Spre hala de pește

Mă aflu, alături de profesorul Liviu-Nicolae Dârjan, în centrul Chișinăului. Mi-a spus că în dimineața asta vrea să meargă la iarmaroc.

– Merg și eu, îi zic.

Pe urmă mi-am dat seama, ajungând la fața locului, că e vorba despre Piața Centrală. Ce de lume, ca în Oborul nostru din București. Claie peste grămadă, tarabe, precupeți și îndemnuri către fiece grămăjoară cu taifas.

Dar profesorul Dârjan nu vede nimic în jurul lui. E ca un arc, caută ceva. Credea că știe exact unde e locul acela, dar s-a încurcat. N-a mai fost de câțiva ani aici. Întreabă în stânga și-n dreapta. Străbătând halele cu brânză, cu hălci de carne, verdețuri și străchini. Eu, după el.

– Ce căutați, domnule profesor?

– Hala de pește, îmi aruncă în spate un răspuns sec.

Asemeni lui Columb

Traversăm întrega lume cu bizarerii, descoperind în sfârșit, asemeni lui Columb, izbăvirea. Sunt niște uși la demisolul unei clădiri. Coborâm câteva trepte și pătrundem într-un spațiu vast. De jur-împrejurul nostru dansează oceanele planetei, cu tot cu conservele lor de la Marea Neagră, de la Baltica, din Pacific, și cine mai știe din ce alte zări.

Îmi văd partenerul de călătorie cum se îndreaptă spre prima dintre multele vânzătoare, fiecare având un sector anume în responsabilitate, și o întreabă de doamna Claudia. Pesemne n-o fi fost azi la muncă. Este, îl anunță cineva. Numai că în acel moment se dusese într-o anexă.

”Se acordă apărătorilor graiului străbun”

O cheamă colegele ei. Vine într-un suflet. O femeie între două vârste, cu părul scurt, îngrijit. Când îl vede pe oaspete, se luminează deodată. Ca la redescoperirea unui prieten drag. Nu mai spun că s-a îmbujorat asemeni unei copilițe care a fost scoasă în careul școlii și, în văzul tuturor, premiată.

Păi da, căci profesorul scoate dintr-o mapă o diplomă. Tipărită de el, pe care a trecut deja numele doamnei Claudia. ”Se acordă apărătorilor graiului străbun”, scrie pe cartonul alb, lucios, cu Tricolorul drept efigie.

Un test

Doamna Claudia locuiește într-un sat din apropierea Chișinăului. Pe moment, gândind în șabloanele mele uscate, am crezut că cine știe ce a realizat, de-a fost premiată. Și de fusese atât de intens căutată azi

Dau la o parte presupunerile abia când o ascult pe femeia aceasta cum spune, din tot sufletul ei, că Limba Română i-a fost casă și masă. Toată viața. Și nădejde, și puritatea pe care a transmis-o copiilor ei. Are lacrimi în ochi când vorbește despre Limba Română și în acel moment înțeleg.

– Pentru aceste cuvinte!…

Se uită la mine, atent, cel care mă adusese până în acest loc, să vadă dacă am trecut dincolo de cadența efemerului. Cred că testul e trecut, văzând că îmi zâmbește.

Ca să fii ”apărător al graiului străbun” nu e nevoie nici să răstorni munții, nici să ai nu știu câte facultăți. Doamna Claudia, așa cum o văd, în buna ei cuviință, cu demnitatea oglindită în felul în care își ține capul, drept, și cu glasul ei aproape stins, nedorind să iasă în față cu nimic, reprezintă cel mai bun exemplu.

Bărbatul care a căutat-o atât de mult îi sărută mâna, într-un gest de mulțumire.

Destine de români măsurate cu pașii

Domnul Liviu-Nicolae Dârjan este el însuși profesor de Limba Română. Un personaj cu totul aparte. Numai cutele adânci de pe chipul său, și în special pătrunzătoarea lui privire, îi zugrăvesc nestăvilitele căutări. L-am întâlnit în apropiere de Brașov, în orașul Săcele. Tocmai de acolo am venit spre inima Basarabiei.

Dacă stai lângă profesor, nu te mai lasă ore în șir. E în stare să-ți povestească despre toate drumurile lui. Drumuri de o viață. Din tinerețe și până când părul i-a albit. Drumuri spre cât mai multe – niciodată nu vor putea fi cuprinse toate – comunitățile românești din jurul României.

Din tot ce îmi spune îmi dau seama de un aspect, esențial. A dorit ca de fiecare dată, cu fiecare întâlnire, să-i asculte pe cei de-un neam cu el.

– Frumoasa Limbă Română, o spune respirând din adâncul sufletului.

Să întrebe deci Limba Română, prin vocea oamenilor care o vorbesc, ce mai face, cât îi e de greu – de prea puține ori ușor – să reziste între străini.

A cunoscut sute – ce spun sute, probabil mii – de povești de viață ale românilor din Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria. Din Republica Moldova. Cu pașii a măsurat destinele și versurile, cântecele și dorurile.

Un jurnal de călătorie

Este și autorul unei cărți, asemeni unui jurnal de călătorie, intitulată ”La neuitarea privirilor din jur”. Elocvent titlu.

În cartea domnului profesor Dârjan sunt adunate foarte multe priviri. Și foarte multe lacrimi. Între ele, și cele ale doamnei Claudia. Din hala de pește a iarmarocului din Chișinău.

A plecat în toate drumurile lui, o viață întreagă, pentru că a știut, mai presus de orice, că trebuie să simtă și să vadă. Pentru el, Limba Română este ceva atât de viu, încât ai nevoie să fii acolo, lângă ea, s-o simți, s-o privești.

– Ca român, ca om, ca profesor!

Au fost călătoriile lui, plătite din banii lui, în timpul concediilor lui. A fost, de cele mai multe ori, cu familia, cu prietenii, cu toți cei care l-au înțeles. Cu toți aceia care gândeau la fel ca el.

Excursia ”în străinătate”

Vreau să știu ce întâlnire l-a marcat cel mai mult. Dintre toate. Nu stă o clipă să se gândească. De parcă așteptase întrebarea asta.

– Prima călătorie.

Era în vara lui 1967. La Cernăuți. S-a organizat o excursie, cu autocarul. Absolvise facultatea în Cluj. În 1965 se căsătorise, iar în 1967 soția lui era însărcinată. Liviu o anunță într-o zi de excursia la mănăstirile din nordul Moldovei și apoi, mai sus, până în fruntea Bucovinei.

În călătoria pusă la punct de ONT Carpați, cum se chema atunci, se înscriseseră 40 de persoane. Pe mulți nu-i știa. Erau din Brașov, din Săcele. Și din toate categoriile sociale și profesionale.

– Eu eram profesor, titular, de Limba Română la Școala Profesională ”Electroprecizia” din Săcele.

Spune, cu umor negru, că în programul excursiei erau trecute și două zile ”în străinătate”, în URSS, adică la Cernăuți.

La Putna. O întrebare

Are și azi în fața ochilor discuția cu un călugăr de la Putna. A fost întrebat spre ce se mai îndreaptă excursioniștii, după scurta oprire la mormântul lui Ștefan.

– Mergem în străinătate, părinte, la Cernăuți, în URSS!

Călugărul s-a întristat la auzul unor asemenea cuvinte. Își dăduse totuși seama de sarcasmul lor. Amarul îl cuprinde pe dată, răspunzându-i călătorului.

– Voievodul nu ar avea loc să-și rotească sabia astăzi…

Era clar ce vrea să zică, anume că după Putna pământul României e tăiat brusc de granița care ne-a fost impusă în 1940.

Flăcăul cu stea în frunte

Gata, la drum. Călătorii se urcă în autocar și o pornesc spre hotarul de nord, nu peste mult timp ajungând la Vama Siret. Jalonul care urmează în povestirea de față e legat de întâlnirea cu grănicerii sovietici și de acel ”davai dacument”, după cum le ordonă un soldat.

Li se spune din capul locului că nu au voie să coboare din mașină. Timpul trece și, în cele din urmă, unii își pierd răbdarea și ies afară. Fără să le reproșeze cineva ceva. Dar sunt totuși supravegheați de o uniformă.

– Bună ziua!

Se adresează românii căprarului. Erau convinși că numai liniștea o să le răspundă, dar nu a fost deloc așa.

– Bună ziua!

Le răspunde ostașul cu steaua lui Lenin pe șapcă. Și deodată atmosfera se destinde. Sau cel puțin așa credeau…

Profesorul Dârjan intră pe dată în vorbă cu flăcăul, căruia abia de-i mijise un petic de mustăcioară. Îl întreabă ce face.

– Slujesc la oaste.

– Cât timp?

– Apoi, vreo trei ani și ceva.

Ca un decret de stat

Dascălul vede că privirea ascuțită de la început a tânărului se domolise. Încerc să-mi imaginez, ascultându-i acum rememorările, scena aceea care e în stare să te debusoleze cu totul, nu alta. Vorbea cu o uniformă sovietică în care, în acel moment, se afla un tânăr român, cu glasul lui cel dulce, așa, cum sunt glasurile celor care au viețuit dintotdeauna pe aceste plaiuri.

– Am aflat că voinicul era de baștină, cum s-a exprimat el, din satul Roșia.

Numai că atmosfera de basm se termină imediat, atunci când profesorul îi spune ”ești de-al nostru”, judecând și după hora din satul lui, care tot horă se cheamă și se trăiește în tot spațiul românesc, și după limba pe care o vorbesc amândoi.

– Niet!

A venit viforul din răspunsul puștanului. Pe dată s-a schimbat, așa cum fusese învățat să gândească.

– Niet, ia moldovan!

Sunase ca un decret de stat, imposibil să mai fie clintit, chiar și de cele mai științifice argumente.

Omul din Săcle nu se lasă cu una, cu două, și îl ia prin învăluire, cerându-i să spună numele unui scriitor ”moldovan”.

– Nu auzise de niciun scriitor ”moldovan”. Nici de Eminescu, nici de Alecsandri, de Negruzzi, de Sadoveanu, Donici.

Doar steaua sovietică îi strălucea pe șapcă și aproape că luase poziția de drepți, ca să apere o nălucă pe care o primise în ”dar” de la noul tip de școală. Îmi dau seama ce a simțit atunci interlocutorul meu, după felul în care încheie acest episod.

– Mă dau bătut…

Fotografiile din gând

Ce avea să urmeze era dincolo de orice așteptări. Profesorul se transformă astfel, cu tot cu narațiunea lui, într-un veritabil martor al acelui timp. Sunt fotografii – în ghilimele fotografii – pe care și azi le developează, cu claritate, în descrierile sale.

Ar fi fost imposibil să te transformi în fotoreporter pe străzile Cernăuțiului, când peste tot, pe străzi, mișunau agenții. Doi oameni, nu mai mult, dacă erau văzuți unul lângă altul că se opresc într-un loc, deveneau pe dată ținta mustrărilor aruncate spre ei de milițieni.

– Circulați, circulați tovarăși și cetățeni!

Mă las purtat de povestea cărturarului. Ca și cum eu însumi aș fi făcut parte din acea peregrinare.

Era în program un tur al orașului. Aveau un ghid. Veniseră cu el din România. Dar în Cernăuți apare un fel de îndrumător care s-a recomandat Alexei. Susținea că e absolvent de Filologie, însă nu știa nimic despre cei ce zidiseră vreodată Limba Română în acest colț de lume.

– Cine știe cine o fi fost, îndrăznesc să lansez o părere care se poate duce în toate direcțiile posibile.

La școala lui Eminescu, interzis

Domnul Dârjan se transformă într-un căpitan al oastei curioșilor și cere șoferului să oprească autocarul în dreptul școlii unde a învățat Mihai Eminescu. Se lovește de refuzul categoric. Erau chiar pe strada cu pricina, dar degeaba.

În orice caz, nici nu ar avea ce să vadă, pentru că întregul spațiu, cândva sacru pentru români, e înconjurat de un gard din tablă, verde. Pare a fi mai degrabă un fel de unitate militară. Deși, în opinia lui, n-ar fi excluse nici alte reutilizări, precum o închisoare sau un depozit.

Mașina face popas abia în fața Universității din Cernăuți. Adevăratul ghid, al memoriei, domnul Nicolae Dârjan, vine cu remarca de cuviință.

– O capodoperă arhitecturală, simbol al spiritualității noastre interbelice.

Nu înțelege, în schimb, denumirea cea nouă de pe frontispiciul instituției.

– Ceva care începea cu literea S…

Biblioteca de la picioarele sfinților

Fiind vară, studenții sunt în vacanță, iar universitatea are porțile închise. Oaspeților li se oferă ca alternativă spațiul închinat lui Dumnezeu, din vecinătate. Vor avea în scurt timp o mare surpriză, când pătrund sub vasta cupolă, altfel bine întreținută, și li se cere să păstreze deplina liniște.

– E slujbă?

Întreabă unul dintre vizitatori.

– Nu, se studiază.

Atunci și-au dat seama că în interior nu mai era biserică. Până și sfinții fuseseră obligați să tacă. Era un fel de bibliotecă unde lumea venea să se culturalizeze.

– Transformaseră Sfânta Catedrală în laborator de fizică! Bine că n-au făcut acolo cantină, sală de box, depozit de legume…

Revolta profesorului Dârjan

Profesorul Dârjan s-a revoltat în acel moment. Anunțându-i pe ghizi, și pe cel din România, și pe acela din Cernăuți, că nu mai vrea să continue mascarada asta. De-a le fi prezentate ”obiectivele” unui oraș căruia sovieticii îi făcuseră praf și pulbere identitatea.

– În semn de protest nu am mai continuat turul orașului.

Îmi dau seama cum a fost atunci, pentru că și azi, la vârsta senectuții, l-am văzut în câteva ocazii, de-a lungul drumului nostru de la Săcele până la Chișinău, extrem de bătăios, spunând ce gândește direct în fața celui pe care vrea să-l apostrofeze.

– La fel de categoric ați fost și la Cernăuți, domnule profesor.

După el s-au luat și alți colegi de-ai lui, de suferință. Nici de autocar nu au mai avut nevoie, preferând să meargă pe jos. Fără o țintă anume. Un grup de români pe străzile Cernăuțiului. Neluându-i în seamă pe cerberii în uniforme…

Credința bătută în cuie

Treceau pe lângă oameni, femei, bărbați, iar aceia se temeau de iureșul acesta, ocolind cu mare grijă ”focarul”.

– Se furișau ca niște vrăbiuțe alungate de rău-făcători.

Au cutreierat cât i-au dus picioarele. Trecând pe lângă biserici pustii. Care nu mai erau biserici. Aveau ferestrele acoperite cu bucăți mari din lemn, bătute în cuie.

– Gurile rele spuneau că sunt depozite de făină.

Doar una ar fi avut de la autorități permisiunea să-i cheme pe credincioși la slujbe. Dar nu au aflat-o. Cine știe unde o fi fost. Dacă o fi fost.

În magazine au vrut să cumpere câte ceva. Vânzătoarele vorbeau numai în rusește. Când auzeau cuvintele românești, se încingeau, răstindu-se la ”invadatori”.

Și totuși…

Povestitorul face o scurtă pauză, trăgând aer în piept, încă obosit după tot ce a trăit cu atâta amar de vreme în urmă. Își drege un pic glasul. Se pregătește pentru ce urmează să-mi spună. Aproape că intuiesc o umbră care îi traversează obrajii.

A fost acel moment când goana lor prin neant se oprește în fața unei femei.

”Ne-a vorbit într-o Limbă Română impecabilă”

Le-a ieșit în cale o siluetă. De femeie. Îmbrăcată în costumul popular bucovinean.

În toată atmosera aceea cenușie, când nu mai recunoșteai nimic românesc printre bisericile transformate în depozite, și școala lui Eminescu în unitate militară, și ghizii care nu erau ghizi, și vânzătoarele care îți reproșau că nu ești de-al lor, și milițienii care îți urmăreau orice respirație…

Contrastul acestui tablou are o dureroasă frumusețe.

Ea, femeia, și-a dat imediat seama cu cine are de-a face și s-a oprit în fața vizitatorilor din România.

– Ne-a vorbit într-o Limbă Română impecabilă!

Profesorul o apreciază chiar și prin filtrul profesiunii sale.

– Cât se poate de corectă din punct de vedere gramatical…

Românii află despre sora lor că se numește Ilinca Stâncă. Nu pot să nu mă înfior la aflarea numelui de familie. Stâncă! Să fii Stâncă în mijlocul ocupației sovietice. Nu mai am cuvinte, mi-au zburat toate gândurile.

– Ne-a spus că e din satul Mahala, aproape de Cernăuți.

Doamna Stâncă ar fi putut, ca într-un basm, să coboare din alt timp. Cu straița ei atât de frumoasă, și de largă, pe care o țesuse în casă. În ea avea să pună cele trebuitoare, de la magazin, să le care apoi, în spinare, până în satul ei.

De la Stâncă la Stankov

Așa se știa femeia, după numele pe care îl păstra în suflet. În schimb – asta o doare cel mai mult, iar cuvintele ei sunt rostite într-un plânset stins – în hârtiile de la Sovietul local, adică de la Primărie, numele erau altele. Rusificate. Nu mai era familia Stâncă. Era familia Stankov.

Și pe copiii ei, pe care îi botezase Petruț, Ion și Nicolae, în buletin îi chema Petko, Ivan și Nikolai. Soțul ei se născuse sub pecetea lui Vasile, dar noul regim îi schimbase iscălitura în Vasia.

N-au mai întrebat cum o chema pe Ilinca după noile directive.

Și le-a mai spus ceva Ilinca. Despre feciorii ei. Ziua mergeau la școala rusească și învățau ceva cu totul străin. Dar seara, acasă, în spatele ușilor ferecate, se așezau cu toții în genunchi, și mamă, și tată, și copii, în fața Fecioarei care îi privea din icoană, și spuneau Tatăl Nostru. În Limba Română. Era, în cor, mai mult decât o rugăciune. Era un legământ.

– Să nu ni se uite și să se șteargă graiul, domnii mei!

Există momente în viață când un cuvânt, numai, sau o privire, cel mult, pot să însemne definiția unei întregi istorii…

Te-ar putea interesa și: