Unii oameni îndepărtează de ei tragicul, - constată Montherlant -, indiferent de dimensiunea lui. Asta merge de la accidentul mortal pe stradă, unde ei nu sunt prezenți niciodată pentru a-l vedea, la bombele și mitralierele care îi înconjoară din toate părțile, fără să-i atingă.

Ei nu sunt mai timorați ca alții și nu se pun mai mult la adăpost. Din contră, ei pot avea gustul și o oarecare dorință să experimenteze tragicul prin imaginația lor. Nimic de făcut. Drama nu lovește niciodată acolo unde sunt ei.

Ei traversează războaie și revoluții fără să fi văzut vreodată un cadavru, fără să știe cum se petrece totul. Conservați în mod incurabil, și burghezi în ciuda dorinței. Mă uit seara uneori, la jurnalele tv care s-au au deprins parcă să pârască, - și o fac cu o voluptate și bucurie nestăpânită -, ”aventura” miilor de oameni care în pofida atenționărilor se înghesuie pe plajele de pe Litoral. Miile de trupuri despuiate, parcă în așteptarea unui animal uriaș care să-i devoreze, se odihnesc în speranța nespusă că vor trăi ceva cît de cât tragic. Dar, cine sunt (suntem), majoritatea din noi, cu adevărat?

Există un fir roșu a analizei acesteia, deși o o parte a ei pare că nu face plăcere multiplelor ”conduceri de partid și de Stat”, perindate în timp în fruntea politicii. Prima parte am văzut-o enunțată de istoricul Neagu Djuvara, care spune că în cei 45 de ani de comunism s-a schimbat profilul etnic al românilor. Elitele noastre, oamenii cu stare s-au trezit expropriați și sărăciți, iar

profilul adevărat al românului era al celui de la țară. Deci cei cu cămeșă, izmene și ițari. ”Jumătare din colegii mei erau ”escu”. Acesta era sistemul de a găsi nume pentru burghezia născândă din veacul XIX lea. După 89 timp de șase ani am fost profesor la Universitatea București și din 500 de studenți numai 8% erau „escu„. Sunt convins că numeric, Ioneștii și Popeștii sunt mai mulți în Australia sau America decât în România.” Cine a rămas, atunci aici, daca Ionescu și Popescu, - burghezii lui Djuvara și urmașii lor au plecat? Pai, normal că au rămas doar ”dăscălimea” și ”Moflujii”.

Analiști mai recenți, precum M. Popa spun că ”Imediat dupa decembrie 1989 s-a evidentiat un bazin electoral imens dar fara... stapân, fara coordonator , FSN fiind o incropeala. A fost bazinul electoral generat de industrializarea fortata a Romaniei dintre 1964 (Declaratia din aprilie) si decembrie 1989, format din 12.680.000 de salariati, majoritatea cu studii politehnice, deci dominati de coerenta. Dupa evenimentele din decembrie 1989, inca din primele zile s-a declansat un alt fenomen exceptional: Occidentalizarea in masa a Romaniei!

Debutul a fost o adevarata explozie si n-avea cum sa fie gestionata de sergentii si plutonierii care se instalasera in mare graba la putere. Abia in 2015, inaintea ultimelor alegeri sergentii/subofiterii au mirosit, ca niste primitivi, ca se intampla ceva in electoratul romanesc, in structura politica a tarii, si au incropit o formula ridicola, de rasul curcilor, numita Uniunea Salvati Romania!” Nu știu ce fac ”elitele” noastre burgheze plecate în afară pentru statele ai căror cetățeni au devenit, dar pare că noi, ”moflujii” rămași nu mai reușim aproape nimic. Este evident doar chinul sisific de a părea altceva decât ceeace suntem cu adevărat.

Mi-e greață de cum arată campania electorală de la noi, dar mă liniștesc când văd, noaptea spectacolul alegerilor de peste Ocean și nu pot să nu-i dau dreptate, peste ani, lui Belu Zilber, care spune în memorii: „preşedinţii Statelor Unite se aleg după o campanie electorală de neimaginat pentru un om cu simţul ridicolului, multe averi mari au fost realizate prin metode rudimentare, de neînchipuit pentru un economist cu multă ştiinţă de carte. Servicii şi atenţii mărunte, linguşirile cele mai vulgare, laudele cele mai plate, tot ce supără la un om civilizat sunt arme ale reuşitei pentru cei care au geniul banalului.”

Când ești obișnuit să trăiești adunând fraze din cărți cu autori valoroși, așa cum fumător începător fiind ”arestai” chiștoacele mai lungi, noaptea de pe străzile pustii, când toate magazinele închideau la ora șapte, începi să-ți dorești să fi fost altul, să te fi născut în alt loc al planetei. Începi să le dai dreptate celor care cu mult înaintea ta observau pe bună dreptate decăderea universală a elitelor politice. ”Nu văd niciun președinte de republică luând trăsăturile unui erou de tragedie.

N-au rezultat din ei decât personaje de vodevil. Dumnezeu este absent în istoria oficială a democrațiilor, ceea ce le face inautentice și uneori ridicole. Trăim niște vremuri de trecere, împingându-ne unii pe alții prin coridoare fără sfârșit.”, observă Vintila Horia, în ”Jurnalul unui țaran de la Dunare”. Ne e rușine și ținem secret, încă din copilărie că vrem să trăim altceva decât ne-a fost dat și, până la urmă, să fim, sau măcar să părem altceva decât suntem. Câți dintre băieți nu ți-au dorit asemeni mie, să fie Dinu

sau Dumitrache, eroi în Mexic, câți n-ar fi dorit să fie Ilie Năstase? Era secretul nostru, nu-l spuneam nimănui și am trăit cu el până ne-am dat seama că poate e mai bine să rîmânem, totuși noi, așa cum suntem, cu condiția să ne fi descoperit o vocație, un scop al devenirii. Nenorocirea e că cei care ne conduc de oarece ani buni, așa-zisele elite, nedescoperindu-și vreun talent sau vreo vocație au văzut că pot să fie orice, doar cu ajutorul banilor.

Într-o lume în care s-a inversat raportul între tehnologia de comunicare și cultură a fost posibilă apariția ”scroafei urcată în copac”, a imbecilului care manipulează cu ajutorul banilor și al internetului. Dacă n-ar fi fost așa, n-am fi avut un fost vânzător de varză în piață, care să-și fi construit pe malul lacului Herăstrău o casă cât un mall și care să fi trimis un avion privat de la Monaco, unde juca table pe plajă cu prieteni ”ejusdem farinae”, la București, să aducă 100 de mici de la ”Cocoșatul”.

Scroafa urcată în copac devine peste noapte vânător și își cumpără neapărat un Holland&Holland, modelul clasic English game gun, deși trage alături de obicei, de omoară bracii de aport ai tovarășilor de stand. Cînd mai ”coboară”, pentru câte un concediu scurt, de 2-3 zile, (mai mult nu poate pleca cu asistenta, din cauza nevestei), scroafa din copac trece neapărat să bea ceva la bar, înainte de a urca în cameră, și e ușor nemulțumit: îi plăcuse mai mult la la Widder Bar, pe Widdergasse 6 din Zurich, ori Lab 12 Old Crompton Street din Londra. Are, deodată, locurile lui preferate, oriunde merge în ”delegație”. Intră în cameră amețit și nervos, fiindcă pe când urcau, l-a sunat de acasă soția. Instinctual își

șterge rujul care i-a rămas pe buze cu batista făcută de Lehner din Appenzell, din in egiptean și îi dă o palmă, așa cum are în obicei, peste fundul obraznic al asistentei, înainte de a intra în baie... Iși scoate cămașa Kiton, luată chiar din Napoli, cu gulerul lucrat din două bucăți, apoi ceasul făcut manual de monsieur Philippe Duffour din Le Solliat, (în bagaj mai are unul de la Greubel Forsay, primit ca ”atenție” la semnarea unui contract pentru prelungirea unui contract de energie), își dă jos ciorapii Falke din Schmallenberg, în Sauerland și face un duș fierbinte. Costumul Andersson & Sheppard zace mototolit pe scaun.

Noroc că mai are unul, Huntsman Domenico Caraceni pentru mâine. Dușul fierbinte îi dă o stare de greață și se gândește că a mîncat prea multe icre negre, aduse special de la Paris, de la Petrossian. Sau a băut prea multă Krug Grande Cuvee? Asistenta stă lasciv, doar în desuurile Agent provocateur pe un fotoliu admirându-și cadoul primit de dimineață, o Birkin bag. Îți amintește că mai trebuie să cumpere pentru soție o Cabat, de la Bottega Veneta, ceea ce îi accentuează greața.Iese doar în chiloții Zimmerli, pe balconul apartamentului de la etajul 7 de la Martinez, cu vedere spre Ccoisette. Cannes-ul nu i-a plăcut niciodată foarte mult. Dacă ar fi fost după el și nu l-ar fi cunoscut lumea, s-ar fi dus bucuros la Mamaia, între ai lui, la un grătar și la o bere... Ce s-ar fi făcut tarabagii, foștii vânzători în piață, din categoria politicienilor români noi (mult prea) îmbogățiți, pe resursele Statului, ai căror bunici poartă încă izmene, dacă în 1871 Pauline Zimmerli-Bauerlein, profesoară la o școală de meserii din Elveția nu s-ar fi apucat să facă la

mașina de tricotat ciorapi, șosete, chiloți și maiouri? Dar fostele asistente și secretare, dacă n ar fi existat Agent provocateur? Dar fetele de la țară, ajunse în București și agajate imediat în ministere sau companii de stat, (prin concurs, desigur!), fără La Perla, de unde să-și procure lenjeria, cel puțin pentru nopțile mai sofisticate?