În vara aceasta, cum o fac de câţiva ani buni, am mers în vacanţă în România. Nu vă grăbiţi să mă lăudaţi cât de patriotard sunt, căci ce fac e un lucru absolut normal. Dacă eram francez, mergeam în Franţa. Faptul de a te naşte într-o ţară sau alta, într-un teritoriu sau altul, este un eveniment ce are loc de mii şi mii de ani, şi deci nu e nimic eroic în asta. M-am dus mai ales să îmi văd părinţii, fiul şi nepotul, prietenii şi alţi români buni, căci de cei răi a avut grijă televiziunea să-mi aducă mereu în prim plan, parcă lăudându-se cu ei.
Mircea Tămaş
Părintii mei, alături de atâţia alţi părinţi, sunt din categoria celor „defavorizaţi de soartă”. Adică sunt pensionari care, datorită unei educaţii proaste primite în timpul regimului moşieresc, nu au ştiut să se descurce în viaţă, nu au ştiut aşadar să mintă sau să accepte mită şi nu au învăţat să îşi îndoaie spinarea. În consecinţă, au ajuns la bătrâneţe, la vârsta „frumoasă” de 80 de ani, săraci şi uitaţi de o anume faţă a României.
Dar să nu ne ascundem după degete. Defavorizat de soartă sunt şi eu, la fel ca mulţi alţii care au emigrat din România. În comparaţie cu toţi oamenii normali din Europa care nu au fost nevoiţi să îşi părăsească ţara, noi (sau o mare parte) din cei veniţi în Canada suntem nişte defavorizaţi.
Şi indiferent cât de bine ne-am rezolvat în ţara de adopţie, indiferent cât de drăguţă este Canada cu imigranţii, rămânem defavorizaţi. Într-un interviu, la televiziune, am fost întrebat de ce am plecat. Şi am răspuns că eu, ca român bun, nu puteam să mai stau alături de acei români răi care au luat ţara în arendă şi o violează cum vor.
Mă tem că acest răspuns nu a plăcut prea tare. Oricum, de fiecare dată când mă duc în România iscodesc în apartamentul părinţilor, cu gândul să aflu ce s-a mai stricat, de ce ar mai avea nevoie. Şi în fiecare an îi ajut şi eu cum pot, ba cu un cuptor cu microunde, ba cu un radio cu ceas deşteptător, ba cu altele.
Anul acesta i-a venit rândul „dispozitivului electronic de declanşat gătitul”. Aţi priceput la ce mă refer: este vorba de aprinzătorul electric ce face scânteie şi îşi permite să aprinzi ochiul de aragaz mai civilizat decât cu chibritul. Tata avea unul de pe timpul lui Mihai Viteazul, care trebuia întâi lovit în tăblia aragazului şi apoi dus iute la ochiul în nevoie de flacără. Mă rog, o procedură complicată a cărui mare meşter era el şi numai el.
Aşa că m-am hotărât să-i fac felul instrumentului antedeluvian şi să cumpăr unul nou. Cum astăzi şi în România „se găsesc de toate”, cum zice sloganul popular, nu a fost problemă să cumpăr unul. Am venit entuziast cu aprinzătorul cel nou şi chemând toată suflarea să asiste la minunea cea mare am dat să îl folosesc.
Numai vezi drăcie, instrumentul a fost proiectat în două ipoteze: sau aragazul este unul în miniatură ce poate fi mutat lângă aprinzător sau aragazul are o priză lângă ochi. Ar fi fost de preferat câte o priză lângă fiecare ochi. Cordonul electric al instrumentului era mult prea scurt. Evident că cei care îl făcuserã au socotit să mai ciupească nişte bani şi să scurteze cordonul, la mii de aprinzãtoare câştigând şi ei un ciubuc.
Nu m-am enervat cum ar fi fost de aşteptat, căci eram în vacanţă. Am înţeles că din nou am fost tras pe sfoară şi am acceptat, având în vedere că eram deja un „defavorizat” şi nu mai puteam fi mai defavorizat. Era vremea prânzului, dar insuccesul mă rodea drept în centrul inimii.
Aşa că am lăsat familia să se pregătească de prânz şi eu am zbughit-o să cumpăr un prelungitor adecvat, adică un simplu cordon ca cele ce pe care le găseşti cu un dolar la orice "Convenient store". Nu era mare brânză. Doar în România acum se găseau de toate. Doar stomacul mi-a protestat cu gândul la masa bună ce era deja pregătită. Dar încăpăţănarea mea a fost mai tare. Am alergat ca vântul şi ca gândul prin vreo cinci magazine de electrice şi în fiecare am găsit aceeaşi situaţie: singurele prelungitoare ce se vindeau erau cele sofisticate cu trei sau cinci prize, cu pământare, etc.
Acelea care costau cel mai scump. Am înţeles pe dată ideea. Era asemănătoare cu aceea de a vinde aprinzătoare aproape fără cordon electric. Păi prelungitorul simplu aducea bani puţini şi nu renta să vinzi. Am stat şi m-am întrebat cum de rentează în Canada? Sau în Statele Unite? Unde se zice că nimeni nu dă nimic pe om, ci au în gând numai profitul. În fine, am încercat în disperare un ultim magazin. Vânzătoarea, şezând pe un scăunel, citea o carte.
Nu m-a privit, nu eram nimic nou pentru ea: doar un cumpărător ca atâţia alţii. Am întrebat-o de prelungitorul cel simplu şi i-am explicat cu detalii ce voiam. „Nicio problemă”, mi-a răspuns ea ridicându-se alene de pe scaun. „Puteţi cumpăra un cordon şi un stecher şi vă faceţi un prelungitor”. Genial. Do it yourself! Exact ca în Vest. La fel ca miile de canadieni care zi de zi se reped la "The Home Depot" ca să cumpere materiale şi să meşterească singuri, românii aveau posibilitatea să-şi construiască una-douã propriile prelungitoare.
„Păi eu nu vreau să-mi fac unul, eu vreau să cumpăr unul”, am obiectat în total dezacord cu lozinca „do it yourself”. Vânzătoarea a dat a lehamite din mână şi s-a întors la scaunul şi la cartea ei. Nici nu mi-a răspuns.
Sursa: Observatorul