Destinul unui campion pursânge. Marian Drăgulescu a ales gimnastica din joacă. Iar jocul i-a adus medalii, faimă și un venit pentru toată viața

Destinul unui campion pursânge. Marian Drăgulescu a ales gimnastica din joacă. Iar jocul i-a adus medalii, faimă și un venit pentru toată viața

Dacă e să te iei după anii petrecuți în sportul de performanță, e un om ajuns la vârsta senectuții. Numai că are doar 36 de ani. O cifră mare pentru un gimnast. Și 29 de medalii, europene, mondiale și olimpice. O cifră enormă pentru orice sportiv

E om în toată firea, dar principala sa ocupație e să se dea tumba, să sară, să se rostogolească, să facă șpagatul sau sfoara, în cele mai ciudate moduri. Și, pe deasupra, primește, pe lângă aplauze și medalii, și bani pentru asta. Nu e artist de circ și nici contorsionist. Are patru operații la o gleznă și spinarea nu îi e tocmai în regulă. Când era mic se visa Bruce Lee, dar a ajuns în breasla Nadiei Comăneci. La aproape 36 de ani, alți ca el sunt pensionari cu acte în regulă. Marele ghinionist de la Olimpiada de la Rio de Janeiro încă mai vrea și zice că mai poate să facă ce îi place mai cel mult. Vrea singura medalie care îi lipsește din palmares. Aurul olimpic! Va avea aproape 40 de ani la Jocurile Olimpice de al Tokyo. Marian Drăgulescu sfidează timpul și merge mai departe

„Am fost mai bun ca japonezul care a luat bronzul!”

A câștigat patru medalii la Campionatele Europene din 2004, a luat bronzul cu echipa, la sărituri, la Olimpiada de la Atena, în 2004. Tot acolo ai luat argint la sol și bronz la sărituri. În 2005, ai luat aurul la sărituri la Mondialele de la Melbourne. În total, în toată cariera ta, am numărat 15 medalii de aur, două de argint și cinci de bronz. Am ratat ceva important? Marian Drăgulescu râde, flatat: „Am, așa: trei la olimpiadă, zece la mondiale și 16 la europene. Ies 29! Ai ratat șapte bucăți!”.

Ne puteți urmări și pe Google News

Intrăm direct în subiectul care îl doare cel mai tare. A fost foarte aproape de un bronz la sărituri, la Rio de Janeiro. Delimitarea între el și cel medaliat, l-a dezavantajat. Consideră că avut ghinion sau celălat sportiv a fost mai bun? Nu e modest deloc, și îi șade bine: „Nu! Cred că am fost mai bun ca japonezul! Eu am avut sărituri mai dificile și am plecat din start cu un avantaj de două zecimi!”. Spune că la a doua săritură a avut o aterizare mai bună ca a concurentului nipon. Oftează: „Corect ar fi fost, cel puțin, să luăm medaliile amândoi, dacă nu eu singur!”.

Se visa Bruce Lee, dar nu i-au plăcut karatele

Gimnastul povestește, cu amărăciune, că i s-a mai întâmplat să piardă la mustață. Anul trecut, la Mondialele de la Glasgow, a pierdut aurul la cinci sutimi. La fel și la Europenele de anul ăsa, de la Berna. Se gândește, măcar un pic, la retragere? „Nici gând! La anul vreau să particip la Europeanul de la Cluj, primul organizat în România! Normal că vreau și medalii!”.

Băiețeii, când sunt mici, vor să se facă aviatori, pompieri, polițiști, militari sau marinari. Cum de a ales gimnastica? În principal, mentalul colectiv asociază această disciplină cu un sport mai degrabă feminin. Așa e? Pe Marian îl umflă râsul: „Mă uitam la filme cu Bruce Lee și Chuck Norris și la western-uri. Tata m-a dus la karate și, culmea, nu mi-a plăcut deloc! Aveam șase ani și jumătate...”.

A văzut gimnastica la fel ca pe o joacă

Și, atunci, cum a ajuns Drăgulescu să facă gimnastică și nu fotbal, de exemplu? Că a prins din plin „Generația de aur” cu: Hagi, Ilie Dumitrescu, Gică Popescu etc. Care a fost declicul? Se amuză: „Păi, nu am ales eu… A venit la școală un antrenor de gimnastică și m-a selectat. Habar n-aveam io cu ce se mănâncă gimnastica... Da’ voiam să scap de karate! Nu-mi plăcea că nu era distracție și io voiam să mă joc cu copiii, iar la gimnastică, în primele șase luni chiar a fost o joacă! Săream în groapa cu bureți, mă dădeam tumba, o joacă!”. Și fotbalul? „Mai mult în fața blocului printre mașini. Le faultam des!”, se distrează marele nostru gimnast.

Acum vreo 40 de ani, copiii fredonau un cântecel cu refrenul: „Nadia la paralele și Dan Grecu la inele...”. Îl știe și el? Habar n-are. Atunci, care sunt idolii lui în gimnastică? „Evident Nadia Comăneci, ca brand de țară, sport și tot ce vrei! Iar la băieți: Marius Urzică, rusul Alexei Nemov și spaniolul Gervasio Deferr!”.

28.000 de euro pentru locul patru la Olimpiadă

Autoritățile, adică oficialii de la COSR, au promis premii importante pentru medaliații de la RIO: bani, o mașină... Am văzut că s-au dat și locuri de veci? Sportivii care nu au câștigat o medalie ce primesc? Ce a de primit pentru locul patru? Dă din umeri, oarecum jenat de întrebare: „14.000 de euro, care au fost dublați… În total 28.000 de euro”. E mult, e puțin? „E foarte puțin, dacă stai să te gândești că suntem printre cei mai buni sportivi din lume! Fiecare în domeniul său...”. Spune că în America banii cei mai mulți nu vin din competiții, ci din ascocierile cu branduri celebre, pentru publicitate: „La noi nu se prea mișcă lucrurile așa!”.

FOTO: ^ Marian și-a prezentat medaliile de argint câștigate la Berna, la sol și sărituri

Ponor versus Halep

Înainte de plecarea la Rio a criticat-o pe Simona Halep. A spus: „Onoarea de a duce tricolorul trebuie să-i revină lui Ponor și nu celei care a câștigat cei mai mulți bani și nu a adus nicio medalie”. Ea n-a reacționat. Își mai menține declarația, că, uite, face istorie în tenis? Se crispează, un pic: „Vorbeam de Olimpiadă și de performanțele aduse până în momentul de față. Consider că cel mai îndreptățit să ducă drapelul României trebuie să fie cel mai performant! Iar Ponor era «cea mai cea», de trei ori campioană olimpică și de «enșpe» ori campioană europeană!”. Marian Drăgulescu nici măcar n-a pronunțat numele Simonei Halep!

A renunțat la pensia viageră de 6.000 de lei, să facă performanță

A meritat cariera pe care a făcut-o? Este mulțumit de latura financiară? Ce venituri are? Cum e cu renta viageră? Se declară mulțumit de munca sa: „Da! Am fost un tip norocos, că am câștigat multe medalii. Aproape n-a fost an fără vreuna!”. Pe de altă parte, mărturisește că riscul a fost mare: „Dacă luam, în 25 de ani de gimnastică, o singură medalie, nu, nu merita deloc! Și sunt sportivi care au muncit și n-au reușit...”. La un moment dat s-a retras, vreo doi ani și jumătate. Renta sa viageră era de 6.000 de lei. Bunicică! Și, totuși, s-a întors! „Am renunțat la banii aceia ca să fac performanță. Normal, veniturile mele sunt mai mici. Poate 70% din cât aș fi luat dacă mă <>… Dar fac ce-mi place și știu că sunt bun!”.

„Mi s-au rupt pantalonii în fund!”

S-a tot scris și spus că au fost probleme cu echipamentul primit la Olimpiadă. Așa de prost a fost? E sincer: „Da! Mie mi s-au rupt pantalonii între picioare! S-au făcut găuri. Da’ să nu puneți asta în titlu... Nu cred că e vreun sportiv român să nu fi avut probleme cu echipamentul...”. O medalie de aur, una de argint și trei de bronz, din care una retrasă, la haltere pentru dopaj. E cea mai slabă performanță a României la o Olimpiadă din ultimii 70 de ani. E limpede că ceva merge rău. Cum vede îndreptarea? Sunt soluții? „Sunt multe, da’ nu se face nimic... Ne trebuie mai multe baze sportive. Iar cele pe care le avem trebuie modernizate. Asta dacă vrei profesioniști!”. Spune că, din punctul său de vedere, trebuie motivați mai bine sportivii: „Dacă ai performanță ai și modele de urmat!”.

Un dopping cu omletă țărănească. Fără pâine

Există dopaj în gimnastică? Se încordează, un pic, mușchii pe el: „Au fost câteva cazuri... Știm cu toții ce i s-a întâmplat Andreei Răducan, de la o pastilă de nurofen.... Sunt întâmplătoare”. Povestește că pe unul l-au prins că a fumat marijuana și pe altul că a prizat cocaină: „Da’ nu ca să se dopeze, ci așa, la distracție, la discotecă... Dar e normal să se ia măsuri. Un sportiv care a greșit trebuie penalizat. Să plătească!”. Marian Drăgulescu s-a dopat, ieri, în fața noastră! Cu o omletă țărănească, fără pâine și o cafea cu lapte.

Ce viitor are gimnastica românească? La fete e dezastru... Și nici la băieți nu e prea roză situația... E conciliant: „România nu e singura țară cu un așa declin. Au fost și alte țări...”.

Superstiții și orgoliu

Are Marian Drăgulescu superstiții? Că în orice meserie sunt… Dar colegii săi? Cum se motivează înainte de concurs? Îl umflă râsul din nou. Spune că are superstiții, dar terapeutice: „Îmi place să fac o baie fierbinte... Poate fi o superstiție, dar e un mod de a mă face mai elastic. Mai port și niște mănuși, chiar și vara, da’ tot ca să-mi mențin calde încheieturile”. Atât!? Se strâmbă de râs: „Nu mănânc ciorbă înainte de concurs! Își dai seama ce-ar ieși...”. A renunțat de vreo trei ori la sport și a revenit repede. De ce s-a retras și de ce a revenit? „Mda… M-am lăsat șase luni, în 2005, tot atât în 2008, și doi ani și jumătate ultima oară... Mi se părea că nu pot continua... E ca atunci când mănânci ani de zile felul de mâncare preferat. Până la urmă ți se taie... Da’, după un timp, îl vrei înapoi!”. Motivul pentru care a revenit în 2015 a fost mai mult orgoliul. „Nu obținusem singura medalie care îmi lipsea din palmares: aurul olimpic!”.

„Am fost un sportiv complet!”

Spre deosebire de gimnastica feminină care are patru probe, la băieți sunt șase: cal cu mânere, paralele, sărituri, sol, bară fixă și inele. Marian Drăgulescu e expert în sărituri. Asta a vrut să facă sau așa s-a nimerit? Care probă o consideră cea mai grea și care cea mai spectaculoasă? Se înfoaie, mândru: „În primul rând eu am fost un sportiv complet! Pe toate aparatele!”. Așa este. Prima medalie de aur a luat-o, la un „European”, la cal cu mânere. Tot atunci, în 1998, a mai luat trei: bronz la sărituri, argint la sol și bronz pe echipe: „Solul și săriturile mi-au plăcut de mic. Astea sunt pentru mine cele mai spectaculoase! Dar cel mai greu aparat e cel în care evoluezi cel mai mult!”. I-a plăcut și la inele, dar recunoaște că: „Durerile de la umeri erau mai mari decât plăcerea…”. La aproape 36 de ani a depășit maturitatea sportivă. Continuă sau se retrage? Poate a venit vrremea căsniciei și a copiilor... Soția sa, Corina ce spune? „Ne susținem reciproc. Suntem căsătoriți de șapte ani. Nu, nu mă retrag și ea mă susține! Restul ține de Corina... Îi este puțin frică de nașterea în sine”.