Prăbuşirea regimului condus de Nicolae Ceauşescu în decembrie 1989 a dus la eliberarea istoriografi ei de sub dominaţia Partidului. Logica marxistă şi dogmatismul naţional-ceauşist au fost eliminate din metodologia curentă. Asediul propagandei asupra adevărului istoric (relativ întotdeauna) a încetat odată cu fuga cuplului în dimineaţa de 22 decembrie. Din nefericire, asta nu a însemnat că „dovezile” excepţionalismului autohton sau stafiile protocronismului de esenţă tare au dispărut complet. Ele au supravieţuit şi vor supravieţui încă foarte mult timp
Alegeri cu un câştigător cert
Un efect al anilor de dictatură a fost, imediat după 1989, prezentarea în lumini calde a perioadei interbelice. Indulgenţa faţă de anii 1930 era normală ţinând cont de teroarea, nefericirea cronică şi disperarea legitimă experimentate în comunism. Însă interbelicul a fost, lar rândul său, viciat de tare şi carenţe. Alegerile sunt un bun exemplu. Ele au fost câştigate întotdeauna de partidul sau coaliţia de partide aflată la guvernare. Cel care organiza scrutinul reuşea să obţină prima majoritară (Guvernul Averescu în 1926 a beneficiat pentru prima dată de acest sistem electoral). Avantajele erau evidente, iar folosirea aparatului administrativ şi amnistierea infracţiunilor săvârşite în campania electorală contribuiau, de asemenea, la reuşita guvernamentală. Cu o singură excepţie însă – alegerile din 20 decembrie 1937, ultimele organizate într-o atmosferă de relativă corectitudine.
FOTO;Iuliu Maniu
Naţional-ţărăniştii vor la guvernare după patru ani
Guvernul lui Gheorghe Tătărescu se afla la putere încă din ianuarie 1934, fiind numit într-un moment de criză, după asasinarea, pe peronul gării din Sinaia, a premierului I.G. Duca, de către un comando legionar. Trei ani şi jumătate mai târziu, mandatul liberal se apropia de final. Astfel că în noiembrie 1937 s-a declanşat aşa-zisa „criză de guvern.” Naţionalţărăniştii se aşteptau, după patru ani de opoziţie, să fie însărcinaţi cu formarea Cabinetului. Partidul condus de Ion Mihalache adoptase tactica menajării Regelui (iniţial a adoptat o atitudine mai fermă, dar concesia făcută Regelui prin anularea mitingului din 14 noiembrie 1935, miting ce trebuia să ducă la căderea guvernului Tătărescu, a dăunat liderului PNŢ) distanţându-se de Iuliu Maniu şi criticile foarte dure ale acestuia la adresa camarilei regale, ţinta principală fiind amanta Regelui, Elena Lupescu. Pentru opoziţie, „în locul guvernului Tătărescu nu poate veni decât un guvern care să reprezinte voinţa ţărănimii majoritare şi a claselor producătoare... Acest partid nu poate fi decât partidul naţional-ţărănesc de sub preşedinţia d-lui Ion Mihalache, care a obţinut zdrobitoarele succese în alegeri şi care se bucură de adeziunea naţiunii.” 1
Naţional-liberalii se pregătesc de opoziţie
Între timp, liberalii îşi prezintă bilanţul celor patru ani de guvernare. Într-un discurs la radio, premierul Tătărescu laudă opera Cabinetului său, considerând că „a fost săvârşită într-o atmosferă de linişte, de pace şi de concordie fără precedent în analele noastre politice. În decursul acestor patru ani, ţara, încrezătoare în acţiunea guvernului, a oferit lumii spectacolul unei mari încordări de muncă, desfăşurată într-o ordine şi o disciplină care pot fi pildă pentru toate naţiunile.”2
Dincolo de retorica obişnuită în astfel de cazuri, România a avut o creştere economică evidentă, o revenire spectaculoasă după Marea Depresiune din 1929-1933. Pe de altă parte, aripa condusă de Gheorghe Tătărescu a demonstrat o loialitate totală faţă de Rege, astfel că am avut şi o decredibilizare masivă a guvernării, cu implicaţii pe termen lung. Teoretic, guvernul era al PNL, dar de facto era unul personal al lui Carol al II-lea.
Mihalache nu vrea colaborare cu Vaida. Tătărescu primeşte un nou mandat
Totuşi, calculele politice nu erau atât de simple. Extrema- dreaptă nu era mulţumită cu scenariul unei guvernări naţional-ţărăniste. Ei vedeau într-un guvern Ion Mihalache o „pălmuire a mişcării naţionaliste din ţară (...) care ar atrage după sine protestarea violentă a maselor înşelate.” 3
În plan mai larg, alegaţiile Partidului Naţional- Creştin şi Totul pentru Ţară erau clasice la adresa PNŢ: format din comunişti şi evrei, adică tot ce reprezenta mai străin pentru extremişti, alteritatea prin excelenţă. Nici Regele nu era dispus să îl însărcineze pe Mihalache cu formarea guvernului fără să îşi impună punctul de vedere. Preşedintele ţărănist a primit mandatul, dar trebuia să ajungă la o înţelegere cu Frontul Românesc condus de Al. Vaida-Voevod. Imediat se convoacă o şedinţă a delegaţiei permanente. Toţi cei prezenţi s-au „rostit categoric împotriva” colaborării cu Vaida, cel care plecase din partid în anul 1935 pentru a-şi construi o formaţiune pe principii naţionaliste. Un acord între cele două părţi ar fi demonstrat lipsa de „sinceritate şi seriozitate a PNŢ.” Întors la Palatul Regal, Ion Mihalache îi spune Regelui că „în deplin acord cu colaboratorii mei din conducerea centrală a partidului, am adus la înalta cunoştinţă a Majestăţii Sale că, având toată dorinţa de a-i satisface dorinţa, condiţiile însărcinării m-au pus în imposibilitate de a-mi îndeplini mandatul.”4
FOTO: Corneliu Zelea Codreanu
Carol al II-lea se îndreaptă din nou către Gheorghe Tătărescu, care acceptă imediat. Acesta are discuţii cu Gh. Brătianu, Vaida-Voevod şi Nicolae Iorga. Pretenţiile lui Brătianu – trei ministere, mai multe subsecretariate şi zeci de mandate parlamentare – au pus capăt negocierilor, liberalii nefiind dispuşi să cedeze. Totuşi, premierul s-a înţeles cu ceilalţi doi, formându-se astfel un cartel electoral.
Pleacă Mihalache, vine Maniu
Eşecul total al PNŢ l-a determinat pe Mihalache să demisioneze. La şedinţa Comitetului Executiv din 23 noiembrie cedează puterea lui Iuliu Maniu, dându-i un ultim ordin simbolic: „Îţi ordon, d-le Maniu, să iei comanda şi vei avea alături de d-ta, soldat credincios, pe ţăranul Mihalache Ion, din Topoloveni.”5
Maniu câştigase partida internă. Criticile sale la adresa tacticii adoptate de aripa ţărănistă s-au dovedit fondate. Noul preşedinte dorea să împiedice cu orice preţ victoria guvernului în alegeri. Teama sa faţă de instaurarea unui regim autoritar era cât se poate de legitimă. Astfel că decide încheierea unui pact de neagresiune electorală cu legionarii şi georgiştii, unul dintre cele mai controversate momente politice din istoria României. În pact se precizează faptul că raţiunea înţelegerii a fost „de a apăra libertatea şi a asigura corectitudinea alegerilor”, dar fără a împiedica „afirmarea ideologiei proprii şi discuţia de bună credinţă.” Şocul a fost resimţit de ambele părţi.
Pactul care a bulversat scena politică
Adversarii legionarilor nu înţeleg acţiunea manistă. Mişcările de extremă „nu pot fi mânuite. Cine încearcă (...) devine prizonierul lor.”6
PSD-ul lui Titel Petrescu se declară dezamăgit şi îngrijorat de confuzia creată printre cetăţeni de acordul semnat între două forţe antagonice, „masele populare de la sate şi oraşe care credeau cu fanatism în democratismul prezidentului Iuliu Maniu sunt complect dezorientate şi dezamăgite. Ele nu pricep nimic din subtilităţile de gândire ale noului şef naţional-ţărănesc.” 7
Pe de altă parte, naţional- liberalii profită de derută pentru a-şi ataca oponenţii politici, anunţând că „trădătorii şi criminalii s-au împrietenit, fasciştii şi comuniştii sunt fraţi de cruce.” De asemenea, susţinătorii lui Corneliu Zelea Codreanu sunt consternaţi. Redactorii de la Porunca Vremii mărturisesc „că dacă n-am fi citit cu ochii noştri comunicatul semnat de d. Corneliu Zelea Codreanu, n-am fi crezut nici în ruptul capului într-o asemenea posibilitate. Şi iată nu ne putem reveni din uluire. Toată platforma morală a mişcării legionare de până acum se năruie odată cu acest pact odios. Nu se putea concepe greşeală politică mai mare decât aceasta.” 8
„România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul”
Codreanu încearcă să liniştească spiritele în propria tabără în 29 noiembrie. Declară în faţa reprezentanţilor presei că este împotriva „marilor democraţii ale Occidentului” şi favorabil unei politici alături de Germania şi Italia. La „48 de ore după biruinţa mişcării legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul.” În tot acest timp, Iuliu Maniu provoacă o nouă controversă. La o şedinţă a conducerii, organizată la Cluj, le-ar fi dat colegilor ca exemplu „pe Mussolini în Italia şi pe Hitler în Germania, care prin voinţele lor nestrămutate au reuşit să trezească conştiinţele naţiunilor respective, ajungând azi la realizări invidiate de lumea întreagă (...) E drept că atunci când pe firmamentul politic internaţional au apărut un Mussolini şi apoi un Hitler, noi i-am privit cu oarecare neîncredere. Faptele lor însă le justifică azi cu prisosinţă existenţa şi noi, ca spectatori obiectivi, trebuie să-i admirăm.”9
Maniu – „pentru democraţie şi contra dictaturii”
Evident că nedumirirea a fost pe măsura aşa-ziselor declaraţii. Maniu a negat imediat sensul „admirativ” al declaraţiei, acuzând faptul că unele ziare au reprodus greşit discursul. A fost nevoit chiar să vină cu o asigurare că „politica externă a partidului naţional-ţărănesc nu s-a deplasat spre axa Berlin-Roma.” De asemenea, şi-a reiterat sprijinul ferm „pentru democraţie şi în contra dictaturii. Fără să vreau prin aceasta să devin vinovat de imixtiune în afacerile interne ale altor state, nu am fost niciodată admiratorul sistemelor dictatoriale, ci (...) aderentul monarhiei constituţio nale întemeiată pe sistemul parlamentar, pe baza reprezentanţei naţionale, liber şi sincer exprimate.”10 După un ultim incident – pe 11 decembrie, la o întrunire electorală în sala Marna din Capitală, oameni ai guvernului au întrerupt manifestarea naţionalţărănistă cu ajutorul gazelor lacrimogene – electorii s-au prezentat la vot pe 20 decembrie pentru Camera Deputaţilor şi pe 22 decembrie pentru Senat.
Alegerile au fost câştigate de...Regele Carol II – lea
Rezultatele au reprezentat o ultimă mare surpriză – pentru prima dată niciun partid nu reuşise să câştige cel puţin 40% din voturi. Majoritatea a votat cu partidele democratice, dar a fost un succes şi pentru extrema-dreaptă, mai ales pentru legionari, care au obţinut peste 15%. S-a optat pentru varianta unui guvern al Partidului Naţional-Creştin, condus de Octavian Goga, votat de 9.15% din cetăţenii care s-au prezentat la urne. Legionarii lui C.Z. Codreanu au fost excluşi din calculele puterii deoarece lucrau cu „metode teroriste”, promovau un „antisemitism virulent” şi preconizau „răsturnarea alianţelor externe.” De fapt, Regele ştia că noua guvernare Goga-Cuza „nu va putea fi una de lungă durată, şi că după aceea voi fi liber să pot lua alte măsuri mai forte, măsuri care să descătuşeze atât Ţara, cât şi pe mine, de tirania, adesea nepatriotică, a meschinelor interese de partid. ”11 Două luni mai târziu, pe 10 februarie, Regele Carol dă o nouă lovitură de stat şi instaurează un regim personal, de autoritate monarhică, oficializat odată cu adoptarea Constituţiei din 28 februarie.