Şi totuşi lui Lili Crăciun nu-i dai vârsta. Pensionară? Hai să fim seriosi! E atât de plină de energie, că emană şi pentru ceilalţi din jurul ei tinereţea-i din suflet. Mi-a propus din capul locului să vorbim cu ”tu”, ca între prieteni. Relaxată vestimentar, ai zice că în secunda următoare va pleca să cucerească alţi munţi. Toate astea îţi dau senzaţia spiritului liber. Şi nu e doar o părere.

”Viaţa mea a avut alte priorităţi”

Am întrebat-o dacă nu-i pare rău că n-a început să publice mai demult. Nu ezită să spună că da. Poate că nimic nu-i întâmplător, în cele din urmă. ”Viaţa mea a avut alte priorităţi. A trebuit să vină pensia ca să mă liniştesc şi să-mi văd de ceea ce mi-am dorit mereu. Să scriu”.

Aşadar scurtă biografie. Se naşte în Fălticeni. Urmează liceul pedagogic în Suceava. Are două facultăţi la activ. Prima, de Filosofie şi Istorie. A doua, în sfera Dreptului.

Ambele în Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. ”Nu mai e cine ştie ce în ziua de azi să ai două facultăţi”, remarca biciuie crunta realitate. 

A fost învăţătoare între 1978 şi 1980. Ştie ce înseamnă destinul unui dascăl care face naveta spre şcolile de la țară. Din 1984 până în 1994 a fost profesor de Istorie. După aceea o găsim în calitate de consilier juridic, iar din 2003 ca notar public. În 2016 trece în categoria pensionarilor.

”Eu nu poleiez limbajul”

Debutul său literar s-a produs în revista liceului. A umplut, în ani, caiete întregi cu inspiraţii. Proză. Poezii. Unele mai sunt şi azi prin podul casei părinteşti. Precum un roman poliţist pe care, probabil, îl va scoate la lumina zilei. 

Îi citesc rândurile, din cărţile publicate, observând atracţia spre concreteţe. Limbajul direct, crede ea, e primorial în a-l prinde pe cititor încă din primele fraze. ”Eu nu poleiez limbajul, ci îl dezbrac. Contează conţinutul, nu ambalajul. Cu multe epitete poţi scoate un eseu bun, dar rişti să-l pierzi pe cititor”. 

Să notăm așadar debutul editorial, în 2015, cu volumul ”Călătoria”. Urmat de ”Menajerele soacrei mele”, la care se adaugă poemele reunite sub titlul ”Între relativ şi absolut” şi, nicidecum ultima, ”Prizonieri ai umbrelor”, tratând suspiciunea unei crime din perioada Securității. A cincea e în curs de apariţie, ”Ucigaşi de inocenţe”, despre traficul de carne vie.

Aşteaptă la rând încă şase cărţi. Vă ziceam de caietele acelea vechi, ale căror file nu mai au răbdare în momentul de faţă. Alte întâmplări s-au cuibărit în scurte povestiri din perioada în care era notar. Că doar foştii ei clienţi veneau nu doar cu dosare, ci şi încărcaţi cu relatări dintre cele mai uimitoare.

 

”Cărţile mele nu sunt fantastice”

Încă o caracteristică, esenţială, a scriitoarei e legată de baza cuvintelor. Venite din ceea ce ea a trăit sau din poveştile de viaţă ale celor cu care s-a intersectat. ”Cărţile mele nu sunt fantastice. Sigur că intervine şi imaginaţia. Dar toate pornesc de la ceva real. În scris contează sinceritatea autorului”. 

Atât de profund e acel ”acasă al ei”, unde i se întorc mereu personajele. ”Acolo unde personajul meu se va duce acasă, întotdeauna va fi acasă la mine. Este cel mai uşor să scriu despre acasă la mine”. 

Activă pe rețelele sociale

Aceasta este, în câteva jaloane doar, Lili Crăciun. Bucovinenaca măritată cu un bihorean, pe care am avut ocazia s-o cunosc din întâmplare. A venit pentru o scurtă perioadă, cu soțul, în apropiere de Bucureşti, să aibă grijă de casa copiilor, cât timp aceştia sunt plecaţi în vacanţă. Altfel, eroina noastră locuieşte, cum zice ea, ”într-un sat lipit de Oradea”. 

Dar parcă ar fi de peste tot făptura ei. Foarte activă pe reţelele de socializare. Asta face ca nimic să nu fie ieşit din comun, având în vedere ce veți afla în continuare despre evoluția sa în anii din urmă.

Povestea unui moment din viața ei

Hai să ne întoarcem, Lili, la prima ta carte, cea care a făcut atât de multe valuri. E despre ceva ce i s-a întâmplat chiar ei, în 1988. Cumplitele chinuri ale unei întreruperi de sarcină. După o metodă empirică. 

Mai era şi teama de închisoare. Pentru că în perioada comunistă femeia gravidă era obligată să ducă sarcina până la capăt. Nu se admiteau avorturile decât în cazuri medicale. 

Angajatele din întreprinderi și din orice alte instituţii erau controlate ginecologic, la anumite intervale. Gravidele intrau în atenţia statului. 

Doctorii îşi riscau, la rându-le, libertatea, în cazul în care ar fi făcut un chiuretaj împotriva politicii de creştere a natalităţii. Tocmai de-asta multe femei încercau să rezolve o sarcină pe care nu o doreau apelând la aşa-numitele babe, şi la tratamente mai degrabă de tip medieval.

Furie și lacrimi

Sunt expresiile interlocutoarei mele. ”Furie” şi ”lacrimi”. A scris, mai întâi pe blogul ei, în 2012, câteva pagini despre ce i s-a întâmplat în tinerețe, De ce tocmai în anul acela ai scris? Pentru că în 2012 are loc o mare manifestaţie a reprezentantelor sexului frumos, la Madrid.

Era în dezbatere un proiect de lege pentru interzicerea avorturilor în Spania şi mii de eşarfe strigau în cor, contrar politicienilor, ”Eu decid!”. Acea imagine răscolește amintirile româncei, făcând-o să îşi scrijelească focul pe tastele calculatorului.

Şi încă ceva i-a produs declicul. După ce intrase pe mai multe grupuri ale dezbaterilor online unde se întorcea pe toate părţile chestiunea întreruperilor de sarcină.

Constatând că mulţi tineri consideră avortul o crimă. ”Nu țineau cont de împrejurările istorice, de necazurile femeilor. Dar se raportau la perioada lui Ceauşescu”, fără ca mulţi să ştie cum a fost atunci, e o tuşă groasă în discuţia noastră. ”M-a durut cel mai mult necunoaşterea dramelor prin care au trecut femeile înainte de 1989”. 

Un ”azi” care nu se vindecă

Lili avea doi copii, încă mici, în 1988. Locuia în Iaşi, încercând să supravieţuiască, împreună cu familia ei. Ştia cum e să stai la coadă de la două dimineaţa pentru un litru de lapte, în faţa magazinului. Cu cartela în mână, pentru restul alimentelor. Şi cum încercai să rezişti iarna în casele friguroase.  

Şi cum te temeai de urechile care ascultau pretutindeni. ”Îți puneai întrebarea ce-i oferi copilul tău. Sunt decizii care pentru multe femei au însemnat moartea. Pentru altele, nesfârşite procese de conştiinţă şi traumele fizice”.

Se dă chiar pe ea ca exemplu al suferinţei care i-a străpuns și trupul, dar în special sufletul. Vorbeşte de ”azi”. Despre acele umbre care nu dispar niciodată…

 

Acel imbold

Nu trece mult şi, după ce scrisese pe blog, e contactată de scriitorul Florin Iaru, care îi spune că povestea este extraordinară şi că ar trebui s-o transforme într-o carte. “Mi-a transmis că scriu chirurgical”. 

Așa face. Se apucă de scris. Paginile o ard. Atât de tare, încât şi în momentul de faţă nu le poate reciti, pentru că o tulbură. Fiecare rostire înseamnă o clipă din cumplita sa experienţă. Dorinţa de a trăi îngemănată cu gândul morții.

Mesaj de peste Ocean

În 2015 ”Călătoria” se materializează sub egida editurii “Eubeea” din Timişoara. Nu va uita niciodată lansarea din 7 octombrie, când au venit atât de mulţi oameni pe care îi ştia doar de pe Facebook. Privise, înainte de eveniment, scaunele goale, iar bărbatul ei se temea că doar aerul va circula pe acolo. “Nu mă cunoştea nimeni”. Şi apoi, dintr-odată, o mare de anonimi. Şi totuşi prieteni. 

E abia la începutul surprizelor. Varianta online a cărții apare şi pe site-ul ”Amazon”, în Limba Română. Un an mai târziu, în 2016, mesaj din America. De la scenaristul Ross Massbaum. Încântat și în același timp înfiorat. ”Mi-a spus că povestea mea l-a tulburat în modul cel mai profund”. 

Nimic întâmplător. Ross e căsătorit cu o româncă. Ea îi atrage atenţia asupra acestei apariţii editoriale, îi şi traduce o serie de pasaje, explicându-i ce s-a întâmplat în România pe timpul comunismului. Spiritul întreprinzător al yancheilor nu așteaptă nicio secundă în plus. 

Un contract care l-a uimit pe juristul român

Lili primeşte oferta unui contract materializat într-un scenariu pentru un serial de cinci episoade. Dar ce contract! Juristul exclamă că nu a mai văzut un document atât de stufos, în 26 de pagini. Se stabilesc amănunte care par fără valoare. Până şi în legătură cu insignele şi steguleţele de promovare. E vorba de procentele care vor reveni celor două părţi din orice asemenea ”fleac”. 

Ai fost în America? ”Nu”, zice ea. S-au văzut doar prin legătura video. Familiarizată repede cu mecanismul de acolo. Scenariştii sunt independenţi. După realizarea materialului, îl prezintă finanțatorilor, dar nu în întregime, doar ca să-și facă o idee. E o industrie cu o serie întreagă de precauții, unde se respectă multe cutume. ”Mi-a cerut cronicile apărute în țară”, și sunt destule, și în reviste culturale, și în bloguri cu tematică beletristică.

Deși nu are încă date certe, știe că se poartă discuții și asupra actorilor care vor juca în film. Mai presus de orice, trebuie stabilit bugetul. ”Sunt multe lucruri pe care nu le cunosc încă în întregime, dar așa sunt regulile la ei”. Entitatea cinematografică interesată va semna un nou contract, şi cu scenaristul, şi cu autorul cărţii. 

Planuri mari

Abia în faza aceea autoarea volumului poate să vadă întregul scenariu. ”Abia aștept să-l citesc”. Domnul Massbaum i-a expediat pentru moment doar partea introductivă. Şi încă ceva important. După ce încheie înţelegerea legată de film, românca va avea nevoie de acceptul producătorului ca să discute cu ziariştii. Pe tema în speţă. Aşa că acum încă este liberă să o facă.

Scenaristul vrea să lege filmul şi de lansarea unei cărţi în Limba Engleză, dar şi a unei piese de teatru. Experienţa îl recomandă şi în film, şi în teatru, şi în televiziune.

Descoperi în activitatea lui, îndelungată, realizarea unor documentare, înfiinţarea unui teatru în Los Angeles, punerea în scenă a zeci de spectacole în New York. Se adaugă proprietatea asupra unei companii de film, după cum rezultă dintr-o biografie disponibilă pe Internet.

A doua debarcare, în Spania

Să ştiţi că izvorul cu întâmplări deosebite în viaţa lui Lili nu se limitează la America. Prima sa carte respiră și aerul Spaniei. 

Maria Liciu, o fostă colegă de liceu, îi cere permisiunea, tot în 2016, să traducă în spaniolă ”Călătoria”. Nu e nicio problemă. 

După care prietena ei îi propune să trimită manuscrisul la o editură spaniolă. Astfel începe colaborarea cu editura ”Tandaya” din Santiago de Compostella. 

Există o procedură preliminară. Rezumatul e publicat pe site-ul Indiegogo. Să se vadă dacă producţia editorială e apreciată de public. Ca şi cum oamenii ar cumpăra în orb, interesaţi fiind de subiect. Rezultatul e mai mult decât satisfăcător. Se atinge cota de 170%. Ca atare, în 2017, e consemnată lansarea, la Madrid. 

Paralele între dictaturi

Nu vin doar mulţi români în momentul acela, fiind atâţia conaţionali ai noştri acolo, dar şi sumedenie de spanioli. Localnicii fac o paralelă între persecuţiile comunismului românesc şi dictatura lui Franco. Eroina noastră primește foarte multe întrebări. Şi din partea celor prezenţi, şi ca oaspete al unor emisiuni de radio.

Contractul cu editura spaniolă e la fel de stufos ca şi cel american. Din nou intră în acţiune juristul, care modifică trei sferturi din documentul acela. Cel mai mult ţine la conţinut. La povestea ei. Nimic să nu se piardă ori să fie transformat din tot ce înseamnă viaţa sa. 

 

Ca-n viață…

Da, sigur, banii, eterna discuție. Pe când demarase sinopsisul cărții sale în Peninsula Iberică, pentru testarea pieței, cineva îi transmite în română, deci mai mult ca sigur un conațional, că nu o să voteze. ”De ce s-o fac p-asta milionară?!”, cam așa fusese exprimarea. 

Ești milionară, Lili? Un fel de râsul-plânsul despre legende și mentalități, oprindu-ne pentru o clipă din dialogul nostru. 

Să vedem o cifră, ca să fim concreți. Când i-a apărut povestea în Spania, tirajul a fost de 500 de exemplare. 

Același volum, în România, s-a apropiat de cota 2.000, ceea ce nu-i deloc rău într-o țară în care tirajele pleacă de la 500 și se învârt în jurul a 1.500 de bucăți. 

În schimb, calculele economice îți arată cât de găurite sunt buzunarele scriitorilor. Ai impresia că iese soarele când apar câteva sute de euro în contul tău. ”Dacă!”…
Cifre, domnule, nu glumă!

Să nu uităm că România e la coada clasamentului în Uniunea Europeană, la cât cheltuiește un om, pe an, pentru o carte. Trei euro. Statistici oficiale! ”Noi citim doar o treime în comparație cu cât se citește în Ungaria”. 

A fost acolo. Colegi de breaslă îi spuneau de tiraje imense, în comparație cu plaiurile mioritice. Auzi dumneata, 5.000 de exemplare pentru o carte de poezii și 15.000 în cazul prozei.

Cât despre America, la timpul viitor se pune încă problema. Când se va face filmul, când vor apărea încasări. Alt ”dacă”. 

O necăjesc. Ei lasă, Lili, când va apărea numele tău în cadrul peliculei se vor găsi destui care să-și imagineze huzurul de la Hollywood. 

Nesfârșitele drumuri, în doi

Doi oameni, o femeie și un bărbat, se urcă în mașina lor și pornesc prin țară. Ea este invitată să-și lanseze cărțile, să vorbească despre personajele sale. ”Două luni am fost plecați de acasă, toamna trecută”, îmi zice scriitoarea. 

Ea și soțul ei. La Iași, la Ploiești, în Negrești-Oaș, Satu Mare, Suceava, Sibiu. Și sunt doar câteva exemple. 

Să vedeți ce s-a întâmplat în Satu Mare, unde propunerea gazdelor se leagă, între altele, și de penitenciarul din vecinătate. Să-ți prezinți operele. Mai ales una dintre ele, ”Prizonieri ai umbrelor”. Se leagă oarecum. Închisoare. Prizonieri. 

Se gândește ce să le spună. ”Mi s-a părut fain și ciudat”. Le-a zis că vor fi liberi când își vor ierta păcatele. Și că libertatea adevărată este în suflet, dincolo de gratii. De curând, află că e mare cerere pentru cărțile ei în biblioteca închisorii.

Majoritatea întâlnirilor de pe cuprinsul țării sunt în case de cultură, în librării, în școli. Îi îndeamnă pe adulți, profesori și părinți, să citească. ”Copiii mei au citit pentru că m-au văzu pe mine citind”. Despre cum poți fi un model.

În Italia

A fost invitată în Italia. Tot pentru întâlniri literare. La Roma, Bolognia, Torino și Milano. Locuind în casele românilor. Că doar o bună parte din România s-a mutat acolo de atâta amar de ani. 

Milano. Întrunirea e sprijinită și de Primărie. Români și italieni. Se vorbește în ambele limbi. Un consilier local o întreabă pe Lili dacă sprijină menajerele. Tocmai ce văzuse cartea ei, ”Menajerele soacrei mele”. Ea zice că nu neapărat. Avusese de-a face și cu femei care au dezamăgit-o. Consilierul se luminează la față. ”Cartea asta trebuie tradusă și în italiană”, decide. Din păcate, de proiectul ăsta n-a mai auzit nimic.

Tot la Milano. Vine o româncă și-i zice ”hai la mine, la televiziunea online, să-ți iau un interviu”. Pe urmă o întreabă pe scriitoare cine a invitat-o în acest oraș, cine o găzduiește. Era o anume organizație, de români, evident. Cum aude numele, jurnalista renunță la intenția sa. Ca și cum pe cei din organizația aceea îi considera rivali. Sau poate cu alte afinități politice, contrare propriilor opinii. ”Eu m-am dus în Italia doar cu cărțile mele, nu să fac lobby pentru partide”. Gust amar…

Spania, din nou. Via Marea Britanie

Telefon din Marea Britanie. Propunere de la Violeta Coteț. Altă prietenă. Pentru traducerea cărții ”Menajerele soacrei mele”. Gata, se face. În Limba Spaniolă. Violeta trăise mult timp în Spania. Mai nou, s-a mutat pe Insulă. 

Traducerea este gata, Două dintre cele 13 povești care compun volumul au fost trimise la o editură spaniolă. Alta, față de prima experiență din țara asta. Semnalul pozitiv nu întârzie. Vor manuscrisul în integraliteta lui, pentru că le-a plăcut ce au citit. Cât de curând vor bate palma. 

Un altfel de epilog

Cel mai greu îmi este să închei relatarea întâlnirii mele cu Lili Crăciun, de pe urma căreia sunt convins că am aflat mult prea puțin din sufletul acestei femei. Mi-a povestit cum a fost atunci, în 1988, când a făcut întreruperea de sarcină. 

Am încercat să urmăresc cu ochii minții drumul acela, ca și cum ar fi fost presărat de mii de ace care îți străpung trupul. De la metoda aplicată de tanti Sofica, lăptăreasa, care o așezase într-o cadă cu apă fierbinte, cu multă sare, dându-i să bea o cană cu alcool amestecat cu cafea, punându-i și ventuze pe spinare.

Urmează spitalizarea, în Iași, unde medicii constată că sarcina încă era viabilă. Numai că după o săptămână, în timp ce se afla la Roman, la o prietenă, se produce hemoragia puternică. 

În spitalul local are parte de o doctoriță care îi salvează viața. Dar prin alte suplicii de neimaginat. În lipsa oricăror tratamente, ținute sub cheie pe timp de noapte, pentru că noaptea se petrece totul, doctora o chiuretează pe viu, scoțându-i cu mâna cheaguri întregi de sânge.

A doua zi, medicul care era șef acolo nu face altceva decât s-o înjure pe necunoscuta pacientă, nicidecum să o consulte. După care o trimite cu ambulanța în capitala Moldovei, atașându-i la dosarul medical recomandarea pentru Procuratură. Scrisese pe bucata aceea de hârtie ”avort suspect”.

În spitalul din Iași e protejată de un medic rezident arab, Ahmed, atât își amintește că îl chema. Timp de câteva zile, cât a stat ea acolo, el ascunde peticul care putea s-o trimită la închisoare, doi ani, confom legislației de atunci.

Din toate informațiile pe care le-a cules, Lili știe că cel puțin 10.000 de românce și-au pierdut viața în anii `80, încercând să scape de sarcini pe care nu le doreau. 

Ea are zile Și poate că nu întâmplător, ca să vină clipa în care să scrie nu numai despre ea, ci și despre patimile tuturor suratelor sale.

Rămâne ca departe de România, tocmai în America, nu se știe exact când, să se întrupeze într-un film Liana, personajul principal. 

Nu știu câți au citit curajoasa mărturisire a lui Lili, în carte. Dar măcar s-o vedem pe Liana. Cea care are demnitatea să ne privească în față. 
 

 

Te-ar putea interesa și: