– Hai la miere, hai!

Cu cât dai, cu cât iei? Prețul diferă de la cel care întreabă la buzunarul care se deschide. Adică vine așa. 

– Cât dai, soro, mierea?

– Păi, 40 de lei borcanul. Pentru cine întreabă. Pentru cine cumpară, 30.

M-am lămurit. 

– E bine, zice cucoana.

Zice. Și se uită la mine. Să vadă. Bag sau nu mâna în buzunar. Stau și mă gândesc, și mă gândesc.

Apetisant

Când colo, ce să vezi, se instalează în fața mea o doamnă. 

– Ce faci, dragă?

– Ce faci, dragă?

Se complimentează reciproc vânzătoarea cu producatoarea. Pace și fericire între cele două părți ale tarabei. 

– Azi ce mai ai bun? E întrebarea bucureștencei.

Și răsare de sub tejghea un borcan care nu era expus în lumina ochilor. Deci tot ca pe vremuri, sunt dezamăgit. Pile, relații, cumetrii…

Dau să plec, când se mai ivește ceva. Apetisant pentru curiozitatea mea. Caietul. Tanti Maria scoate pixul din buzunar. Vezi, și pixul era pregatit. Ca borcanul și caietul. Și scrie în caiet. Chiar în dreptul unui nume. Adică numele cucoanei care a luat borcanul pitit. 

Să recapitulez. Numele, telefonul și mai multe X-uri. Eu, ca omul curios, întreb ce-i cu X-urile. Câte un X pentru fiecare borcan. 

Stai, că mai e ceva. Toate celelalte X-uri sunt încercuite. Cel de azi, nu. Pentru că celelalte au fost achitate. Cel nou va fi bifat săptămâna viitoare. Când vine pensia…

Încredere

Nu prea îi dai vârsta. Cumpărătoarei. Aranjată, pudrată, a ieșit în zi mare la promenadă. 

Nu folosește zahăr. Doar miere. Fără lapte, că nu știu ce-i cauzează și medicul i-a interzis. 

– Mierea, da, bună. Foarte bună! Îmi explică. 

Are nevoie tot timpul. Așa a cunoscut-o pe tanti Maria. Din piață. Cu ceva ani în urmă. 

Au devenit prietene. O relație între vânzător și cumpărător. Bazată pe încredere. 

Nu-ți dau banii acum, când iau borcanul. Mai târziu. Peste o săptămână sau cel mult două. Cel mult!

Cum vine pensia, hai la piață. Achiți datoria. Ți se încercuiește X-ul. L-a încercuit femeia din Dâmbovița, se cheamă că nu mai ai nicio datorie față de ea. Dacă ești om cu mine, sunt om cu tine.

Dezamăgirile…

Tanti Maria are și alți prieteni. Bucureșteni. Aliniați, cu fidelitate, în caietul ei. Lista e promițătoare. Pe o pagină ar fi cam zece nume. Fiecare cu prenumele și cu telefonul său. 

– Deci așa?

– Așa, surâde tanti.

Și eu care credeam că numai în sate viețuiește caietul. Cu mușterii. 

– Aoleo! Se borșește instantaneu zâmbetul pe chipul vecinei mele de vorbă.

La țară, la ea, nu face așa ceva. Nu mai face. O istorie lungă, intuiesc. A dezamăgirilor. 

Dă din cap, aprobator. Așa că și-a luat marfa și a plecat la oraș. Cu tot cu caiet. Și cu pix.

 

Te-ar putea interesa și: