Așa cum a anunțat sîmbătă, 14 martie 2020, luni, 16 martie 2020, Klaus Iohannis a emis Decretul de instituire a stării de urgență. După ce l-a semnat a ținut un statement la Cotroceni în care a prezentat, ca și cum ar fi făcut operă de popularizare, documentul, altfel redactat în termeni juridici.

Despre acest eveniment îmi permit să observ:

1. E o premieră în istoria postdecembristă. Contrar propozițiilor scrise și vorbite în aproape întreaga presă, în ianuarie 1999, cu prilejul mineriadei, nu s-a declarat stare de urgență. A fost adoptată în viteză o OUG pentru a crea cadrul legal al decretului, deoarece, deși ar părea ciudat, timp de 9 ani după decembrie 1989, nimănui nu i-a trecut prin cap posibilitatea unor împrejurări care să ceară Starea de urgență. Ulterior, peste 5 ani, OUG a devenit lege, evident, cu mari modificări. În ianuarie 1999 nu s-a mai decretat stare de urgență, atît pentru că ea ar fi presupus folosirea Armatei împotriva minerilor (amintirea Timișoarei din decembrie 1989 era încă vie), cît și pentru că a venit Pacea de la Cozia. Am ținut să observ caracterul de premieră pentru că administrarea stării de urgență găsește nepregătită pe toată lumea: și pe politicieni și pe jurnaliști, și pe cei de la Putere și pe cei din Opoziție.
2. Proclamarea stării de urgență e un moment ieșit din comun în democrație. De aceea, s-ar fi așteptat de la președintele Klaus Iohannis emanarea unei atmosfere gen Națiune, fii atentă, vei trăi zile extraordinare! Klaus Iohannis nu și-a dezmințit legendara sa incapacitate de a comunica, de a transmite națiunii emoții, de a face inimile să vibreze. Mai întîi pentru că președintele n-a vorbit liber, privind națiunea în ochi. A ridicat din cînd în cînd privirile din hîrtii, fără a face măcar, ca altădată, efortul de a colora textul cu gesturi cvasi actoricești. Toți ceilalți lideri ai lumii s-au adresat națiunilor lor în chip patetic, dramatizînd chiar momentul, pentru a-i face pe cetățeni să respecte măsurile sub semnul strigătului Patria e în primejdie! Klaus Iohannis a prezentat decretul într-un stil pe care l-am putea numi à la légère. Astfel că nimeni din România n-a tresărit ca în fața unui moment crucial. Nici textul decretului nu iese din tiparul documentului stufos, greu de înțeles, asemenea unor anexe la un contract de abonament la o firmă de telefonie.
3. Starea de urgență se decretează pentru a permite măsuri care pot limita drepturile cetățenești. De aici impactul extraordinar al proclamării stării de urgență. După publicarea documentului în Monitorul Oficial, viața cotidiană se schimbă radical. Măsurile cărora decretul le-a dat temei juridic au fost luate în România de cîteva săptămîni. Decretul nu face altceva decît că le acordă temei legal. Deoarece alte măsuri de bulversare a vieții cotidiane n-au fost prevăzute în document, starea de urgență n-a schimbat nimic în viața românilor.
4. Decretul e plin de ambiguități primejdioase, pentru că ele favorizează abuzurile, nepotismele și corupția. Ca de exemplu se vor lua gradual măsuri (cine apreciază gradualitatea?) sau închiderea unor restaurante, cluburi (care unor). Culmea plutirii în vag e atinsă în cazul măsurii de închidere de către ANCOM a unor site-uri care difuzează informații false. Presa de azi e cu precădere on line. Măsura dă temei legal instituirii cenzurii. Informațiile false se combat prin comunicare publică profesionistă și nu prin lovirea condeiului cu bîta. ANCOM n-are nici o legătură cu presa. Cine de la ANCOM va aprecia că anumite informații sînt false și mai ales de la ce cantitate de informați false are loc închiderea site-ului?
5. Decretul creează temei legal pentru achiziții cu duiumul, necontrolate de nimeni. Războaiele au dus la ivirea îmbogățiților de război. Revoluțiile, la ivirea îmbogățiților de revoluție. Decretul privind starea de urgență creează cadrul ideal pentru ivirea îmbogățiților de Coronavirus!