Diferențele de tratament între „terorismul islamist” și „terorismul occidental”

Diferențele de tratament între „terorismul islamist” și „terorismul occidental”

Presa și politicienii îi tratează pe jihadiști ca rupți de islam și de comunitatea musulmană, în vreme ce teroriștii albi sunt etichetați ca adepți ai lui Trump.

Un editorial al lui Gilles-William Goldnadel pentru Le Figaro.

Comentariile mediatice și politice despre ultimele două masacre care au avut loc în Statele Unite, unul la El Paso, celălalt la Dayton, merită cu siguranță un articol. Ele arată încă o dată diferența de tratament între terorismul islamic și ceea ce ar putea fi numit terorismul occidental.

Pentru a caracteriza geometric această situație, se poate evoca o completă lipsă de paralelism a formelor. Dacă vrem să caracterizăm din punct de vedere moral această asimetrie, am putea-o numi injustiție.

Ne puteți urmări și pe Google News

Când este vorba de un act de terorism islamic, atenția principală și reflexul sistemului mediatic sunt de a nu amesteca autorul musulman al faptelor cu coreligionarii săi, cu religia sa și în general cu islamul coranic. Această intenție lăudabilă este în majoritatea cazurilor inutilă, căci marea masă a ziarelor se feresc să-i pună în aceeași oală pe jihadiști cu musulmanii sau arabii.

Mai mult, printr-un straniu supraconștient lexical, fără îndoială criticabil, responsabilii politici se feresc să lipească epitetul „islamic” sau chiar pe cel de „islamist” pe terorismul sângeros care se revendică a fi în numele Profetului. În mijlocul ororii și în ciuda mâniei populare, anumiți politicieni au simțit nevoia să invoce motive economice sau sociologice pentru a încerca să explice inexplicabilul.

Astfel, de exemplu, prim-ministrul din vremea respectivă, Manuel Valls, totuși unul dintre cei mai puțin prizonieri ai conformismului fricos, a crezut de cuviință că trebuie să evoce un „apartheid social și etnic” în suburbiile franceze.

Cu ocazia atentatelor sângeroase din Franța, comise în majoritate de străini sau indivizi proveniți din imigrație, ziarelor sau partidelor politice, chiar celor mai de dreapta, nu le-a venit ideea de a considera că François Hollande are vreo responsabilitate fie și indirectă în aceste atentate, deși politica sa migrațională era criticată pentru slăbiciunea sau ineficiența sa.

Să comparăm acum comentariile despre recentele atentate americane. Mai întâi, nici o reținere lexicală. Nici o teamă de amestec rasial. Ziarele din ambele părți ale oceanului au știut să spună lucrurilor pe nume: un terorist alb de extremă dreaptă.

În schimb, după cunoștința noastră, nici un Manuel Valls american sau european nu a încercat vreo motivare economică sau sociologică pentru a explica inexplicabilul.

Printr-un paralelism al formelor, un temerar inoportun ar fi putut totuși pleda ceea ce nu se poate pleda în legătură cu oroarea rasistă; declasarea „micilor albi” sau rasismul disprețuitor anti-alb al apărătorilor nevrotici ai minorităților.

Tot de ambele părți ale oceanului, nu au ezitat să-i pună pălăria de texan rău lui Trump, care totuși a condamnat fără ambiguitate masacrele și ura.

În Statele Unite, o dată în plus, numeroși democrați nu au ezitat să-l prezinte ca pe veritabilul vinovat. În Franța, un jurnal vesperal – ferindu-se totuși să îl acuze direct că este responsbil pentru masacru – nu a ezitat să scrie: „Dl Trump s-a lansat în supralicitări de dreapta care frizează pe alocuri fascismul, mai ales atunci când vezi modul în care exacerbează ura partizanilor săi celor mai extremiști.”

Dincolo de diferența de apreciere, se constată și o diferență de tratament privind legăturile dintre fapte. Mai întâi, președintele american este considerat implicit ca responsabil pentru crimele în masă din cauza numărului lor și a folosirii armelor de foc.

Pentru a relativiza această responsabilitate, vom aminti acest titlul din Slate (Franța) din 2016: „Barack Obama, președinte recordman al crimelor din SUA”.

Nu ne amintim totuși ca fostul președinte american să fi fost pus în boxa acuzaților la fiecare masacru.

Apoi, această ocultare incredibilă relativizează și veracitate titlului din ziarul veseral evocat: „America în fața terorismului de extremă dreapta”.

Într-adevăr, nimeni nu a evocat dezvăluirile din Washington Times, respectiv că trăgătorul din Dayton Ohio „se descria pe sine ca un satanist de stânga care o sprijinea pe Elizabeth Warren”. Noi ne vom feri să evocăm un „terorism de extremă stânga”, dar fiind că revendicarea asasinului solitar trebuie luată cu multă precauție.

În acest stadiu, vom remarca și că pista psihiatrică, deși este un aspect cvasi-obligatoriu în atentatele islamiste, nu este niciodată evocată în materie de terorism occidental.

Să ne amintim de norvegianul Brevik, nebun cu acte, în cazul căruia presa a exploatat jrunalul acestuia pentru a scoate responsabili câțiva occidentali care erau pomeniți aici.

O altă particularitate a tratamentului de care a avut parte masacrul din Statele Unite: minciunile denunțate tardiv. Cum ar fi cea – repetată la nesfârșit, că asasinul din El Paso scrisese numele lui Trump cu focuri de armă. Termenul fake news, de care presa este atât de avidă, nu a fost utilizat de această dată.

Pe 5 august, Clementine Autain (parlamentar, comunistă și feministă) a fost invitată la un post de radio. De la început, reporterul îi ridică mingea la plasă fără jenă: „Considerațio că președintele Trump este responsabil pentru atentatele din Statele Unite?”

Răspunsul a venit categoric: „Există o legătură între ideologia care a provocat acest atac împotriva hispanicilor și afirmațiile suprematiste făcute cu regularitate de președintele american”.

De vreme ce deputata nesupusă se consideră în drept să afirme această corelație, reporterul ar fi fostîndreptățit să o întrebe dacă nu există și „o legătură” de ordin ideologic între atentatele islamiste din Franța și spriinul său permanent pentru radicalismul islamic, clientelismul său, participările la mitinguri alături de Tariq Ramadan (intelectual islamist) și dorința sa de a vizita turiști ucigași de evrei în închisorile lor.

Însă această întrebare nu a trecut prin mintea asimetrică a ziaristului.

Dacă dorim să găsim o explicație pentru această lipsă de paralelism, pista anti-occidentalismului nevrotic nu ar fi cea mai greșită.