jocul lor inteligent mă ajută să-mi perfecţionez piesa. Datorita lor, pot vedea dacă ceva nu merge, dacă o scenă nu are destulă tensiune dramatică şi mă duc acasă şi o rescriu sau o cizelez. Asta se poate face pentru că dramaturgul este prezent la repetiţii în SUA, pentru premiera naţională a piesei.
Ai reuşit să te impui ca un advocate al societăţilor din estul Europei recente în relaţia lor cu lumea americană şi contrastele culturale care apar. Mai multe dintre cărţile tale de teatru şi poezie sunt publicate, piesele tale sunt jucate în SUA şi Europa, ai primit câteva premii importante. Care sunt reperele inspiraţionale astăzi şi cauzele pe care le susţii? Cred că nu trebuie să fim demonstrativi, imaginea României, de care se vorbeşte atâta, se clădeşte prin suma individualitatilor celor care se consideră români. Mai important, mi s-ar părea să ne susţinem cu adevărat unii pe ceilalţi, cum fac cei din alte comunităţi şi să învăţăm să ne recunoaştem, sprjinim şi valorificam valorile.
De fiecare dată când mă întorc în Romania, aştept să se întâmple asta şi nu prea se întâmplă, decât cu excepţiile de rigoare. În general, lumea vrea să-i ajut să fie promovaţi în SUA, majoritatea au impresia că eu am reuşit pe căi "oculte" şi că dacă ar avea şi ei acea şansă, ar reuşi mai bine decât mine. Aş vrea să fiu valorificată într-un mod natural, profesionist. Este ciudat, spre exemplu, că piesele mele nu se joacă în România.
Sistemul din SUA este de aşa natură, că o piesă bine primită off-Broadway, cu cronici bune, îi stimulează pe ceilalţi producători să-ţi comande/plătească o nouă piesă. Primesc astfel de propuneri de la teatre din SUA, Mexico, Suedia, dar nu primesc din România. Nici nu ştiu cum să interpretez asta. Mi se jucau mai multe piese acolo când eram critic de teatru şi regizorii erau mai interesaţi de interacţiunea cu mine.
Crezi că procesul migraţiei ne creează probleme de identitate? Suntem blocaţi între fascinaţia succesului şi a progresului rapid din marile metropole şi nostalgia vieţii ‘neo-burgheze’ tipic europeană? Cred că romanii sunt blocaţi la graniţa pe care o menţionaţi. În România încă mai predomină o nostalgie a vieţii neo-burgheze, combinată cu o stare "harematică" de tip oriental, unde carierele se clădesc pe multe alte criterii decât cele strict profesionale.
Ai simţit vreodată nevoia să te exprimi în limba ta, pentru publicul tău? Exista un ‘cod cultural’ specific românesc? Da, încă mai scriu în română şi mi-e dor să o fac într-un mod constant. Probabil am să mai contribui cu rubrici de eseistică teatrală, pentru că astea mi-au fost oferite. Am să scriu şi piese în limba română, dacă sunt comisionată.
Care sunt câteva dintre lucrurile tale favorite sau care te reprezintă, de la un loc anume până la muzica sau ‘idolii’ personali? Curtea-de-Argeş. Iubesc acel oraş. Am copilărit în casa unde a stat şi Urmuz, am fost şi sunt încă influenţată de Eugen Ionescu, avangardişti, dar şi de romancierii de limba engleză D.H. Lawrence sau Henry James, precum şi de dramaturgii americani Arthur Miller, Tennessee Williams, Eugene O'Neill.
----------------------------------
Interviu acordat, în exclusivitate, pentru Strada32.com, comunitate a românilor profesionişti din străinătate, şi evz.ro