Avea o mătușă româncă, figură extravagantă și extrem de afectuoasă, care o răsfăța și o cadorisea de cîte ori o vedea. Discutînd despre ea, la un moment dat, cu tatăl său, Charlie Chaplin i-a mărturisit că el are o optime de sînge românesc (pentru că o bunică după mamă ar fi fost româncă), așa că și ea, fiica, are o șaisprezecime de sînge românesc. Geraldine a adăugat că, de cîte ori se rănea în copilărie și îi curgea un pic de sînge, se speria ca nu cumva să curgă șaisprezecimea românească, pentru că tare o mai iubea pe mătușa aceea. Povestea este, desigur, frumoasă și copilăreasca grijă a prezervării sîngelui românesc este tușantă. Doar că, mă tem, faimoasa fiică a și mai faimosului tată ar putea comite, nevinovat, confuziunea care rănește cel mai mult pe români: rom cu român. Zic, poate! Pentru că, deși nu am putut depista în micile mele cercetări o linie de ascendență românească pe linie maternă, ceea ce știm, însă, cu certitudine este că Chaplin avea sînge țigănesc după mamă. Chiar dacă nu știu ce să credem despre românitatea lui Chaplin, mărturia fiicei sale fiind, totuși, o probă grea, știu sigur că Chaplin a avut de-a face direct cu un român într-una dintre cele mai încurcate afaceri ale vieții sale.

În 1947, agențiile de știri ale lumii anunțau că, pe rolul instanțelor de judecată americane, a apărut un proces cu un potențial de scandal uriaș. Charlie Chaplin era dat în judecată pentru plagiat! Un anume Konrad Bercovici îi cerea lui Chaplin 500.000 de dolari pentru că, în filmul „Dictatorul” din 1940, Chaplin ar fi folosit ideea sa fără să recunoască și fără să-l retribuie. Dacă lucrurile ar fi mers mai departe cu un proces și Bercovici ar fi pierdut, probabil că nimeni nu-și mai amintea astăzi incidentul. Dar, Chaplin a preferat să negocieze în afara Curții o sumă pentru ca Bercovici să-și retragă acțiunea. Chaplin a plătit 95.000 de dolari și Bercovici a retras acțiunea. Chaplin, care a negat vehement că ar fi plagiat „Dictatorul”, a spus că a plătit banii pentru că era într-un moment dificil al relației sale cu țara adoptivă, Statele Unite, că opinia publică americană, ca și presa, era incitată din rațiuni politice împotriva sa (ceea ce era adevărat!) și că nu vroia deloc să agraveze acea situație cu un proces de acest gen, care ar fi durat și i-ar fi dăunat oricum s-ar fi terminat.

Toate datele confirmă ceea ce spune Chaplin – genialul cineast chiar era într-un asemenea moment în 1947. Dar, cine era Bercovici? Născut la Galați în 1882 într-o familie de negustori evrei, Konrad Bercovici a copilărit în mediul cosmopolit care alcătuia, la trecerea dintre secole, porturile Dunării de Jos. Faptul că tatăl său se îndeletnicea, printre altele, și cu comerțul cu cai, l-a pus pe copilul Konrad Bercovici în contact cu lumea fascinantă a țiganilor nomazi, ceea ce i-a marcat imaginația și sensibilitatea pentru toată viața. Konrad Bercovici, de copil, deprinsese de pe străzile copilăriei sale unde se juca cu copii de toate naționalitățile, să vorbească grecește, turcește, rusește, franțuzește și nemțește.

Cînd a împlinit 11 ani, tatăl său a murit, din cîte spune Bercovici în memorialistica sa, urmare a unor frămîntări anti-semite locale. Așadar, a plecat cu restul familiei din Galați, a străbătut Europa, și a ajuns la Paris. Taman la timp ca să prindă la fața locului toate frămîntările afacerii Dreyfus. Aici a crescut, a studiat și s-a căsătorit cu Naomi Librescu, artist plastic. Împreună au trecut oceanul, mai întîi în Canada, apoi s-au stabilit în Statele Unite. Bercovici a lucrat de toate, inclusiv ca jurnalist. A scris pentru diverse reviste ale timpului și a trecut la proză, tratînd cu predilecție teme specifice lumii țiganilor. Creații ale lui Bercovici se pot găsi în antologii ale celor mai bune producții de proză scurtă americană din anii 1920. Boemia și sălbăticia frustă a țiganilor zugrăviți de el în culori idilice este, o spun ca unul care i-a citit cîteva povestiri, emoționantă chiar dacă puțin verosimilă. Fără să fie un mare scriitor sau măcar un scriitor interesant, el este, însă, un scriitor bun în registrul mediu al prozei. Abia mai interesante sînt reportajele sale, gen în care chiar a produs ceva valabil și mărturie principală e cartea sa despe grupurile etnice din New York.

În orice caz, Bercovici a început să frecventeze mediile artistice americane ale timpului și a cunoscut, mai bine sau mai puțin, feluriți oameni care, azi, sînt statui, precum Hemingway, care îl pomenește pe Bercovici în cîteva scrisori către Scott F. Fitzgerald ca pe un amic comun sau Theodore Dreiser. S-a apropiat și de mediile hollywoodiene, devenind chiar prieten cu Charlie Chaplin.

Există probe scrise și mărturii colaterale care indică faptul că, întra-devăr, la un moment dat, prin a doua jumătate a anilor 1930, Bercovici a discutat cu Chaplin despre un proiect cinematografic. Chaplin vroia să facă un film care să se petreacă în lumea țiganilor nomazi din estul Europei. Să fi fost glasul sîngelui? Mediul țigănesc sau mediul similar, nomad, fusese deja explorat de Chaplin în cîteva dintre filmele sale și îl atrăgea în continuare. Bercovici care, cum am spus, asumase un fel de specialitate a acestui gen de povestiri, l-a vizitat pe Chaplin de cîteva ori, a fost invitat la petrecerile sale și a petrecut în mai multe rînduri cîteva zile la cineast acasă. Legătura lor e certă și Chaplin nu a negat-o.

La un moment dat, văzînd că Chaplin tot refuza capricios ideile lui, dar continua să-i ceară altele, Bercovici a speculat cumva „off the topic”, pe o temă care făcea deliciul multora pe ambele maluri ale Atlanticului în acea vreme și anume asemănarea fizică dintre Charlot și Hitler cu mustața ca element central. Bercovici susține că i-ar fi dat lui Chaplin, într-o dimineață, cu ocazia unui mic dejun pe care îl luau chiar în locuința acestuia din Hollywood, o schiță a unui subiect în care un frizer evreu din Germania, om obișnuit și complet neinteresat de politică, dar care seamănă cu Hitler ca două picături de apă, trece prin diferite întîmplări.

Frizerul este supus unor abuzuri antisemite din partea hitleriștilor din orașul său, ajunge chiar în lagăr ori este dus spre lagăr cînd un nazist, care îl văzuse pe Hitler în realitate, le spune camarazilor săi că l-a recunoscut pe Furher. De aici, încep o grămadă de peripeții dulci-amare pentru bietul om. Schița pe care a scris-o Bercovici pentru Chaplin nu doar că așeza baza epică a filmului „Dictatorul” din 1940, dar conținea și multe detalii, inclusiv gaguri care seamănă izbitor cu cîteva dintre cele știute din film: dansul lui Hitler cu globul pămîntesc, discursul nebun într-o limbă păsărească pe care să nu o înțeleagă nimeni, înfruntarea în vanitate cu Mussolini etc.

Deși inițial a fost prins de idee, Chaplin a declinat și acest proiect după ce, susține Bercovici, s-ar fi consultat cu un misteris prieten din Washington care i-ar fi spus că nu e momentul să facă un asemenea film. Războiul nu începuse și sentimentele americanilor pentru Hitler, intense altfel, erau destul de împărțite. Pînă la urmă, fără să-l mai consulte vreodată pe Bercovici, Chaplin a făcut totuși filmul, cîțiva ani mai tîrziu.

Mă grăbesc să spun că această controversă nu umbrește deloc geniul lui Chaplin și nici nu diminuează cumva valoarea „Dictatorului”. Filmul, așa cum îl vedem astăzi, este o creație chapliniană 100% și nu se poate pune la îndoială că, fără geniul lui Chaplin, acest film, așa cum îl știm, nu ar fi existat. Povestea lui Bercovici, asociată cu decizia lui Chaplin de a nu continua procesul, poate arunca anumite umbre asupra paternității ideii filmului. Ciudat este și că Bercovici a așteptat șapte ani ca să înceapă procesul. În orice caz, ceea ce vreau eu să spun aici este că cel puțin o întîlnire a lui Chaplin cu un român nu a fost chiar fericită.

 

Te-ar putea interesa și: